Aproape orice creştin crede că va exista o „ultimă” generaţie – adică, o generaţie „finală”. Pare atât de evident! Problema apare însă atunci când vine vorba de semnificaţia ei. Mulţi cred că Dumnezeu întârzie Adventul (N. tr. – Termenul nu se referă la cele patru săptămâni de dinainte de Crăciun de la catolici, ci la revenirea Mântuitorului pentru restaurarea Împărăției Sale.) în aşteptarea ca ceva special să se întâmple în „ultima” generaţie şi au exprimat acest concept drept „principiul secerișului”.

Principiul secerișului derivă din câteva concepte biblice privitoare la Advent şi care altfel rămân izolate şi fără o altă legătură. Esenţa acestui principiu este reflectat în gândirea adventistă de mai bine de un secol, începând de la primii lideri ai bisericii – familia White sau fraţii Loughborough, Bordeau, Smith, Haskell, Prescott – şi continuând cu mulţi alţii de atunci.

Distanţându-se de mulţi creştini care de asemenea pun accent pe revenirea lui Isus (de exemplu, de aceia care susțin conceptul răpirii secrete), principiul secerișului pune accent pe condiţionalitatea Adventului – aceea că Dumnezeu aşteaptă să aibă o recoltă coaptă (Marcu 4:29, Apocalipsa 14:15-16) – un popor pregătit care va apăra integritatea și Legea Sa. Un astfel de popor este alcătuit din instrumente credincioase ale harului Său, căci El adresează ultimei generaţii de oameni de pe întreg pământul, în mod personal prin Duhul Său cel Sfânt cât şi prin cei ce îl urmează, chemarea pentru a accepta invitaţia Sa de a trăi veşnic.

Adventiştii cred că răul va creşte şi se va răspândi odată cu creşterea numărului şi ingeniozităţii rasei umane, dar lumea nu se va autodistruge. Nici nu va grăbi sau nu va determina această creştere a răului, în sine, reîntoarcerea Domnului nostru. Dimpotrivă, forţele cereşti „ţin în frâu” vânturile terorii până când cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt în cele din urmă identificaţi ca fiind aceia care pot fi pecetluiţi cu sigiliul aprobării lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:1-3). Pe planeta Pământ se va da deznodământul marii lupte. Înainte ca timpul de probă să se încheie şi ca răul să fie lăsat liber să se dezlănţuie, oamenii își vor clarifica pentru totdeauna orice dubiu în legătură cu dreptatea şi cu iubirea lui Dumnezeu.

Unii cred că revenirea lui Hristos ține de suveranitatea lui Dumnezeu – că Isus se va întoarce într-un moment anume fixat de Dumnezeu, independent de comportamentul uman. Această opinie calvinistă, contrară celei a lui John Wesley (de exemplu), este respinsă de înţelegerea mai largă, mai vastă a „evangheliei  veşnice”, care este exprimată cel mai bine în înţelegerea coerentă, de ansamblu a chestiunilor implicate în Tema Marii Lupte.

Texte biblice precum 2 Petru 3:11-12 şi multe dintre explicaţiile date de Ellen White precum cele din cartea Parabolele Domnului Hristos, de la pagina 69, învaţă că maturitatea spirituală a poporului lui Dumnezeu este strâns legată de timpul celui de-al Doilea Advent. Nu găsesc nicio afirmaţie biblică sau din scrierile lui Ellen White care să contrazică principiul secerișului.

După ce Isus a descris condiţiile lumii care vor exista din zilele Sale şi până la sfârşit, El a spus: «[…] vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. […] Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.» (Matei 24:6-8) În versetul 14, Isus ne dă un semn pozitiv care determină apropierea Adventului: «Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.»

Ce este Evanghelia şi cum este ea propovăduită reprezintă cheia evenimentelor ultimelor zile. A pune accentul în mod exagerat pe condiţiile mereu tulburi ale lumii în care trăim, ca pe niște semne de căpetenie care anunță sfârşitul, este similar cu un fermier care spune: „Mi-am uns combina; trebuie să fie timpul pentru a-mi strânge porumbul.” Sau, „Pare că vine o furtună cu fulgere şi tunete, trebuie să fie timpul să-mi culeg porumbul.” Legătura între furtună şi culegerea porumbului copt este tot așa de mare precum catastrofele din lume şi pregătirea oamenilor pentru Revenire.

Principiul secerișului pare a fi cea mai bună cale de a pune laolaltă idei precum 1) râvna lui Dumnezeu de a-i pedepsi pe oamenii care „au umplut cupa nelegiuirilor lor” cu 2) dorinţa Lui de a pune secera ca să secere, căci secerişul pământului este copt (Apocalipsa 14:15,18). Dumnezeu îşi va ridica într-adevăr mâna care îl ţine încă în frâu pe Satana, dar aceasta după ce „va fi pus pecetea pe fruntea slujitorilor lui Săi” (Apocalipsa 7:3). Dumnezeu nu va încheia timpul de probă al acestei lumi până când toți cei aflați în viață la un moment dat, vor avea ocazia să vadă şi să audă diferenţa dintre aceia care păzesc cu adevărat poruncile Sale şi aceia care în final vor spune NU chemării Lui – aceştia îşi vor urma calea lor, iar Dumnezeu îi va lăsa singuri! Fiind lăsaţi singuri, cu mâna cea groaznică a lui Satana neţinută în frâu, după ce „au umplut cupa nelegiuirilor lor”, trebuie să sufere „mânia lui Dumnezeu.”

Cu alte cuvinte, principiul secerișului scoate în evidenţă coacerea grâului şi a neghinei – cei mântuiţi şi cei pierduţi. Claritatea crescândă a celor devotaţi lui Dumnezeu în mărturisirea „evangheliei veşnice” îi va conduce pe cei care mai înainte erau curioşi sau nehotărâţi să treacă la o mentalitate ori de acceptare ori de respingere a acestor principii de viață care în cele din urmă nu lasă loc pentru neutralitate.

Principiul secerișului distruge, pe de-o parte, gândul că 1) timpul va continua fără sfârşit şi, pe de altă parte, gândul că 2) Dumnezeu va veni, chiar dacă noi suntem pregătiţi sau nu! Dumnezeu nu-şi va schimba strategia cu privire la modul în care îi pregăteşte pe oameni să primească viaţa veşnică – deşi pare că El are dreptul de a-Şi epuiza răbdarea cu oamenii răi care par a fi tot mai violenţi şi egoişti.

Lui Ellen White i-au fost date instrucţiuni să spună: „Trebuie să se aducă la îndeplinire marea şi grandioasa lucrare de a scoate un popor care să aibă un caracter asemenea lui Hristos şi care să fie în stare să stea în picioare în Ziua Domnului.” Mărturii, vol. 6, 129. O generaţie de adventiști, şi mulţi alţii de pe întregul pământ, Îl vor lua pe Dumnezeu în serios, vor asculta foarte atent de Cuvântul Său şi vor răspunde cu un DA răsunător oricărui lucru pe care, în cele mai grele vremuri, El îl va face clar.

Cuvântul desăvârşire, așa cum este el folosit în această carte, se referă la modelul dinamic de viaţă al oamenilor care reflectă tot mai mult viaţa lui Isus; asemenea oameni sunt vrednice exemple de dragoste adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Ei au luat hotărârea de a nu ceda dorinţelor păcătoase, răzvrătite, iar când totuşi alunecă, aceştia, cu părere de rău, se refugiază în braţele milostive ale Domnului lor care oferă tuturor atât iertare cât şi putere.

Acest fel de viaţă este descris în termeni biblici ca „maturitate”, „statura plinătăţii lui Hristos” şi „neprihănire”. Astfel, desăvârşirea, în felul în care noi folosim acest termen, nu se referă la o stare în care o persoană se află în afara ispitei sau în afara posibilităţii de a păcătui, mai mult decât Isus, Exemplul de desăvârşire al omului, a fost imun față de ispită şi îngăduinţă de sine.

De asemenea, nu încercăm să spunem că desăvârşirea pusă înaintea creştinilor sugerează o stare  în care nu se ivește nici un fel de boală sau în care nu este făcută nicio eroare intelectuală, cum ar fi cele de matematică. Pentru că Dumnezeu este drept, El nu îi judecă drept oameni „fără caracter” pe cei a căror capacități mentale sunt afectate în mod serios din cauza vârstei înaintate, din cauza unei boli sau din cauza altor nenorociri.

Desăvârşirea este folosită aici în acelaşi context ca în declarația următoare:

„De la toţi se cere desăvârşirea morală. Niciodată n-ar trebui ca noi să coborâm standardul neprihănirii, pentru a ne acomoda tendinţelor spre rău, fie moştenite, fie cultivate. Noi trebuie să înţelegem că nedesăvârşirea caracterului este păcat. Fiinţe cereşti vor conlucra cu instrumentele omeneşti care, cu o credinţă puternică, hotărâtă, caută acea perfecţiune a caracterului care să ducă la desăvârşirea purtării, a faptelor.” – Parabolele Domnului Hristos, 330-332.

Urgența pe care acest termen o implică se regăsește în pasaje precum:

„Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi.” (Ibid., 69)

„În natura omenească trebuia să se refacă însuşi chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos necesită desăvârşirea caracterului poporului Său.” – Hristos lumina lumii, 671.

Ca o diferenţiere teologică şi practică reală şi importantă, desăvârşirea, cum este ea înţeleasă în citatele anterioare, se află în opoziţie cu ideea de perfecţionism. Ultimul termen, scoţând în evidenţă un punct absolut de la care nu mai există niciun fel de dezvoltare, este rodul filosofiei grecești şi nu al Bibliei. Desăvârşirea în sensul biblic este pur şi simplu o asemănare cu Hristos – îmbinând o relaţie cu Dumnezeu la fel cum a avut Isus, cu acele calităţi ale caracterului pe care Isus le-a manifestat. O asemenea relaţie conduce la împlinirea spuselor din versetul 21 al capitolului 3 din Apocalipsa – „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”

Deşi „desăvârşire” nu este un cuvânt tradus des în felul acesta în Bibliile în limba engleză, conceptul perfecţiunii morale (adică, o viaţă de creștere, trăită prin puterea Duhului Sfânt, dezvoltând obiceiuri de a birui slăbiciunea morală – păcatul – și o continuă maturizare a roadelor Duhului) este singura ţintă pusă înainte atât în Noul şi în Vechiul Testament, cât şi în scrierile lui Ellen White. A susține că o astfel de ţintă este nerealistă, înseamnă a te îndoi de puterea divină care garantează ceea ce Dumnezeu a făgăduit.

În cazul scriitorilor biblici, accentul se pune pe direcţie; căutarea desăvârşirii va dura o veşnicie – crescând mereu în cunoştinţă şi apropiindu-ne de ţinta de a reflecta imaginea Creatorului nostru tot mai deplin. Cu alte cuvinte, „nu există linie de sosire”. Motto-ul maşinilor Lexus este unul potrivit: „Căutarea asiduă a perfecţiunii”. Pe computerul meu există aceste cuvinte: „Caută perfecţiunea, dar acceptă excelenţa.”

Atenţie într-o singură privinţă: aceia care se concentrează pe desăvârşirea personală, făcând din aceasta ţinta principală a vieţii lor, au toate şansele să experimenteze această stare mai puţin decât aceia care fac din punerea în slujba lui Dumnezeu şi a altora preocuparea lor de căpătâi.[1]

În încercarea de a determina ce au vrut să transmită scriitorii Bibliei şi Ellen White prin conceptul de desăvârşire (indiferent dacă este folosit cuvântul în sine sau nu) este întotdeauna necesar să urmăm un principiu hermeneutic de bază: înţelesul este găsit în context.

[1] Îi sunt îndatorat lui David Larson pentru subliniere.

Lui Satana îi place foarte mult să folosească cuvinte precum evanghelie, iertare, îndreptăţire etc. şi propoziţii ca Isus a murit pentru a mă mântui sau Isus a murit pentru a-mi putea ierta păcatele. De ce? Pentru că definiţiile lui pentru aceste cuvinte biblice şi explicaţia lui pentru motivul morţii lui Isus asigură baza pentru o evanghelie limitată.

Ca ilustraţie, ediția din 1 aprilie 2002 a ziarului Time avea un articol de prima pagină intitulat „Poate Biserica Catolică să se mântuiască pe sine?” La secţiunea “Mărturisirea părintelui X” se găseau aceste cuvinte ale părintelui X care îşi descria viaţa de desfrâu cu tinerii din parohia sa: „Merg şi mă spovedesc; acolo are loc o penitenţă sinceră, [o remuşcare, mai degrabă decât ‹‹înnoire a minții››]; iar apoi am o perioadă de timp fără a molesta pe nimeni. Mă îngrijesc în mod deosebit pentru ca atunci când merg să mărturisesc aceste lucruri, să o fac într-o altă dioceză, pentru a fi sigur că preotul nu mă cunoaşte. După dezlegarea de păcat, pot să mă ridic si să merg mai departe.”

Acestea pot fi cuvintele unui preot catolic nefericit, dar în el ne oglindim cu toții atunci când în mintea noastră se regăsește imaginea motivului pentru care Isus a murit așa cum a fost ea concepută de Satana, în loc să se regăsească  „evanghelia cea veşnică” pe care Dumnezeu o vrea clar lămurită în aceste timpuri din urmă. De prea multă vreme bisericile creştine trăiesc în ceaţa unui adevăr parţial.

Varianta lui Satana sună cam aşa: „Toţi suntem păcătoşi. Vom fi păcătoşi până la venirea lui Isus, iar dacă murim până la acel moment, El Îşi va aminti că nouă ne-a părut rău pentru păcatele noastre.”[1] Şi continuând: „Nu a murit Isus pentru a-mi acoperi păcatele şi, de vreme ce eu Îi cer să mă ierte, nu este aceasta vestea cea bună?”

Dacă asta este tot ceea ce înţelegem din motivul pentru care a murit Isus, înseamnă că noi credem în „vestea bună” a lui Satana. Dar aceasta este una din minciunile sale revoltătoare – din nou, el ia adevărul şi-l umbreşte.

La fel ca în orice chestiune de natură biblică, trebuie să păstrăm înaintea ochilor imaginea de ansamblu: marea luptă se concentrează pe apărarea și demonstrarea corectitudinii și dreptăţii lui Dumnezeu în felul de a proceda cu fiinţele create de El. Satana l-a acuzat pe Dumnezeu ca fiind nedrept prin faptul că a dat legi care nu pot fi ţinute, iar  oricine ar încerca acest lucru ar ajunge un legalist nefericit. Dar Isus şi cei ce Îl urmează dovedesc că Satana greşeşte, demascând minciunile lui ca fiind pur și simplu niște roade amare.

În primul rând, Isus a câştigat prin viaţa şi prin moartea Sa dreptul de a-i ierta pe oamenii care se pocăiesc sincer pentru că a dovedit, înveşmântat fiind în umanitate, că legile lui Dumnezeu pot fi urmate cu bucurie, satisfăcând în felul acesta dreptatea lui Dumnezeu.[2] Mai mult decât atât, El a câştigat dreptul de a-i ierta pe cei care se pocăiesc cu adevărat, deoarece credinţa acestora în El conţine sămânţa ascultării şi devotamentului – aceeaşi credinţă care L-a împiedicat pe El să păcătuiască.

În al doilea rând, El a câştigat dreptul de a fi Marele nostru Preot care făgăduieşte să ne pună la dispoziţie „har pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4:16)

Mai simplu, Isus a trăit şi a murit pentru a ne da atât iertare cât şi putere. A cere iertarea Sa fără a cere putere de la El, înseamnă să pierdem esenţa motivului pentru care Hristos a murit. Să gândești că iertarea este motivul principal sau unic al morţii lui Isus este încă un exemplu de evanghelie limitată.

Augustus Toplady a redat bine toate acestea în cântarea sa dragă „Stânca veacurilor” (N. tr. – În limba română s-a folosit următoarea adaptare: Stânca mântuirii, Tu,/Către Tine vin acu’,/Lasă sângele-Ţi vărsat/Să mă spele de păcat;/Rătăcit am fost şi rău,/Ia-mă Tu la sânul Tău!) (subliniere adăugată):

„Stâncă a veacurilor despicată pentru mine,
Lasă-mă să mă ascund în Tine;
Lasă sângele şi apa
Ce au curs din a ta rană
Să fie vindecare îndoită pentru păcat,
Să mă cureţe de vina şi de puterea lui.”

Să privim la modul în care Ellen White lămurește „vindecarea îndoită”(N.tr. –A se înțelege vindecare dublă.) pe baza făgăduinţelor preţioase ale Bibliei care „construiesc” motivul pentru care a murit Isus (unele citate împacă mai multe categorii):

I. Isus a împlinit „dreptatea”, demonstrând că Dumnezeu era într-adevăr „drept” prin faptul că nu a cerut imposibilul de la fiinţele create de El:

„Prin viaţa Sa trăită aici pe pământ, El a onorat Legea lui Dumnezeu. Prin moartea Sa, El a statornicit-o. El si-a dat viaţa ca jertfa, nu pentru a nimici Legea lui Dumnezeu, nu pentru a realiza un standard mai coborât al binelui, ci pentru ca dreptatea să poată fi menţinută, pentru a se arăta că Legea este de neschimbat şi că ea trebuie să rămână veşnic. Satana a susţinut că este cu neputinţă pentru om să asculte de poruncile lui Dumnezeu; şi este adevărat că în propriile noastre puteri noi nu putem să ascultăm de ele. Dar Domnul Hristos a venit în trup omenesc şi, prin ascultarea Sa desăvârşita El a dovedit că natura umană în unire cu natura divină poate să asculte de toate preceptele Legii lui Dumnezeu.” – Parabolele Domnului Hristos, 314.

II. Isus a plătit preţul care i-a închis gura lui Satana cu privire la întrebarea dacă Dumnezeu poate să iubească păcătoşii atât de mult încât să sufere enorma înjosire a crucii cu scopul de a ne aduce împăcarea cu El (Ioan 3:16).

1. „Tot cerul a triumfat o dată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia. Atât pentru îngeri, cât şi pentru lumile necăzute în păcat, strigătul „S-a sfârşit” a avut o profundă semnificaţie. Pentru ei, ca şi pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtăşesc din roadele biruinţei lui Hristos. Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos.” – Hristos Lumina lumii, 758.

2. „Nu noi L-am iubit mai întâi pe El, ci Dumnezeu ne-a iubit pe noi, căci pe când „eram noi încă păcătoși”, Hristos a murit pentru noi, luând măsuri depline și din abundență pentru răscumpărarea noastră.” – Amazing Grace, 10.

3. „Aşa de valoroşi sunt oamenii pentru care a murit Hristos, încât Tatăl este mulţumit cu preţul nemărginit pe care îl plăteşte pentru salvarea omului, îngăduind ca Fiul Său să moară pentru răscumpărarea lui. Câtă înţelepciune, îndurare şi iubire în plinătatea lor sunt manifestate aici! Valoarea omului este cunoscută doar mergând la Golgota. În taina crucii lui Hristos, putem face o preţuire a omului. – Amazing Grace, 175.

4. „Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimiceşte mila Sa şi că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă şi că poate fi în mod desăvârşitascultată. Acuzaţiile lui Satana erau astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi de netăgăduit despre iubirea Sa.” – Hristos lumina lumii,

III. Isus a suferit mânia lui Dumnezeu[grozăvia de a fi părăsit de Dumnezeu] împotriva fărădelegii.

„Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să se abată asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru păcatele oamenilor. Ce suferinţă avea să suporte atunci păcătosul care stăruia în păcat? Toţi cei nepocăiţi şi necredincioşi vor cunoaşte necazul şi suferinţa, pe care nici o limbă nu le poate exprima.” – Hristos lumina lumii, 743.

IV. Dovedind-ul greşit pe Satana şi dovedindu-l drept pe Dumnezeu, Isus, prin viaţa şi prin moartea Sa, a câştigat dreptul învingătorului de a fi Mântuitorul şi Marele nostru Preot.

„Alţii însă, prin nepocăinţa lor, aveau să facă imposibil ca rugăciunea Domnului Hristos să primească un răspuns pentru ei. Şi totuşi, în acelaşi fel, scopul lui Dumnezeu ajungea să fie împlinit. Domnul Hristos câştiga dreptul să devină apărătorul omului în prezenţa lui Dumnezeu.” – Hristos lumina lumii, 744.

V. Isus a murit pentru a arăta caracterul lui Dumnezeu şi valoarea omenirii.

1. „Domnul şi Răscumpărătorul nostru încă nu a isprăvit a demonstra în mod deplin acea dragoste. După ce a fost condamnat în sala de judecată, la răstignirea de pe cruce când a strigat tare cu o voce clară, puternică ‹‹S-a sfârşit››, acea dragoste care rămâne precum o priveliște a unei noi iubiri – ‹‹cum v-am iubit Eu›› – este demonstrată. Poate mintea umană să înţeleagă acest lucru? Putem îndeplini porunca dată?” – Manuscript Releases 16, 190.

2. „Hristos a murit pentru a aduce la lumină viaţa şi nemurirea prin evanghelie, şi de aceea omul are valoare în ochii lui Dumnezeu.” – Manuscript Releases 17, 198.

3. Şi Fiul lui Dumnezeu a îndurat această ruşine ca pedeapsă pentru păcat, astfel încât păcătosul să poate sta fără vină şi fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu. Priviţi ce poate lua naştere de pe culmile slavei de pe care Mântuitorul nostru a venit şi din adâncimile umilinţei la care El a ajuns ca să-l prindă pe păcătos şi să-l ridice pentru a deveni părtaş al naturii Sale divine şi a-i aduce viaţa şi sufletul în comuniune cu Dumnezeul Cel Infinit. Atunci când întrezărim acea cruce, când acel strigăt ‹‹S-a sfârşit›› plin de suferinţă şi de agonie ne străpunge urechile, jertfa e completă. Iubirea Lui a imprimat numele fiecărui sfânt pe palmele mâinilor Sale.” – Manuscript Releases 18, 19.

VI. Hristos a murit pentru a revendica pământul de sub autoritatea uzurpatoare a lui Satana.

• „Pentru a face incursiune în teritoriul lui Satana, a disputa autoritatea sa uzurpatoare și a revendica împărăția pentru Sine – de aceea a murit Hristos. Cu strigătul unui împărat care se înveşmântase cu râvnă precum cu o manta avea El să lupte cu vrăjmaşul Său, prinţul întunericului, şi să recâştige împărăţia despre care Satana pretinde că este domeniul său de drept.” – Manuscript Releases 18, 54.

VII. Isus a murit pentru a scoate în evidenţă caracterul neschimbător al Legii lui Dumnezeu – faptul că aceasta nu poate şi nu trebuie schimbată pentru a se potrivi cu toanele inteligenţelor create (Matei 5:17-18).

1. „Lumina pe care o am este aceea că slujitorii lui Dumnezeu ar trebui să pornească în linişte la lucru, predicând adevărurile măreţe şi preţioase ale Bibliei – Hristos şi El răstignit, iubirea şi jertfa Lui infinite – arătând că motivul pentru care a murit Hristos este acela de a arăta că legea lui Dumnezeu este imuabilă, neschimbătoare, veşnică.” – The Southern Work, 69.

2. „Hristos a murit pentru că în dreptul păcătosului nu mai exista altă speranţă. El ar fi putut să încerce a păzi legea lui Dumnezeu pe viitor; dar ar fi rămas acea datorie din trecut, iar Legea trebuia să-l condamne la moarte. Hristos a venit să plătească acea datorie în locul păcătosului, datorie care lui însuşi i-ar fi fost imposibil să o plătească. Astfel, prin jertfa ispăşitoare a lui Hristos, omului păcătos i s-a dat o a doua şansă.” – Faith and Works, 30.

3. „Când Hristos a murit, nimicirea lui Satana a devenit o certitudine. Dar dacă Legea ar fi fost desfiinţată la cruce, aşa cum pretind mulţi, atunci agonia şi moartea Fiului celui scump al lui Dumnezeu ar fi fost îndurate numai pentru a-i da lui Satana exact ceea ce el a pretins; atunci, prinţul răului ar fi triumfat, iar acuzaţiile lui împotriva conducerii divine ar fi fost dovedite. Chiar faptul că Hristos a luat asupra Sa vinovăţia nelegiuirii omului este un argument puternic pentru toate fiinţele inteligente, că Legea este de neschimbat, că Dumnezeu este drept, milostiv, dând pe faţă renunţare la sine, şi că dreptatea şi mila infinite s-au unit în administrarea guvernării Sale.”– Patriarhi şi profeţi, 70.

4. „Prin răstignirea lui Hristos caracterul neschimbător al Legii lui Dumnezeu a fost stabilit pentru totdeauna. El era Fiul lui Dumnezeu, şi dacă ar fi fost posibil, Dumnezeu ar fi schimbat Legea pentru a-l întâmpina pe om în starea sa decăzută. Dar Legea lui Dumnezeueste neschimbătoare şi singura cale prin care omul putea fi mântuit era găsirea unui Înlocuitor care să poarte pedeapsa pentru fărădelege, dându-i astfel omului şansa de a se întoarce la credincioşia sa.” – Manuscript Releases 18, 70.

5. „Motivul pentru care a murit Hristos este acela că Legea lui Dumnezeueste imuabilă, neschimbătoare, veşnică.” – Maranatha, 177.

VIII. Pentru că Dumnezeu nu va lua răzvrătiţi înapoi în cer, Hristos a murit pentru a face posibil ca păcătoşii să aleagă loialitatea şi, prin harul Său făgăduit, să devină nişte păzitori ascultători ai poruncilor.

1. „Hristos a murit pentru ca cel care calcă Legea lui Dumnezeusă poată fi adus înapoi în ascultare, să poată ţine poruncile lui Dumnezeu, Legea Sa, ca pe ochii din cap, şi să trăiască. Dumnezeu nu poate lua răzvrătiţi în împărăţia Sa, de aceea el face din ascultarea de poruncile Lui o cerinţă specială.” – 1MR, 112, citat parțial și în Îndrumarea copilului, 257.

2. „Dându-Şi viaţa pentru viaţa oamenilor, El avea să restabilească în om chipul lui Dumnezeu. El avea să ne ridice din ţărână, să ne remodeleze caracterul după modelul propriului Său caracter şi să-l înfrumuseţeze cu propria Sa slavă. – Divina vindecare, 504.

3. „Este chestiunea dobândirii vieţii veşnice una care poate fi luată în glumă? Cu Propria Sa viaţă, Hristos a plătit preţul răscumpărării noastre. El a murit pentru a asigura ascultarea noastră de bunăvoie şi din dragoste.” – Manuscript Releases 18, 269.

4. „El a murit pentru a face posibil ca noi să ţinem Legea. Dar oricine este lăsat să facă alegerea pentru el însuşi. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să accepte avantajele care i-au fost asigurate cu un preţ infinit.” – The Youth’s Instructor, 20 martie 1902.

IX. Hristos a murit din cauza păcatului de pe Planeta Pământ – încălcarea Legii lui Dumnezeu.

„De ce a murit EL? Ca urmare a păcatului. Ce este păcatul? Încălcarea legii. Atunci ochii ni se deschid pentru a vedea caracterul păcatului. Legea este încălcată, dar ea nu poate da iertare călcătorului. Ea este îndrumătorul nostru și ne condamnă la pedeapsă. Unde este remediul? Legea ne conduce la Hristos, Cel care a fost răstignit pe cruce pentru a putea împărtăși neprihănirea Sa omului căzut, păcătos, pentru ca astfel să prezinte înaintea Tatălui oameni în caracterul Său neprihănit.” – Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea 1110 (334).

X. Isus a murit pentru a pune la dispoziţie fundamentul şi scopul evangheliei veşnice – ca păcătoşii să prindă curaj, să înţeleagă puterea divină disponibilă şi să trăiască astfel ca urmaşi devotaţi, dovedindu-l din nou greşit pe Satana cu privire la bunăvoinţa şi capacitatea fiinţelor create de a-L asculta pe Dumnezeu (Filipeni 2:12-15).

1. „Preţioasa descoperire a voii lui Dumnezeu din Scripturi cu toată desfăşurarea adevărului măreţ a acestora este doar un mijloc pentru a atinge finalitatea. Moartea lui Isus Hristos a fost mijlocul spre o anumită finalitate. Cea mai puternică şi eficace resursă pe care El putea să o dea lumii noastre, era mijlocul; finalitatea era slava lui Dumnezeu prin înălţarea, înnobilarea, rafinarea agentului uman.” – Manuscript Releases 7, 274.

2. „Isus a murit ca să ne curăţească de orice nelegiuire. Domnul va duce mai departe această lucrare a desăvârşirii pentru noi dacă ne vom lăsa conduşi de El. El face această lucrare pentru binele nostru şi pentru slava Numelui Său.” – Manuscript Releases 4:348, 1898.

3. „Auzim multe scuze; nu pot trăi conform cutărui sau cutărui principiu. Ce vrei să spui prin cutare sau cutare principiu? Vrei să spui că jertfa adusă la Calvarpentru rasa umană decăzută a fost una cu cusur, că harul şi puterea care ne sunt puse la dispoziţie nu sunt de ajuns pentru a lucra la îndepărtarea defectelor și înclinaţiilor noastre fireşti, că nu ne-a fost dat un Mântuitor deplin? Sau vrei cumva să Îl învinovăţeşti pe Dumnezeu?” Ms 8, 1.888, predică ţinută la Conferinţa Generală din Minneapolis, în Sabatul din 20 octombrie 1.888, citată în Olson, Through Crisis to Victory, 261, 262.

4. „Cum ar putea El să-ţi dea o dovadă mai mare a dragostei Lui decât aceea dată când a murit pentru tine pe cruce la Calvar? El a murit pentru ca tu să poţi avea putere să te lepezi de Satana, ca să poţi scutura jugul lui diabolic şi să fii eliberat de puterea lui.” – The Youth’s Instructor, 2 martie 1893.

5. „Domnul Hristos a murit pentru ca viaţa Lui să-ţi fie dată ţie şi tuturor celor care fac din El exemplul lor. Prin puterea Mântuitorului tău, poţi manifesta caracterul lui Hristos şi poţi lucra cu înţelepciune şi cu putere pentru a netezi locurile abrupte.” – Slujitorii Evangheliei, 164.

6. „Prin moartea Sa pe cruce, Hristos Și-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, ca prin puterea Lui omul să renunţe la păcatele lui, să fie transformat şi să devină un împreună lucrător cu Dumnezeu.” – Manuscript Releases 18, 75.

7. „Întreg cerul este interesat de restaurarea chipului moral al lui Dumnezeu în om. Întreg cerul lucrează pentru această finalitate. Dumnezeu şi sfinţii îngeri îşi doresc cu ardoare ca fiinţele umane să atingă standardul desăvârşirii pentru a cărui posibilitate de atingere a murit Hristos.” – In Heavenly Places, 286.

8. „Când este încercat şi ispitit, el cere puterea pentru care Hristos a murit ca să o poată da şi biruieşte prin harul Său. Acest fapt trebuie înţeles de orice păcătos. El trebuie să se pocăiască de păcatul lui, trebuie să creadă în puterea lui Hristos şi să accepte ca acea putere să-l mântuiască şi să-l ferească de păcat.” – Selected Messages, cartea 1, 224.

9. „Pentru că Hristos a murit, nu suntem lăsaţi orfani. […] Este posibil să obţinem biruinţă după biruinţă şi să fim cei mai fericiţi oameni de pe faţa pământului.” – Our High Calling, 148.

10. „Dar oamenii au fost mulţumiţi cu realizări mărunte. Ei n-au căutat cu toată puterea să se ridice în ceea ce priveşte capacităţile lor mintale, morale şi fizice. Ei n-au avut simţământul că Dumnezeu le cere aceasta; n-au înţeles faptul că Domnul Hristos a murit pentru ca ei să poată face această lucrare. Drept urmare, sunt cu mult în urmă, în ceea ce priveşte inteligenţa şi capacitatea de a gândi şi a plănui, faţă de cum ar fi trebuit să fie.” – Mărturii, vol. 5, 554.

11. Hristos a murit pentru ca imaginea morală a lui Dumnezeu să fie restaurată în natura umană, pentru ca bărbați și femei să fie părtaşi ai naturii divine, scăpând de stricăciuneacare este în lume prin poftă. Noi nu trebuie să folosim vreo putere a fiinţei noastre pentru plăcerea egoistă; pentru că toate puterile noastre aparţin lui Dumnezeu şi trebuie folosite pentru slava Sa.” – Review and Herald, 6 noiembrie 1900.

12. „Prin călcarea Legii omul a fost separat de Dumnezeu, legătura dintre ei a fost ruptă, dar Isus Hristos a murit pe cruce la Calvarpurtând în trupul Său păcatele întregii lumi; astfel, crucea a devenit un pod peste prăpastia dintre cer şi pământ. Hristos îi conduce pe oameni la prăpastie arătându-le podul prin care marginile acesteia sunt unite, spunând: ‹‹Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze.›› Dumnezeu ne dă un timp de probă în care să putem dovedi dacă Îi vom fi sau nu credincioşi.” – Manuscrisul 21, 1895, citat în Comentariul adventist de ziua a şaptea, vol. 7, 465.

13. Hristos a murit pentru a aduce o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. La dreapta Tatălui, El mijloceşte pentru noi ca Mare Preotal nostru. Prin jertfirea vieţii Sale, El a obţinut răscumpărarea noastră. IspăşireaSa este valabilă pentru oricine se va smeri şi-L va primi pe Hristos ca model al său în toate lucrurile. Dacă Hristos nu şi-ar fi dat viaţa ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre, întreaga familie omenească ar fi pierit; nu ar fi avut niciun drept să intre în cer. Prin mijlocirea Sa noi putem, prin credinţă, pocăinţă şi convertire, să devenim părtaşi ai naturii divine, scăpând astfel de stricăciunea care este în lume prin poftă.” – Manuscrisul 29, 1906, citat în Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea, vol. 7, 477.
14. „Hristos a murit pentru ca noi să putem ţine poruncile lui Dumnezeu. Veţi găsi numele voastre scrise în cartea vieţii Mielului? Atunci fiţi atenţi şi plini de râvnă să vă pocăiţi de orice păcat. El spune: «Nu-i voi şterge numele din Cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.» (Apocalipsa 3:5).” – Manuscript Releases 9, 264.

15. „Când Hristos Şi-a dat viaţa pentru voi a fost pentru ca să vă pună pe un teren avantajos şi să vă dea putere morală. Prin credinţă puteţi deveni părtaşi ai naturii Sale divine odată ce aţi biruit stricăciuneacare este în lume prin poftă.” – Manuscript Releases 14, 73.

16. „Hristos a venit în lume pentru a înălța umanitatea, pentru a reface în om chipul lui Dumnezeu, astfel încât omul să poată deveni părtaş de natură divină. […] Maiestatea cerului Şi-a dat viaţa pentru ca noi să devenim ai Săi în mod individual prin aducerea calcătorului de Lege înapoi la ascultarea de Lege, întorcându-l pe păcătos de la nelegiuirea lui. O, de L-ar iubi oamenii pe Dumnezeu şi de s-ar teme de El!” – Manuscript Releases 14, 85.

17. „Prin moartea singurului Său Fiu, Dumnezeu a făcut posibil ca omul să atingă idealul măreţ pus înaintea lui. Rămânând în nepăsare şi în indiferenţă, nepăsători în privința lucrării de salvare a sufletelor care pier, Îi aducem cea mai mare dezonoare lui Dumnezeu.” – Manuscript Releases 16, 342.

18. „El a murit pentru ca voi să fiţi conduşi să vedeți păcătoșenia păcatului şi să veniţi la El ca să aveţi viaţă.” – Manuscript Releases 17, 49.

19. „Nu-L dezamăgi pe Cel care Şi-a dat viaţa pentru ca tu să fii biruitor. El a fost ispitit în orice lucru în care eu şi cu tine putem fi ispitiţi, iar pentru a nu ceda Şi-a petrecut nopţi întregi în rugăciune şi în comuniune cu Tatăl Său. Hristos nu a părăsit această lume până ce nu a făcut posibil ca fiecare suflet să trăiască o viaţă de credinţă şi de ascultare desăvârşită, să aibă un caracter desăvârşit.” – Manuscript Releases 17, 85.

20. „Nu sunteţi chemaţi să postiţi patruzeci de zile. Domnul a dus acel post pentru voi în pustia ispitei. Nu ar exista niciun merit într-un asemenea post, dar există un merit în sângele lui Hristos. Te vei îndoi că în jertfa Lui există putere pentru a te curăţi si a te şlefui, că în harul Său există puterea de a te face un împreună slujitor cu Dumnezeu?” – Manuscript Releases 17, 86.

21. „Aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu trebuie să arate că adevărul sfinţeştesufletul, rafinează şi curăţă gândurile, înalță caracterul şi viaţa. Hristos a murit pentru ca imaginea morală a lui Dumnezeu să fie refăcută în sufletele noastre şi să fie reflectată mai departe pentru cei din jurul nostru.” – Faith and Works, 61.

22. „Cruceade la Calvarprovoacă şi va supune în cele din urmă orice putere pământească sau diabolică. În cruce se centrează toată influenţa şi  toată influenţa  porneşte de acolo. Ea este marele centru al atracţiei, pentru că pe ea Şi-a dat Hristos viaţa pentru rasa umană. Această jertfă a fost făcută cu scopul de a-i reda omului desăvârşirea originară. Da, chiar mai mult, a fost făcută pentru a transforma caracterul omului în mod deplin, făcându-l pe acesta mai mult decât biruitor.” – Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea, vol. 6, 1113.

23. „Ca Mânuitor divin, Isus a murit pentru noi pentru ca noi să putem trăi viaţa Lui de curăție, adevăr şi neprihănire. El ne învaţă cum să trăim. Rugăciunea noastră ar trebui să fie: ‹‹Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!››” – Manuscript Releases 18, 277.

24. „Hristos a murit pentru a-i mântui pe păcătoşi nu în păcatele lor, ci din păcatele lor.” – Manuscript Releases 19, 182.

25. „Fiul Lui Dumnezeu a consimțit să moară în locul păcătosului, astfel încât omul, printr-o viaţă de ascultare, să scape de pedeapsa pentru încălcarea Legii.” – Semnele timpului, 7 august 1879.

[1] Ellen White surprinde aici această evanghelie limitată şi efectele ei: „Sunt aici dintre aceia care păcătuiesc şi se pocăiesc, păcătuiesc şi se pocăiesc şi vor continua ei să facă astfel până la revenirea lui Hristos? Dumnezeu să ne ajute să fim cu adevărat legaţi de Hristos, vița cea vie, şi să aducem roade spre slava lui Dumnezeu!” – Review and Herald, 21 aprilie 1891.

[2] „Şi totuşi, în acelaşi fel, scopul lui Dumnezeu ajungea să fie împlinit. Domnul Hristos câştiga dreptul să devină apărătorul omului în prezenţa lui Dumnezeu.” – Hristos lumina lumii, 744.

1. Isus a venit cu scopul de a fi Mântuitor şi Exemplu pentru om – pentru a-i fi Înlocuitorşi Garant.

„Isus a venit în lumea noastră pentru a oferi oamenilor un exemplu viu așa cum este cerut tuturor – începând de la Adam, primul om, până la ultimul om care va trăi pe pământ. El a spus că misiunea Lui nu este aceea de a desfiinţa Legea, ci aceea de a o împlini într-o ascultare desăvârşită şi deplină. El a venit pentru a demonstra faptul că natura umană, unită printr-o credinţă vie cu natura divină, poate să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu.” Review and Herald, 15 noiembrie 1898.

„Această condiţie deplorabilă [a păcătosului] nu ar fi cunoscut nicio schimbare şi nicio speranţă dacă Isus nu ar fi coborât în lumea noastră pentru a fi Mântuitorul şi Exemplul omului. În mijlocul unei degradări morale a lumii, El păstrează un caracter frumos şi fără pată, singurul model dat omului pentru a fi urmat. Noi trebuie să studiem, să-L copiem şi să-L urmăm pe Domnul nostru Isus Hristos; atunci vom aduce farmecul încântător al caracterului Său în vieţile noastre și vom împleti frumuseţea Sa în vorbele şi în acţiunile noastre zilnice. Astfel vom fi primiți pentru a sta înaintea lui Dumnezeu şi, luptând cu puterile întunericului, vom recâştiga puterea stăpânirii de sine şi iubirea de Dumnezeu pe care Adam a pierdut-o prin cădere. Prin Hristos vom putea să deţinem spiritul iubirii şi ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Prin meritele Lui, acest spirit poate fi restaurat în naturile noastre căzute; iar când se ține judecata şi când se deschid cărţile primim aprobarea lui Dumnezeu.” Semnele timpului, 22 decembrie 1887.

„Când Isus a venit în lume, El a venit drept Înlocuitor şi Garant al nostru. El a trecut prin toate experienţele unui om, de la iesle până la Calvar dându-i acestuia la fiecare pas un exemplu a ceea ce ar trebui el să fie şi să facă.” – Semnele timpului, 18 aprilie 1882.

2. Hristos a venit să aducă putere divină pentru a o uni cu efortul uman.

„Hristos a venit să aducă putere divină pentru a o uni cu efortul uman, astfel încât deşi eram decăzuți printr-un apetit pervertit, să putem prinde curaj, pentru că suntem prizonieri ai speranţei. […] Oricine se află în armonie cu Hristos, va avea un caracter asemănător cu al Lui. […] El a venit în lumea noastră pentru a ne arăta cum să trăim o viaţă curată, sfântă, iar eu am hotărât în inima mea ca El să nu fi trăit şi să nu fi murit degeaba în dreptul meu.” – Semnele timpului, 4 august 1890.

3. Hristos a venit pentru a arăta omenirii cum să ţină Legea lui Dumnezeu.

„Exemplul de conformare desăvârşită faţă de legile lui Dumnezeu, oferit de Domnul Hristos la venirea Sa, este valabil pentru toţi — de la Adam, primul om, şi până la ultima fiinţă umană care va trăi pe pământ. El a declarat că misiunea Lui nu a fost aceea de a nimici legea, ci de a o împlini într-o ascultare desăvârşită în toate aspectele ei. În felul acesta, Isus a înălţat legea şi a făcut — o demnă de cinste. Prin viaţa Lui, Domnul a dezvăluit natura spirituală a legii. El a împlinit principiile vaste şi profunde ale acestei legi înaintea tuturor fiinţelor cereşti şi înaintea lumilor necăzute. Isus Hristos a venit pentru a demonstra faptul că omenescul, unit prin credinţă cu divinul, poate păzi toate poruncile lui Dumnezeu.” – Minte, caracter, personalitate, vol. 2, 564.

„El a venit pentru a face clar caracterul neschimbător al Legii, pentru a declara că neascultarea şi fărădelegea nu pot fi niciodată răsplătite prin viaţă veşnică. El a venit ca om printre oameni, astfel încât umanul să atingă umanul, în timp ce divinitatea stăpânea pe tronul lui Dumnezeu. Dar în niciun caz, El nu a venit pentru a minimaliza obligaţia oamenilor de a fi pe de-a-ntregul ascultători. El nu a desfiinţat valabilitatea Scripturilor Vechiului Testament. El a împlinit ceea ce fusese proorocit de Dumnezeu Însuşi. El nu a venit pentru a-i elibera pe oameni de Lege, ci pentru a deschide o cale prin care ei să poată asculta de Lege şi prin care să-i poată învăţa şi pe alţii să facă la fel.” – Review and Herald, 15 noiembrie 1898.

4. Isus nu a venit numai pentru a face ispăşire pentru păcat, ci şi pentru a fi un învăţător atât prin principii, cât şi prin exemplu. El a venit să arate omului cum să ţină Legea, îmbrăcat fiind în umanitate.

„Marele Învăţător a venit în lumea noastră, nu numai pentru a face ispăşire pentru păcat, ci si pentru a fi un învăţător atât prin principii, cât şi prin exemplu. El a venit pentru a arăta omului cum să ţină Legea îmbrăcat fiind în umanitate, astfel încât omul să nu aibă scuză în urmarea propriei judecăţi defectuoase. Vedem ascultarea lui Hristos. Viaţa Lui a fost fără de păcat. Ascultarea Sa de-a lungul întregii vieţi este o mustrare pentru omenirea neascultătoare. Ascultarea lui Hristos nu trebuie pusă deoparte ca fiind ceva total diferit de ascultarea pe care El o cere de la noi individual. Hristos a arătat că este posibil pentru întreaga omenire să asculte de legile lui Dumnezeu. El a slujit precum un fiu cu Tatăl. Exact la fel trebuie să slujească fiecare dintre noi cu Dumnezeu, nu prin planuri improvizate de noi înşine.” – Selected Messeges, cartea 3, 135-136.

5. Isus a venit în lumea noastră nu pentru a arăta ce poate face un Dumnezeu, ci pentru a arăta ce poate face un om, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a ajuta în orice nevoie.

„Domnul Isus a venit în lumea noastră pentru a arăta nu ce poate face cineva ca Dumnezeu, ci pentru a arăta ceea ce poate face un om, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a ajuta în orice nevoie. Prin credinţă, omul trebuie să fie părtaş al naturii divine şi să biruiască orice ispită cu care el se confruntă. Domnul cere astăzi ca fiecare copil al lui Adam să-I slujească, prin credinţa în Isus Hristos, în această natură umană pe care o avem acum.” – Manuscript 1, 1892, publicat în Review and Herald, 17 iunie 1976.

6. Hristos a venit pentru a crea din nou imaginea lui Dumnezeu în om.

„Isus a venit în lumea noastră pentru a-i aduce omului putere divină ca, prin harul Său, acesta să poată fi transformat în asemănare cu El.” – Semnele timpului, 16 iunie 1890.

„Contemplarea iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin Fiul Său, va mişca inima şi va trezi puterile minţii, aşa cum nimic altceva nu o poate face. Hristos a venit ca să poată crea din nou chipul lui Dumnezeu în om şi oricine îi îndepărtează pe oameni de la Hristos îi îndepărtează de la izvorul adevăratei dezvoltări, îi jefuieşte de nădejdea, scopul şi slava vieţii.” – Hristos lumina lumii, 478.

„El a venit pentru a restaura în om imaginea deteriorată a lui Dumnezeu, pentru a da sufletului pocăit putere divină prin care acesta să fie ridicat din corupţie şi degradare, fiind înălțat, înnobilat şi pregătit pentru societatea îngerilor cereşti.” – Review and Herald, 8 mai 1894.

7. Hristos a venit în această lume şi a trăit Legea lui Dumnezeu, pentru ca omul să poată avea control asupra înclinaţiilor naturale ce corup sufletul.

„Numai când viaţa lui Hristos devine o putere dătătoare de viaţă în existenţa noastră putem rezista ispitelor care ne asaltează dinăuntru şi din afară. Hristos a venit în lumea aceasta şi a trăit Legea lui Dumnezeu pentru ca omul să poată avea control deplin asupra înclinaţiilor naturale care corup sufletul. Medicul sufletului şi trupului, El dă biruinţă asupra poftelor răzvrătite. El a pus la îndemâna noastră toate mijloacele pentru ca omul să poată avea desăvârşire de caracter.” – Divina vindecare, 130-131.

„Hristos a venit pentru a ne elibera de iniţiatorul păcatului. El a venit pentru a ne da stăpânire asupra puterii distrugătorului şi pentru a ne salva de boldul şarpelui. Prin neprihănirea Sa împărtăşită, Hristos plasează toate fiinţele umane într-o poziţie avantajoasă. El a venit pe pământ şi a trăit Legea lui Dumnezeu pentru ca omul să poată sta în demnitatea umană dată lui de Dumnezeu, având stăpânire deplină asupra înclinaţiei sale fireşti spre îngăduinţă de sine şi spre ideile şi principiile egoiste care mânjesc sufletul. Medic al sufletului şi al trupului, El va da înţelepciune şi biruinţă completă asupra poftelor care se luptă în noi. El va pune la dispoziţie orice facilitate pentru ca omul să poată avea în toate privințele plinătatea  caracterului.” – Manuscript Releases 7, 320.

8. Hristos a venit pe pământ, nu doar ca locuitorii acestei lumi micuţe să privească Legea lui Dumnezeuaşa cum ar trebui ea privită, ci şi pentru a apăra  caracterul lui Dumnezeu în faţa întregului univers.

„Dar Planul Mântuirii are un mai larg şi mai profund scop decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers.” – Patriarhi şi profeţi, 68.

9. Hristos a venit în trup omenesc și, prin ascultarea Sa desăvârşită, El a dovedit că natura umanăîn unire cu natura divină poate să asculte de toate preceptele Legii lui Dumnezeu.

„Satana a susţinut că este cu neputinţă pentru om să asculte de poruncile lui Dumnezeu; şi este adevărat că în propriile noastre puteri noi nu putem să ascultăm de ele. Dar Domnul Hristos a venit în trup omenesc şi, prin desăvârşita Lui ascultare, El a dovedit faptul că natura umană, contopită în natura divină, poate să asculte de toate preceptele Legii lui Dumnezeu.” – Parabolele Domnului Hristos, 314.

„Hristos a venit în lume pentru a demasca falsul lui Satana, fals care susţinea că Dumnezeu a creat o Lege pe care omul nu o poate păzi. Luând natura umană asupra Sa, El a venit pe pământ şi, printr-o viaţă de ascultare, a arătat că Dumnezeu nu a creat o lege pe care omul să nu o poată ţină. El a demonstrat că este posibil ca omul să asculte în mod desăvârșit de Lege. Aceia care îl recunosc pe Hristos ca Mântuitor al lor, devenind părtaşi ai naturii Sale divine, sunt făcuți în stare să-I urmeze exemplul, trăind în ascultare de fiecare precept al Legii. Prin meritele lui Hristos, omul trebuie să demonstreze prin ascultarea sa că este vrednic de încredere pentru cer, că nu s-ar răzvrăti.” – The Faith I live By, 114.

„A atribui naturii Sale o putere care pentru om este imposibil a o avea în luptele cu Satana, înseamnă a distruge deplinătatea umanităţii acestuia. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său a fost aceeaşi ascultare care îi este cerută şi omului. Omul nu poate birui asupra ispitelor lui Satana decât dacă puterea divină lucrează prin natura umană. Domnul Isus nu a venit în lumea noastră pentru a arăta  ceea ce ar putea face Dumnezeu în propria Sa persoană divină, ci pentru a arăta ceea ce ar putea face El prin natura umană. Prin credinţă, omul trebuie să fie părtaş de natură divină să biruiască orice ispită cu care se confruntă. Cel care a devenit om, care S-a umilit luând natura noastră umană a fost chiar Maiestatea cerurilor; El a fost Cel care a fost ispitit în pustie şi a îndurat opoziţia păcătoşilor faţă de el.” – Semnele timpului, 10 aprilie 1893.

„Hristos a venit în această lume pentru a arăta că, primind putere de sus, omul poate trăi o viaţă neîntinată.” – Divina vindecare, 25.

10. Hristos a venit pentru a îndepărta învăţăturile false prin care aceia care pretindeau că Îl cunosc pe Dumnezeu L-au reprezentat în mod greşit.

„[Hristos] a venit pentru a da la o parte învăţăturile false, prin care cei care pretindeau că-L cunosc pe Dumnezeu Îl reprezentaseră greşit. A venit să arate practic natura Legii Sale, să descopere în propriul caracter frumuseţea sfinţeniei. […] Dând la o parte impunerile arbitrare, care împovăraseră Legea lui Dumnezeu, El arătat că Legea este o Lege a iubirii, o expresie a bunătăţii divine. A arătat că de ascultarea de principiile ei depinde fericirea omenirii şi, alături de aceasta, stabilitatea, însăşi baza şi structura societăţii omeneşti. Atât de departe de a emite cerinţe arbitrare, Legea lui Dumnezeu este dată oamenilor ca zid de apărare, ca scut. […] Hristos a venit pentru a demonstra valoarea principiilor divine, descoperind puterea lor pentru regenerarea omului. A venit pentru a-i învăţa pe oameni cum pot fi dezvoltate şi aplicate aceste principii.” – Educaţie, 76-77.

11. Isus a venit pentru a împărtăși sufletului uman Duhul Sfânt, prin care dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimă; dar este imposibil să fie umpluți cu Duh Sfânt cei care sunt înțepeniți în ideile lor.

„Isus a venit pentru a împărtăși Duhul Sfânt sufletului uman, dragostea lui Dumnezeu fiind astfel turnată în inimă; însă oamenii care sunt înțepeniţi în ideile lor , cei ale căror doctrine sunt nişte stereotipuri de neschimbat şi care umblă după tradiţii şi porunci omeneşti precum evreii din timpul lui Hristos, este imposibil să fie umpluţi cu Duhul Sfânt. Aceşti evrei erau foarte scrupuloşi în ritualurile bisericii, foarte riguroşi în urmarea formelor lor, dar erau lipsiţi de vitalitate şi de consacrare religioasă.” – Manuscript releases, 52.

12. Isus a venit pentru a spune adevărul despre Dumnezeu.

„Hristos a înălţat caracterul lui Dumnezeu, proslăvindu-L şi cinstindu-L pe El pentru întregul scop al însăşi misiunii Sale pe pământ, misiunea de a-l îndreptăţi pe om prin descoperirea lui Dumnezeu. În Hristos harul părintesc şi desăvârşirea fără asemănare a Tatălui au fost arătate omului. În rugăciunea Sa de dinainte de răstignire, El declara: «Eu am făcut cunoscut Numele Tău.» «Eu Te-am proslăvit pe pământ; am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o să o fac.» Când scopul misiunii Lui a fost atins, Fiul lui Dumnezeu a declarat că lucrarea Sa fusese îndeplinită, la fel cum caracterul Tatălui fusese arătat oamenilor.” – Semnele timpului, 20 ianuarie 1890.

„Când lumea era lipsită de cunoaşterea lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit să împărtăşească această binecuvântare inestimabilă — cunoaşterea caracterului părintesc al Tatălui nostru ceresc. Acesta a fost darul Său pentru lume, iar El le-a încredinţat acest dar ucenicilor Săi, pentru ca ei să-l transmită mai departe” – Testimonies to Ministers, 193.

„Toţi cei aleşi de Dumnezeu trebuie să-şi dezvolte însuşirile intelectuale. Domnul Isus a venit pentru a reprezenta caracterul Tatălui, iar ucenicii Săi au fost trimişi în lume pentru a reprezenta caracterul lui Hristos. El ne-a dat Cuvântul Său, ca să ne arate calea vieţii, dar nu ne-a lăsat doar să împlinim, pur şi simplu, acest Cuvânt, ci ne-a făgăduit, de asemenea, că-i va da puterea de a lucra în noi, prin Duhul Sfânt. – Testimonies to Ministers, 199.

13. El a venit nu pentru a ne mântui în păcatele noastre, ci pentru a ne mântui din păcatele noastre.

„Hristos nu ar fi venit în această lume dacă poruncile nu ar fi fost călcate. El a venit nu pentru a ne mântui în păcatele noastre, ci pentru a ne mântui din păcatele noastre. Nu există fericire adevărată în fărădelege, ci în ascultare. Meritele noastre se află în sângele lui Hristos. Dar oamenii cred că pot păcătui şi evita crucea, intrând astfel, totuşi,  în cetate.” – Manuscript Releases 3, 98.

„Isus a venit nu pentru a mântui oamenii în păcatele lor, ci pentru a-i mântui din păcatele lor. «Păcatul este călcarea legii», iar dacă eşuăm să ascultăm de lege, înseamnă că nu Îl acceptăm pe Mântuitorul nostru. Singura speranţă a mântuirii pe care o putem avea este prin Hristos. Dacă Duhul său locuieşte în inimă, păcatul nu poate rămâne acolo.” – Review and Herald, 16 martie 1886.

„Isus a venit în lume nu pentru a-i mântui pe păcătoşi în păcatele lor, ci pentru a-i mântui din păcatele lor şi pentru a sfinţi adevărul; iar pentru ca El să devină un Mântuitor desăvârşit pentru noi, noi trebuie să intrăm în comuniune cu El printr-un act personal de credinţă. Hristos ne-a ales, noi L-am ales, iar prin această alegere devenim legaţi de El, urmând să trăim de acum înainte nu pentru noi înşine, ci pentru Cel care a murit pentru noi.” – Semnele timpului, 23 martie 1.888, par. 2.

14. El a venit pe acest pământ, a suferit, şi ştie exact cum să ne arate compasiune şi cum să ne ajute să biruim.

„Hristos ştia că omul nu avea cum să biruiască fără ajutorul Său. De aceea a fost de acord să-Şi lase hainele regeşti şi să-Şi înveşmânteze divinitatea în umanitate pentru ca noi să fim îmbogăţiţi. El a venit pe acest pământ, a suferit, şi ştie exact cum să ne arate compasiune şi cum să ne ajute să biruim. El a venit pentru a-i aduce omului putere morală şi nu va accepta ca omul să înțeleagă că el nu ar avea nimic de făcut, pentru că oricine are o lucrare de făcut pentru el însuşi, iar prin meritele lui Hristos putem birui păcatul şi pe diavol.” – 3MR, 108.

„Mântuitorul lumii a venit din cer pentru a-l ajuta pe om în slăbiciunea lui, pentru ca, prin puterea pe care Isus a venit să i-o dea, el să devină puternic în a birui apetitul şi pasiunea şi pentru ca să ajungă învingător în orice aspect.” – Counsels on Health, 125.

15. Mântuitorul lumii a venit nu numai pentru a fi o jertfă pentru păcat, ci şi pentru a fi un exemplu pentru om intr-un caracter uman sfânt.

„Isus a venit în lumea noastră pentru a-Și desăvârși un caracter creştin în folosul rasei decăzute, iar condiţia impusă de Dumnezeu nouă este să punem în practică exemplul Celui care ne este Înlocuitor şi Garant.” – Manuscript Releases 20, 282.

16. Isus a venit pentru a ne arăta că o ascultare de-a lungul întregii vieţi este posibilă.

„Noi trebuie să fim veşnic recunoscători pentru faptul că Isus a dovedit în mod real că omul poate păzi poruncile lui Dumnezeu, contrazicând acuzațiile false ale lui Satana care susţin că omul nu poate face acest lucru. Marele Învăţător a venit în lumea noastră pentru a sta în fruntea omenirii, pentru a înnălța şi sfinţi astfel umanitatea prin ascultarea Sa desăvârşită de toate cerinţele lui Dumnezeu, arătând că ascultarea de toate poruncile este posibilă. El a demonstrat că o ascultare de-a lungul întregii vieţi este posibilă.” – Ms. 1, 1892, 1, 2, 6, 7, 8; Manuscript Releases 5, 113.

17. Isus ne-a dat un exemplu despre cum să biruim păcatul.

„Noi trebuie să facem orice efort pentru a birui păcatul. Hristos a venit pentru a ne da un exemplu despre cum să biruim. […] Caracterele noastre sunt reproduse în cărţile cerului, iar noi vom fi judecaţi în funcţie de aceste cărţi.” – Manuscript Releases 3, 116.

„El a venit pe pământ pentru a uni puterea Sa divină cu eforturile noastre umane, pentru ca prin tăria şi prin puterea morală pe care El ni le dă, noi să putem birui pentru noi înșine.” – Semnele timpului, 7 august 1879.

„Văzând situaţia de astăzi a omenirii, în mintea unora se ridică întrebarea: ‹‹Este omul prin natura sa pe de-a-ntregul depravat?›› Este el decăzut fără speranţă? Nu, nu este. Domnul Isus a lăsat curtea regească şi, luând firea noastră umană, a trăit o astfel de viaţă cum fiecare poate trăi ca om, prin urmarea exemplului Său. Noi putem să ne desăvârşim în această lume o viaţă [care] să fie un exemplu de neprihănire şi să biruim precum Hristos ne-a dat un exemplu în viaţa Sa, arătând că umanitatea poate fi victorioasă la fel cum El, marele Model, [a învins]. Oamenii s-au vândut vrăjmaşului oricărei neprihăniri. Hristos a venit în lumea noastră pentru a trăi exemplul pe care umanitatea trebuie să-l trăiască, dacă ea [va fi] să-şi asigure răsplata cerească. […] Hristos a trăit o viaţă nepătată în această lume pentru a descoperi fiinţelor omenești puterea harului Său care va fi dat oricărui suflet care îl va primi ca Mântuitor.” – Manuscript Releases 9, 239.

18. Isus a venit pentru a ne arăta ce înseamnă jertfirea şi lepădarea de sine.

„Adevăratul spirit al religiei creştine este acela de jertfire se sine; lepădarea de sine este cerută la orice pas. Isus a coborât din cer pentru a ne învăţa cum să trăim; iar viaţa Sa a fost una de trudă şi de lepădare de sine.” – Semnele timpului, 21 aprilie 1887.

19. Isus a venit pentru a aduce putere morală omenirii.

„Isus a venit pe acest pământ stricat şi ars de blestem cu scopul de a aduce putere morală oamenilor. În pustia ispitei, el a dus lupta în locul omului, această luptă fiind aceeaşi pe care fiecare dintre noi trebuie să o ducem până la sfârşitul timpului.” – Semnele timpului, 30 septembrie 1889.

„Încetaţi să mai vorbiţi despre slăbiciunile voastre; Isus a venit pentru a aduce putere morală pe care să o alăture efortului uman, ca noi să putem înainta pas cu pas pe calea spre cer. Daţi voie credinţei voastre să se prindă puternic de făgăduinţele preţioase ale lui Dumnezeu, iar dacă norii vă înconjoară, întunecimea va da înapoi, deoarece îngerii lui Dumnezeu sunt gata întotdeauna să ajute în orice încercare şi în orice necaz. Noi nu suntem lăsaţi să luptăm fără ajutor împotriva prinţului întunericului.” – Bible Echo, 1 decembrie 1892.

„Tineretul poate avea putere morală căci Isus a venit în lume ca să poată fi exemplul nostru şi să dea tinerilor şi celor de orice vârstă ajutor divin.” – Îndrumarea copilului, 167.

„Domnul Isus a venit în lumea noastră ca reprezentant al Tatălui. El L-a reprezentat pe Dumnezeu nu ca pe o esenţă răspândită în natură, ci ca pe un Dumnezeu care are o personalitate. Hristos a fost întipărirea Ființei Tatălui Său. El a venit în lumea noastră pentru a reface în om imaginea morală a lui Dumnezeu, astfel încât omul, deşi căzut, să poată prin ascultare de poruncile lui Dumnezeu să devină pecetluit cu imaginea şi cu caracterul divin – împodobit cu frumuseţea farmecului divin.” – Manuscript Releases 9, 250.

20. Hristos a venit pentru a arăta scopul Bisericii Creştine.

„Formarea Bisericii Creştine, punerea laolaltă a tot ceea ce cuprinde ea şi păstrarea consacrării tuturor puterilor ei drept agenţi ai lui Dumnezeu, pentru recuperarea spirituală a chipului moral al lui Dumnezeu în om, au reprezentat  scopul pentru care Hristos a luat natura umană. Hristos a fost fundamentul întregii economii evreieşti, ceea ce constituia simbolul prescris ca tip pentru credinţa religioasă şi pentru ascultarea oricărui popor.” – Manuscript Releases 9, 333.

21. Isus a venit pentru a-l demasca pe amăgitor.

„În cer, Satana declarase că păcatul lui Adam arăta că fiinţele omenești nu puteau păzi Legea lui Dumnezeu, el căutând să atragă universul de partea sa în această convingere. Cuvintele lui Satana păreau adevărate, dar Hristos a venit pentru a-l demasca pe amăgitor. El a venit pentru ca prin încercare şi prin dezbaterea pretenţiilor lui Satana în marea luptă, să poată demonstra că s-a găsit un preţ de răscumpărare. Împăratul cerului trebuia să preia cauza omului şi cu aceleaşi facilităţi pe care omul le poate obţine, avea de trecut testul și proba lui Dumnezeu în acelaşi fel în care  omul trebuie să le treacă.”

„[…] Hristos a venit pe pământ, luând asupra Sa umanitatea şi stând drept reprezentant al omului, pentru a arăta în controversa cu Satana că acesta a fost un mincinos şi că omul, așa cum Dumnezeu l-a creat, printr-o legătură cu Tatăl şi cu Fiul, putea asculta de orice cerință a lui Dumnezeu. Vorbind prin slujitorul Său, El declară: «[…] poruncile Lui nu sunt grele.» Păcatul l-a despărţit pe om de Dumnezeul Lui şi păcatul menţine această despărţire.” – Manuscript Releases 16, 115.

22. Isus a venit ca Înlocuitorşi Garantal nostru, astfel încât noi să fim biruitori alături de El.

„Hristos Şi-a asumat un risc enorm când a venit aici să stea pe câmpul de luptă, când a venit aici înveşmântat în umanitate, stând ca garant al nostru, ca înlocuitor al nostru, pentru ca să biruiască în dreptul nostru, astfel încât noi să fim biruitori prin puterea şi prin meritele Sale.” – Manuscript Releases vol. 9, 52.

„Când Isus a venit în lume, El a făcut acest lucru ca Înlocuitor şi Garant al nostru. El a trecut prin toate experienţele umane, începând cu ieslea şi sfârşind cu Calvarul, dând omului la fiecare pas un exemplu asupra ceea ce el ar trebui să fie şi să facă.” – Semnele timpului, 18 aprilie 1892.

23. Isus este singura cale pentru noi ca să putem înţelege semnificația îndreptăţirii şi a sfinţirii.

„Hristos a venit pentru a-l salva pe omul căzut, iar Satana L-a întâmpinat pe câmpul de luptă cu cea mai aprigă mânie, pentru că vrăjmaşul ştia că atunci când puterea divină este adăugată slăbiciunii umane omul este înarmat cu putere şi cu inteligenţă, putându-se elibera din robia în care el îl legase. […] Dumnezeu era prezentat ca fiind sever, pretenţios, răzbunător şi capricios; era portretizat ca Cineva care Îşi putea găsi plăcerea în suferinţele creaturilor Sale. Chiar atributele care se regăseau în caracterul lui Satana, erau puse de cel rău pe seama caracterului lui Dumnezeu. Isus a venit pentru a-i învăţa pe oameni despre Tatăl, pentru a-L reprezenta corect pe Acesta în faţa copiilor decăzuţi ai acestui pământ. […] Singurul mod prin care El ar fi putut să-l aducă şi să-l păstreze pe om în starea de îndreptăţire era să Se facă pe Sine Însuşi vizibil şi cunoscut ochilor lor. Pentru ca oamenii să poată avea mântuire, El a venit direct la om și a devenit părtaș al naturii sale. […] După ce planul de mântuire a fost conceput, Satana nu mai avea temei pentru sugestia sa că lui Dumnezeu, fiind atât de mare, nu putea să-I pese de o creatură atât de nesemnificativă precum omul. Răscumpărarea omului este o temă minunată, iar dragostea manifestată prin planul de mântuire faţă de rasa decăzută, poate fi estimată doar prin crucea de la Calvar.” – Semnele timpului, 20 ianuarie 1890.

24. Isus a venit pentru a-Și împărtăși neprihănirea.

„Isus a venit pentru a suferi în locul nostru, pentru a ne împărtăși neprihănirea Sa. Nu există decât o cale prin care să putem fi eliberaţi şi aceasta se găseşte în a deveni părtaşi de natură divină.” – Selected Messages, cartea 3, 197.

„El a trăit Legea lui Dumnezeu şi a onorat-o într-o lume a fărădelegii, arătând lumilor necăzute, universului ceresc, lui Satana şi tuturor fiilor şi fiicelor căzute ale lui Adam că prin harul Său omenirea poate ţine Legea lui Dumnezeu. El a venit pentru a împărtăși sufletului pocăit şi credincios natura Sa divină și chipul Său.” – Manuscript Releases 8, 40.

Elipsa adevărului:

Un cerc are un singur punct central (focar); o elipsă are două puncte centrale (focare).

1. Într-o elipsă, dacă cele două puncte se separă unul de celălalt, ajungem, în cele din urmă, la ceva de forma unui crenvurșt. Dacă cele două puncte se apropie prea mult unul de celălalt, avem o figură care se aseamănă un cerc.

2. În ambele cazuri, nu mai avem o elipsă în adevăratul sens al cuvântului; elementele unei instalaţii care funcţionează pe principiul elipsei s-ar opri în mod brusc şi n-ar mai funcţiona dacă cele două focare ar fi apropiate sau depărtate unul de celălalt.

3. Într-o elipsă adevărată trebuie ca ambele focare să funcţioneze, cu o egală forţă de fiecare parte, altfel elipsa încetează să mai fie elipsă. De exemplu, dacă dorim un pahar cu apă, nu vom cere hidrogen; şi nici oxigen. Pentru a obţine apă, trebuie să creăm H₂O; adică, atât oxigenul cât şi hidrogenul sunt necesare în elipsa apei. Unul fără altul nu se poate!

4. Adevărurile teologice folosesc întotdeauna modelul elipsei; de exemplu, Dumnezeu este unul dintre focarele elipsei, iar omul este celălalt focar. Într-un anume fel, în ceea ce ne priveşte, aceste două puncte nu pot exista unul fără celălalt, nu-l putem avea pe unul fără celălalt.

5. De exemplu, elipsa mântuirii necesită har şi credinţă; dacă vrem să fim mântuiţi, nu putem avea har fără credinţă şi nici viceversa.

6. Elipsa evangheliei poate fi formulată prin alăturarea iertării şi puterii; iertare fără puterea de a birui păcatul pentru care cerem iertare, înseamnă o evanghelie incompletă şi nu ceea ce Dumnezeu a intenţionat.

7. Dacă vrem să înţelegem rolul lui Hristos în mântuirea noastră, vom observa că El este atât Înlocuitorul, cât şi Exemplul nostru – una fără cealaltă nu se poate.

8. Dacă vrem să înţelegem lucrarea lui Hristos ca Mântuitor, Îl privim pe Cruceşi de asemenea Îl privim ca pe Marele nostru Preot – una fără cealaltă nu se poate.

Ellen G. White nu este un maestru al paradoxurilor. Când foloseşte cuvinte precum  pasiuni şi tendinţe, ea le foloseşte în mod alternativ în trei contexte diferite, făcând adesea diferenţa între „puteri” sau „pasiuni” „mai înalte” şi „puteri” sau „pasiuni” „josnice”:

1. Pentru a descrie pasiunile şi tendinţele date de Dumnezeu tuturor ca parte a naturii umane – acestea trebuie controlate de raţiune şi de Duhul Sfânt;
2. Pentru a descrie pasiuni şi tendinţefolosite în mod greşit din cauza  dorinţelor rele şi egoiste, care trebuie „răstignite”, „abandonate” şi „îndepărtate” din viaţa creştinului;
3. Pentru a evidenţia că biruinţa completă asupra pasiunilor şi tendinţelor „păcătoase” este posibilă în această viaţă.

I. Dumnezeu înzestrează fiinţa umană cu pasiuni şi tendinţe:

„Aveţi acea vârstă la care voinţa, pofta şi pasiunile cer cu putere să fie satisfăcute. Dumnezeu le-a sădit în fiinţa voastră în scopuri înalte şi sfinte. Nu trebuie ca acestea să devină pentru voi un blestem prin pervertirea lor.” – Mărturii, vol. 3, 84.

II. Astfel de pasiuni date de Dumnezeu „trebuie controlate de raţiune şi de Duhul Sfânt”:

„Sentimentele sale [Adam] erau curate; apetitul şi pasiunile lui erau sub controlul raţiunii.” – Patriarhi şi profeţi, 45. „Corpul trebuie adus în ascultare. Puterile mai înalte ale făpturii trebuie să conducă. Pasiunile trebuie să fie controlate de către voinţă, care trebuie ea însăşi să se afle sub controlul lui Dumnezeu. Puterea împărătească a raţiunii, sfinţită prin harul divin, trebuie să fie stăpână în vieţile noastre.” – Divina vindecare, 130.

„Cuvintele, practicile, pornirile inimii (eng. passions) [lui Pavel] – toate erau aduse sub stăpânirea (N. tr. – eng. control) Duhului lui Dumnezeu.” – Faptele apostolilor, 315.

„Aveţi nevoie de harul lui Dumnezeu pentru ca gândurile voastre să poată fi disciplinate să se îndrepte în direcţia cea bună şi cuvintele pe care le rostiţi să poată fi cuvinte corespunzătoare, pentru ca pasiunile şi apetitul vostru să poată fi supuse controlului raţiunii, iar limba să fie ţinută în frâu faţă de uşurătate, critica răutăcioasă şi căutarea de greşeli. […] Înclinaţiile (N. tr. – eng. propensities) noastre fireşti (N. tr. – eng. natural) trebuie stăpânite; altfel, niciodată nu putem birui cum a biruit Hristos.” – Mărturii, vol. 4, 235.

„Dacă, în credinţă şi în mod curajos, îşi aduc voinţa în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, El îi va învăţa, iar vieţile lor ar putea fi curate ca albul crin, plin de prospeţime în mijlocul apelor stătute. Ei trebuie ca, în puterea lui Hristos, să fie hotărâţi să-şi controleze înclinaţia şi dorinţa şi, în fiecare zi, să biruie ispitele lui Satana. Aceasta este calea marcată de Dumnezeu pentru oameni, prin care să slujească scopurilor Lui.” – Semnele timpului, 8 iulie 1880.

„Triumful cel mai mare dat nouă de religia lui Hristos este stăpânirea asupra noastră înşine. Înclinaţiile noastre fireşti trebuie stăpânite, altfel nu putem birui precum a biruit Hristos.” – Mărturii, vol. 4, 235.

„Trăsăturile naturale de caracter moştenite au nevoie de o stăvilire fermă, altfel râvna aprinsă, intenţiile bune, vor sfârşi în răutate, iar emoţiile excesive vor produce asemenea impresii asupra inimilor omeneşti, încât acestea vor fi purtate de impuls şi vor permite impresiilor să devină călăuza lor.” – Selected Messages, cartea 2, 93.

III. Ellen White alternează adesea înţelesul cuvintelor pasiune şi tendinţă (N. tr. – sau înclinaţie – din eng. propensity), mai ales atunci când are în vedere că ambele trebuie controlate de raţiune şi de puterile superioare.

„Patimile fireşti  îşi au locul şi rostul lor în trup. Cuvintele «fire» sau «firesc», sau «poftele firii pământeşti», se referă la firea pământească, stricată, coruptă; firea prin sine însăşi nu poate lupta împotriva voinţei lui Dumnezeu. Ni se porunceşte să răstignim firea cu poftele şi patimile ei. Cum să facem acest lucru? Producând durere trupului? Nu, ci dând morţii ispita spre păcat. Gândul stricat trebuie înlăturat. Orice gând trebuie adus în supunere faţă de Domnul Hristos. Orice tendinţe animalice trebuie să fie supuse puterilor mai înalte ale sufletului.” – Manuscript 1, 1.888, Căminul advent, 127, 128.

Notă: acest fel de pasiune sau înclinaţie (tendinţă), aparţinând lui Adam de dinainte de cădere şi creştinilor biruitori, trebuie să fie ceea ce Ellen White a avut în vedere când a scris despre Isus:

„Biserica lui Hristos trebuie să manifeste caracterul Său. […] Isus spune: «Mă sfinţesc pentru ei, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.» […] El a lăsat strălucirea cerului şi şi-a înveşmântat divinitatea în uman, supunându-se la durere, ruşine, ocară, abuz, tăgăduire şi răstignire. Cu toate că avea întreaga putere a pasiunii omeneşti, El nu a cedat niciodată în faţa ispitei de a face ceea ce nu era curat,  înălţător şi nobil.” – Semnele timpului, 21 noiembrie 1892.

„Lecţia dată de Hristos cu ocazia primirii copiilor ar trebui să lase o impresie mai profundă asupra minţilor noastre […] Copiii pot fi capricioşi şi pot avea pasiuni la fel cu acelea ale umanităţii, dar acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să-i aducem la Hristos. El a binecuvântat copii stăpâniţi de pasiuni precum cele ale Lui Însuşi.” – Semnele Timpului, 9 aprilie 1896.

IV. Anumite pasiuni trebuie îndepărtate, răstignite, biruite etc:

„Singura putere care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta şi dezbinarea.” – Hristos lumina lumii, 302.

„Pasiunile nesfinte trebuie să fie răstignite. Ele vor protesta zgomotos, cerând să fie îngăduite, dar Dumnezeu a implantat în inimă scopuri şi dorinţe înalte şi sfinte, iar acestea nu trebuie să fie degradate. Noi suntem atraşi spre lucrurile josnice numai când refuzăm să ne supunem controlului raţiunii şi al conştiinţei. Pavel declara: «Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.»” (Filipeni 4:13)” – Slujitorii Evangheliei, 128.

„Voinţa şi pasiunile nesfinţite trebuie răstignite. Acest lucru poate fi privit ca o lucrare grea şi istovitoare. Totuşi, ea trebuie îndeplinită sau veţi auzi sentinţa îngrozitoare din gura lui Isus: „Depărtaţi-vă”. Puteţi face totul prin Hristos, care vă întăreşte. Aveţi acea vârstă la care voinţa, pofta şi pasiunile cer cu putere să fie satisfăcute. Dumnezeu le-a sădit în fiinţa voastră în scopuri înalte şi sfinte. Nu trebuie ca acestea să devină pentru voi un blestem prin pervertirea lor.” – Mărturii, vol. 3, 84.

„Mândria noastră, egoismul, pasiunile rele şi iubirea de plăceri lumeşti, toate trebuie biruite; de aceea Dumnezeu ne trimite strâmtorări, pentru a ne testa şi dovedi şi a ne arăta că aceste rele există în caracterele noastre. Trebuie să biruim prin tăria şi harul Său pentru a fi părtaşi la natura divină, scăpând de stricăciunea care există în lume prin poftă.” – Mărturii, vol. 3, 115.

„Oricare ar fi obiceiul rău şi patima cea rea, care din cauza îndelungatei practicări a robit sufletul şi trupul, Hristos e în stare şi doreşte să te elibereze. El va da viaţă sufletului «mort în greşeli» (Efeseni 2:1). El îl va elibera pe robul prins în slăbiciune de nenorocire şi de lanţurile păcatului.” – Hristos lumina lumii, 203.

„Patimă tot atât de josnică poate fi găsită în legătura de căsătorie, ca şi în afara ei. […] Nu iubirea curată este cea care îl stimulează pe un bărbat să facă din soţia lui o unealtă care să slujească acestei pofte desfrânate. Este pasiunea senzuală care ţipă după satisfacerea dorinţei. […] Iubirea este un principiu sfânt şi curat; dar pasiunea desfrânată nu vrea să admită înfrânare şi să i se dicteze sau să fie stăpânită de raţiune. […]Puterea sistemului nervos a fost risipită de bărbaţi şi femei, fiind solicitată de acţiuni nenaturale spre a satisface pasiuni josnice; şi această pasiune vulgară, josnică, hidoasă, monstruoasă, pretinde delicatul nume de iubire. Mulţi dintre pretinşii creştini care au trecut prin faţa mea păreau lipsiţi de restricţii morale. […] Ele (soțiile) sunt considerate nişte unelte puse în slujba satisfacerii înclinaţiilor josnice, desfrânate. Şi foarte multe femei se supun să devină roabe ale înclinaţiilor desfrânate; ele nu-şi păstrează trupurile lor în cinste şi sfinţenie. […] dar feminitatea ei castă, demnă şi pioasă, a fost consumată pe altarul patimii josnice; ea a fost sacrificată spre plăcerea soţului ei. […] Niciun bărbat nu o poate iubi cu adevărat pe soţia lui când vrea să se supună răbdătoare, să devină sclava lui şi să slujească pasiunilor lui depravate. [… ]El se îndoieşte de fidelitatea şi curăţia ei, se plictiseşte de ea, şi caută ca altcineva să-i trezească şi să-i intensifice pasiunile lui diabolice. […] Ea vede că el nu este stăpânit de conştiinţă sau de teama de Dumnezeu; toate aceste bariere sacre sunt doborâte la pământ de către pasiuni desfrânate; tot ceea ce este cucernic în soţ este robit poftei brute şi josnice. […] Trebuie, oare, ca soţia să se simtă obligată a se supune orbeşte cerinţelor soţului ei, când ea vede că nu-l stăpâneşte nimic altceva decât patimi josnice şi când raţiunea şi judecata ei sunt convinse că ea face acest lucru spre vătămarea trupului ei, pe care Dumnezeu i-a poruncit să-l ţină în sfinţenie şi cinste, păstrându-l ca o jertfă vie pentru Dumnezeu? […] Nu este o iubire curată şi sfântă aceea care o face pe soţie să satisfacă înclinaţiile senzuale ale soţului ei cu preţul sănătăţii şi vieţii ei. Trebuie, oare, ca soţia să se simtă obligată ase supune orbeşte cerinţelor soţului ei, când ea vede că nu-l stăpâneşte nimic altceva decât patimi josnice şi când raţiunea şi judecata ei sunt convinse că ea face acest lucru spre vătămarea trupului ei, pe care Dumnezeu i-a poruncit să-l ţină în sfinţenie şi cinste, păstrându-l ca o jertfă vie pentru Dumnezeu? Nu este o iubire curată şi sfântă aceea care o face pe soţie să satisfacă înclinaţiile senzuale ale soţului ei cu preţul sănătăţii şi vieţii ei. Dacă deţine o iubire şi o înţelepciune adevărate, soţia va căuta să-i abată mintea de la satisfacerea pasiunilor josnice şi să o conducă spre teme înalte şi spirituale stăruind asupra unor subiecte spirituale interesante. Poate fi necesar ca ea să-l avertizeze cu smerenie şi cu afecţiune, chiar cu riscul de a-l nemulţumi, că nu-şi poate înjosi trupul cedând excesului sexual.” – Mărturii, vol. 2, 474 – 475.

„Pofta ochilor şi pasiuni stricate sunt trezite prin privire şi lectură. Inima este coruptă prin imaginaţie. Mintea găseşte plăcere în contemplarea scenelor care trezesc cele mai josnice pasiuni. Aceste imagini ruşinoase, văzute printr-o imaginaţie mânjită, corup purtarea şi pregătesc fiinţele înşelate şi orbite să dea frâu liber patimilor păcătoase. Apoi, urmează păcate şi abateri care trag fiinţele făcute după chipul lui Dumnezeu în jos, la un nivel cu animalele, afundându-le în cele din urmă în pierzare. Evitaţi să citiţi sau să priviţi la lucruri care vă vor sugera cugete murdare. Cultivaţi puterile morale şi intelectuale. Nu lăsaţi ca aceste puteri nobile să ajungă slăbite prin multa citire chiar şi a cărţilor de poveşti. Eu cunosc minţi puternice, care au fost dezechilibrate şi amorţite sau paralizate prin necumpătare la citire.” – Mărturii, vol. 2, 410.

„Îi aşteaptă o răsplată înfricoşătoare şi totuşi se află sub stăpânirea pornirilor şi pasiunilor josnice; ei completează pentru Judecată un raport întunecat al vieţii lor. Îmi ridic glasul şi îi avertizez pe toţi cei ce poartă Numele lui Hristos să se despartă de orice nelegiuire. Curăţiţi-vă sufletele prin ascultare de adevăr. Curăţiţi-vă de orice întinăciune a cărnii şi spiritului, ducându-vă până la capăt sfinţirea în frica de Dumnezeu. Vouă, cărora vi se potriveşte aceasta, vă spun şi ştiţi despre ce vorbesc.” – Mărturii, vol. 3, 475.

„Veţi culege ceea ce veţi semăna. Aceşti tineri seamănă acum sămânţa. Fiecare faptă din vieţile lor, fiecare cuvânt rostit reprezintă o sămânţă pentru bine sau rău. Recolta va fi după tipul seminţei folosite. Dacă îşi vor îngădui pasiuni nechibzuite, lascive, stricate sau vor ceda satisfacerii apetitului sau înclinaţiei inimilor lor nesfinţite, dacă vor nutri mândria sau principiile greşite şi vor îndrăgi obiceiurile necredincioşiei sau desfrânării, vor culege o recoltă îndestulătoare de remuşcări, ruşine şi disperare.” – Mărturii, vol. 3, 226 – 227.

Această listă de pasiuni de mai sus conţine pasiuni mult diferite de cele care trebuie stăpânite: „vicioase”, „pervertite”, „criminale”, „nesăbuite, senzuale” „amare sau otrăvitoare”, „corupte”, „diabolice”, „josnice”, „depravate” etc. Aceste pasiuni trebuie „biruite”, „răstignite” – cu alte cuvinte, eliminate. Nu acestea sunt pasiunile pe care Isus le-a avut vreodată – El nu a cedat şi nici nu a permis să fie corupt de ispitele zilnice.

De aceea putea scrie Ellen White referitor la Isus:

„N-a fost întinat de stricăciune, era străin faţă de păcat; totuşi, S-a rugat, şi încă des şi cu strigăte puternice şi lacrimi. S-a rugat pentru ucenicii Săi şi pentru Sine, identificându-Se astfel cu nevoile noastre, cu slăbiciunile noastre şi cu neajunsurile noastre, care sunt atât de obişnuite la oameni. El a fost un mare petiţionar, neavând pasiunile firii noastre căzute, dar înconjurat de infirmităţi asemănătoare, ispitit în toate privinţele, cum suntem şi noi. Isus a îndurat chinul care necesita ajutor şi sprijin de la Tatăl Său.” – Mărturii, vol.2, 508-509.

„Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunile noastre, astfel că a devenit un implorator, un petiţionar nocturn, cerând de la Tatăl Său provizii proaspete de putere pentru a veni, întărit şi reînviorat, fortificat pentru datorie şi necaz. El este exemplul nostru în toate privinţele. El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar nu în al le avea ca patimi. Ca Singurul fără păcat, natura Lui s-a ferit de rău.  – Mărturii, vol. 2, 202.

V. Acum, dacă am văzut modul de folosire al lui Ellen G. Whiteal acelor pasiuni care trebuie „răstignite”, să privim la modul ei de folosire a cuvântului tendinţe (N. tr. – sau înclinaţii, predispoziţii – din eng. propensities) care trebuie eliminate din viaţa creştinului matur.

„Mi-a fost arătat că ei îşi satisfac înclinațiile egoiste şi fac doar acele lucruri care sunt în conformitate cu gusturile şi cu ideile lor. Ei se îngrijesc pentru a-şi tolera mândria şi senzualitatea şi îşi duc la îndeplinire planurile şi ambiţiile egoiste. Sunt plini de stimă se sine. Dar chiar dacă înclinațiile lor rele pot să le pară la fel de scumpe ca mâna dreaptă sau ca ochiul drept, ele trebuie îndepărtate de la lucrător, altfel el nu poate fi primit înaintea lui Dumnezeu.” – Testimonies to Ministers, 171-172.

„Dacă, la fel ca Daniel, vor aduce toate obiceiurile, poftele şi pasiunile lor în conformitate cu cererile lui Dumnezeu, tinerii se vor califica pentru o lucrare mai înaltă. Ei ar trebui să scoată din mintea lor tot ceea ce este ieftin şi frivol. Va trebui să renunţe la tendinţele către amuzament şi plăcere, pentru că nu au loc în viaţa şi experienţa acelora care trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, mâncând din trupul Său şi bând din sângele Său.”– The Youth’s Instructor, 22 iunie 1899.

„Ce-i pasă bârfitorului că îl defăimează pe cel nevinovat? El nu-şi va opri lucrarea cea rea, deşi nimiceşte speranţa şi curajul în aceia care deja se prăbuşesc sub povara lor. El n-are altă grijă decât satisfacerea înclinaţiilor lui iubitoare de scandal.” – Mărturii, vol. 5, 57.

„Tu urmăreşti cu un pasionat ochi de afacerist cea mai bună şansă de a face rost de o afacere. Această înclinaţie de a face planuri a devenit a doua natură a ta şi nu vezi şi nu-ţi dai seama de răul pe care-l faci, încurajând-o.” – Mărturii, vol. 4, 351.

„Părinţii […] au abuzat de privilegiile căsătoriei lor, şi, prin îngăduinţă, au întărit pasiunile lor senzuale. […] Copiii se nasc cu înclinaţii senzuale mult dezvoltate, lor fiindu-le dată pecetea caracterului părinţilor. […] Aceia care se simt liberi, pentru că sunt căsătoriţi, să-şi degradeze trupurile lor prin îngăduinţe animalice ale pasiunilor senzuale vor perpetua umblarea lor degradată în copiii lor. Păcatele părinţilor se vor transmite copiilor lor, pentru că părinţii au dat frâu liber propriilor lor înclinaţii păcătoase.” – Mărturii, vol. 2, 391.

VI. Ellen G. Whitenu a susţinut niciodată că toate pasiunile şi înclinaţiile trebuie „răstignite” sau „îndepărtate” din viaţa creştinului, ci doar pasiunile şi înclinaţiile „rele”. De ce? Pasiunile sau înclinaţiile naturale, date de Dumnezeu, cu siguranţă vor rămâne. Ele trebuie să rămână sub control însă până în momentul în care vom fi luaţi la cer sau înviaţi:

„Adesea creştinul trebuie să renege instruirea şi educaţia de o viaţă pentru a putea deveni un învăţăcel în şcoala lui Hristos. Apetitul şi viciul trebuie să fie subordonate stăpânirii Duhului Sfânt. Iar războiul acesta nu se va sfârşi, până la încheierea acestei fărâme de eternitate. Chiar dacă atacurile care ne asaltează ne provoacă fără încetare la luptă, ele nu reprezintă altceva decât tot atâtea victorii preţioase de câştigat; iar valoarea triumfului asupra eului şi asupra păcatului este cu mult mai mare decât o poate aprecia raţiunea umană. Efortul depus pentru câştigarea bătăliei, deşi cere lepădare de sine, este de mică însemnătate în comparaţie cu biruinţa asupra răului.” – Christian Education, 122; Counsels to Teachers, 21.

 Cu alte cuvinte, făgăduinţa de această parte a veşniciei nu este absenţa luptelor, ci aceea a unei biruinţe măreţe.

VII. Din exemplele de mai sus (care sunt doar câteva, neconstituind însă o listă completă) o putem înţelege mai bine pe Ellen Whitecând scria:

 „Trebuie să înţelegem că este privilegiul nostru ca, prin credinţa în El, să fim părtaşi ai naturii divine, eliberându-ne astfel de stricăciunea care există în lume prin poftă. Atunci suntem curăţaţi de tot păcatul, de toate defectele de caracter. Noi nu trebuie să păstrăm nicio înclinaţie păcătoasă. Hristos este purtătorul păcatelor; Ioan a arătat spre El, spunând oamenilor: «Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.» […] Pe măsură ce devenim părtaşi ai naturii divine, tendinţele spre rău moştenite şi cultivate sunt eliminate din caracter, iar noi devenim o putere vie spre bine.” – Review and Herald, 24 aprilie 1900.

VIII. Iar referitor la Isus, Ellen G. Whitescria:

„El a luat asupra Sa natura umană, fiind ispitit în toate la fel cum natura umană este ispitită. El ar fi putut să păcătuiască; ar fi putut să cadă, dar nici măcar pentru o clipă nu s-a găsit în El o înclinaţie rea. […] Să nu laşi niciodată, în nici un fel, nici cea mai mică impresie asupra minţilor umane că vreo pată sau o înclinaţie spre corupţie s-ar fi găsit asupra lui Hristos, sau că El ar fi cedat în vreun fel ispitei.” – Manuscript Releases, vol. 13, 18-19.

Isus se afla în război cu toate ispitele de a-Şi satisface dorinţele şi înclinaţiile omeneşti pe care toţi le avem – dar El a rezistat, S-a ferit de ele şi le-a biruit pe toate. El a biruit aceste pasiuni/înclinaţii josnice prin puterea nobilă a raţiunii şi prin Duhul Sfânt:

„Dar noi nu trebuie să devenim stricați şi lumeşti în gândirea noastră, şi să nu socotim în cugetul nostru pervertit că posibilitatea ca Hristos să fi cedat ispitelor lui Satana I-a degradat umanitatea, El deţinând aceleaşi înclinaţii păcătoase, corupte ca ale omului. […] Presupunerea că Lui Îi era imposibil să cedeze ispitei Îl aşază pe Hristos într-o poziţie în care nu poate fi un exemplu desăvârşit pentru om, iar forţa şi puterea acestui aspect al umilinţei lui Hristos, care este cea mai memorabilă, nu mai este o îndrumare sau un ajutor pentru fiinţele umane. […] Natura divină combinată cu cea umană L-au așezat în fața riscului de a ceda ispitelor lui Satana. Aici încercarea lui Hristos a fost mult mai mare decât aceea a lui Adam şi a Evei, pentru că Hristos luase natura noastră, căzută, dar nu coruptă, natură ce nu putea fi coruptă decât dacă El ar fi primit cuvintele lui Satana în locul cuvintelor lui Dumnezeu. Presupunerea că Lui Îi era imposibil să cedeze ispitei Îl aşază pe Hristos într-o poziţie în care nu poate fi un exemplu desăvârşit pentru om, iar forţa şi puterea acestui aspect al umilinţei lui Hristos, care este cea mai memorabilă, nu este o îndrumare sau un ajutor pentru fiinţele umane.” – Manuscript Releases, vol. 16, 182.

Isus nu a avut „înclinaţii păcătoase, corupte precum omul” nu pentru că a fost născut cu acest avantaj, ci pentru că El a ales să nu aibă „înclinaţii păcătoase, corupte precum omul”.

Isus a devenit om la fel ca orice copil, prin naştere umană. Moştenirea Sa genetică i-a dat toate slăbiciunile, pasiunile şi înclinaţiile comune oricărei fiinţe umane. Dar prin alegere, El nu a transformat acele slăbiciuni, pasiuni şi înclinaţii în pasiuni şi înclinaţii rele.

Ellen White clarifică des aceasta, dar niciodată mai clar decât în Hristos lumina lumii, 49 – „Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă fără păcat. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia.”

 Când Ellen White scris că „El ar fi putut să păcătuiască; ar fi putut să cadă, dar nici măcar pentru o clipă nu s-a găsit în El o înclinaţie rea” ea spunea pur şi simplu că „Isus ar fi putut să păcătuiască […] dar nu a făcut-o.”

Ellen White a folosit acelaşi tip de gândire când a scris: „Adam a fost ispitit de vrăjmaş şi a căzut. Nu a fost vreun păcat lăuntric care l-a determinat să cedeze; căci Dumnezeu l-a creat curat şi fără prihană, după chipul Său. El a fost la fel de fără vină precum îngerii dinaintea tronului. Nu au existat în el principii corupte, nici înclinaţii spre rău, dar atunci când Hristos a venit să întâmpine ispitele lui Satana, El a purtat «asemănarea firii păcătoase».” – Semnele timpului, 17 octombrie 1900.

Marea luptă descrisă de Biblie diferă mult de imaginile de la Hollywood care înfăţişează o ciocnire galactică a unor luptători cereşti cu săbiile lor scânteietoare. Marea luptă se dă în jurul întrebării „cine este cel mai potrivit pentru a conduce universul?” – cine prezintă cele mai bune principii prin care fiinţele create pot găsi speranţă, sănătate, fericire şi asigurare pentru cer în timp ce trăiesc pe o planetă care trebuie încă să fie curăţită de întregul rău de care este responsabil Satana.

Cu alte cuvinte, marea luptă nu este un meci cu spectatori. Această bătălie nu permite nimănui luxul de a sta în tribună. Tu şi cu mine suntem actori pe scena universului. Felul în care noi ne jucăm rolul nu va determina doar viitorul nostru veşnic, ci va ajuta în mod semnificativ şi la apărarea integrităţii ordinii lui Dumnezeu în univers.

Stephen Hawking, remarcabilul matematician şi cosmolog de la Universitatea Cambridge scria în cartea sa, A Brief History of Time (1988), că dacă oamenii de ştiinţă ar putea să descopere îndelung căutata „teorie a totului”(N. tr. – Theory of everything – TOE – teoria totului, sau teoria finală, este o teorie presupusă a fizicii teoretice care explică pe deplin și face legături între toate fenomenele fizice cunoscute) pentru a explica mecanismele variabile din univers, „am cunoaşte într-adevăr gândul lui Dumnezeu”.[2] Adventiştii de ziua a şaptea au primit exact acest lucru – „teoria totului” care într-adevăr ne dă acces la „gândul lui Dumnezeu”. Nu noi am descoperit-o – ne-a fost dată. O numim Tema Marii Lupte, câmpul unificat al clarităţii asupra ceea ce se întâmplă în acest univers minunat.[3]

În continuare vom rezuma scopul general al Temei Marii Lupte:

„Tema centrală a Bibliei, tema în jurul căreia se grupează oricare altă temă din întreaga carte, este planul de răscumpărare, refacerea imaginii lui Dumnezeu în sufletul uman. De la prima rază de speranţă dată de verdictul din Eden până la acea ultimă făgăduinţă a biruinţei din Apocalipsa – «Ei Îi vor vedea faţa; iar numele Lui va fi pe frunţile lor» (Apocalipsa 22:4) – încărcătura fiecărei cărţi şi fiecărui pasaj din Biblie constă în desfăşurarea acestei teme minunate, ridicarea omului, puterea lui Dumnezeu «care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.» (1 Corinteni 15:57) Cel care pătrunde acest gând are înaintea lui un câmp nesfârşit de studiu. El are cheia care îi va deschide întreaga vistierie a Cuvântului lui Dumnezeu.” Educaţie, 125. (Subliniere adăugată)

„Biblia este propriul ei interpret. Fiecare text din scriptură trebuie comparat cu un altul. Cel care studiază trebuie să înveţe să privească Cuvântul ca un întreg şi să vadă legătura dintre părţile lui. El trebuie să ia cunoştinţă asupra temei centrale a Bibliei, asupra scopului originar al lui Dumnezeu pentru lume, asupra naşterii marii lupte şi asupra lucrării de răscumpărare. El ar trebui să înţeleagă natura celor două principii aflate în lupta pentru supremaţie şi ar trebui să înveţe să descopere lucrarea acestora aşa cum se poate desprinde din rapoartele istoriei şi profeţiei, până la finalul grandios. Ar trebui să observe modul în care această controversă pătrunde în fiecare etapă a experienţei omeneşti; felul în care, în fiecare acţiune a vieţii, el însuşi dă pe faţă fie una fie cealaltă dintre cele două motivaţii antagonice; şi modul în care, fie că vrea sau nu, el decide chiar acum de care parte a  luptei va fi găsit.” – Ibid., 190. (Subliniere adăugată)

Acestea sunt cuvinte foarte solemne, cuvinte ce trebuie citite des. Tema Marii Lupte este singura care răspunde pe deplin la întrebarea: Ce vrea Dumnezeu să aducă la îndeplinire prin Planul Său de Mântuire?

Lucifer (mai târziu Satana) a fost abil şi viclean acuzându-L pe Dumnezeu ca fiind, în fond, egocentric pentru că voia ca totul să fie făcut după cum stabilise El, fără a da „libertate” pentru  o gândire independentă.  Pentru că Dumnezeu nu a acordat o astfel de „libertate”, Satana L-a înfăţişat ca fiind „aspru şi neîndurător” – o „fiinţă a cărei însuşire de căpetenie este dreptatea rigidă – un judecător sever, un creditor aspru şi pretenţios.”[4]

Scopul suprem pe care l-a avut Isus în a lăsa cerul şi a veni pe pământ a fost prezentarea adevărului despre Dumnezeu. Astfel, El i-a închis gura lui Satana, apărând nepărtinirea, dreptatea şi îndurările veşnice ale Tatălui.[5] Privind la Calvar, universul fiinţelor necăzute în păcat s-a bucurat odată cu strigătul Domnului nostru „S-a isprăvit” – „Satana era înfrânt. Până la moartea lui Hristos caracterul lui Satana nu fusese clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute.”[6]

Dar, atât pentru îngerii necăzuţi în păcat, cât şi pentru locuitorii planetei Pământ, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră nu a fost împlinit pe de-a-ntregul nici măcar atunci. Deşi Satana a fost demascat, el „nu a fost distrus”. Dumnezeu ştia că mai era nevoie de timp pentru ca vestea bună de la Calvar să ajungă la omenirea de pe întregul glob. Dacă biruinţa deplină a lui Dumnezeu asupra lui Satana ar fi avut loc la Calvar, El ar fi declarat biruința şi mileniul ar fi început.

Dar realitatea este că „îngerii nu au înţeles nici măcar atunci toate implicaţiile marii lupte. Principiile aflate în joc urmau să fie descoperite mai lămurit. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Oamenii, la fel şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul luminii şi prinţul întunericului. Omul trebuie să aleagă cui îi va sluji.”[7]

Dumnezeu, desigur, are planul Său. Înainte ca Isus să se înalţe la cer, El a prezentat „fişa postului” pentru biserica creştină. Ioan a consemnat o parte din rugăciunea incredibil de emoţionantă a Domnului nostru către Tatăl din ceruri, rugăciune în care Isus spunea: „După cum Tu m-ai trimis în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.” (Ioan 17:18; vezi de asemenea Ioan 20:21)

Desigur, aceasta cere o a doua citire – pe genunchi. Putea El să spună în mod serios ceea ce a spus? Ceea ce Isus a fost trimis să facă în această lume suntem şi noi trimişi de El să facem! Ar putea deci situaţia să se prezinte în aşa fel încât în unele aspecte importante, planul mântuirii să depindă de faptul că ucenicii lui Isus fac sau nu cu credincioşie ceea ce El a făcut cu atâta credincioşie? Şi dacă nu o fac, atunci ei sunt urmaşii Săi doar cu numele! Iar într-o zi astfel de urmaşi vor auzi acele cuvinte îngrozitoare: „Niciodată nu v-am cunoscut (pentru ceea ce spuneaţi că sunteţi).” (Matei 7:23)

Când citesc această „fişă a postului”, Îl văd pe Dumnezeu ca pe Francizorul nostru Ceresc. El are ceva special de oferit tuturor acelora care sunt dispuşi să o „cumpere” de la El. El oferă aceste francize gratuit tuturor acelora care se dedică pe ei înşişi pentru a-L reprezenta în tot ceea ce Îi este Lui caracteristic – cu credincioşie, în mod lămurit şi fără încetare.

Isus a găsit mereu câţiva, în orice generaţie şi în orice ţară, care să înţeleagă mesajul. Aceştia au realizat că lucrul pentru Francizorul Divin a devenit viaţa lor! Nu exista nimic mai captivant! Aceste francize locale ştiu că nu sunt perfecte precum Biroul lor Central. Dar ele mai ştiu că dacă vor continua să asculte instrucţiunile venite de la Cartierul General şi dacă vor sta aproape de reprezentanţii companiei (reprezentanţi care sunt mereu de partea lor pentru a le ajuta să întrunească toate aşteptările), franciza locală va reflecta tot mai mult Modelul original al Francizorului Divin.[8]

De ce a creat El „fiinţele omeneşti […] un ordin nou şi distinct”? Pentru că familia omenească ar deveni unul dintre cele mai bune laboratoare ale Sale care ar da rezultate de partea „taberei” Lui în cadrul bătăliei, omul fiind la fel de bine şi o imagine deschisă a modului în care vor acţiona principiile lui Satana.

Acest „ordin nou şi distinct” de fiinţe create inteligente a fost subiectul de conversaţie al întregului univers: „Întregul cer a găsit un interes adânc şi plin de bucurie în crearea lumii şi a omului. […] Oamenii au fost făcuţi «după chipul lui Dumnezeu» şi a fost planul Creatorului ca ei să umple pământul.”[9]

Chiar mai mult, Dumnezeu plănuise ca prin dezvoltarea rasei umane El să „lase în puterea noastră, prin conlucrare cu El, încheierea acestei scene nefericite.”[10] Toate acestea constituie o mare responsabilitate – capacitatea de a grăbi Revenirea (sau de a o întârzia)!

Cu câteva ore înainte de Calvar şi cu câteva săptămâni înainte de înălţare, Isus punea în aplicare Planul C. Planul A a eşuat când Adam şi Eva au ieşit din Grădina Edenului. Planul B a dat greş când Israel a pierdut ocazia de a fi franciza credincioasă a lui Dumnezeu.

Iar acum – biserica creştină! Oameni ai credinţei vor deveni francizele lui pretutindeni în lume, instrumentând acest caz: că Dumnezeu este vrednic de încredere, că Legea Lui este dreaptă, că El este nespus de îndurător şi că harul Său ne înmoaie inimile şi dă putere voinţelor slabe, astfel încât voia Lui să poată fi îndeplinită pe pământ la fel cum este îndeplinită de îngeri plini de bucurie, de entuziasm şi de supunere în ceruri (Luca 11:2). „Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, naţiunea aleasă, va aduce la îndeplinire până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi.”[11] 

În Planul C avem pentru biserică aceeaşi misiune şi acelaşi ţel pe care Dumnezeu l-a avut pentru Adam şi pentru Eva şi pentru naţiunea evreiască: „Prin poporul Său, Domnul Hristos trebuie să-Şi manifeste caracterul şi principiile împărăţiei Sale. […] Prin poporul Său, Dumnezeu doreşte să răspundă acuzaţiilor lui Satana, arătând care sunt rezultatele ascultării de principiile cele drepte.”[12]

Legătura dintre însărcinarea dată de Dumnezeu bisericii – aceea că reflectarea de către creştini a caracterului şi principiilor Sale urma să fie ‘mărturia’ Lui în lume – şi întoarcerea lui Isus, depinde de credincioşia cu care această ‘mărturie’ este dată, şi este rezumată foarte limpede în aceste cuvinte:

„Întunericul înţelegerii greşite despre Dumnezeu învăluie lumea. Oamenii îşi pierd cunoaşterea cu privire la caracterului Său. Acesta a fost înţeles şi interpretat în mod greşit. În aceste momente trebuie vestită o solie din partea lui Dumnezeu, o solie care înviorează prin influenţa ei şi care mântuieşte prin puterea ei. Caracterul Său trebuie făcut cunoscut. În întunericul lumii trebuie revărsate lumina slavei Sale, lumina bunătăţii Sale, a milei şi a adevărului Său. […] Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună oamenilor: «Iată Dumnezeul vostru.» Ultimele raze ale luminii milei, ultima solie de har care trebuie dată lumii, este descoperirea caracterului Său plin de iubire. Copiii lui Dumnezeu trebuie să reflecte slava Sa. În propria viaţă şi în propriul caracter ei trebuie să arate ceea ce harul lui Dumnezeu a făcut pentru ei. Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească prin fapte bune – în cuvintele adevărului şi în faptele sfinţeniei.”[13]

Să ne amintim această realitate: Dacă Isus a biruit asupra lui Satana la fiecare pas, dacă întregul cer şi toate lumile necăzute în păcat l-au văzut pe Satana demascat atunci când Isus a murit,[14] de ce lupta nu s-a încheiat? Dacă Isus a reabilitat imaginea caracterului lui Dumnezeu şi a stăpânirii Sale, ce ar mai fi necesar pentru ca marea luptă să ia sfârşit? Dacă Isus a lămurit toate lucrurile prin viaţa şi prin moartea Sa, de ce Dumnezeu a permis mizeria şi lucrurile groaznice din ultimii 2000 de ani şi nu a intervenit? Răspunsul este: mai există ceva ce încă nu s-a încheiat după momentul crucii.

Acesta este motivul pentru care, după ce Isus la Calvar i-a smuls masca lui Satana, El S-a aplecat apoi asupra bisericii Sale care atunci lua formă, instituind francize locale care să continue pretutindeni în lume lucrarea pe care El o făcuse timp de treizeci şi trei de ani într-o zonă limitată, în estul Mării Mediterane.

De aceea Ellen White focalizează obiectivul nostru, scoţând în evidenţă că „principiile aflate în joc urmau să fie descoperite mai lămurit. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Oamenii, la fel şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul luminii şi prinţul întunericului.”[15]

În înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a riscat din nou când a dat creştinilor misiunea de a duce la bun sfârşit lupta dintre El şi Satana. Biserica creştină este planul C al lui Dumnezeu „în împlinirea scopului măreţ al lui Dumnezeu pentru rasa umană.”[16]

Dacă privim din nou Imaginea de Ansamblu, Tema Marii Lupte explică motivul pentru care nimeni de pe pământ un ar ştii ce s-a întâmplat cu adevărat pe cruce, dacă „ucenicii” nu ar fi făcut cunoscut acest lucru. Ar fi fost crezuţi aceşti „ucenici” dacă „vestea bună” despre care vorbeau ei nu ar fi făcut  nicio diferenţă în vieţile lor în comparaţie cu alţii care aveau şi ei o credinţă puternică în „dumnezeii” lor? I-ar fi dat cineva într-adevăr atenţie lui Pavel dacă el nu ar fi fost sigur că Isus cel crucificat a venit cu adevărat din cer cu vestea cea bună a lui Dumnezeu – şi că aceasta făcea diferenţa? (Vezi Romani 1:16-17)

Din nou, Imaginea de Ansamblu – Dumnezeu a permis ca El să fie judecat în faţa întregului univers.[17] Dumnezeu şi biserica sunt chemaţi la judecată pentru aceleaşi motive: pentru a se dovedi că Satana greşeşte în toate învinuirile şi acuzaţiile pe care le-a adus împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu.

Nu-i de mirare că Ellen White a fost destul de preocupată încât să întrebe:

„În această criză, unde se află biserica? Întrunesc membrii ei aşteptările lui Dumnezeu? Îndeplinesc ei misiunea dată de El şi reprezintă ei caracterul Său în faţa lumii? Se grăbesc ei să îndrepte atenţia celorlalţi oameni asupra îndurătoarei solii finale de avertizare?”[18]

Urmează întrebarea: Este posibil să se aştepte vreodată de la urmaşii declaraţi ai lui Hristos ca să dea ajutor în apărarea imaginii lui Dumnezeu în marea luptă? Tot ce am spus până acum ne conduce pe un drum lung spre răspunsul la această întrebare. Dar haideţi să mai zăbovim asupra implicaţiilor pe care întrebare le ridică.

Ezechiel, în vremea lui, era preocupat de această întrebare şi de răspunsul ei. El era rob împreună cu mulţi alţi israeliţi în Babilon; timp de sute de ani ei deveniseră de-a dreptul o ruşine pentru Dumnezeul lor, iar El nu a mai putut să-i protejeze.

Referindu-se la Planul B, Dumnezeu îi spunea lui Ezechiel cum Israel a făcut de ocară numele Său, eşuând în îndeplinirea misiunii lor:

„Când au ajuns la neamuri, oriunde mergeau, pângăreau Numele Meu cel sfânt, astfel încât se zicea despre ei: «Acesta este poporul Domnului şi totuşi ei au trebuit să iasă din ţara Lui.» Dar Eu am avut preţuire pentru Numele Meu cel sfânt pe care l-a pângărit casa lui Israel printre neamurile la care mersese. De aceea […] Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci pentru Numele Meu cel sfânt pe care l-aţi pângărit printre neamuri  […] Iar eu voi reface sfinţenia Numelui Meu celui mare care a fost pângărit printre neamuri […] Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt Domnul […] când prin voi îmi voi reabilita sfinţenia sub ochii lor.”(Ezechiel 36:20-23 RSV, subliniere adăugată)

Viaţa şi moartea Domnului nostru au fost o etapă a sfinţirii (reabilitării) numelui lui Dumnezeu, reabilitare ce stă la baza Marii Lupte. A doua etapă a reabilitării Numelui – caracterului – lui Dumnezeu va fi lucrat prin har în vieţile creştinilor credincioşi. „Mântuitorul a venit pentru a-L slăvi pe Tatăl prin demonstrarea iubirii Sale; astfel, Duhul Sfânt urma să-L slăvească pe Hristos arătând harul Său întregii lumi. Imaginea reală a lui Dumnezeu trebuie reprodusă în oameni. Onoarea lui Dumnezeu, onoarea lui Hristos, este implicată în desăvârşirea caracterului poporului Său.”[19]

Caracterul creştinului care trăieşte timpul sfârşitului, care „ţine poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” reflectă aceeaşi caracteristică vizibilă în viaţa lui Enoh, a lui Daniel şi în vieţile tuturor acelora din timpurile trecute care I-au permis lui Dumnezeu să le dea inimi noi şi duhuri noi, inimi de carne în locul inimilor de piatră.[20]

Experienţa lui Iov este un model pentru oamenii credincioşi: „Potrivit cu credinţa lui, aşa s-a întâmplat în cazul lui Iov. «Dacă m-ar încerca Dumnezeu» a spus el «aş ieşi curat ca aurul» (Iov 23:10). Şi aşa a şi fost. Prin îndelunga sa răbdare el şi-a apărat propriul caracter, şi în felul acesta caracterul Aceluia al Cărui reprezentant era.”[21]

Când înţelegem că privilegiul cel mai mare al unui creştin este acela de a se uni cu Isus în apărarea caracterului lui Dumnezeu pretutindeni în univers, întreaga noastră orientare religioasă se întoarce cu susul în jos. Sau poate cu susul în sus? În loc să ne concentrăm în mod egoist asupra răsplătirii şi nevoii constante de aprobare, cel mai puternic impuls devine, mai presus de toate, acela de a apăra numele lui Dumnezeu şi bunătatea Lui. Aceasta este recunoştinţa dragostei agape ca răspuns la dragostea Sa minunată pentru noi.

Planul C cuprinde toate aspectele vieţii creştinului. Totul îmbracă o altă culoare – un nou fel de vânt adie. O nouă raţiune devine limpede şi motivatoare pentru orice am face. Pledoaria lui Ellen White se face auzită pretutindeni în scrierile ei:

„Dacă a existat vreodată un popor care să aibă nevoie de lumină din cer mereu crescândă, atunci acesta este poporul care, în aceste vremuri de primejdie, a fost chemat de Dumnezeu să fie depozitarul Legii Sale celei sfinte şi să apere caracterul Său în faţa lumii. Aceia cărora li s-a acordat o încredere atât de sfântă trebuie să fie spirituali, înnobilaţi, însufleţiţi de adevărurile pe care mărturisesc că le cred.”[22]

Mai mult, „Este de datoria fiecărui copil al lui Dumnezeu să apere onoarea caracterului Său. Puteţi să-L slăviţi pe Dumnezeu, puteţi să arătaţi puterea harului întăritor.”[23]

Chiar mai mult decât atât, „Dumnezeu va avea un popor pe pământ care va apăra onoarea Sa prin consideraţia arătată faţă de toate poruncile Sale; iar poruncile sale nu sunt grele, nu sunt un jug al sclaviei.”[24]

Va dori oare un creştin care înţelege ce a făcut Isus în Grădina Ghetsimani şi pe Cruce să facă mai puţin de-atât? Aceia care înţeleg cât de mare nevoie are Dumnezeu de mărturia lor sunt pe calea care duce la împlinirea Planului C al lui Dumnezeu.

O ultimă întrebare – cum vom ştii când lupta s-a sfârşit? Adventiştii spun de mai bine de un secol că Isus va veni în timpul vieţii „lor”. Să le dăm un 10 cu felicitări pentru râvnă dar un 4 pentru teologia nesatisfăcătoare? Puţin probabil! De ce această întârziere aparentă asemănătoare cu cea a Mirelui întârziat la nunta Sa? (Matei 25:5) De ce a fost nunta întârziată? Pentru că mireasa (credincioşii declaraţi ai lui Dumnezeu) nu „s-a pregătit”. (Apocalipsa 19:7)

Pe scurt, răspunsul este că Dumnezeu ţine în frâu acele ultime şapte plăgi, aşteptând ca cei credincioşi din ultima generaţie să fie demni de pecetea Sa aprobatoare. (Apocalipsa 7:1-4)

Da, Dumnezeu este pregătit să reverse Puterea Ploii Târzii asupra credincioşilor care vor folosi puterea Sa aşa cum trebuie. Aceştia sunt oameni pe care Dumnezeu îi va marca prin amprenta Sa, îi va pecetlui cu aprobarea Sa, pentru că în poporul Lui te poţi încrede – pentru că ei au lăsat Duhul Sfânt să le maturizeze caracterele.

Ioan îi descrie pe aceşti credincioşi din ultimele zile ca pe aceia „care au numele Tatălui Său scris pe frunţi.” (Apocalipsa 14: 1). Ei Îl „urmează pe Miel [Isus] oriunde ar merge […] iar în gura lor nu s-a găsit minciună pentru că ei sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”  (Apocalipsa 14:4-5) În viziune, Ioan vede acest grup aflat înaintea tronului lui Dumnezeu şi „ei vor vedea faţa Lui, iar numele Lui va fi pe frunţile lor.” (Apocalipsa 22:4)

Da, aceştia sunt aceiaşi credincioşii din ultima generaţie pe care Petru îi profetizează:

„Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.” (2 Petru 3:11-14)

Cele spuse portretizează cum se răspunde la întrebarea: „Ce doreşte Dumnezeu să realizeze prin Planul Său de Mântuire?

[1] Un foarte scurt rezumat al cărţii mele God at Risk – The Cost of Freedom în the Great Controversy (Roseville, CA: Amazing Facts, 2004), 480 pp.

[2] New York: Bantam Books, 1988, p 193. Hawking a fost (N. tr. – Din 1979 până în 2009) Profesor Lucasian de Matematică la Universitatea Cambridge, în cadrul Departamentului de Fizică Teoretică, catedră ocupată candva de Sir Isaac Newton

[3] Oliver Sacks, M.D. (neurolog, 1933-) a fost pasionat de chimie încă din fragedă copilărie şi a scris despre fascinaţia sa de nedescris faţă de tabelul periodic al elementelor, mai ales în felul cum este clarificat de Dmitr Ivanovich Mendeleev. În articolul său „Mendeleev’s Garden” (The American Scholar, toamna anului 2001, 21-32) Sachs scria: „După ce am văzut tabelul periodic, în noaptea aceea, abia am putut să dorm de emoţii – îmi părea o realizare incredibilă ca întregul univers vast şi aparent haotic al chimiei să fie adus într-o ordine atotcuprinzătoare […] Să poți percepe o organizare de ansamblu, un principiu resort care să unească şi să pună în legătură toate elementele, presupune calitatea minunată a unui geniu. Şi aceasta mi-a dat, pentru prima dată, o idee asupra puterii transcendente a minţii umane şi asupra faptului ca ea ar putea fi echipată să descopere şi să descifreze cele mai adânci secrete ale naturii, să citească mintea lui Dumnezeu.” Aceasta a fost exact experienţa mea când, în urmă cu cincizeci de ani, am „descoperit” implicaţiile Temei Marii Lupte.

[4] Calea către Hristos, 11; Profeţi şi Regi, 311; Mărturii, vol.5, 738; 19 Manuscript Release, 331.

[5] „Marele Învăţător a venit în lumea noastră pentru a sta ca și cap al familiei omenești, pentru a sfinţi şi înnobila astfel natura umană prin ascultarea Sa sfântă de toate cerinţele lui Dumnezeu, arătând că o supunere fată de toate poruncile lui Dumnezeu este posibilă. El a demonstrat că ascultarea de o viaţă întreagă este posibilă.” – Manuscrisul 1, 1892, citat în Ibid., 139. Semnele timpului, 20 ianuarie 1890: „Singurul mod de a a-i face şi de a-i păstra neprihăniți pe oameni a fost să se facă pe Sine vizibil şi familiar ochilor lor. Pentru ca omul să aibă mântuire, Hristos a venit direct la el şi a devenit părtaş al naturii lui. Tatăl a fost descoperit în Hristos ca o fiinţă total diferită de reprezentarea pe care Satana I-o făcuse.” Acest paragraf trebuie citit şi recitit des, pentru că în aceste puţine cuvinte găsim explicaţia a ceea ce teologii numesc „îndreptăţire” şi „sfinţire”. Singurul mod în care putem fi îndreptăţiţi („făcuţi neprihăniţi”) şi sfinţiţi („păstraţi neprihăniţi”) este să nu pierdem din ochi motivul pentru care Isus a venit pe pământ.

[6] Hristos lumina lumii, 758.

[7] Ibid., 761.

[8] „Când Hristos a părăsit lumea aceasta, a lăsat lucrarea Sa în seama urmaşilor Săi. El a venit pentru a prezenta lumii caracterul lui Dumnezeu, iar noi suntem lăsaţi să-L reprezentăm pe Hristos în faţa lumii.” – Semnele timpului, 15 aprilie 1889. „Dumnezeu a rânduit ca fiecare dintre noi să fie desăvârşit în El, astfel încât noi să prezentăm lumii desăvârşirea caracterului Său. El vrea ca noi să fim eliberaţi de păcat, pentru a nu dezamăgi inteligenţele cereşti şi pentru a nu-L întrista pe Răscumpărătorul nostru divin. El nu-Şi doreşte ca noi să mărturisim creştinismul şi totuşi să nu beneficiem de acel har care are puterea de a ne face desăvârşiţi pentru a fi găsiți fără lipsuri și fără pată înaintea Lui în dragoste şi în sfinţenie.” – Ibid., 8 februarie 1892. „Exercitând prerogativele Sale suverane, El a împărtășit ucenicilor Săi cunoașterea caracterului lui Dumnezeu, astfel încât ei să-l transmită mai departe lumii.” – Ibid., 27 iunie 1892.

[9] Review and Herald, 11 februarie 1902.

[10] Ibid., 264.

[11] Profeţi şi regi, 713, 714.

[12] Parabolele Domnului Hristos, 296.

[13] Ibid., 415, 416.

[14] „Când Isus a murit pe cruce, Satana a văzut că masca lui a fost smulsă.” – Hristos lumina lumii, 761.

[15] Hristos lumina lumii, 761.

[16] Parabolele Domnului Hristos, 297.

[17] În planul C, „cei ce mărturisesc a fi urmaşi ai Domnului Hristos sunt judecaţi înaintea Universului ceresc.” – Parabolele Domnului Hristos, 303.

[18] Ibid., 302. „Este scopul lui Dumnezeu ca să manifeste prin poporul Său principiile Împărăţiei Sale. Pentru ca să poată da pe faţă principiile acestea în viaţă şi caracter, El doreşte să-i separe pe cei din poporul Său de obiceiurile, deprinderile şi practicile lumii. O mare lucrare trebuie făcută în prezentarea înaintea oamenilor a adevărurilor mântuitoare ale Evangheliei. Lucrarea soliei îngerului al treilea este de a prezenta adevărurile acestea. Domnul intenţionează ca prezentarea acestei solii să fie cea mai înaltă şi cea mai mare lucrare ce se săvârşeşte în lume, în zilele acestea.  Domnul doreşte să răspundă prin poporul Său la învinuirile lui Satana, arătând roadele ascultării faţă de principiile drepte […] Scopul pe care Dumnezeu caută să-l realizeze prin poporul Său de astăzi este acelaşi ca cel pe care a dorit să-l realizeze prin Israel când l-a scos din Egipt. Privind la bunătatea, îndurarea, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, date pe faţă în biserică, lumea urmează să aibă o exemplificare a caracterului Său. Şi atunci când Legea lui Dumnezeu este astfel exemplificată în viaţă, chiar şi lumea va recunoaşte superioritatea acelora care-L iubesc pe Dumnezeu, se tem de El şi Îi servesc mai presus de oricare alt popor de pe pământ.” – Mărturii, vol. 6, 9-12.

[19] Hristos lumina lumii, 761. „Slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos necesită desăvârşirea caracterului poporului Său.” – Semnele timpului, 25 noiembrie 1890.

[20] „Enoh a fost un reprezentant al acelora care vor fi pe pământ când va veni Hristos şi care vor fi luaţi la cer fără să vadă moartea.” – Evenimentele ultimelor zile, 71.

[21] Educaţie, 156. „Scopul lui Dumnezeu este ca poporul Lui să ajungă sfinţit, curăţit, un popor sfânt, care transmite lumină tuturor celor din jurul lui. Scopul Lui este ca prin exemplificarea adevărului în viaţa lor, ei să fie o laudă pe pământ. Harul lui Hristos este îndestulător pentru acesta. Dar poporul lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că, numai atunci când crede şi aduce la îndeplinire principiile Evangheliei, Dumnezeu îl poate face o laudă pe pământ. Solia nu trebuie să fie prezentată în expuneri lipsite de foc şi de viaţă, ci în expuneri clare, hotărâte, mişcătoare. Lumea are nevoie să vadă în creştini o dovadă a puterii creştinismului.” – Mărturii, vol. 8, 14-16.

[22] Mărturii, vol. 5, 746.

[23] Ibid., 317. „Asemenea Mântuitorului nostru, ne aflăm în această lume pentru a face lucrare pentru Dumnezeu. Suntem aici pentru a deveni ca Dumnezeu în caracter şi, printr-o viaţă de slujire, să-L descoperim lumii. Pentru a fi împreună lucrători cu Dumnezeu, pentru a deveni ca El şi a descoperi caracterul Său, trebuie să-L cunoaştem aşa cum este în realitate. Trebuie să-L cunoaştem aşa cum Se descoperă El Însuşi.” – Divina vindecare, 409.

[24] Faith and Works, 42.

Să rederulăm filmul şi să ne amintim:

1. Să nu uităm că triouladventist şi confraţii săi nu erau teologi calificaţi. Ei erau neobosiţi în lucrarea pe care o aveau de făcut. Puţinii de dinaintea lor sau de după ei au investit mai mult timp şi energie în interesul denominaţiunii. Îi cunoşteam personal; am devenit foarte apropiaţi pe măsură ce soarele vieţii lor apunea. Dar, ei erau în necunoștință de cauză de felul în care entitățile teologice moderne diferă. Nu din cauza unor chestiuni care ţin de semantică! Din cauză că arborele genealogic al teologiei lor este construit pe gânditori care aveau idei diferite şi contradictorii despre cum este Dumnezeu şi cum a influenţat acest fapt doctrinele lor despre mântuire etc.

Încă de pe vremea când Hesiod a început să reflecteze la Dumnezeu (în jurul anului 700 î. Hr.), teologii şi-au început gândirea sistematică cu premisele lor, fie ea o filosofie dominantă sau o anumită ipoteză asupra felului de a fi al lui Dumnezeu. Fiecare premisă determina, astfel, metodele lor teologice în timp ce ei explicau legătura dintre Dumnezeu şi fiinţele umane pe baza paradigmei lor. Niciun sistem teologic nu emerge fără o premisă sau fără o teorie, niciunul!

2. Să nu uităm, și asta cu atât mai mult în zilele noastre, că orice sistem teologic fie el adventist, calvinist, luteran, anabaptist, metodist, romano-catolic, ortodox budist sau hindus, ca exemple, este alcătuit pe baza premiselor teologului sau grupului său de teologi preferat. Desigur, toate grupările cred că premisele lor sunt justificate în acord cu anumite standarde, fie Biblia, fie sistemul filosofic dominant cum sunt existenţialismul, obiectivismul platonic sau raţionalismul subiectiv etc. Dacă standardul este Biblia, totuşi premisele trebuie analizate pentru ca sistemului teologic să i se dea validitate.

3. Să nu uităm că în 1957 sistemul teologic adventist vechi de un secol se afla pe teren stabil când a avut loc ciocnirea cu placa tectonică a calviniştilor – iar cutremurul a fost simţit de ambele părţi. Niciuna dintre grupări nu şi-a dat seama de imposibilitatea de a „uni” cele două plăci pe baza chestiunilor centrale. Ambele părţi au crezut că prin îndulcirea retoricii noastre s-ar produce o „întâlnire a minţilor”.

4. Să nu uităm că sistemul teologic adventist are ca fundament Tema Marii Lupte, o temă predominantă bazată pe întreaga Biblie, de la cartea Genezei până la cartea Apocalipsei, şi nu pe vreuna din cărțile Bibliei luată separat. Tema în cauză este explicată mai departe  prin scrierile lui Ellen G. White, scrieri care scot în evidenţă acest fir roșu al Bibliei. Tema Marii Lupte acceptă tabloul biblic al lui Dumnezeu drept Creatorul Iubitor şi Îndurător care a dotat rasa umană cu capacitatea de a răspunde dragostei Sale, un Dumnezeu care a permis dezvoltarea răului pentru ca practicile lui odioase să poată fi identificate după caracterul lor teribil. Tema Marii Lupte pune în lumină un Dumnezeu al cărui Plan de Mântuire ţinteşte salvarea de pe această planetă a tuturor celor ce ascultă de bună-voie şi apoi încredinţarea acestora cu darul vieţii veşnice.

După cum am notat mai devreme, Fernando Canale scria în mod clar că doctrina sanctuarului este cea mai limpede cale de a dezvălui vasta privire generală, coerenţa şi unitatea Temei Marii Lupte. Acesta a fost mereu secretul cunoscut al gândirii adventiste clasice.

5. Să nu uităm că lideri importanţi ai anilor ‘50, incluzându-i pe F. D. Nichol, W. H. Branson, Raymond Cottrell, Don Neufeld, M. L. Andreasen, Kenneth H. Wood, şi-au construit concepţia adventistă pe logica integrată de bază a Temei Marii Lupte. A îndepărta asemenea conducători este cu greu posibil, în afară de cazul în care accentul pus de ei şi concluziile la care au ajuns au fost demonstrate ca fiind nejustificate şi în opoziţie cu un mod „nou” şi îmbunătăţit de a face teologie adventistă începând cu 1957.

6. Să nu uităm că o teologie creştină poate fi oricând judecată în funcţie de escatologia pe care o adoptă – adică în funcţie de perspectiva ei asupra evenimentelor ultimelor zile şi asupra viitorului acestei planete. Iar escatologia este în general influenţată de cristologie. Deşi ce am spus mai devreme sună extrem de simplificat, aşa se dovedeşte a fi. Modul în care cineva vede umanitatea luiHristos afectează cel mai adesea perspectiva acestuia asupra aşteptărilor lui Dumnezeu de la poporul Său în ultimele zile.

7. Mai presus de toate, să nu uităm că declaraţia profetică a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea după cum este ea expusă în capitolele 7, 13 şi 14 ale Apocalipsei va fi împlinită de o generaţie de adventişti care va recupera caracterul distinctiv al soliei advente așa cum este el conturat în Tema Marii Lupte.

Probleme majore în Tema Marii Lupte[1]

În câteva cuvinte, de partea lui Dumnezeu, scopul Marii Lupte este să se demonstreze falsitatea acuzaţiilor lui Satana împotriva caracterului lui Dumnezeu şi a guvernării Sale[2]. Această chestiune este întotdeauna sădită în pământul libertăţii creat de Dumnezeu. Înainte de iubire, trebuie să existe libertate. Tuturor fiinţelor inteligente create, începând cu îngerii şi până la celelalte lumi, Dumnezeu le-a dat libertate – chiar libertatea de a spune NU planului Său pentru ele. Cu alte cuvinte, responsabilitate (abilitatea de a răspunde) este cuvântul resort – libertatea de a răspunde Creatorului, fie pozitiv, fie negativ. Dragostea este o caracteristică ce poate fi găsită doar în atmosfera  largă și cuprinzătoare a libertăţii. De-a lungul istoriei biblice Dumnezeu a încercat să facă limpede ceea ce El încerca să realizeze prin planul Său de mântuire, manifestându-şi nepărtinirea, iubirea şi credincioşia mai întâi prin felul Său de a proceda faţă de israeliţi şi mai apoi în  persoana lui Isus Hristos.

De partea umanităţii, scopul Temei Marii Lupte este să se refacă, în bărbaţii şi femeile care doresc acest lucru, chipul lui Hristos, Creatorul lor. Pentru aceasta, sarcina Duhului Sfânt este aceea de a rezolva problemele din viaţa unei persoane tocmai în acele puncte în care păcatul a distrus-o. Prin harul lui Dumnezeu, femei şi bărbaţi, indiferent de naţionalitate sau de nivelul de educaţie, pot fi iertaţi şi transformaţi în biruitori care urăsc păcatul. Oameni pe care atât Dumnezeu cât şi îngerii se pot baza că vor fi de încredere în perspectiva vieţii veşnice vor locui pământul răscumpărat.  Niciunui răzvrătit nu i se va acorda viaţa veşnică. Scopul suprem al celui ce îi este credincios lui Dumnezeu este acela de a-L onora, nu acela de a-L impresiona pe Dumnezeu.

Prin urmare, următoarele principii sunt valide:

1. Caracterul, şi nu doar mărturisirea credinţei, determină destinul credinciosului.
2. Desăvârșirea este o chestiune de creştere morală continuă şi nu o preocupare pentru ţinte puse întâmplător.
3. Creşterea spirituală a creştinului se bazează pe legătura profundă dintre voinţa umană şi harul divin – harul iertării şi harul puterii.

Cum funcţionează toate acestea în termeni teologici?

Soteriologia este studiul planului mântuirii. Viaţa şi lucrarea lui Isus ar trebui să constituie preocuparea de căpătâi a omului. Felul în care este privit Isus afectează în mod direct toate celelalte studii biblice, în special escatologia (studiul evenimentelor ultimelor zile).

Pentru calvinişti, toate aspectele soteriologiei lor sunt privite prin prisma celor Cinci Puncte, unitatea lor de măsură. Înţelegerea calviniştilor despre totala depravare a rasei umane se întemeiază pe noţiunea pe care o au ei despre păcatul originar şi, astfel, pe doctrina parteneră că toţi oamenii sunt născuţi păcătoşi. Singura lor explicaţie pentru starea de păcat a omenirii este simpla declaraţie că toţi suntem păcătoşi pentru că Adam a păcătuit. Din cauza principiului lor determinant, cu caracter de normă, despre „suveranitatea lui Dumnezeu”, omenirea nu poate avea liber arbitru, deci nu poate avea responsabilitate. Dacă cineva este „mântuit”, aceasta trebuie să fie datorită alegerii suverane a lui Dumnezeu şi nu datorită răspunsului omului.

De aceea, pentru un calvinist, dacă Isus este Mântuitorul omului, El a trebuit să moară pentru aceia care sunt deja aleşi să fie mântuiţi. Mai mult, Domnul nostru nu ar fi putut moşteni, ca noi, bagajul genetic al strămoşilor Săi, pentru că, în felul acesta, ar fi fost şi El născut păcătos. Soluţia calvinistă: Isus a trebuit să fie „scutit” de toate tendinţele spre păcat moştenite – exact la fel au concluzionat şi romano-catolicii. Astfel, pentru a face ca premiza lor de bază să funcţioneze, cei aleşi sunt aceia cărora li se „dă” credinţă şi, cu aceasta, „capacitatea” de a arăta recunoştinţă pentru ispăşirea înlocuitoare a lui Hristos. Pentru că ei au fost dinainte rânduiţi pentru mântuire, cei aleşi nu pot cădea din har; ei nu ar putea fi niciodată „nemântuiţi”.

Tiparul adventist şi tiparul calvinist – incompatibile

În mod evident, adventiştii de ziua a şaptea trebuie să întâmpine o mare dificultate în încercarea de a împăca înţelegerea lor despre mântuire cu cea a prietenilor lor calvinişti, indiferent la câtă gimnastică lingvistică ar apela. Problema dintre anii 1955 şi 1957 a fost că o gândire înceţoşată de partea adventiştilor i-a condus pe aceştia, aproape fără să realizeze, la capitularea în faţa evanghelicilor. Aici au început cei cincizeci de ani de accentuare a unui fel de ispăşire în sensul ei obiectiv fără a se pune acelaşi accent pe aspectul subiectiv al ispăşirii care ar fi scos în evidenţă lucrarea Domnului nostru ca Mare Preot.

Trioul adventist nu era compus din teologi calificaţi. Ei nu au observat că (1) Scriptura adoptă un sistem complet de adevăr şi că fiecare fragment din Biblie trebuie să susţină şi nu să contrazică oricare alt fragment; (2) orice concept defectuos sau imperfect al oricărei doctrine duce în mod inevitabil la confuzie şi la greşeală în întregul sistem şi (3) două sau mai multe sisteme teologice bine întemeiate sunt posibile, dar nu pot fi amândouă corecte din punct de vedere biblic. De exemplu, nu este posibil să uneşti plăcile tectonice ale calvinismului-augustinian nici cu pelagianismul/semi-pelagianismul, nici cu adventismul-arminianist, decât dacă unul dintre sisteme este pregătit pentru o mulţime de necazuri.

Astfel se explică erupţiile vulcanice care au avut loc neîntârziat.

Evident, Andreasen şi alţii au luat poziţie

Această întreagă incompatibilitate a trezit reacţia lui Andreasen şi a multor altora. Veteranul teolog ştia din studiul personal şi din experiență că doar aceia care recunosc obligativitatea cerinţelor  legii morale pot explica natura şi scopul ispăşirii – când Isus a plătit datoria păcătosului pocăit, El nu i-a dat un brevet pentru a continua să păcătuiască, ci pentru a trăi de atunci înainte în mod responsabil, în ascultare de lege. Calviniştii nu pot procesa această noţiune fundamentală.

Pentru că Andreasen a pornit de la principiul sistematic al libertăţii oferite de Dumnezeu şi al responsabilităţii omului şi nu de la cel al suveranităţii lui Dumnezeu şi al predestinării omului, veteranul teolog şi-a dat seama imediat că placa tectonică adventistă ar trebui să fie un conglomerat teologic de neclintit.

Astfel, principiul cârmuitor al responsabilităţii omului l-a condus pe Andreasen la o înţelegere diferită cu privire la Ispăşire. El vedea că doctrina sanctuarului, (incluzând scopul serviciilor făcute în sanctuar în Vechiului Testament şi aplicaţia acestora în Noul Testament, toate acestea fiind cel mai bine descrise în Epistola lui Pavel către evrei) creiona un tablou al legăturii continue dintre aspectele obiective şi subiective ale Ispăşirii. Din momentul în care Hristos a fost „junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8) și până la sfârşitul mileniului, când Satana şi consecinţele păcatului nu vor mai exista, Andreasen putea vedea ceea ce nu puteau vedea calviniştii.

Doctrina biblică a sanctuarului[3]

Doctrina sanctuarului scoate în evidenţă felul în care Dumnezeu îi iartă şi îi îndreptăţeşte numai pe aceia care se pocăiesc, dar nu numai atât! Doctrina reliefează, de asemenea, că Dumnezeu promite să-i dea putere omului pocăit, astfel încât păcatele să fie eliminate prin harul Duhului Sfânt ce lucrează din interior. Bărbaţii şi femeile care se pocăiesc şi care vor continua să coopereze cu Dumnezeu vor găsi cu adevărat pacea, siguranţa şi puterea divină – care vine din desăvârşirea planului evangheliei în viaţa persoanei în cauză. Acest fapt nu le-a fost niciodată clarificat prietenilor noştri calvinişti în 1957, fiind una din cauzele confuziei teologice adventiste din anii care au urmat.[4]

[1] Vezi Anexa A: „Probleme în tema marii lupte”.

[2] „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, O Rege al sfinţilor!” (Apocalipsa 15:3) “Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Sale.” (Apocalipsa 19:2) Pentru un eseu biblic despre cum Tema Marii Lupte se regăseşte în Scriptură, vezi articolul „God on trail”, aparţinând autorului, din revista Ministry, mai 1982. Pentru o derulare amănunţită a Temei Marii Lupte, vezi God at Risk aparţinând autorului (Roseville, CA: Amazing Facts, 2004), 408 pp.

[3] Metodologia exegetică, teologia biblică etc. au limitaţiile lor în cazul oricărui text, capitol sau carte pentru că sondarea lor pentru a găsi un înţeles depinde de premisele lor. Orice cărturar lucrează cu propriile premise când analizează materialul biblic. „Doar teologia sistematică oferă uneltele şi spaţiul disciplinar pentru o asemenea sarcină. […] Teologia biblică necesită un nucleu din care să adune varietatea însemnată a chestiunilor, evenimentelor şi învăţăturilor prezente în textul Bibliei. […] Astfel, formularea potrivită a doctrinei Sanctuarului ca viziune hermeneutică a unui sistem de adevăruri complet şi armonios cere contribuţia unor moduri noi de interpretare a teologiei biblice şi sistematice. […] De la acest nivel de bază, doctrina Sanctuarului devine lumina hermeneutică ce călăuzeşte în interpretarea acestor idei cuprinzătoare (condiţiile hermeneutice ale metodei teologice) şi în înţelegerea sistemului complet şi armonios al teologiei creştine”. Fernando Canale, From Vision to System, Journal of the Adventist Theological Society, 16/1-2 (2005).

[4] Canale înţelege corect că este necesar un principiu hermeneutic central pentru orice sistem teologic; pentru teologia adventistă, Canale este de părere că principiul fundamental este doctrina sanctuarului.  Tocmai acest lucru se pare că nu a fost niciodată înţeles de trioul Întrebări despre doctrină. Observaţi  următoarele citate: „Textul care mai mult decât oricare alte texte a fost atât baza cât şi pilonul central al credinţei advente, a fost declaraţia: «Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineţi; apoi sanctuarul va fi curăţat»”. (Daniel 8:14) – White, Tragedia veacurilor, pagina 409. „Subiectul sanctuarului a fost cheia care a descuiat misterul dezamăgirii din 1.844. A deschis calea pentru înţelegerea unui sistem complet al adevărului, sistem închegat şi armonios”, Ibid.,  pagina 423. „Cei care au primit lumina cu privire la sanctuar şi la caracterul neschimbător al legii lui Dumnezeu au fost umpluţi de bucurie şi de uimire, văzând frumuseţea şi armonia sistemului adevărului care se deschidea înţelegerii lor”. Ibid., pagina 454.

Aceşti ultimi cinzeci de ani de confuzie s-au centrat pe două încercări de a rescrie istoria adventistă. Una dintre încercări s-a axat pe chestiunile doctrinare cheie care priveau motivul pentru care Isus s-a întrupat în modul în care a făcut-o şi semnificaţia lucrării Lui de Mare Preot. Concomitent, cealaltă rescriere a constituit-o reticenţa de a revizui abaterea teologică ce a avut loc atunci când publicaţiile bisericii şi sălile de clasă ale universităţilor au considerat contribuţia Conferinţei Generale din 1.888 ca fiind admiterea că adventiştii au recuperat în sfârşit aşa-zisul accent pus de către reformatorii protestanţi pe „îndreptăţirea prin credinţă”. Nimic mai departe de adevăr! Un astfel de raţionament, oriunde este predat sau predicat, otrăveşte orice studiu autentic al acelei remarcabile conferinţe. Mai mult decât atât, a închis uşa pentru ceea ce Ellen White a numit „o solie de mare preţ” – o solie care să pregătească un popor pentru înălţare. Într-o bună zi, acea uşă va fi descuiată.

Multe alte grupări, adesea numite „lucrări de slujire independente” (N. tr. – Independent Ministries) , s-au răspândit în comunitatea adventistă pe toate continentele ca reacţie la ceea ce ele considerau ca fiind greşelile cărţii Întrebări despre doctrină. Niciuna din aceste lucrări nu s-ar fi născut dacă această carte nu ar fi fost publicată.

O scurtă privire de ansamblu asupra dezordinii adventiste ce a început în anii ꞌ60

Perimetrul teologic afectat de cartea Întrebări despre doctrină a fost mult mai vast decât ceea ce era vizibil la suprafaţă, mai ales în cazul problemei umanităţii lui Hristos şi chestiunii sanctuarului. Mulţi profesori, pastori şi laici au continuat să vadă aceste chestiuni în mod limpede – cristologia nu poate fi separată, nici reformulată fără ca escatologia să nu fie afectată prin aceasta. Andreasen a prevăzut aceste lucruri. Pentru a susţine cartea Întrebări despre doctrină, conducători ai bisericii au început curând, în întâlnirile lucrătorilor şi în diferite publicaţii, să trateze accentuarea următoarelor chestiuni ca fiind în aceeaşi măsură eretice:

1) natura de după cădere a lui Hristos;

2) biruinţa asupra păcatului acum, înainte de a doua venire a lui Isus Hristos.

Un incredibil spirit de represiune împotriva acelora care credeau diferit de ceea ce susţinea cartea Întrebări despre doctrină a devenit curând endemic. Au apărut publicaţii cărora li se făcea o reclamă impresionantă, publicaţii care se concentrau pe „desăvârşire” (biruinţa asupra păcatului) ca fiind o imposibilitate cât omul încă se află în „carne păcătoasă”. Astfel, a fost creată o definiţie inedită a „desăvârşirii”, cel puţin pentru adventişti, în locul înţelegerii vechi de un secol, înţelegere care afirma că omul, conlucrând cu puterea divină, poate birui păcatul – acum şi aici.[1]

Toate acestea au primit avânt când trioul Întrebări despre doctrină a aprobat calvinismul clasic cu privire la umanitatea lui Isus. Astfel, limpede ca apa, concepţia adventistă clasică cu privire la escatologie (zilele din urmă) a fost groaznic deformată – sau poate unii  se mulţumesc cu „non sequitur” (N. tr. – „non sequitur” este o expresie care provine din latină, se traduce în românește prin „nu decurge”, și desemnează nişte concluzii ce nu reies din premisa de la care s-a plecat). Cei care încă nu erau născuţi sau cei care nu erau încă în clasele primare în 1957 pot găsi aceste lucruri ca fiind de necrezut!

Analiza lui Bull şi a lui Lockhart asupra perioadei de după 1960 – îndeosebi la seminar

Toate acestea nu constituie doar părerea mea. Această schimbare în gândirea denominaţională, mai ales în cadrul seminarelor noastre teologice, a fost clar observată de Malcolm Bull şi de Keith Lockhart în a doua ediţie a cărţii lor – Seeking a Sanctuary (N. tr. – . „În căutarea unui sanctuar”). Probabil nu există alţi autori care să-şi fi concentrat mai mult atenţia asupra influenţei cărţii Întrebări despre doctrină şi asupra modului dramatic în care această publicaţie a afectat învăţătura dată timp de o generaţie de către profesorii seminarelor cheie cu privire la subiecte precum „îndreptăţirea prin credinţă” sau „umanitatea lui Hristos” şi cu privire la legătura dintre cristologie şi escatologie.

Aceşti doi oameni au văzut imediat impasul care apare atunci când lucrurile devin confuze cu privire la natura păcatului – o confuzie pe care Andreasen şi Ellen White au evitat-o. Bull şi Lockhart şi-au dat seama de dilema în care se afla laicul australian Robert Brinsmead care era de părere că există „o prăpastie de netrecut între păcătoşenia umană şi nevoia după desăvârşire”. Soluţia lui Brinsmead a fost de a „pune accentul pe infuzia miraculoasă de desăvârşire prin curăţarea sanctuarului ceresc” pentru că „Întrebări despre doctrină făcuse desăvârşirea să pară o posibilitate abstractă.”[2] Brinsmead a dezvoltat curând un grup de adepţi la nivel mondial, aceasta ca o mustrare la adresa publicării Întrebări despre doctrină.

Edward Heppenstall, catedra de teologie sistematică[3]

Punându-l în contrast cu Brinsmead (şi cu Andreasen), Bull şi Lockhart continuă prin a ne spune: „Accentul pus în cartea Întrebări despre doctrină pe răstignirea lui Hristos a fost dus mai departe de către teologul adventist Edward Heppenstall. Soluţia acestuia pentru dificultatea de a explica modul în care păcătosul poate atinge desăvârşirea era argumentul că desăvârşirea nu era nici necesară, nici posibilă. În 1963 el declara că ‹‹desăvârşirea şi perfecţiunea absolută nu pot fi realizate aici şi acum.››”[4]

Care era paradigma teologică la care a subscris Heppenstall? Bull şi Lockhart declarau: „Acest răspuns, care din punctul de vedere al adventismului a fost mult mai radical decât acela al lui Brinsmead, a fost în parte produsul înţelegerii lui Heppenstall asupra păcatului originar, concept care prea puţin ieşise în evidenţă în adventism până în acel moment.”[5]

Cum a afectat această nouă înţelegere respingerea manifestată de Heppenstall faţă de Andreasen şi faţă de toată concepţia adventistă de dinainte de 1955, mai ales cu privire la umanitatea lui Hristos?[6] Bull and Lockhart au mers mai departe: „Heppenstall s-a opus conceptului care susţinea natura căzută a lui Hristos pentru că, din punctul lui de vedere, «eficacitatea jertfei lui Hristos stătea în absoluta Sa lipsă de păcat».”[7]

Astfel, în cazul lui Heppenstall, înţelegerea cu privire la păcat afectează în mod direct înţelegerea lui atât asupra umanităţii lui Hristos cât şi asupra teoriei adventiste tradiţionale cu privire la „biruinţa asupra păcatului”. Atenţie la observaţia lui Bull şi Lockhart: „Înainte de Heppenstall, niciun scriitor adventist important nu a respins posibilitatea desăvârşirii.”[8]

Această chestiune implică de asemenea folosirea unor definiţii diferite pentru „desăvârşire”, „desăvârşire absolută”, „biruinţa asupra păcatului” etc.[9] Dar perspectiva şi premisele nerostite afectează modul în care se utilizează aceste cuvinte. Pentru fiecare dintre noi totul depinde de modul în care înţelegem problema păcatului şi de modul în care urmaşii lui Adam devin păcătoşi.[10]

Schimbarea accentului pus pe iminența Revenirii

Dar Bull şi Lockhart au văzut cum doctrinele teologice esenţiale nu sunt independente unele de altele, toate aflându-se în legătură. Autorii noştri au observat cronologic uimitoarea schimbare de accent în învăţăturile şi în predicile adventiste de după 1960. Folosind un sondaj de opinie de la sfârşitul anilor ’60 care indica faptul că „celei de-a doua veniri a lui Hristos i s-a dat o mai mică importanţă în predicile din biserică decât acum treizeci de ani”, ei au arătat că „accentul pus de Heppenstall pe îndreptăţire în anii ’60” a fost „o reacţie faţă de noua soteriologie din Întrebări despre doctrină – teoria [că] teologia îndreptăţirii poate fi privită ca un mod de a compensa un declin în convingerea unei Reveniri iminente.”[11]

Autorii noştri au mers mai departe: „Îndreptăţirea permite credincioşilor să fie făcuţi desăvârşiţi imediat mai degrabă decât la sfârşitul lumii. […] Marea chemare pentru îndreptăţire din anii ’60 arăta că în acel punct mulţi adventişti pur şi simplu căutau un răspuns la întrebarea care viza modul în care desăvârşirea ar putea fi atinsă în prezent mai degrabă decât într-o tot mai îndepărtată generaţie finală, din viitor.”[12]

Bull şi Lockhart au dovedit că „Heppenstall menţiona rar perspectiva luării la cer şi nu punea niciodată în discuţie caracterul ultimei generaţii. Heppentall a rupt legătura dintre soteriologia şi escatologia adventistă.”[13]

Întorcându-ne la Întrebări despre doctrină şi la Andreasen, putem vedea mai clar felul în care cele două paradigme extrem de importante (cea a lui Andreasen şi cea a lui Heppenstall) se diferenţiau afectând în mare măsură viitorul bisericii adventiste timp de o întreagă generaţie.

Unitate şi coerenţă în paradigma teologică a lui Andreasen

Dacă Andreasen are dreptate în 1) înţelegerea sa despre motivul pentru care Isus S-a întrupat în felul în care a făcut-o şi dacă are dreptate în legătură cu 2) imaginea de ansamblu pe care o are asupra motivului morţii lui Isus şi asupra 3) motivului pentru care lucrarea lui Hristos în trup este adusă la desăvârşire prin atribuţiile sale de Mare Preot şi dacă înţelege corect 4) problemele Marii Lupte – atunci scenariul său cu privire la „ultima generaţie” urmează în cel mai natural mod cu putinţă. Dacă unul din motivele Domnului nostru de a trăi şi a muri în felul în care a făcut-o a fost să demonstreze că oameni „în carne păcătoasă”, la care El a fost părtaş, pot, conlucrând cu Duhul Sfânt, să biruiască total păcatul, atunci portretul biblic pentru o ultimă generaţie sigilată cu aprobarea lui Dumnezeu pentru biruinţa lor asupra păcatului în cele mai negre timpuri urmează în mod logic.  De asemenea, există multe referinţe din scrierile lui Ellen White, arătând legătura care există între o înţelegere corectă a umanităţii Domnului nostru şi credincioşii loiali care devin biruitori în ultima generaţie a acestui pământ.

Ellen White şi Andreasen au expus în mod simplu pasaje biblice ca 2 Petru 3, Apocalipsa 7:1-4 şi 14:6-16, printre multe altele.

Pentru Andreasen, această linie directă trasată începând cu umanitatea lui Hristos şi continuând cu ispăşirea în toate fazele ei, împlinea planul evangheliei şi satisfăcea scopul temei Marii Lupte – schimbarea răzvrătiţilor în fii şi fiice care se sprijină pe puterea Duhului Sfânt. El a mai văzut de asemenea în mod clar cum înţelegerea adventistă veche de un secol asupra cristologiei şi escatologiei se concentrează pe modul în care Isus şi cei care îi sunt credincioşi dovedesc că Satana nu are dreptate şi că Dumnezeu este corect şi drept. Schimbând înţelegerea asupra umanităţii lui Hristos, se schimbă imediat şi înţelegerea diferitelor faze ale ispăşirii şi astfel crezul cu privire la scenariul ultimei generaţii.[14]

Liberalism teologic

Printre toate reacţiile la cartea Întrebări despre doctrină se regăseşte, fără îndoială, şi apariţia liberalismului teologic (unii preferă eticheta de „progresiv”) în Biserica Adventistă. Astfel de membri au apărut ca reacţie la ceea ce era perceput în biserică drept legalism latent, mai ales în privinţa accentuării că Dumnezeu aşteaptă de la poporul său să fie biruitor „la fel cum Eu [Isus] am biruit” (Apocalipsa 3:21).

În loc ca cele două grupări (conservatore şi liberală) să privească mai atent la mesajul laodicean din Apocalipsa capitolul 3, ambele grupări au înclinat spre o divizare şi mai adâncă. Liberalismul 1) a prins curaj din cauza confuziei din Întrebări despre doctrină cu privire la cristologie şi la explicaţia nu tocmai limpede asupra slujbei de Mare Preot a lui Hristos, 2) a fost împăcat de schimbarea prevalentă a gândirii adventiste cu privire la „biruinţa asupra păcatului” şi 3) a prins un nou curaj pentru înţelegeri „noi” ca explicaţie pentru întârzierea Revenirii.

Aceia care tindeau spre legalism (după cum au fost descrişi unii) se concentrau adesea pe o teologie corectă, dar nu pe trăsăturile personale ale lui Isus, trăsături care le-ar fi dat o mai mare eleganţă în discuţiile avute cu aşa-numitele grupări liberal-progresiste. Ambele grupuri aveau tendinţa să piardă din vedere tabloul general al Marii Lupte şi aspectele acesteia în dreptul fiecăruia dintre noi astăzi.

Magisteriul Întrebări despre doctrină

De-a lungul anilor, mulţi autori şi profesori au înghiţit unele dintre concluziile de nesuportat ale cărţii Întrebări despre doctrină (asemenea acelora punctate de doctorul Knight în Ediţia sa Adnotată), transformând astfel afirmaţiile acestei cărţi într-un magisterium [N. tr. – autoritate exclusivă a bisericii catolice în materie de învățare și interpretare: “Sarcina de a interpreta Cuvântul lui Dumnezeu în mod autentic a fost încredințată exclusiv  Magisteriumului Bisericii, adică Papei și episcopilor în comuniune cu el.” (Catechism of the Catholic Church, 2nd ed. 1997)]. Începând cu anii ‘60, s-a dus vestea pe multe căi că pastorilor şi profesorilor li s-a spus că nu ar trebui să vorbească despre subiecte precum sanctuarul şi umanitatea lui Hristos pentru că aceste teme produc dezbinare. Dar când a început această dezbinare?

Ceea ce a fost cu adevărat regretabil în ultimii cincizeci de ani este probabil şocanta încercare de a-l ridiculiza pe M. L. Andreasen. De exemplu, într-o carte recentă, Andreasen „este un exemplu bun pentru o folosire incorectă a scrierilor ei [ale lui Ellen White].” El „nu dă dovadă că ar fi înţeles corect inspiraţia din Biblie sau din scrierile lui Ellen White.” Sau, „linia” sa „de argumentare conţinea multe defecte, ca de exemplu: susţinea o perspectivă nepotrivită şi nebiblică asupra naturii păcatului.” Sau, „multe dintre ideile lui Andreasen au fost aduse ulterior la concluziile lor logice de către […] Brinsmead care a cauzat dezordine şi divizare în biserică în timpul anilor ‘60.”[15]

Pe urmă, pentru a-şi dezvălui direcţia teologică personală, autorul a scris în mod corect trăsăturile principale ale „teologiei ultimei generaţii” aparţinând lui Andreasen, pentru a respinge apoi aceste trăsături din cauză că sunt nebiblice şi reprezintă o folosire greşită a concepţiei lui Ellen White. Totuşi, autorul nu a dat nicio dovadă că aserţiunile şi concluziile sale ar fi corecte şi că Andreasen ar fi greşit.[16]

Dar vai! Mai multe cărţi au fost scrise în acelaşi ton.

Ocazia secolului – ce-ar fi fost dacă?

Ce-ar fi fost dacă trioul adventist nu ar fi ţinut sub tăcere înţelegerea noastră asupra soliei celui de-al doilea înger din Apocalipsa capitolul 14?

Înţelegerea de sine a adventiştilor implică motivul istoric primordial pentru care ei există – chemarea copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din Babilon, din bisericile care au căzut în ereziile lui Satana şi pregătirea lor pentru viaţa veşnică. De-a lungul ultimilor aproximativ 160 de ani, mulţi laici au înţeles această accentuare din Apocalipsa capitolul 14; cu bucurie şi recunoştinţă şi-au părăsit bisericile, devenind nişte adventişti fericiţi şi credincioşi. Dar apoi, văzându-i pe conducătorii lor adventişti devenind muţi cu privire la această înţelegere fundamentală pentru existenţa Bisericii Adventiste, toate acestea s-au transformat într-o mare preocupare pentru mulţi în ultimii cincizeci de ani.

Cu toate că nu este o solie populară, solia adventistă din Apocalipsa capitolul 14 este un mesaj profetic al adevărului prezent. Dar lui Martin şi lui Barnhouse se pare că nu li s-a dat niciodată nici măcar o idee cu privire la credinţa noastră, bazată pe Biblie, în întreita solie îngerească din Apocalipsa 14.

Ce-ar fi fost dacă i-am fi convins pe Martin şi pe Barnhouse că noi nu am abandonat convingerea noastră veche de un secol care susţine că Dumnezeu a adresat lumii o chemare în solia celui de-al doilea înger?

Ce-ar fi fost dacă lui Martin şi lui Barnhouse li s-ar fi creionat imaginea de ansamblu a lucrurilor implicate în cadrul Marii Lupte şi dacă li s-ar fi spus că noi trăim ultimele zile ale acestei bătălii? Aceasta a fost ocazia secolului, ignorată în mod straniu.

Nu pot îmbunătăţi evaluarea făcută de George Knight – Întrebări despre doctrină se califică lesne drept „cartea cea mai divizatoare din istoria adventiştilor de ziua a şaptea.”[17]

Nu aş vrea să adaug nimic nici la afirmaţia lui John Milton: „Chiar dacă  toate vânturile de învățătură au fost lăsate libere ca să se abată asupra pământului, Adevărul aflându-se pe câmpul de luptă, noi ajungem într-un mod ruşinos, prin autorizare şi prin interzicere, să ne îndoim de puterea sa. Lăsaţi Adevărul şi Minciuna să lupte: unde s-a auzit vreodată ca Adevărul să fie înfrânt când vine vorba de o încleştare deschisă?”[18]

Sau la sfatul lui Socrate pentru Charmides: „Dar ce contează”, spuse Charmides, „de la cine am auzit aceste lucruri?” „Nu contează deloc,” am răspuns eu [Socrate]: „pentru că problema nu stă în cine a spus cuvintele, ci în adevărul sau falsitatea acestora.”[19]

[1] Mutarea accentului cu privire la ceea ce se înţelege prin „desăvârşire” a reprezentat la începutul anilor ‘60 un adevărat tsunami. Acest subiect a devenit testul de turnesol pentru lucrătorii şi pentru laicii adventişti. Precipitaţiile radioactive cauzate de cartea Întrebări despre doctrină au generat numeroşi „oameni de paie” (vezi explicaţia din Capitolul V), cum ar fi „viaţa trăită fără un Mijlocitor”, „păcatul este încorporat în natura umană (natura de la naştere) şi nu este pur şi simplu o alegere”, „comportamentul înseamnă legalism”, „oamenii desăvârşiţi cred că îl pot înfrunta pe Satana pe cont propriu”, „concentrarea asupra desăvârşirii personale eclipsează o concentrare asupra lui Isus” etc.

[2] Malcolm Bull şi Keith Lockhart, Seeking a Sanctuary (N. tr. – „În căutarea unui sanctuar”), Ediţia a doua (Bloomington, IN: Indiana University Press, 2007), 86.

[3] Eu şi Ted Heppenstall am avut o relaţie extraordinară şi, la fel ca în cazul lui Froom, nu lăsam niciodată ca diferenţele teologice dintre noi să ne tulbure prietenia. Ori de câte ori luam parte la diverse întâlniri, petreceam multe seri în camerele noastre de motel vorbind despre problemele bisericii. Doar uneori puneam în discuţie umanitatea lui Hristos sau diferenţele dintre „desăvârşirea morală” şi „desăvârşirea absolută”.

[4] Is Perfection Possible? (N. tr. – „Este desăvârşirea posibilă?”) Semnele timpului, decembrie 1963.

[5] Malcolm Bull şi Keith Lockhart, op. cit., 87.

[6] Mandatul lung al lui Heppenstall în cadrul Seminarului Teologic Adventist este denumit „hegemonia Heppenstall”.

[7] Bull and Lockhart, op.cit., 87. Astăzi putem înţelege mai bine lauda adusă de Heppenstall autorilor cărţii Întrebări despre doctrină din prisma conducerii pe care acesta a avut-o în cadrul seminarului adventist: el a spus că trioul adventist făcuse „o treabă excelentă” şi a anunţat manuscrisul ca fiind „cel mai bun de până atunci” în expunerea crezului adventist în faţa lumii. Citat în Nam, op. cit., 248.

[8] Ibid.

[9] Vezi Perfection – The Impossible Possibility (N. tr. – „Desăvârşirea – imposibilitatea posibilă”) (Nashville, TN: Southern Publishing Association, 1975), patru eseuri despre „desăvârşire” de Herbert Douglass, Edward Heppenstall, Hans K. LaRondelle şi C. Mervyn Maxwell.

[10] Vezi anexa F: „Ce înţelegem prin desăvârşire morală?”

[11] Bull şi Lockhart, op. cit., 93. A se vedea de asemenea Graeme Bradford, More Than a Prophet (Berrien Springs, MI: Biblical Perspectives, 2006), 193: „Biserica [Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea] s-a schimbat faţă de concepţiile ei asupra naturii lui Hristos, desăvârşirii fără de păcat şi ispăşirii, în mare măsură din cauza învăţăturilor lui Heppenstall.”

[12] Ibid., 93, 94.

[13] Ibid., 94.

[14] De exemplu: „Când El va veni, nu o va face ca să ne curăţească de păcatele noastre. Nu atunci va trebui El să îndepărteze din noi defectele noastre de caracter. El nu ne va vindeca atunci de şubrezeniile temperamentului şi dispoziţiilor noastre. El nu va face această lucrare atunci. Înainte ca acel timp să vină, această lucrare va fi pe de-a-ntregul îndeplinită, în cazul în care ea va fi fost realizată în vreun fel cu adevărat în dreptul nostru. Atunci cei ce sunt sfinţi, vor continua să fie sfinţi. Ei nu vor fi făcuţi sfinţi la venirea Domnului. Aceia care şi-au păstrat trupul şi sufletul în sfinţenie, în puritate şi cinste vor avea parte atunci de atingerea ultimă a nemuririi. Iar când El va veni, aceia care sunt imorali, nesfinţiţi şi întinaţi vor rămâne aşa pentru veşnicie. Nu este nicio lucrare de făcut pentru a îndepărta cusururile acestora şi pentru a le da caractere sfinte. Cel Care şlefuieşte sufletele nu va sta atunci pentru a-Şi continua procesul de rafinare şi pentru a îndepărta păcatele şi corupţia celor din ultima categorie. Toate aceste lucruri trebuie făcute în acest timp de probă. Acum trebuie îndeplinită această lucrare în dreptul nostru… ”

Dacă ne prindem de adevărul lui Dumnezeu, influenţa lui va avea efect asupra noastră. El trebuie să ne înalţe; trebuie să îndepărteze de la noi orice cusur, trebuie să îndepărteze din noi păcate de orice natură şi trebuie să ne pregătească să fim gata de a-L vedea pe Împărat în strălucirea Lui şi de a ne alătura în final îngerilor curaţi şi cereşti în împărăţia slavei. Această lucrare trebuie îndeplinită pentru noi aici. Ne aflăm aici, cu aceste trupuri şi suflete care trebuie să fie făcute potrivite pentru nemurire.” ST, 18 septembrie 1879 (Prezentată pentru prima dată la Battle Creek, în data de 6 martie 1869, White, Mărturii, vol. 2, 355, 356).

[15] Graeme Bradford, op. cit., 188.

[16] Vezi Anexa G – Ce se înţelege prin „Ultima generaţie”?

[17] Întrebări despre doctrină, Ediţia Adnotată, xiii.

[18] John Milton, „Areopogitica” (1644), The Harvard Classics, ed., Charles W. Eliot (New York: P. F. Collier & Son Company, 1909, vol. 3), 329.

[19] Dialogurile lui Platon, Jewett, vol. 1, 11 (161).