Scrisoarea a șasea - Ispășirea
Copiază link

Scrisoarea a șasea - Ispășirea

Cel care studiază în mod serios despre ispășire va fi probabil mirat să găsească, în timp ce consultă Spiritul Profeției două grupe de afirmații, aparent contradictorii, privind ispășirea. O va găsi pe cea care spune că Hristos „jertfindu-Se pe cruce, a făcut ispășire deplină pentru păcatele norodului”. (Signs of the Times, 28 iunie 1899). Va mai afla că Tatăl se înclină în fața jertfei de pe cruce, „recunoscând perfecțiunea ei”. „Este destul”, spune El, „ispășirea este completă”. (Review and Herald, 24 septembrie 1901).

Dar în Tragedia veacurilor va găsi următoarele: „La încheierea celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul prea sfânt în sanctuarul din ceruri, pentru a încheia lucrarea de ispășire”. La pagina 358 se afirmă că în „ispășirea finală, păcatele celui pocăit sunt șterse din rapoartele cerului”. În Scrieri timpurii, la pagina 253 găsim că „Isus a intrat în locul prea sfânt din ceruri la sfârșitul celor 2300 de zile din Daniel 8, pentru a încheia ispășirea”.

Prima grupă de afirmații pare să spună că ispășirea a fost făcută la cruce; cealaltă spune că ispășirea finală va avea loc cu 1800 de ani mai târziu. Am găsit șapte afirmații că ispășirea a fost făcută la cruce; și douăzeci și două de afirmații că ispășirea finală va fi făcută în ceruri. Ambele categorii sunt desigur incomplete; s-ar putea să mai fie și altele care au scăpat atenției mele. Este evident, totuși, că nu pot să ajung la adevăr dacă accept o grupă de afirmații și o resping pe cealaltă. Deci, problema este, care dintre aceste afirmații sunt adevărate? Care sunt false? Sau, ar putea fi adevărate ambele grupe? Dacă este așa, cum pot fi ele armonizate? 

 Am rămas uimit când, în revista Ministry din februarie 1957, am găsit afirmația că „sacrificiul de pe cruce reprezintă ispășirea deplină, perfectă și finală”. Aceasta este în completă contradicție cu declarația sorei White că ispășirea finală a început la 1844. M-am gândit că ar putea fi o greșeală de tipar și am scris la Washington atrăgând atenția asupra problemei, dar am aflat că nu era o greșeală, ci o afirmație aprobată, oficială. Dacă susținem încă autoritatea Spiritului Profeției, vom avea deci două credințe contradictorii: că ispășirea finală a fost făcută la cruce și că ispășirea finală a început în 1844.

Definiția ispășirii

Am asistat la câteva discuții despre înțelesul cuvântului ebraic „kaphar” - cuvânt folosit în original pentru „ispășire”, dar aceasta nu prea m-a ajutat. Cea mai bună definiție pe care am găsit-o este o scurtă frază explicativă din Patriarhi și profeți la pagina 358, care afirmă simplu că ispășirea, „marea lucrare a lui Hristos sau ștergerea păcatelor, era ilustrată de serviciile din ziua ispășirii”. Această definiție este în armonie cu textul din Leviticul 16:30 care spune că „preotul va face ispășire pentru voi, ca să vă curățească și să fiți curățiți de toate păcatele voastre înaintea Domnului”. Ispășirea este definită aici ca fiind „curățirea de păcate”. Și întrucât păcatul este cauza despărțirii dintre Dumnezeu și om, îndepărtarea păcatului creează posibilitatea unirii omului cu Dumnezeu. Și aceasta este ispășirea.

Hristos n-a avut nevoie de ispășire, pentru că El și Tatăl au fost tot timpul una (Ioan 10:30). Hristos S-a rugat pentru ucenicii Săi „ca ei să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine, ca toți să fie una în Noi”. (Ioan 17:21).

Definiția ispășirii, formată în limba engleză din trei cuvinte: at-one-ment (punere laolaltă), este considerată de către unii ca fiind învechită sau demodată, dar exprimă totuși un adevăr vital. Sora White a folosit-o. Ea spune: „doar dacă acceptă ispășirea făcută pentru ei prin sacrificiul reparator al lui Isus, care este ispășirea noastră, punere laolaltă cu Dumnezeu”. (Manuscrisul 122, 1901).

 Planul lui Dumnezeu este ca „la împlinirea vremii să unească iarăși toate lucrurile într-unul, în Hristos”. (Efeseni 1:10). Când se întâmplă aceasta, „familia din ceruri și familia de pe pământ sunt una”. (Hristos lumina lumii, p. 835). Atunci, „un puls de armonie și fericire va străbate întreaga creațiune”. (Tragedia veacurilor, p. 678). În cele din urmă, ispășirea este completă.

Două faze ale ispășirii

O mare parte din confuzia cu privire la ispășire se naște din neglijarea recunoașterii celor două părți ale ispășirii. Rețineți ce s-a spus despre Ioan Botezătorul:

„El nu distingea clar cele două faze ale lucrării lui Hristos – ca jertfă suferindă și ca rege învingător.” (Hristos lumina lumii, pp. 136, 137). În cartea Questions on Doctrine se face aceeași greșeală. Autorul nu distinge clar, de fapt nu face nicio distincție între cele două faze pe care pare să nu le cunoască, și de aici apare confuzia.

Prima fază

Prima fază a ispășirii lui Hristos este cea a sacrificiului. Aceasta începe înainte de a fi lumea, include întruparea, viața lui Hristos pe pământ, ispitirea din pustie, Ghetsemanii, Golgota, și se sfârșește când vocea lui Dumnezeu îl cheamă pe Hristos din „temnița de piatră a morții”. Capitolul 53 din Isaia este o ilustrație emoționantă a acestora. 

Satana l-a învins pe Adam în grădina Edenului, și în scurt timp, aproape întreaga lume a ajuns în stăpânirea sa. În timpul lui Noe doar opt suflete au intrat în corabie. Satan se proclamase prinț al acestei lumi, și nimeni nu contesta acest lucru. Dar Dumnezeu n-a recunoscut pretențiile de stăpânitor ale lui Satana și, când Hristos a venit pe pământ, Tatăl „a dat lumea în mâinile Fiului, ca prin lucrarea Sa de mijlocire să poată dovedi sfințenia și obligativitatea fiecărui precept al legii divine”. (Bible Echo, ianuarie 1887). Aceasta era o provocare adresată pretențiilor Satanei, și astfel a început în mod serios marea luptă dintre Hristos și Satana.

„Hristos a luat locul lui Adam care căzuse. El trebuia să biruiască acolo unde Adam fusese învins.” (Review and Herald, 24 februarie 1874). „Isus s-a oferit voluntar să satisfacă cele mai înalte pretenții ale legii.” (Ibidem., 2 septembrie 1890). „Hristos S-a pus garant pentru orice bărbat sau femeie de pe pământ.” (Ibidem., 27 februarie 1900).

Întrucât Satana pretindea că lumea este proprietatea sa, era nevoie ca Hristos să-l înfrângă înainte de a-Și lua în stăpânire regatul. Satana știa acest lucru și de aceea a încercat să-L omoare pe Hristos îndată după ce S-a născut. Totuși, întrucât o luptă între Satana și un prunc neajutorat, culcat într-o iesle, n-ar fi fost cinstită, Dumnezeu a zădărnicit-o. 

Prima confruntare reală dintre Hristos și Satana a avut loc în pustie. După patruzeci de zile de post, Hristos era slăbit și sleit de puteri, la un pas de moarte. În acest timp, Satana l-a atacat. Dar Hristos i-a rezistat, chiar „până la sânge”, și Satan a fost silit să se retragă înfrânt. Dar n-a renunțat. În tot timpul lucrării lui Hristos, Satana a fost pe urmele Sale, luptând cu înverșunare, în orice moment, împotriva Lui.

Ghetsemani

Apogeul luptei dintre Hristos și Satana a avut loc în grădina Ghetsemani. Până atunci, Hristos avusese întotdeauna asigurarea aprobării Tatălui. Dar acum El „era răpus de o teamă teribilă că Dumnezeu își întorsese fața de la El”. (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 95). Dacă Dumnezeu L-ar fi părăsit, ar fi putut El să reziste Satanei, și mai degrabă să moară, decât să cedeze? „De trei ori omenescul Său a dat înapoi în fața ultimului, supremului sacrificiu. Soarta omenirii atârna în balanță.” (Ibidem., p. 99). „Întrucât prezența Tatălui îi fusese retrasă, ei L-au văzut copleșit de întristare, o întristare care o depășea pe cea a ultimei lupte cu moartea.” (Hristos lumina lumii, p. 759). „El căzuse la pământ, pe moarte, dar, cu ultima fărâmă de putere, murmura: „Dacă acest pahar nu poate fi îndepărtat fără să-l beau, facă-se voia Ta.”  

O pace cerească a coborât peste fața Lui însângerată. El îndurase ceea ce nicio ființă umană n-ar fi putut îndura; El gustase chinurile morții pentru fiecare om.” (Hristos lumina lumii, p. 694). În moartea Sa, El era învingător.

„Când Hristos a strigat «S-a sfârșit!», Dumnezeu a răspuns «S-a sfârșit, rasa umană va avea o nouă șansă». Prețul de răscumpărare a fost plătit și Satana a căzut ca un fulger din cer.” (Manuscriul 111, 1897).

„Privind la cruce, Tatăl era mulțumit. El a spus «este destul, jertfa este deplină». (Signs of the Times, 30 septembrie 1899). Trebuia totuși să se arate lumii o manifestare severă a mâniei lui Dumnezeu, și astfel «în mormânt, Hristos a fost prizonierul justiției divine». (Manuscrisul 25, 24 februarie 1898). Trebuiau să existe destule dovezi că moartea lui Hrisos a fost reală, și, de asemenea, El trebuia să „rămână în mormânt o perioadă de timp hotărâtă”. (Review and Herald, 26 aprilie 1898). Când această perioadă s-a sfârșit „un mesager a fost trimis pentru a-L elibera pe Fiul lui Dumnezeu de datoria pentru care Se pusese garant și pentru care făcuse ispășire deplină”. (Manuscrisul 94, 1897).

„În rugăciunea de mijlocire a lui Isus înaintea Tatălui, El susține că a îndeplinit condițiile care-L obligă pe Tatăl să-Și îndeplinească partea Sa din contractul făcut în ceruri, cu privire la omenirea căzută. El se roagă: «Am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o.»” Sora White explică: „Aceasta înseamnă că El Și-a clădit un caracter drept, aici pe pământ, ca un exemplu de urmat pentru oamenii.” (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 260).

„Contractul” făcut în ceruri, între Tatăl și Fiul, conținea următoarele:

Fiul trebuia să-Și clădească un „caracter drept, aici, pe pământ, ca un exemplu de urmat pentru oameni”;

Hristos nu trebuia doar să-Și dezvolte un astfel de caracter, ci să demonstreze că și omul poate face acest lucru; și astfel omul avea să devină „mai de preț decât aurul”;

Dacă Hristos reușea astfel să-l prezinte pe om ca fiind o făptură nouă în Isus Hristos, atunci Dumnezeu trebuia „să-l primească pe omul pocăit și ascultător și să-l iubească așa cum L-a iubit pe Fiul Său”. (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 260; Tragedia veacurilor, p. 790).

Hristos „a împlinit o fază a lucrării Sale preoțești, murind pe cruce. Acum El îndeplinește o altă fază, mijlocind înaintea Tatălui pentru păcătoșii pocăiți și credincioși, prezentând lui Dumnezeu jertfele poporului Său”. (Manuscrisul 42, 1901). 

„În întruparea Sa, El a mers până la capăt ca jertfă, dar nu ca Răscumpărător.” (Manuscrisul 111, 1897). Pe Golgota, El a fost victima, jertfa. Ca jertfă, El a mers până la capăt. Dar acum începe lucrarea Sa ca Răscumpărător. „Când Hristos a strigat: «S-a sfârșit!», mâna nevăzută a lui Dumnezeu a rupt materialul trainic din care era făcută perdeaua din templu, de sus până jos. Calea spre sfânta sfintelor a fost deschisă.” (Ibidem.).

La cruce, prima fază a lucrării lui Hristos ca „jertfă” a luat sfârșit. El Își „dusese până la capăt” sacrificiul. Își împlinise lucrarea. Și acum, după ce Tatăl a aprobat sacrificiul Său, a fost împuternicit să fie Salvatorul omenirii. La încoronarea care a avut loc patruzeci de zile mai târziu, El a primit toată puterea în cer și pe pământ și a fost instalat oficial ca Mare Preot.

A doua fază

„După înălțarea Sa, Mântuitorul nostru Și-a început lucrarea ca Mare Preot (…) În armonie cu serviciul tipic, El Și-a început slujba în sfânta, iar la sfârșitul zilelor profetice, în 1844, El a intrat în sfânta sfintelor pentru a desfășura ultima parte a lucrării Sale solemne, pentru a curăți sanctuarul.” (Spirit of Prophecy, vol. 4, pp. 265, 266). Tot la pagina 266 sora White repetă, aparent pentru a sublinia că, „la sfârșitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul prea sfânt din sanctuarul din ceruri, în prezența lui Dumnezeu, pentru a desfășura lucrarea de încheiere a ispășirii, în pregătirea venirii Sale”. Cititorul nu poate să nu observe cât de clar și subliniat se afirmă acest lucru. Ioan Botezătorul „nu distingea clar cele două faze ale lucrării lui Hristos, ca jertfă suferindă și ca rege victorios”. (Hristos lumina lumii, pp. 136, 137). Teologii noștri fac astăzi aceeași greșeală, și nu au nicio scuză. Ei au o lumină pe care Ioan Botezătorul nu a avut-o.

Studiind această parte a lucrării de ispășire, intrăm într-un domeniu specific adventist, care ne deosebește de toate celelalte denominațiuni. Aceasta este contribuția noastră unică în religie și teologie, cea care „face din noi un popor deosebit și conferă caracter și putere lucrării noastre”. (Sfaturi pentru editori, p. 54). Tot aici, sora White ne avertizează să nu „facem fără valoare adevărul despre ispășire și să distrugem încrederea în doctrinele pe care le-am considerat sfinte de când a fost primită solia celor trei îngeri”.

Acesta este un sfat vital, scris pentru aceste timpuri, când unii dintre noi fac eforturi pentru a crea impresia că suntem asemenea bisericilor din jurul nostru, un corp evanghelic și nu o sectă. În vremea sa, Pavel a avut de înfruntat aceeași erezie. El a fost acuzat că este un „ciumat”, „mai marele sectei Nazarinenilor”. (Fapte 24:5). În răspunsul său înaintea lui Felix, Pavel mărturisește că, după „calea pe care ei o numesc sectă, slujesc Dumnezeului părinților mei, crezând tot ce este în acord cu legea și cele scrise în prooroci” (Fapte 24:14 R.V.). În zilele acelea oamenii vorbeau cu dispreț despre biserica adevărată, considerând-o sectă, așa cum fac și astăzi. Pavel nu a fost deranjat de acest lucru. Nu ni se relatează că ar fi încercat să facă ceva pentru ca Biserica Dumnezeului cel Viu să fie recunoscută drept un corp evanghelic de către cei care calcă în picioare legea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, oricum ar fi fost numiți el și „secta” lui, declară că el crede „tot ce este scris în lege și în prooroci”. (Versetul 14). 

Publicația religioasă Christianity Today, în numărul din 3 martie 1958, afirmă că „astăzi adventiștii susțin cu tărie că sunt într-adevăr evanghelici. Ei creează impresia că doresc să fie priviți astfel”. Menționând cartea Questions on Doctrine, se spune că acesta este „răspunsul adventiștilor la întrebarea dacă ar trebui să fie priviți ca o sectă sau ca una dintre denominațiunile evanghelice”. Mai departe se afirmă că această carte a fost publicată cu scopul de a convinge lumea religioasă că suntem evanghelici, deci de-ai lor.

 Este o situație foarte interesantă și periculoasă. Așa cum îmi spunea una dintre oficialitățile bisericii noastre, care nu era de acord cu aceste lucruri, „suntem pe punctul de a fi vânduți în josul râului”. Ce priveliște pentru ceruri și pentru pământ! Biserica Viului Dumnezeu, căreia i-a fost încredințată misiunea de a predica Evanghelia oricărei făpturi de sub ceruri și de a chema pe oameni să iasă din Babilon, stă acum la ușa acestor biserici cerând permisiunea de a intra și de a fi una de-a lor. Cât de jos am căzut! Dacă acest plan izbutește, am putea deveni niște membri oarecare ai unei asociații evanghelice, și nu o biserică distinctă, Adventistă de Ziua a Șaptea, vânduți în secret în josul râului. Aceasta este mai mult decât apostazie. Este lepădarea adventismului. Este răpirea unui popor întreg. Este negarea conducerii lui Dumnezeu din trecut. Este împlinirea celor scrise, cu ani în urmă, în Spiritul Profeției:

„Vrăjmașul sufletelor caută să răspândească ideea că o mare reformă urmează să aibă loc în rândul adventiștilor de ziua a șaptea, și că această reformă constă în renunțarea la doctrinele care constituie stâlpii credinței noastre și în angajarea într-un proces de reorganizare. Dacă o asemenea reformă ar avea loc, ce ar rezulta? Principiile adevărului, pe care Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, le-a dat bisericii rămășiței, ar fi distruse. Religia noastră ar fi schimbată. Principiile fundamentale care au susținut lucrarea în ultimii cincizeci de ani vor fi socotite erori. Ar fi întemeiată o nouă organizație. Cărți de un nou ordin ar fi scrise. Un sistem de filozofie intelectuală ar fi adoptat. Nimic n-ar putea sta în calea noii mișcări.” (Special Testimonies, Seria B, Nr. 2, pp. 54, 55).

„Nu vă lăsați înșelați; mulți se vor abate de la adevăr, dând ascultare spiritelor înșelătoare și doctrinelor diavolului. Avem înaintea noastră alfa acestui pericol. Omega va fi de o natură mult mai surprinzătoare.” (Ibidem., p. 16).

„Când oameni care ocupă poziții de conducători și învățători, lucrează sub influența ideilor spiritualiste și a sofismelor, să păstrăm oare tăcerea de frică să nu le lezăm influența, în timp ce sufletele sunt înșelate? (…) Cei care se simt atât de liniștiți privind lucrarea oamenilor care distrug credința poporului lui Dumnezeu, sunt conduși de un sentiment iluzoriu.” (Ibidem., pp. 9, 11).

„Avem nevoie să ne împrospătăm forțele. Suntem chemați la acțiune vigilentă. Indiferența și trândăvia vor avea ca rezultat pierderea religiei personale și a cerului (…) Mesajul meu către voi este: Să nu mai privim fără a protesta la pervertirea adevărului. Trebuie să refuzăm hotărât să fim împinși de pe platforma adevărului veșnic, care de la 1844 încoace și-a dovedit din plin valabilitatea.” (Ibidem., pp. 14, 15, 50).

„Am ezitat și am amânat să transmit ceea ce Duhul Domnului m-a îndemnat să scriu. Nu doream să fiu nevoită să prezint influența înșelătoare a acestor sofisme. Dar, în providența lui Dumnezeu, erorile care ar putea să apară trebuie întâmpinate.” (Ibidem., p. 55).

„Ce influență este cea care-i conduce pe oameni, în acest moment al istoriei noastre, să lucreze pe ascuns și cu putere pentru a sfărâma temeliile credinței noastre, temelii care au fost așezate la începuturile lucrării noastre prin studiul cu rugăciune al Cuvântului lui Dumnezeu și prin revelație? Pe aceste temelii am clădit timp de cincizeci de ani. Vă mirați că, văzând începuturile unei lucrări care vrea să schimbe unii dintre stâlpii credinței noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult porunca: «Înfrunt-o!»” (Ibidem., p. 58).

Toate acestea au fost scrise în întâmpinarea perioadei alfa a apostaziei. Acum suntem în perioada omega, despre care sora White spunea că va veni și că va fi „de o natură înfiorătoare”. Aceste cuvinte sunt mai actuale decât oricând. Este cititorul unul dintre „cei care se simt liniștiți privind lucrarea oamenilor care distrug credința poporului lui Dumnezeu?” (Ibidem., p. 11). „Vom păstra tăcerea de teama de a nu le leza influența, în timp ce sufletele sunt înșelate?” (Ibidem., p. 9). Este timpul să ne ridicăm și să le cerem socoteală. Sunt momente când înclin să cred că am rămas singur, asemenea lui Ilie. Dar Dumnezeu i-a spus că mai erau încă alți șapte mii. Astăzi sunt și mai mulți, mulțumesc lui Dumnezeu. Ei trebuie să se descopere singuri, și o vor face. Scrisorile pe care le-am primit sunt deosebit de încurajatoare. Regret foarte mult că nu pot să port o corespondență extinsă. Sunt supraaglomerat cu lucrul.

Moartea lui Hristos pe cruce corespunde momentului din ziua ispășirii în care marele preot înjunghia țapul pentru Domnul în curtea sanctuarului. Moartea țapului era necesară deoarece pentru a se face ispășire era nevoie de sânge. Dar moartea jertfei nu constituia ispășirea, deși era necesară și reprezenta primul pas. Sora White spune că „ispășirea a început pe pământ”. (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 261). Scriptura spune: „Sângele este cel care face ispășire.”(Leviticul 17:11). Și, desigur, nu putem avea sânge până nu a avut loc moartea. Dar fără stropirea sângelui, poporul ar fi în aceeași situație ca și atunci când, plecând din Egipt, ar fi înjunghiat mielul, dar nu ar fi uns cu sânge ușorii ușii. „Când voi vedea sângele”, spune Dumnezeu, „voi trece pe lângă voi”. (Exodul 12:13). Moartea era ineficientă dacă nu era urmată de stropirea sângelui. Sângele este cel care contează.

Sângele este cel care trebuie aplicat, nu „un act”, „un act măreț”, „un act jertfitor”, „un act ispășitor”, „actul de la cruce”, „beneficiile actului de la cruce”, „beneficiile ispășirii”. Toate aceste expresii sunt utilizate în Questions on Doctrine, dar orice referire la sânge este evitată cu grijă. Ceea ce trebuie aplicat nu este un act, oricare ar fi acesta. Este sângele. Și totuși, în cele 100 de pagini ale cărții, în care este tratată lucrarea de ispășire, nu se vorbește niciodată despre sânge ca fiind aplicat sau folosit în cadrul slujbei. Este vorba de o neglijență, sau este intenționat? Susținem noi o ispășire fără sânge? Fratele Nichols afirma poziția adventistă corectă când spunea: „Noi credem că lucrarea de ispășire pentru păcate a lui Hristos a fost începută, în loc de a fi terminată pe Calvar.” (Answers to Objections, p. 408). Această carte a fost publicată în 1952. Ar fi interesant de văzut ce va spune noua ediție. Mulți așteaptă să afle ce ar trebui să creadă despre această problemă.

Ispășirea cu sânge

Iată câteva declarații din Spiritul Profeției privind ispășirea cu sânge:

„Isus a fost îmbrăcat în haine preoțești. El privește spre rămășiță cu milă, și cu o voce plină de compătimire strigă «Sângele Meu, Tată, sângele Meu; sângele Meu, sângele Meu!»” (Scrieri timpurii, p. 38).

„El vine în prezența lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru, gata să primească pocăința și să răspundă rugăciunilor poporului Său și să le prezinte înaintea Tatălui prin meritele propriei Lui neprihăniri. El Își înalță mâinile Sale rănite spre Dumnezeu și cere iertarea plătită cu sângele Său. I-am săpat în palmele Mele, spune El. Aceste răni care amintesc umilința și chinurile Mele constituie un izvor nesfârșit de putere pentru biserica Mea.” (Spirit of Prophecy,  vol. 3, pp. 261, 262).

„Chivotul care conține tablele legii este acoperit de tronul harului, înaintea căruia Hristos mijlocește cu sângele Său, în favoarea păcătosului.” (Tragedia veacurilor, p. 415).

„Când, în serviciul tipic, marele preot părăsea locul sfânt în ziua ispășirii, el mergea înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângele jertfei pentru păcat, în favoarea tuturor israeliților care se pocăiseră cu adevărat de păcatele lor. Astfel, Hristos a încheiat numai o parte a lucrării Sale ca mijlocitor, pentru a începe o altă parte a acestei lucrări, și El încă mijlocește cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoșilor.” (Ibidem., p. 429).

Hristos „slujește acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, prezentând sângele Său în favoarea păcătoșilor”. (Ibidem., p. 433).

„Hristos, adevăratul Mare Preot, prezintă sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoșilor, purtând în inima Sa numele fiecărui credincios pocăit.” (Patriarhi și profeți, p. 351).

„După înălțarea Sa, Hristos a mers înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângele Său în favoarea credincioșilor pocăiți, după cum marele preot, în slujba sa zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, în favoarea păcătosului.” (Patriarhi și profeți, p. 357).

„Sângele lui Hristos, deși îl eliberează pe păcătosul pocăit de condamnarea legii, nu șterge păcatul; acesta rămâne în rapoartele din sanctuar până la ispășirea finală.” (Patriarhi și profeți, p. 357).

Și având în fața lui toate aceste declarații, autorul cărții Questions on Doctrine nu a menționat nimic despre slujba cu sânge sau aplicarea lui.

Ispășirea finală

„Tatăl a ratificat legământul pe care-l făcuse cu Hristos, că-l va primi pe omul pocăit și ascultător, și îl va iubi așa cum L-a iubit pe Fiul Său.” Aceasta, după cum se afirma mai sus, cu condiția ca „Hristos să-și sfârșească lucrarea și să-și împlinească angajamentul de a-l face pe om mai curat decât aurul”. (Hristos lumina lumii, p. 790). „Hristos a garantat acest lucru.” (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 250). 

Când Hristos, în rugăciunea Sa de Mare Preot, spune: „Am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”, sora White explică: „El își clădise un caracter desăvârșit în această lume, ca exemplu de urmat pentru oameni.” (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 260). 

Dezvoltând acest caracter desăvârșit, Hristos a demonstrat că acest lucru este posibil. Dar puteau ceilalți să facă același lucru? Și aceasta trebuia demonstrat. Hristos garantase că este posibil. Acum trebuia să-Și împlinească angajamentul.

Caracterul nu este înnăscut. El este făcut, dezvoltat, construit prin multiple teste, ispite și încercări. Dumnezeu dă întâi un test ușor, apoi unul ceva mai greu și altul cu încă puțin mai greu. Astfel, treptat, rezistența la ispite crește și, după o vreme, unele ispite încetează să mai fie ispite. Cineva poate duce o luptă grea cu tutunul; dar în cele din urmă învinge și victoria lui este atât de completă, încât tutunul nu mai constituie o ispită pentru el. 

Așa ar trebui să se întâmple cu orice ispită. Dar sfințirea nu poate fi atinsă într-o singură zi. „Mântuirea este procesul prin care sufletul este pregătit pentru ceruri.” (Hristos lumina lumii, p. 330). Cineva poate obține victorii în fiecare zi, și totuși să n-o atingă. Chiar Pavel a trebuit să admită că nu „am atins-o deja sau că am și ajuns desăvârșit”. Dar exclamă cu îndrăzneală: „Alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Isus Hristos.” (Filipeni 3:12).

Hristos S-a angajat să-l facă pe om „curat ca aurul”. În această lucrare omul nu trebuie să fie numai un instrument supus; el trebuie să participe activ la ea. Rețineți următoarele citate:

„Răscumpărarea rasei umane a avut drept scop să ofere omului o nouă șansă.” (Manuscrisul 14, 1898). „Planul de mântuire a fost conceput pentru a ridica rasa umană căzută și a da omului o nouă șansă.” (Signs of the Times, 26 aprilie 1899). Dumnezeu „a privit la Cel care murea pe cruce și a spus: «S-a sfârșit; rasa umană va avea o nouă șansă».” (Youth’s Instructor, 21 iunie 1900). „Pentru a putea oferi păcătosului o nouă șansă, Fiul lui Dumnezeu S-a așezat în locul lui și a purtat pedeapsa fărădelegii.” (Review and Herald, 8 februarie 1898). „El a suferit în locul nostru pentru a ne oferi o nouă șansă.” (Special Instruction to the Review and Herald Office, p. 28). „La fel cum Hristos a fost acceptat ca înlocuitor și garant al nostru, fiecare dintre noi va fi acceptat dacă vom trece testul și încercarea proprie.” (Review and Herald, 10 iunie 1890). „Mântuitorul a biruit pentru a arăta omului cum trebuie să biruiască.” „Omul trebuie să lucreze cu puterea sa omenească unită cu puterea divină a lui Hristos, pentru a rezista și a birui cu orice preț. El trebuie să biruiască așa cum a biruit Hristos (…) Omul trebuie să-și facă partea sa; el trebuie să fie biruitor în dreptul său, prin puterea și harul pe care Hristos i le oferă.” (Mărturii vol. 4, pp. 32, 33).

Hristos S-a angajat să-i facă pe oameni biruitori; El S-a pus garant pentru aceasta. Nu este o sarcină ușoară; dar lucrarea de ispășire nu poate fi încheiată înainte sau fără ca El să împlinească acest lucru. Și astfel, Hristos continuă să-Și ducă la îndeplinire această sarcină. Din ultima generație de oameni, din rândul celor mai slabi dintre cei slabi, Hristos a ales un grup care să demonstreze că omul poate birui așa cum El a biruit. Hristos va fi îndreptățit și glorificat în cei 144000. Ei vor dovedi că este posibil ca omul să ducă o viață plăcută lui Dumnezeu sub toate aspectele și că omul poate, în cele din urmă, să stea „înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocitor”. (Tragedia veacurilor, p. 614). Se spune despre ei că „vor sta fără mijlocitor în mijlocul revărsării finale a judecăților lui Dumnezeu”. (Tragedia veacurilor, p. 649). „Ei sunt aleșii, uniți cu Hristos în marea familie din ceruri. Ei au biruit, după cum și El a biruit.” (Manuscrisul 128, 28 noiembrie 1897). Ne este adresată invitația: „Acum, în timp de Marele nostru Preot face ispășire pentru noi, să căutăm să devenim desăvârșiți în Hristos.” (Tragedia veacurilor, p. 623).

O taină

În Epistola sa către Efeseni, apostolul Pavel prezintă această lucrare ca fiind o taină. El spune: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevastă-sa, și cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – vorbesc despre Hristos și biserică.” (Efeseni 5:31, 32). Căsătoria simbolizează aici unirea dintre Hristos și biserică, realizată prin ispășire. În conformitate cu această imagine, la sfârșitul timpului de probă se face anunțul: „A venit nunta Mielului, și soția Lui s-a pregătit (…) I s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat; inul curat este neprihănirea sfinților.” (Apocalipsa 19:8). După cum soțul și soția sunt una, tot astfel Hristos și biserica sunt acum una. Ispășirea, adevărata ispășire, ispășirea finală, ispășirea deplină a fost făcută. „Familia din ceruri și familia de pe pământ sunt una.” (Hristos lumina lumii, p. 835). 

Cei 144000

Practic toți adventiștii au citit ultimele capitole din cartea Tragedia veacurilor, care descriu înspăimântătoarea luptă prin care va trece poporul lui Dumnezeu înainte de sfârșit. Așa cum Hristos a fost încercat la culme în ispitirea din pustie și în grădina Ghetsemani, tot astfel vor fi testați și cei 144000. Va părea că sunt lăsați să piară, că rugăciunile lor rămân fără răspuns, asemenea cererii lui Hristos din Ghetsemani. Dar credința lor nu va ceda. Asemenea lui Iov, ei exclamă: „Chiar dacă mă va ucide, totuși voi nădăjdui în El.” (Iov 13:15).

Demonstrația finală a ceea ce Dumnezeu poate face din om va avea loc în ultima generație, când omenirea este împovărată cu toate defectele și slăbiciunile pe care rasa umană le-a acumulat în timpul a șase mii de ani de păcat și fărădelege. După cum spune sora White, ei suportă „rezultatele lucrării marii legi a eredității”. (Hristos lumina lumii, p. 48). Slăbiciunea umană va fi supusă celor mai puternice ispite ale Satanei, pentru ca puterea lui Dumnezeu să se descopere în mod minunat. „Va fi un ceas de teribilă agonie pentru sfinți. Zi și noapte ei strigă la Dumnezeu pentru eliberare. După toate aparențele, nu au nicio cale de scăpare.” (Scrieri timpurii, p. 283).

Conform noii teologii pe care conducătorii noștri au acceptat-o și o susțin, cei 144000 vor fi supuși unor ispite incomparabil mai puternice decât cele întâmpinate de Hristos. Pentru că, în timp ce ultima generație va purta slăbiciunile și patimile strămoșilor, Ei pretind că Hristos a fost scutit de toate acestea. Hristos, spunem noi, n-a moștenit nici una dintre patimile „care îi afectează pe descendenții naturali ai lui Adam” (Questions on Doctrine, p. 383). De aceea El și-a îndeplinit lucrarea la un nivel mai înalt, cu totul diferit de cel al oamenilor care sunt nevoiți să lupte cu patimile moștenite, și deci n-a cunoscut și n-a experimentat adevărata putere a păcatului. Dar nu de un astfel de salvator am eu nevoie. Am nevoie de unul care „a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi”. (Evrei 4:15). Acest „surogat” pe care ni-l prezintă conducătorii noștri trebuie respins, și va fi respins. Mulțumim lui Dumnezeu că „nu avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; căci în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”. (Evrei 4: 15).

Acuzație la adresa lui Dumnezeu

Dar mai este o problemă cu această nouă teologie; ea îl acuză pe Dumnezeu că ar fi plănuit să-i înșele și pe oameni și pe Satana. Iată situația:

Satana susține în mod constant că Dumnezeu ar fi nedrept în pretenția Sa ca omul să împlinească legea, acest lucru fiind imposibil de realizat. Dumnezeu susține că este posibil și, pentru a-Și dovedi afirmația, S-a oferit să-L trimită în lume pe Fiul Său. Fiul a venit, a împlinit legea, și l-a provocat pe om să-L convingă de păcat. El a fost găsit fără păcat, sfânt și fără vină. El a dovedit că legea poate fi ținută și poziția lui Dumnezeu apărată; și că pretenția Sa ca omul să împlinească poruncile Sale este justificată. Dumnezeu a ieșit învingător, iar Satana a fost înfrânt.

Dar apare o problemă; pentru că Satana pretinde că Dumnezeu n-a jucat cinstit. L-a favorizat pe Fiul Său, L-a scutit de „efectele marii legi a eredității” cărora le sunt supuși toți oamenii; L-a „scutit de patimile și întinăciunile care-i afectează pe descendenții naturali ai lui Adam”. (Questions on Doctrine, p. 383). El n-a scutit întreaga omenire, ci doar pe Hristos. Acest fapt invalidează desigur lucrarea lui Hristos pe pământ. El nu mai este, de acum înainte, acela dintre noi care a demonstrat puterea lui Dumnezeu de a-l păzi pe om de păcat. El a fost un înșelător, pe care Dumnezeu L-a tratat preferențial și care n-a fost afectat de patimile moștenite, asemenea celorlalți oameni.

Satana nu prea întâmpină dificultăți în a-i face pe oameni să accepte această părere; Biserica Catolică o acceptă; la timpul cuvenit, evanghelicii și-au dat consimțământul, iar în 1956 conducătorii Bisericii Adventiste au adoptat și ei acest punct de vedere. Problema „scutirii” este cea care l-a determinat pe Petru să-L ia pe Hristos deoparte și să-I spună: „Departe de Tine lucrul acesta, Doamne, să nu Ți se întâmple așa ceva!” fapt care L-a mâniat atât de tare pe Hristos, încât i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano!” (Matei 16:22, 23). Hristos n-a dorit să fie scutit. El i-a spus lui Petru: „Nu cunoști lucrurile care sunt de la Dumnezeu.” Tot astfel și astăzi sunt unii care nu percep lucrurile lui Dumnezeu. Ei gândesc că este doar o problemă de semantică. Dumnezeu să aibă milă de ei și să le deschidă ochii asupra lucrurilor Sale. Prin această capitulare a conducătorilor adventiști în fața monstruoasei doctrine a unui Hristos „scutit”, ultima „redută” din calea Satanei a fost abandonată. Ne rugăm din nou ca Dumnezeu să-și salveze poporul.

Am fost întrebat ce mă aștept să obțin. Nu mă aștept să „câștig” vreo dispută. Sunt un pastor adventist de ziua a șaptea, a cărui lucrare este să predice adevărul și să combată eroarea. Biblia este în mare parte o relatare a protestului martorilor lui Dumnezeu împotriva păcatelor bisericii și a greșelilor ei evidente. Practic toți protestatarii și-au semnat mărturia cu sângele lor, iar biserica a mers mai departe până când Dumnezeu a intervenit. Tot ce spera Pavel era că poate „va salva pe unii”. (1 Corinteni 9:22). Practic toți apostolii au murit ca martiri, iar Hristos a fost atârnat pe lemn. Au trecut patruzeci de ani până să vină nimicirea. Dar când Dumnezeu a intervenit, El și-a făcut pe deplin lucrarea.

Această denominațiune are nevoie să se întoarcă la instrucțiunile date în 1888, care au fost disprețuite. Avem nevoie de o reformă în organizație, care să nu permită câtorva oameni să dirijeze orice mișcare din orice colț al lumii. Avem nevoie de o reformă care să nu mai permită ca numai câțiva oameni să administreze toate fondurile, așa cum se întâmplă acum. Avem nevoie de o reformă care să nu permită oamenilor să cheltuiască milioane pentru instituții neautorizate prin votul adunării elective, în timp ce câmpurile misionare suferă din lipsa minimului necesar. Avem nevoie de o schimbare în accentul care se pune pe promovare, finanțe și statistici. Avem nevoie să reașezăm școala de Sabat pe locul care i se cuvine în lucrarea lui Dumnezeu. Avem nevoie să punem capăt spectacolelor și meselor care au loc sub pretextul strângerii de fonduri în scopuri bune. Avem nevoie să terminăm cu anunțurile săptămânale din biserici, care sunt o reclamă mascată. Și această listă poate fi mult lărgită.

Dar toate acestea, deși importante, sunt totuși lucruri minore. Cel mai mult avem nevoie de reformă în viața personală și de naștere din nou. Dacă liderii noștri nu ne vor conduce la aceasta, „ajutorul și izbăvirea vor veni din altă parte”. (Estera 4:14). Eu sunt optimist, rugându-mă pentru pacea lui Israel.