Dacă am fi fost poziționați pe o coastă de deal de pe care i-am fi putut urmări pe acești ucenici, le-am fi observat fețele abătute, umerii lăsați în jos și pașii șovăitori în timp ce se îndreptau mâhniți spre căsuța aflată aproape în capătul văii. Cu toate acestea, puțin mai târziu, ușa căsuței se deschide brusc și se ivesc cei doi ucenici pornind înapoi pe deal ca și cum ar fi propulsați de un motor cu reacție. În graba lor, au trecut de unele răscruci de drumuri și trebuie să se întoarcă.

Nu contează. Nimic nu-i poate opri acum până când nu intră în camera de sus din Ierusalim, unde apostolii sunt în doliu. Acolo ei zdruncină întunericul tăcut cu anunțul lor solemn și înflăcărat: „E viu! Isus este viu! L-am văzut!”

Cei îndoliați înlemnesc și privesc fix cu necredință. De mai bine de patruzeci și opt de ore se aflau în cea mai adâncă disperare. Îl văzuseră pe Isus murind. Pentru ei, lucrul acesta a fost sfârșitul fericirii și moartea speranței. S-au văzut confruntându-se cu un gol îngrozitor.

Dar de ce? Acești oameni – cei mai apropiați prieteni ai lui Isus – nu primiseră niciun avertisment în prealabil cu privire la răstignire?

De fapt, Isus le spusese despre acest lucru de mai multe ori. Nu le-a spus El că va învia în a treia zi?

El le prevestise foarte clar moartea și învierea Sa, dar ei nu au ascultat. Ei refuzaseră să audă ceea ce nu voiau să audă, și anume că El va fi răstignit. De aceea, conceptul măreț al învierii nu și-a făcut loc spre ei. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat, în dimineața învierii ar fi urmărit locul mormântului, în loc să plângă în camera de sus. Gândește-te cum mărturia lor pentru lume, cu privire la înviere, ar fi fost întărită de relatarea unui martor ocular. 

Morala: Nu înceta să ascultați solia lui Dumnezeu atunci când subiectul devine neplăcut. Acest lucru ne poate face să pierdem imaginea mai clară care urmează.

Solul special al lui Dumnezeu pentru biserica rămășiței ne-a scris pagini întregi de sfaturi cu privire la vestirea evangheliei în toată lumea. Lucrul acesta implică să mergem, să creștem, să publicam și să construim într-o măsură fenomenală. Citim aceste pagini cu plăcere.

Dar același sol a scris și despre ceva numit zguduirea și există pericolul ca noi, ca apostolii, să încetăm a mai asculta în acest punct, deoarece subiectul este atât de neplăcut.

În această perioadă a istoriei bisericii noastre, toți adventiștii de ziua a șaptea vor face bine să studieze cu atenție informațiile care ne-au fost date dinainte despre timpul zguduirii și imaginea mai clară ce urmează. În caz contrar, riscăm să devenim derutați și descurajați, și poate chiar să fim zguduiți.

În timp ce, Jeanne și cu mine, călătorim de la un capăt la altul al țării prezentând seminarii, suntem adeseori întrebați:

Credeți că va veni timpul când va trebui să părăsim Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea? 

Răspunsul nostru este întotdeauna uniform și hotărât că nu.

Nu se poate nega faptul că, în diferite ocazii din istoria poporului lui Dumnezeu, problema apostaziei a fost rezolvată printr-o „chemare” sau o „ieșire”. În această situație, credincioșii părăsesc organizația pentru a forma o nouă structură, în timp ce necredincioșii rămân în cadrul organizației existente (biserica). Vezi experiența primilor creștini care părăsesc biserica evreiască, a protestanților care părăsesc Biserica Catolică, a adventiștilor care părăsesc bisericile protestante și așa mai departe. Dacă nu am avea nimic altceva care să ne îndrume decât istoria, am putea fi îndreptățiți să concluzionăm că, dacă apostazia se răspândește în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, problema va fi rezolvată de o altă „chemare” sau „ieșire”. 

Dar nu suntem limitați la concluzii bazate pe experiența anterioară – istoria. Avem mărturia solului special al lui Dumnezeu că, de data aceasta, problema urmează să fie rezolvată printr-o „zguduire”. Descrierile arată clar că, în acest caz, credincioșii vor rămâne în biserică, iar necredincioșii vor fi zguduiți și scoși afară. Observă:

Vei lua din Mărturii pasaje care vorbesc despre încheierea timpului de probă, despre zguduirea din mijlocul poporului lui Dumnezeu și vei vorbi despre ieșirea din poporul acesta a unui popor mai curat și mai sfânt, care se va ridica în viitor. Toate aceste idei îi plac vrăjmașului. 1SA, p. 179

Reține că va avea loc o zguduire în mijlocul poporul lui Dumnezeu, dar credincioșii nu vor fi chemați afară din biserică. Această idee este întărită de alte pasaje. Imaginea este uniformă că „ei ne vor părăsi”, „pleava va fi spulberată” etc., în timp ce grâul rămâne. Cu toate acestea, nu trebuie minimizate enormitatea și gravitatea timpului zguduirii. Și nu trece cu vederea faptul că tocmai ereziile dintre noi își vor aduce contribuția la zguduire.

Domnul Își va trezi poporul. Dacă alte mijloace vor da greș, în rândurile lui vor pătrunde erezii care îi vor cerne, separând pleava de grâu. 5M, p. 707

Mulți vor sta la amvoanele noastre, purtând în mâini făclia unei profeții false, a cărei lumină este aprinsă din focul diabolic al lui Satana. MP, p. 409

Există mai multe capitole în scrierile lui Ellen White care tratează subiectul zguduirii și ar trebui studiate în întregime. Acestea ar include:

Mărturii, vol. 5, pp. 62-84, „Mărturiile desconsiderate”.

Mărturii, vol. 8, pp. 41-47, „O priveliște a luptei”.

Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 404-415, „Solii lui Dumnezeu”.

Se vor examina rânduri ca acestea:

Însă, zilele curățării bisericii se apropie cu grăbire. Dumnezeu va avea un popor curat și credincios. În cernerea puternică ce va avea loc în curând, vom fi mult mai capabili să măsurăm tăria lui Israel. Semnele arată că este aproape timpul când Domnul va dovedi că vânturarea este în mâna Sa și că El va curăța în mod desăvârșit aria. 

Se apropie în mare grabă zilele când va avea loc o mare confuzie și nedumerire. Satana, îmbrăcat în veșminte de înger, va înșela, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși. Vor fi mulți zei și mulți domni. Va bate fiecare vânt de învățătură. Cei care au dat un omagiu suprem „științei, pe nedrept numită astfel”, nu vor fi atunci conducători. Aceia care s-au încrezut în intelect, în geniu sau talent nu vor sta atunci în fruntea membrilor bisericii. Ei nu vor ține pasul cu lumina. Celor care s-au dovedit necredincioși, nu li se va încredința turma. În ultima și solemna lucrare, puțini oameni mari vor fi angajați în ea. Ei sunt încrezători în ei înșiși, independenți de Dumnezeu, iar El nu-i poate folosi. Dumnezeu are slujitori credincioși care, în timpul zguduirii, în timpul de probă, vor fi scoși la iveală. 5M, p. 79-80

În acest timp, aurul va fi separat de zgura din biserică. Evlavia cea adevărată va fi deosebită clar de cea aparentă și superficială. Multe stele, pe care le-am admirat pentru strălucirea lor, se vor stinge în întuneric. Pleava, asemenea unui nor, va fi spulberată de vânt chiar din locuri unde vedem numai arii bogate de grâu. 5M, p. 81

În viziune am văzut două oștiri într-o luptă îngrozitoare. O oștire avea în frunte stindarde care purtau semnul lumii. Cealaltă avea în frunte steagul scăldat în sânge al prințului Emanuel. Steag după steag era lăsat să se târască prin țărână, când companie după companie din oștirea Domnului, se alătura vrăjmașului, și seminție după seminție din rândurile vrăjmașului, se alătura poporului păstrător al poruncilor lui Dumnezeu. 8M, p. 41

La aceste declarații solemne s-ar putea adăuga anticiparea neîndoielnic de clară din Solii alese, vol. 2, pagina 36, că, înainte de sfârșitul timpului, va avea loc o închinare însoțită de vacarm – „strigăte, tobe, muzică și dans (…)” și că vor fi „aduse chiar în întâlnirile noastre de tabără”. Poate fi posibil?

Să ne amintim experiența apostolilor, care au încetat să mai asculte când subiectul a devenit prea neplăcut pentru ei. Aceste anticipări sunt la fel de sigur o parte din sfatul de dragoste al lui Dumnezeu pentru noi, precum sunt îndemnurile de a duce evanghelia în toată lumea – de a merge, de a crește, de a educa, de a vindeca, de a publica și de a construi. Dacă nu acordăm atenție acestor anticipări ale timpului zguduirii, există pericolul de a fi luați prin surprindere și de a deveni atât de descurajați și demoralizați încât să credem că Dumnezeu nu mai este cu această mișcare adventă. Dumnezeu ne-a conștientizat mai dinainte pentru a fi preveniți.

Trebuie să transformăm aceste anticipări în termeni de experiență personală și să ne punem întrebările necesare:

Când voi merge la biserică în sabat dimineață și voi găsi doar cincizeci de închinători, unde de obicei sunt cinci sute sau mai mulți, ce voi face? Îmi voi aminti că am fost avertizați că ne vor părăsi companii?

Când voi auzi un pastor adventist de ziua a șaptea prezentând, cu sinceritate, drept adevăr, marea minciună a diavolului, potrivit căreia creștinii nu pot înceta a păcătui;

Când voi merge la întâlnirea de tabără și voi găsi muzică asurzitoare, zgomotoasă și dans în cortul tinerilor, sau poate chiar în pavilionul principal;

Când acea „stea strălucitoare”, pastorul ale cărui predici, cărți și casete le-am apreciat atât de mult, ne părăsește și începe să-i batjocorească și să-i ridiculizeze pe adventiștii de ziua a șaptea;

Ce voi face? Cum voi putea face față unor astfel de dezamăgiri?

Mă voi lăsa cuprins de sentimente de descurajare și disperare, așa cum au făcut ucenicii, sau voi vedea în aceste evenimente o dovadă de asigurare că sfaturile lui Dumnezeu sunt adevărate? Voi 

(…) strânge căldură din răceala altora, curaj din lașitatea lor și credincioșie din trădarea lor? 5M, p. 136

Cum apostolii și-ar fi putut aminti că, în cunoștința prealabilă pe care Isus le-a oferit-o, era lumină, precum și umbră, tot așa ne putem aminti și noi. Declarația din Mărturii, vol. 8, p. 41, conform căreia „companii” ne vor părăsi, este mai mult decât echilibrată de asigurarea că „triburi” le vor lua locul. În mijlocul avertismentelor din Mărturii, vol. 5, pagina 80, găsim aceste cuvinte încurajatoare:

Dumnezeu ne-a făgăduit că, acolo unde păstorii nu sunt păstori adevărați, El personal va prelua conducerea.

Și la pagina 753 din același volum:

Lumea nu este fără conducător. Programul evenimentelor care vor veni, se află în mâinile Domnului. Maiestatea cerului are în sarcina Sa destinul națiunilor, precum și interesele bisericii Sale.

Compară acest citat cu Solii alese, vol. 2, p. 108:

Niciunul dintre norii care s-au abătut asupra bisericii nu L-a luat pe Dumnezeu pe nepregătite (…).

Marea mișcare adventă, din care avem privilegiul să facem parte, nu va eșua, nici nu va fi înlocuită de o altă mișcare.

Al treilea înger din Apocalipsa 14 este prezentat zburând repede prin mijlocul cerului, strigând: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Aici ne este arătată natura lucrării poporului lui Dumnezeu. Ei au o solie de o importanță așa de mare, încât sunt reprezentați ca zburând să o vestească lumii. În mâinile lor țin pâinea vieții pentru o lume înfometată. Iubirea Domnului Hristos îi constrânge. Aceasta este ultima solie. Nu mai sunt altele care să o urmeze, nicio invitație a milei nu va mai fi dată după ce această solie își va fi făcut lucrarea. 5M 206

Însă va fi un timp al zguduirii, o curățare a bisericii, iar după ce această curățare a fost realizată, „ceata lui Ghedeon”, care a rămas devotată și credincioasă, întărită și mărită print-o reînnoire a rândurilor sale, își va juca rolul în marile evenimente culminante, care vor pune capăt istoriei pământului. Să păstrăm ferm această realitate în mintea noastră. Cele mai mărețe ceasuri ale mișcării advente au loc după timpul zguduirii.

Să ne decidem ca, prin harul lui Dumnezeu, să lăsăm pleava să fie spulberată, să lăsăm stelele strălucitoare să plece, să lăsăm companie după companie să se alăture vrăjmașului. Cu toate acestea, noi vom „lua poziție neclintită pentru adevăr, chiar dacă s-ar prăbuși cerurile”. Educație, p. 57.

Amin!

În capitolul anterior s-a subliniat că această bătălie neobișnuită în care noi, adventiștii de ziua a șaptea, suntem acum implicați, este o dispută în cadrul bisericii noastre între învățăturile adventismului și cele ale calvinismului. Nu putem prezice cât timp vor continua aceaste discuții și dezbateri, dar cu greu ne putem aștepta să se încheie curând. În timp ce acestea continuă, ne-ar putea ajuta să reflectăm asupra unor principii de bază cu privire la aceste discuții.

1. Citatele trebuie folosite în armonie cu contextul lor. Un citat scos din context este unul folosit în așa fel încât intenția scriitorului ajunge să nu fie corect declarată. Am ascultat odată afirmația unui teolog potrivit căreia Ellen White neagă posibilitatea desăvârșirii caracterului și a dat ca dovadă această declarație:

Desăvârșirea există numai în imaginație. RH 8/08/1893

Acest lucru m-a nedumerit, așa că am căutat originea citatului și am descoperit că scriitorul [Ellen White] se referea la lume și la biserică, nu la caracterul uman:

Ne putem crea o lume ireală în mintea noastră sau ne putem imagina o biserică ideală, unde ispitele lui Satana nu mai instigă la rău, dar desăvârșirea există numai în imaginația noastră. Lumea este o lume căzută, iar biserica este un loc reprezentat de un câmp în care cresc neghina și grâul.

În paragraful care precede declarației de mai sus, ea scrisese:

Privind și copiind Modelul desăvârșit, vom prezenta lumii un caracter asemănător lui Hristos. RH 8/08/1893

Intenția scriitorului a fost evident ignorată, iar puținele cuvinte luate din citat au fost folosite pentru a servi scopului teologului. Acesta este un exemplu de încălcare a contextului.

Observă cum putem apuca pe o cale greșită dacă citim primele două propoziții din acest paragraf, dar nu o citim și pe a treia:

În Hristos a locuit trupește plinătatea Dumnezeirii. Din acest motiv, deși a fost ispitit în toate privințele ca noi, El a stat înaintea lumii, chiar de când a intrat în lume, neatins de stricăciune, cu toate că era înconjurat de ea. Nu trebuie să devenim și noi părtași ai aceste plinătăți? Nu în acest fel, și numai în acest fel, putem noi birui așa cum a biruit El? SDA Bible Comentary, vol. 7, p. 907

Când cei care promovează doctrinele calviniste folosesc citate din scrierile lui Ellen White pentru a-și susține opiniile, noi nu ar trebui să acceptăm aceste citate fără a examina mai întâi contextul. Acesta ar trebui să fie primul nostru pas în evaluarea unor astfel de argumente.

2. Declarațiile și interpretările nu trebuie confundate niciodată. O declarație este punctul de vedere exprimat al scriitorului. O interpretare este opinia altcuiva cu privire la ceea ce scriitorul ar fi vrut să spună, dar nu a spus. Nicio mulțime de interpretări nu poate egala o singură declarație. Am văzut compilații vaste de citate din scrierile lui Ellen White, care au fost puse laolaltă pentru a crea impresia că Ellen White a spus că copiii se nasc cu vina moștenită de la păcatul lui Adam. Adevărul e că ea nu a făcut niciodată o astfel de declarație. Compilațiile sunt interpretările compilatorului, nu gândirea lui Ellen White.

O altă vastă compilație încearcă să construiască un motiv pentru părăsirea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Din nou, adevărul este că Ellen White nu a făcut niciodată o astfel de recomandare, iar sute, chiar mii, de interpretări personale nu pot egala o singură declarație. Ellen White a scris clar și precis, iar, ca pentru toți ceilalți scriitori inspirați, opera ei nu prea are nevoie de interpretări.

3. Un adevăr evident sau clar enunțat nu are nevoie de interpretare. Unii vor susține că orice cercetare este interpretare și că orice studiu este interpretare. Există un pericol în a împinge acest concept până acolo încât să facem să pară că Scripturile nu au niciun înțeles decât dacă sunt interpretate. Să presupunem că te prezint unei doamne care stă lângă mine și îți spun că e soția mea. Ar trebui să spui că: „Asta e doar interpretarea ta”?

Când citim în cele zece porunci că ziua a șaptea este sabatul Domnului, ar trebui să spunem că „aceasta este doar interpretarea cuiva”?

Mesajul adventist de ziua a șaptea a fost construit pe principiul că Biblia este propriul său interpret. Să rămânem la acest principiu, atât în studiul nostru al Bibliei, cât și în cel al Spiritului Profeției.

4. O serie de definiții legate în tandem poate cu ușurință să rătăcească. Legând o definiție de cealaltă, putem devia cuvintele unui scriitor într-o direcție foarte îndepărtată de intenția scriitorului, chiar dacă urmăm cu scrupulozitate dicționarul. Jeanne, care predă limba engleză, prezintă această ilustrație:

Declarația scriitorului: Bărbatul este chipeș.

Chipeș poate însemna frumos. Webster

Frumos poate însemna minunat. Webster

Minunat poate însemna rafinat. Webster

Rafinat poate însemna delicat. Webster

Delicat poate însemna gingaș. Webster

Gingaș poate însemna scrupulos. Webster

Scrupulos poate însemna pretențios. Webster

Pretențios poate însemna mofturos. Webster

Mofturos poate însemna capricios. Webster

Capricios poate însemna critic. Webster

Critic poate însemna gâlcevitor. Webster

Gâlcevitor poate însemna evaziv. Webster

Evaziv poate însemna înșelător. Webster

Înșelător poate însemna necinstit. Webster

Etc., la infinit[1].

Când cineva spune: „Ellen White a folosit acest cuvânt, dar înțelesul este același cu acel cuvânt”, ar trebui să fim atenți. Las-o pe scriitoare să ne vorbească cu propriile ei cuvinte. Substituirile nu sunt necesare.

5. Definițiile adventiste și definițiile calviniste pot fi destul de diferite. Am ascultat odată cu uimire un pastor adventist spunând că el a mers la școli adventiste din clasa întâi până la facultate și că „i s-a predat legalismul în tot acest drum”. Mai târziu am aflat că el folosea o definiție calvinistă a „legalismului”. Noi, adventiștii, ca alți creștini care nu sunt calviniști, am definit întotdeauna „legalismul” ca pe o încercare de a face voia lui Dumnezeu prin propria noastră putere, decât prin puterea oferită de Hristos. Unii calviniști omit însă condiția cu privire la puterea oferită de Hristos și definesc „legalismul” ca orice efort de a face voia lui Dumnezeu. După cum înțeleg ei, Dumnezeu face totul și omul nu face nimic. Potrivit acestei definiții a făcut pastorul afirmația că i s-a predat „legalismul” în școlile adventiste. 

Întrucât auzim cuvintele „legalism” și „legalist” folosite în discuțiile de față, putem considera necesar să ne întrebăm ce definiție a termenului este folosită – cea care necalvinistă sau cea calvinistă. 

6. Utilizarea disprețului, a batjocurii și a ridiculizării indică lipsa dovezilor. Este bine să ne aducem aminte de acest lucru atunci când sunt lansate astfel de epitete precum „legalist”. Unul dintre cele mai recunoscute principii de dezbatere a fost întotdeauna faptul că cei care au dovezi, își vor prezenta dovezile, pe când cei care nu au dovezi vor recurge la argumentul „ad hominem”, care înseamnă „împotriva omului”. Gânditorii atenți nu vor folosi astfel de metode, nici nu vor fi afectați atunci când alții le vor folosi. 

7. Un adevăr prezentat pe jumătate ca adevăr întreg, poate avea efectul unui neadevăr. Jeanne și cu mine am avut cândva un vecin care avea o afacere în domeniul forajelor, în care folosea un echipament enorm. Într-o zi, în timp ce muta acest echipament într-o locație desemnată, el a observat că ar putea economisi ceva timp și efort dacă ar trece cu echipamentul peste pășunea unui fermier. A vorbit cu fermierul despre aceasta și i s-a spus: „Poți intra.”

Când și-a terminat treaba și s-a întors să treacă peste pășune, a găsit poarta închisă și un tractor parcat în fața ei. A cerut o explicație. Fermierul a spus: „Ți-am spus că poți intra. Nu am spus că poți ieși.” Muncitorul care fora a trebuit să plătească un preț bun pentru a i se deschide poarta. El acceptase un adevăr pe jumătate ca și cum ar fi fost întregul adevăr, iar lucrul acesta l-a băgat în bucluc. 

Adevărul parțial, care se aude cel mai adesea în discuțiile noastre curente, este aceasta:

Ceea ce facem noi n-are nimic de-a face cu mântuirea noastră.

Dacă acest lucru vrea să însemne că nu suntem mântuiți prin fapte, îl putem accepta, dar numai ca un adevăr pe jumătate. Cealaltă jumătate este aceasta:

Ceea ce facem noi are o mare legătură cu osânda noastră.

Apostolul Pavel pune ambele jumătăți ale adevărului înaintea noastră în Romani 6:23:

Fiindcă plata păcatului este moartea, însă darul lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus, Domnul nostru.

Osânda se dobândește prin ceea ce facem. Primim ceea ce merităm – plata noastră. Dar viața veșnică nu poate fi câștigată. E un dar. Dumnezeu nu ne va fi niciodată îndatorat. Suntem atunci liberi să facem răul deoarece tot ce putem face mai bine nu va câștiga cerul? Uită-te din nou la prima jumătate a versetului. Practicând păcatul, ne câștigăm plata și ne descalificăm pentru a primi darul vieții veșnice. Iată întregul adevăr în care nu există niciun pericol. Adevărurile pe jumătate sunt întotdeauna periculoase. Acest lucru conduce direct la punctul următor. 

8. O descalificare negativă și o calificare pozitivă nu sunt același lucru. Dacă ai doar trei roți la mașină, nu poți străbate tot continentul. Aceasta este o descalificare negativă. A pune a patra roată la mașină elimină această descalificare, dar nu îți garantează o călătorie în condiții de siguranță pentru a străbate întreg continentul. Trebuie să ai și calificările pozitive necesare precum combustibilul, uleiul, apa etc. 

Încălcarea oricăreia dintre poruncile lui Dumnezeu este o descalificare negativă. Încetarea de a încălca porunca elimină această descalificare, dar nu îți garantează viața veșnică. Trebuie să ai calificarea pozitivă indispensabilă – harul iertător și restaurator al lui Isus Hristos.

Pentru a fi mai preciși, recunoaștem că nu putem vorbi într-un mod în care să ne croim un drum spre împărăția lui Dumnezeu, dar putem vorbi într-un mod în care să ne asigurăm ieșirea. (Porunca a treia și/sau a noua). Nu ne putem finanța calea spre împărăția lui Dumnezeu, dar ne putem finanța calea de ieșire. (Porunca a opta). Nu ne putem căsători pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu, dar ne putem căsători pentru a ieși. (Porunca a șaptea).

Prin urmare, declarația – 

Ceea ce facem noi n-are nimic de-a face cu mântuirea noastră 

– este un adevăr pe jumătate, care, dacă este prezentat singur, poate fi periculos de înșelător. Dă greș în a clarifica distincția dintre o descalificare negativă și o calificare pozitivă.

9. Exercițiile de răstălmăcire a cuvintelor fac toate declarațiile incerte și neclare. Am ascultat un vorbitor petrecând câteva minute într-un exercițiu de răstălmăcire a cuvintelor prin care spera să distrugă forța afirmației lui Pavel din Romani 8:3 că Hristos a venit pe pământ „în asemănarea cărnii păcătoase”. El s-a străduit să arate că termenul „asemănare”, include ceva despre asemănare și ceva despre diferență. Până să termine, eu ajunsesem la o concluzie fermă: nu aș cumpăra niciodată o mașină folosită de la el. Și, dacă putem răstălmăci atât de liber acest cuvânt, nu putem face același lucru cu alte cuvinte?

Poate că termenul „sabat”, include ceva despre sâmbătă și ceva despre duminică. Poate că termenul „zecime”, include ceva despre zece la sută și ceva despre doi la sută. Poate că termenul „botez”, include ceva despre scufundare și ceva despre stropire. Odată ce am pornit pe acest drum de răstălmăcire a cuvintelor, unde ne oprim? De ce să nu acceptăm cuvântul lui Dumnezeu așa cum este scris și să evităm aceste probleme?

10. „Noua teologie” nu este altceva decât calvinism vechi de secole. (Vezi capitolul anterior). Arminius s-a lutat cu el în Olanda. John Wesley s-a lutat cu el în Anglia. Francis Asbury s-a zbătut cu el în America colonială. Și acum ne confruntă pe noi. Nu există un principiu în ea (așa-numita „nouă teologie”) care să nu poată fi găsit în manualele calviniste de teologie sistematică. Argumentul său, că omul nu poate trăi fără a păcătui, este pur și simplu o reafirmare a celei mai vechi și mai mari minciuni a lui Satana. (Vezi capitolul șase). 

11. „Noua teologie” nu poate fi armonizată cu Spiritul Profeției. Primele încercări de a face să pară că Ellen White a fost de acord cu calvinismul, au trebuit abandonate. Dovezile cu privire la natura lui Hristos care au fost prezentate în volumul nostru anterior, Cuvântul a fost făcut carne, precum și dovezile cu privire la viața creștină biruitoare prezentate în acest volum, au demonstrat incompatibilitatea de bază a celor două sisteme teologice.

Cei care doresc încă să adere la calvinism consideră că este necesar să recurgă la o varietate de stratageme în scopul de a discredita Spiritul Profeției ca dovadă. După cum a anticipat Ellen White:

Chiar ultima amăgire a lui Satana va fi aceea de a anula influența mărturiei Duhului lui Dumnezeu. 1SA, p. 48

Sfaturile Spiritului Profeției nu vor fi respinse în mod deschis și direct, dar li se va anula influența. Unii susțin că au fost scrise pentru o vreme anterioară, apoi ne îndeamnă să urmăm ideile lui Jean Calvin, care au apărut totuși trei sute de ani mai devreme.

Unii argumentează că Ellen White nu a fost teolog, deși opera ei de 25.000.000 de cuvinte o depășește pe cea a oricărui teolog, iar tema prezentată de ea este alcătuită uniform din declarații ale principiilor teologice sau din aplicații etice ale acelor principii. Nu există niciun indiciu în Scriptură că persoana aleasă de Dumnezeu pentru a duce soliile speciale poporului Său trebuia să fie teolog. De fapt, alegerile Sale rareori au inclus teologi.

Unii pun înaintea noastră concepte ale Spiritului Profeției, precum a face școlile noastre asemenea școlilor biblice ale profeților sau ale cetăților de scăpare pentru tinerii noștri. Apoi ei descriu drept „lunatice” aplicările greșite ale acestor concepte și închid discuția. Acest lucru creează impresia că nu există nicio aplicare temeinică și realistă a acestor concepte. 

Unii ignoră principiul de a trage concluzii pe baza greutății dovezilor, resping o așa mulțime de dovezi precum a fost prezentată în această carte și folosesc „logica portiței de scăpare”, justificându-și acțiunile prin utilizarea pasajelor izolate pe care le interpretează după cum doresc.

Însă, probabil, cel mai mare aliat al lui Satana în încercarea lui de anula influența mărturiilor este, pur și simplu, ignoranța noastră. Ca popor – conducători și laici – nu apreciem și nu studiem cum se cuvine soliile pe care Dumnezeu le-a dat în aceste zile din urmă.

Permite-ne să repetăm aici îndemnul ca în fiecare cămin adventist de ziua a șaptea să existe o colecție completă a scrierilor lui Ellen White, inclusiv volumele legate ale articolelor din reviste. Acestea ar trebui studiate sistematic și marcate pentru studii viitoare. Costul ar fi puțin mai mult decât prețul unui dispozitiv sau al unei piese de mobilier, iar beneficiile ar fi la fel de vaste ca veșnicia.

Note de subsol

[1]S-a dorit păstrarea sensului cel mai apropiat al cuvintelor din limba engleză, în felul acesta exercițiul nefiind perfect adaptabil limbii române. Cititorul va înțelege, însă, acest exercițiu. (N.t.).

Aceasta s-a întâmplat în 1977. Acum suntem aproape de sfârșitul anului 1988. Problema este mult mai răspândită în zilele noastre. Când am vorbit cu o clasă de studenți post universitari în domeniul teologiei, la începutul acestui an, i-am avertizat că trebuie să fie pregătiți să întâmpine aceeași problemă în aproape orice biserică din Diviziunea Nord Americană în care ar putea fi repartizați atunci când vor părăsi seminarul pentru a-și asuma responsabilitățile pastorale.

Despre ce e vorba? Cum s-a întâmplat? Poate că o scurtă istorie a problemei va fi de folos. 

Cele două școli majore de opinie teologică care și-au extins influența din perioada Reformei Protestante până în prezent, sunt școala arminiană și cea calvinistă. Rolul lui Jean Calvin în înființarea școlii calviniste este bine cunoscut și nu are nevoie de nicio descriere aici. Teologul olandez Arminius (1560-1609) este mai puțin cunoscut, în parte pentru că a trăit ulterior (s-a născut cu patru ani înainte de moartea lui Calvin) și, parțial, din cauza scurtimii nefericite a propriei sale vieți, doar patruzeci și nouă de ani.

Cu toate acestea, Arminius a fost un formidabil oponent al celor mai rele caracteristici ale calvinismului – decretelor sale de predestinare și doctrina sa potrivit căreia creștinii nu pot înceta a mai păcătui și astfel sunt mântuiți „doar prin îndreptățire (iertare)”. Învățăturile lui au fost integrate în metodismul englez, de către John Wesley, pentru a reacționa la delăsarea din rândul creștinilor din acea țară, care, într-o anumită măsură, a rezultat din predicarea teologiei „doar îndreptățirea”. (A se vedea articolul „Methodism” din Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, et. al.).

Francis Asbury, fără urmă de îndoială unul dintre cei mai mari pastori pe care i-a avut metodismul, a fost delegat de Wesley, în 1771, să se îngrijească de biserica metodistă în formare, din coloniile americane (zece pastori, șase sute de membri). El a slujit patruzeci și cinci de ani, literalmente neavând „vreo altă casă, decât drumul”. El a predicat 16.500 de predici, a parcurs 270.000 de mile (aproximativ 6.000 de mile pe an) și a hirotonit 4.000 de predicatori. La moartea sa în 1816, biserica metodistă avea 214.235 de membri. (Vezi Schaff, articolul „Francis Asbury”).

În memoriile sale, Asbury face referire la lupta sa neîncetată cu erorile calvinismului și la situațiile care au rezultat din doctrina mântuirii „doar prin îndreptățire”. Această doctrină îi condusese pe adepții săi să fie siguri de mântuire, deși se complăceau nestingherit în păcate deschise, potrivit lui Asbury.

Ar trebui amintit faptul că acesta nu a fost calvinismul ce aparținea, de exemplu, marii mărturisiri de credință de la Westminster din 1645. În acest document, găsim aceste cuvinte: 

Nici utilizările legii menționate mai sus nu sunt contrare harului evangheliei, ci se conformează în mod minunat acesteia. Harul lui Hristos, supunând și făcând în stare voința omului să facă de bunăvoie și cu voioșie ceea ce voia lui Dumnezeu, dezvăluită în lege, cere să fie făcut. Schaff, Creeds of Christendom, p. 643.

În această perioadă timpurie, calviniștii înșiși erau în dezacord, după cum reiese din Shorter Catechism, publicat la scurt timp după mărturisirea de credință de la Westminster, în care s-a declarat că viața creștină biruitoare este imposibilă. Punctul de vedere al catehismului pare să fi dominat, iar doctrina sa vătămătoare, potrivit căreia nici măcar creștinii nu pot înceta a mai păcătui, a fost o provocare secole de-a rândul pentru creștinii care nu sunt calviniști. 

Acest calvinism, cu coborârea sa generală a standardelor etice, a fost puternic respins de Arminius, Wesley, Asbury, și asociații lor. A fost respins cu aceeași putere de fondatorii și pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, și în special de către Ellen White. Cititorul își va aminti că Ellen White a publicat nu mai puțin de treizeci și cinci de declarații în care a identificat ideea că omul nu poate asculta de legea lui Dumnezeu, ca fiind marea minciună a lui Satana, o acuzație pe care el spera să o folosească pentru a-L discredita pe Dumnezeu înaintea întregului univers. (A se vedea capitolul șase).

Merită menționat faptul că toate aceste declarații au fost publicate în timpul și după anul 1888, deși o declarație mai puțin accentuată a fost publicată în ediția din 1884 a cărții Tragedia veacurilor.

În timpul acestui an centenar, 1988, se acordă o atenție deosebită problemelor conferinței memorabile din 1888, care a avut loc la Minneapolis.

Am aflat despre problema legalismului versus neprihănirea prin credință, despre problema puterii regești versus libertatea evangheliei în administrația bisericii și despre problema necredinței în Spiritul Profeției versus încrederea continuă în darul profetic. Din păcate, a patra problemă majoră, și poate cea mai mare, având în vedere împotrivirea sa directă față de doctrina neprihănirii prin credință, a fost adesea trecută cu vederea – invazia calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

Nu avem înregistrări stenografiate ale mesajelor prezentate de Jones și Waggoner din timpul conferințelor din 1888, dar avem mesajele prezentate de Ellen White. Pe 20 octombrie, primul sabat al conferinței, ea a rostit o predică inaugurală intitulată „Înaintarea în experiența creștină”, bazată pe 2 Petru 1:1-12. În primele paragrafe ale acestei predici, ea descrie problema pe care o abordează. Este în mod clar doctrina calvinistă conform căreia creștinii nu pot înceta să mai păcătuiască.

Te rugăm să observi:

Subiectul pe care dorim să-l prezentăm acum este cum puteți înainta în viaţa dumnezeiască. Auzim pe mulţi scuzându-se: „Eu nu pot să mă ridic până la înălțimea aceasta sau aceea.” Ce vreți să spuneți prin „aceasta sau aceea”? Vreţi să spuneţi că la calvar a fost adusă o jertfă nedesăvărșită pentru rasa căzută, că nu ni se acordă suficient har şi putere ca să putem scăpa de defectele şi tendinţelor noastre firești, că nu ne-a fost dat un Mântuitor desăvârșit? Sau vreţi să puneţi vina pe Dumnezeu? Ei bine, voi spuneţi: „A fost păcatul lui Adam.” Voi spuneţi: „Eu nu sunt vinovat de acel păcat și nu sunt răspunzător pentru vina şi căderea lui. Iată, toate aceste tendinţe firești se află în mine, iar eu nu sunt vinovat dacă acționez în virtutea acestor înclinații firești.” Cine este vinovat? Este Dumnezeu? De ce l-a lăsat Dumnezeu pe Satana să aibă putere asupra naturii umane? Acestea sunt acuzaţii aduse împotriva Dumnezeului cerului, iar El vă va da o ocazie, dacă o doriți, de a vă aduce în cele din urmă acuzațiile împotriva Lui. Atunci, El Își va aduce acuzațiile împotriva voastră, când veți fi duși în curtea Sa de judecată. 

Ce invocă El? „Cunosc toate relele şi ispitele de care sunteţi împresurați. De aceea, L-am trimis în lumea voastră pe Fiul Meu Isus Hristos, ca să vă descopere puterea Mea, tăria Mea, să vă facă cunoscut că Eu sunt Dumnezeu şi că voi veni în ajutorul vostru pentru a vă scoate de sub puterea vrăjmașului şi a vă da ocazia ca să puteţi recâştiga chipul moral al lui Dumnezeu.” Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său, care era asemenea Lui, una cu Tatăl, și El a suportat insulta, ruşinea şi batjocura pentru noi, iar în cele din urmă a suferit moartea infamă pe calvar. Satana L-a întâmpinat cu împotriviri, imediat ce a venit în lume, dar El le-a înfruntat pe toate, nu S-a clătinat niciun pic. Dacă nu ar fi avut puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu, El nu ar fi putut rezista asalturilor inamicului. Însă Isus a rezistat, şi deși a trebuit să-l înfrunte la fiecare pas şi a fost apăsat pas cu pas, totuşi aici, în această lume, s-a dat bătălia cu puterile întunericului. Materialele 1888, vol. 1, p. 122

Duhul Sfânt a descoperit solului special al lui Dumnezeu ceea ce se dezvoltase, poate imperceptibil, în mintea unora dintre pastori. Ei acceptaseră raționamentul fals potrivit căruia, din cauza căderii lui Adam, natura noastră a fost atât de slăbită și coruptă, încât este imposibil pentru noi să încetăm să păcătuim, și, astfel, faptul că păcătuim nu este vina noastră. Noi nu suntem responsabili. Implicația acestui raționament este, desigur, că responsabilitatea faptului că noi păcătuim Îi revine lui Dumnezeu, deoarece El a permis ca această slăbire și depravare să ni se întâmple. Observă răspunsul îngrozit al lui Ellen White:

Vreţi să puneţi vina pe Dumnezeu?

În lumina acestor cuvinte, putem mai bine să înțelegem de ce un înger al lui Dumnezeu a instruit-o că:

(…) exista un spirit care va lua în stăpânire bisericile și care, dacă va fi îngăduit, le va despărți de Dumnezeu (…) (Sublinierea îmi aparține). Materialele 1888, vol. 1, p. 296

(…) spiritul acesta a prins puteri de-a lungul anilor, iar influenţa lui stricăcioasă era la lucru și viaţa spirituală se stingea din biserici. (Sublinierea îmi aparține). Materialele 1888, vol. 1, p. 297 

(…) pe când eram în Europa, mi-au fost prezentate capitole din experienţa viitoare a poporului nostru, capitole care se împlinesc în timpul acestei conferinţe. Mi s-a spus că motivul este lipsa de pietate biblică, lipsa spiritului şi a minții lui Hristos. Vrăjmaşul şi-a pus amprenta asupra lucrării de ani de zile, căci cu siguranţă aceasta nu este amprenta divină. (Sublinierea îmi aparține). Materialele 1888, vol. 1, p. 179

Ea a fost în Europa din august 1885, până în august 1887. Încă din 1882, Ellen White a publicat în Mărturii pentru comunitate, volumul 5, aceste avertismente:

Cunoscând, așa cum cunosc eu, lipsa cea mare a sfințeniei și puterii pastorilor noștri (…). Pagina 160

Vă spun, frații mei, că un mare număr dintre aceia care mărturisesc a crede și chiar învață pe alții adevărul, sunt sub robia păcatului. Pasiuni josnice mânjesc mintea și corup sufletul. (Sublinierea îmi aparține). Pagina 220

Când comparăm aceste avertismente cu privire la spiritul satanic care lucra în biserici, lipsa de pietate biblică și supunerea sub robia păcatului, cu declarațiile ei referitoare la raționamentul nebiblic care avea loc în mintea unora dintre pastori în 1888, nu ne putem îndoi că a avut loc o invazie cu adevărat serioasă a erorilor calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Evident, acest lucru nu s-a întâmplat la conferința din 1888 și nici în lunile imediat precedente conferinței. Lucrul acesta se petrecea de ani de zile, potrivit îngerului.

Toate acestea ne determină să privim cu reînnoit interes ordinea de zi a subiectelor propuse pentru discuții de către conducătorii conferinței, din timpul institutului pastoral de zece zile care a precedat conferința din 1888. 

Pe listă se află subiectul predestinării. (A se vedea A. V. Olson, 1888-1901 Thirteen Crisis Years, p. 37.) De ce ar trebui un grup de pastori conducători adventiști de ziua a șaptea să petreacă chiar și numai un minut discutând despre această doctrină hidoasă?

Captivarea unora dintre pastori cu erorile calvinismului ar fi ajuns la punctul în care erau dispuși să ia în considerare adoptarea doctrinei predestinării în forma sa originală sau chiar într-o formă modificată?

Fratele A. V. Olson, autorul cărții Thirteen Crisis Years menționată mai sus, include în apendicele A, paginile 248-311, textul predicilor ținute de Ellen White, atât în cadrul institutului pastoral, cât și al conferinței. Chiar și numai o citire superficială a acestor predici, va arăta preocuparea primordială a lui Ellen White față de starea spirituală scăzută din rândul pastorilor. În mod repetat, ea îi îndeamnă să fie demni de chemarea lor și ca viața și caracterul lor să reflecte adevărurile evangheliei. Olson însuși declară că, predica ei din sabatul din 13 octombrie, a tratat problema predicatorilor fără Hristos (Ibidem, p. 45). Cineva care citește în zilele noastre aceste mesaje prezentate de Ellen White, se poate întreba de ce Olson a limitat această descriere la o anumită predică. S-ar părea că se aplică la fel de bine și la altele. Dovezi suplimentare cu privire la natura extrem de serioasă a acestei intruziuni a calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, inclusiv în misiunea sa, se găsesc comparând timpul și efortul pe care Ellen White le-a dedicat soluționării celor patru probleme majore.   

1. Problema legalismului versus neprihănirea prin credință. În timp ce delegații păreau să creadă că această problemă era centrată pe o înțelegere corectă a legii din Galateni, Ellen White nu a fost deloc de acord. Ea a refuzat să intre în dezbaterea cu privire la legea din Galateni, îndemnând doar ca subiectul să fie discutat într-o manieră politicoasă și creștină. Ea a așteptat până în 1896 ca să-și prezinte propriile opinii. (Materialele 1888, vol. IV, p. 1575). (A se vedea capitolul șase din această carte). Ea a mustrat cu fermitate un delegat care a prezentat propunerea că mesajul nostru stă sau cade pe baza poziției noastre cu privire la legea din Galateni. (Materialele 1888, vol. I, p. 220). Se pare că ea a acordat puțină atenție acestui subiect în trecut, în 1888.

2. Problema puterii regești versus libertatea evangheliei în administrația bisericii. Ea a făcut referire la această problemă în primul rând prin corespondența din Australia către mai marii conducători ai bisericii și, în special, către președintele Conferinței Generale, fratele O. A. Olsen. Vigoarea crescândă a protestelor și apelurilor ei la reformă poate fi înțeleagă citind seria de scrisori adresate fratelui Olsen, care se găsesc în cele patru volume ale materialelor din 1888. Aceste apeluri la reformă au atins punctul culminant în anul 1901[1], când, întorcându-se din Australia, ea a participat la conferința din Battle Creek. Pe 1 aprilie, ea a adunat slujitorii conducători în biblioteca colegiului și, într-o manieră remarcabil de sinceră, a subliniat relele care existau în pozițiile de frunte și a solicitat să aibă loc o îndreptare înainte de încheierea conferinței.

Acest apel a adus schimbări ample în organizație și în personalul de conducere. Ellen White părea să creadă că situația critică a fost întâmpinată cu succes, și ea nu prea a avut multe de spus despre acest lucru în anii următori. Nu trebuie să uităm, însă, că problema puterii regești, a abuzul de autoritate, este prin însăși natura ei o problemă recurentă. Trebuie să fim mereu în gardă ca nu cumva să se manifeste din nou în organizația noastră.

3. Problema necredinței în Spiritul Profeției versus încrederea continuă în darul profeției. Tocmai această izbucnire a necredinței, care a avut loc în 1888, a fost în mare măsură compensată de pocăința și încrederea reînnoită a multora dintre cei care se aflau în cea mai proastă stare în timpul și după conferința în sine. (A se vedea Materialele 1888 și Thirteen Crisis Years)[2]. În scrierile ei ulterioare, ea a făcut puține referiri la această problemă specifică și s-a ocupat de nevoia de încredere în darul profeției, într-o manieră care nu se deosebea de felul în care a tratat această problemă în anii dinainte de 1888.

4. Problema intruziunii doctrinelor false ale calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Judecată după timpul și atenția pe care Ellen White i-a dedicat-o, aceasta ar putea fi descrisă în mod just ca fiind cea mai mare problemă a bisericii în 1888, prin faptul că a fost o provocare directă la doctrina neprihănirii prin credință. Ea s-a ocupat de ideea că creștinii nu pot înceta a păcătui, identificând-o ca fiind minciuna lui Satana, o acuzație împotriva caracterului lui Dumnezeu, într-o serie de treizeci și cinci de declarații publicate în cursul anilor 1888-1909.

Ea a tratat această problemă prezentând noi descrieri ale acesteia, precum în ST 29/08/92:

Sunt mulți care murmură împotriva lui Dumnezeu în inimile lor. Ei spun: „Noi moștenim natura căzută a lui Adam și nu suntem responsabili pentru imperfecțiunile noastre firești.” Ei găsesc vină în cerințele lui Dumnezeu și se plâng că El cere ceea ce ei nu au puterea să facă. Satana a avut aceleași nemulțumiri în ceruri, dar astfel de gânduri Îl dezonorează pe Dumnezeu. 

Cei care se vor justifica în facerea răului și vor pune vina neascultării lor asupra lui Dumnezeu, vor fi auziți. Ei susțin că se nasc cu pasiuni și pofte puternice și că sunt înconjurați de obiecte care ademenesc la păcat, și în astfel de circumstanțe este drept să-i condamni. 

Pe măsură ce vedem slăbiciunea naturii umane, în loc să încercăm să ne justificăm în facerea răului, să ne familiarizăm mai mult cu cuvântul lui Dumnezeu. Ne va întări mintea în timpul ispitei. Puteți spune: „M-am născut cu o tendință naturală spre acest rău, dar nu o pot birui.” Dar Tatăl nostru ceresc a asigurat toate mijloacele prin care puteți fi în stare să biruiți orice tendință nesfântă. Trebuie să biruiți cum Hristos a biruit în favoarea voastră.

(…) Hristos a murit pe calvar, pentru ca omul să poată avea puterea de a birui tendințele sale naturale spre păcat. RH 23/02/1892

Așadar, ea a tratat problema publicând un flux constant de declarații care afirmă că, prin puterea lui Dumnezeu, este posibil ca creștinii să înceteze să mai păcătuiască. Am prezentat aproximativ 2.500 de astfel de declarații în acest volum, dar să ne amintim că acestea au fost selectate dintr-un total de 4.500 de declarații care au fost găsite, examinând numai lucrările publicate, fără a include scrisorile și manuscrisele ei nepublicate.

Ea a luptat neîncetat să prezinte adevărata doctrină a neprihănirii prin credință, în contrast cu falsa doctrină a lipsei neprihănirii prin încumetare.

Credința cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu și aduce roade în ascultare. Încumetarea cere și ea împlinirea făgăduințelor, dar le folosește la fel ca Satana, pentru a scuza călcarea legii. HLL, p. 126

Neprihănirea lui Hristos devine neprihănirea noastră, dacă păstrăm o legătură vie cu El. Apoi încetăm să călcăm legea sfântă a lui Dumnezeu și devenim părtași ai naturii divine. RH 18/12/1888

Adevărata credință își însușește neprihănirea lui Hristos, iar cel păcătos este făcut biruitor (…) 1SA, p. 363

Prin ascultarea Sa desăvârșită, a făcut posibil ca fiecare ființă omenească să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem lui Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voința noastră se cufundă în voința Lui, mintea noastră devine atunci una cu mintea Lui, iar gândurile sunt robite Lui. Atunci, noi trăim viața Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale. ST 22/11/1905 

Propriul ei rezumat al discuțiilor din cadrul conferinței din 1888 se găsește în Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 91-92:

În marea Sa îndurare, Domnul a trimis o foarte prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones. Această solie a avut scopul de a-L evidenția și mai mult înaintea oamenilor pe Mântuitorul înălțat, jertfa adusă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin și a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu.

Opoziția hotărâtă a lui Ellen White față de intruziunea erorilor calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost eficientă. Încercarea lui Satana de a distruge misiunea unică a bisericii noastre, așa cum este exprimată în soliile celor trei îngeri din Apocalipsa 14:6-14, a fost în mare măsură un eșec. Dar Satana este un dușman viclean. El trebuie să fi realizat că următoarea lui încercare de a introduce în biserica noastră cea mai mare minciună – că Dumnezeu a dat o lege de care supușii Săi nu pot asculta – ar trebui să fie mai subtilă. El a studiat, a planificat și a așteptat o oportunitate, care a venit în anii 1950.

Detaliile conferințelor dintre anumiți conducători ai bisericii noastre și un teolog calvinist pe nume Walter Martin, care au avut loc în anii 1950, au fost prezentate în volumul nostru anterior, Cuvântul a fost făcut carne. Conferințele, și aparent perspectiva atrăgătoare de a obține o mai bună acceptare din partea bisericilor evanghelice, i-au condus pe frații noștri să publice în 1957 o carte intitulată Seventh-day Adventists Answer Questions On Doctrine, acum cunoscută mai simplu ca Questions On Doctrine, sau QOD.

Această carte conține o declarație despre credința istorică a adventiștilor de ziua a șaptea cu privire la natura umană a Domnului nostru, menită să arate o asemănare între doctrina noastră despre Hristos și doctrina calvinistă potrivit căreia Hristos a venit pe acest pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut. Inexplicabil, declarația a fost o interpretare eronată, incorectă a istoriei adventiste de ziua a șaptea. Cercetarea noastră a scos la iveală un total de aproximativ 1.200 de declarații publicate de conducătorii adventiști de ziua a șaptea, care au afirmat cu tărie punctul de vedere opus, că Domnul nostru a venit pe acest pământ în natura umană a omului căzut. Aproximativ patru sute dintre aceste declarații proveneau din pana lui Ellen White. În perioada 1852-1952 nu a fost găsită nicio declarație care să susțină poziția prezentată în Questions On Doctrine. 

Cu toate acestea, Questions On Doctrine a fost răspândită în întreaga lume ca o definiție corectă și autentică a punctelor de credință AZȘ. Afirmarea aparent inofensivă a înțelegerii noastre cu calvinismul în ce privește natura umană a Domnului nostru, s-a dovedit a fi un cal troian prin care a fost reintrodusă eroarea gravă cu care s-a confruntat biserica noastră în 1888. 

Dacă ar fi venit pe acest pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut, Domnul nostru n-ar fi avut slăbiciuni moștenite de niciun fel și n-ar fi putut fi ispitit așa cum suntem noi ispitiți. Și având în vedere diferența enormă dintre natura Sa umană și a noastră, ar fi nerezonabil și nedrept să ne așteptăm să trăim așa cum a trăit El, să biruim cum a biruit El. Aceasta este o concluzie care a intrat în gândirea multor adventiști de ziua a șaptea. În mod curios, aceasta este exact aceeași eroare a pastorilor noștri din 1888, care a alarmat-o pe Ellen White când i s-a făcut cunoscut. Este eroarea împotriva căreia a lupta cu atâta tărie până la moartea ei în 1915. 

De asemenea, este o eroare care e predicată de la multe amvoane în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din zilele noastre și creează confuzie și dezacord pe scară largă în rândul membrilor bisericii noastre. După cum am menționat anterior în acest capitol, neînțelegerile generate de această „nouă teologie” (care este, de fapt, un calvinism vechi de secole) tulbură acum biserica, mai ales în Diviziunea Nord Americană, dar și în unele diviziuni de peste hotare.

Cei care aderă la poziția istorică adventistă de ziua a șaptea arminiană wesleyană conform căreia o viață creștină biruitoare, prin puterea lui Hristos, este posibilă, iar cei care îmbrățișează doctrina potrivit căreia creștinii nu pot, prin niciun mijloc, să înceteze a mai păcătui până când vine Isus, ajung să se simtă din ce în ce mai incomod unii cu ceilalți. Le este din ce în ce mai greu să se înțeleagă unii pe ceilalți și să lucreze împreună în comitetele bisericii, în biserici și chiar în comitetele conferințelor.

Problema afectează atât amvonul, cât și scaunele. Pastorului care urcă la amvonul sacru în sabat dimineață, cu conștientizarea faptului că el trebuie să încerce să slujească celor două școli de opinie teologică între care nu există un mic grad de tensiune, îi este greu să îndeplinească o sarcină atât de dificilă. Este cu adevărat o situație în care eșecul este inevitabil. Dacă întărește opiniile unui grup, îl dezamăgește pe celălalt grup, și viceversa. Dacă încearcă să evite să dezamăgească pe oricare dintre grupuri, prezentând predici cordiale, necontroversate, el ajunge să nu mulțumească pe nimeni și oferă ocazie criticilor, atât de des auzite: „Predicile pe care le auzim în sabat de dimineață în biserica noastră ar putea fi auzite în orice biserică din oraș duminică dimineața.”

Unii pastori sunt suficient de îndrăzneți pentru a se identifica în mod deschis cu o școală de opinie sau cealaltă, ceea ce creează probleme pentru membrul bisericii. Membrul îl aude pe pastorul A ținând o predică înflăcărată despre biruirea prin credință în puterea lui Hristos și, probabil doar o săptămână mai târziu, îl aude pe pastorul B predicând, cu aceeași înflăcărare, că nimeni nu va fi în stare să înceteze a păcătui până la revenirea lui Isus. Nedumerirea membrului bisericii se intensifică atunci când își amintește că la Conferința Generală din 1980 din Dallas, Texas, scrierile lui Ellen White au fost declarate a fi „o sursă continuă și autoritară a adevărului”. Dacă a cumpărat noua carte Seventh-day Adventists Believe, membrul află că această declarație este ferm susținută la paginile 216-230. 

Prin urmare, el se întoarce la colecția de cărți a Spiritului Profeției pentru informații și găsește materialul care a umplut cea mai mare parte a acestei cărți. Ce poate însemna aceasta? De ce sunt pastorii într-un astfel de dezacord unii cu ceilalți?

În acest stadiu, membrul bisericii se poate consulta cu administratorul conferinței sale, iar aceasta devine problema președintelui. Președintele se poate consulta cu profesorii de Biblie de la colegiul susținut de uniunea sa și poate descoperi că și ei sunt în dezacord. În cazul în care solicită ajutor din partea unor funcționari administrativi superiori, el poate constata că dezacordul există atât la nivelurile de administrație ale uniunii de conferințe, cât și ale Conferinței Generale.

Aceasta nu este o speculație ipotetică. Aceste probleme există, de fapt, în timpurile noastre. Dacă până la acest moment nu te-au afectat, consideră-te norocos și spune o rugăciune pentru membrii din biserica ta.

Așadar, ce stă în fața noastră?

Care este viitorul Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea?

Putem continua în modul în care funcționăm acum până când neînțelegerea se încheie cu o divizare – o perspectivă îngrozitoare. Sau putem obține armonia și unitatea, care acum ne ocolesc, abordând cu sinceritate întrebarea: Care este baza adevăratei unități? Să atribuim mai multă autoritate opiniilor teologilor sau cuvântului lui Dumnezeu? Speculațiilor scolastice sau Spiritului Profeției?

Noi, adventiștii de ziua a șaptea, am fost dezorientați de practica unor creștini care continuă să tipărească și să publice crezuri bisericești pe care nu au intenția vizibilă de a le urma. Pe de o parte, ei afirmă, de exemplu, că cele zece porunci sunt veșnice și neschimbătoare, iar pe de altă parte susțin că duminica este ziua de închinare, aceasta constituind un conflict vădit între logică și practică. Cu siguranță noi nu vrem să le urmăm exemplul, afirmând autoritatea scrierilor lui Ellen White, în timp ce le ignorăm de fapt.

De curând am vizitat Relicva Templul Dintelui Sacru din Kandy, Sri Lanka. Ni s-a spus că undeva în acest templu imens este ascunsă o serie de șapte casete, una în cealaltă, caseta din interior conținând un dinte autentic al lui Buda. Închinătorii se prosternează în direcția unde se pretinde că se află dintele pentru a-și arăta reverența și respectul. Efectul asupra vieții lor nu este vizibil.

Nu suntem în pericolul de a acorda un respect la fel de gol spiritului profeției? Sau e posibil ca și noi să fi luat, în mod imperceptibil, aceeași poziție pe care au luat-o unii în 1888? Vezi în Materialele 1888, volumul II, p. 684, unde Ellen White relatează că numeroși membri ai bisericii spuneau că 

„(…)fratele Smith, fratele Butler, fratele Canright, [și alții] nu mai privesc mărturiile aşa cum le-au privit cândva, ci consideră că lucrarea şi influenţa sorei White este ceva ce ţine de trecut. Acum nu mai avem nevoie de mărturii (…) Această declarație față de [acești oameni] o întâlnesc pretutindeni”. 

Aprobarea lumii și dragostea pentru păcat sunt probleme mereu prezente pentru toate grupurile creștine, dar dintre acțiunile care au contribuit la problemele actuale din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, cartea Questions On Doctrine, cu învățătura sa despre natura lui Hristos, trebuie luată în considerare, deoarece rezultatul său final a fost furnizarea unei apărări teologice pentru continuarea în păcat.

Aceasta a fost o concesie spre calvinism, o încercare de a armoniza două teologii care, în anumite puncte esențiale, sunt practic incompatibile. Nu trebuie să judecăm motivele celor care au pregătit QOD, dar se pare că a fost mai degrabă o încercare de a rescrie Spiritul Profeției cu privire la acest subiect, decât de a primi instrucțiuni de la el. Încă o dată, biserica a trebuit să învețe o lecție dureroasă: 

Încredeţi-vă în Domnul Dumnezeul vostru și veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui, și veţi izbuti. (2 Cronici 20:20).

Însă se pare că este lumină la capătul tunelului. Noua carte doctrinară, Seventh-day Adventists Believe (Adventiștii de ziua a șaptea cred), care este o explicație a celor douăzeci și șapte de puncte fundamentale de doctrină adventistă care au fost votate la Conferința Generală din 1980, este o realiniere curajoasă la credința istorică a pionierilor noștri și a bisericii noastre. Calvinismul este evident prin însăși absența sa. Cartea reafirmă că „El [Hristos] a luat asupra Sa natura omului, în starea ei căzută (…)” (pagina 49), și „(…) a spulberat mitul că oamenii nu pot asculta de legea lui Dumnezeu și că nu pot câștiga biruința asupra păcatului” (pagina 50). Aceasta conține nu mai puțin de 140 de afirmații despre posibilitatea unei vieți creștine biruitoare prin puterea primită de la Dumnezeu, care este tema citatelor lui Ellen White din această carte.

Oare va marca această nouă carte, Seventh-day Adventists Believe, sfârșitul unei ere de incertitudine, confuzie și neînțelegere între adventiștii de ziua a șaptea? Să sperăm din toată inima și să ne rugăm cu evlavie să fie așa. 

Note de subsol

[1]Pentru mai multe detalii despre anul 1901 accesează: https://www.zguduireaadventismului.ro/video/conferinta-generala-din-1901/, https://www.zguduireaadventismului.ro/1888/1901-in-retrospectiva/, https://www.zguduireaadventismului.ro/1888/1901-si-1903-ani-ai-destinului/. (N.t.).
[2]Thirteen Crisis Years, 1888-1901, From the Minneapolis Meeting to the Reorganization of the General Conference (Treispezece ani de criză, 1888 – 1901, De la întâlnirea de la Minneapolis până la reorganizarea Conferinței Generale) este o retipărire a cărții Through Crises to Victory: 1888 – 1901 (Prin criză spre victorie: 1888 – 1901), publicată inițial în 1966. Cartea duce în eroare prin multe din informațiile oferite și nu este o sursă sigură pentru adventistul care dorește informații despre sesiunea de la Minneapolis și ceea ce a urmat în anii ulteriori. Cartea construiește falsa impresie că după 13 ani de criză, în anul 1901, solia neprihănirii prin credință a fost acceptată, iar biserica s-a reorganizat în modul dorit de Dumnezeu. Pentru mai multe informații despre erorile cărții, precum și pentru o opinie echilibrată despre 1888, vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1 și Rănit în casa celor ce Îl iubeau. Ambele cărți sunt disponibile în aplicația 1888 Minneapolis, care poate fi descărcată din App Store sau Google Play. (N.t.).

Neprihănirea prin credință nu este nici o taină complicată, nici un fel de formulă magică. Este ușor de înțeles de către orice creștin, tânăr sau vârstnic. Nu este nevoie de nicio diplomă în teologie sau în psihologie. Dar, la fel ca în cazul multor altor adevăruri cât se poate de clare și simple, tainele sunt într-adevăr create de eschivări umane, interpretări false, contrafaceri și surogate. De ce ne-ar surprinde lucrul acesta? Nu s-a străduit dușmanul sufletelor să învăluie toate adevărurile mântuitoare ale evangheliei într-o taină adâncă? Să nu-l lăsăm să continue să facă aceasta.

În primul rând, să ne uităm la cuvinte – să definim termenii.

Neprihănire înseamnă calitatea sau condiția de a face ce e drept. Verifică în orice dicționar, apoi vezi definiția lui Ellen White din Parabolele Domnului Hristos, p. 312:

Neprihănire înseamnă a face ceea ce este drept (…)

În această utilizare, prin [engl. by] este doar un mod mai scurt de a spune „prin intermediul”, precum în: „Această mașină este propulsată de[1] un motor pe benzină”, sau „Acest motor este pus în funcțiune de electricitate”. În toate aceste utilizări, sensul este de „prin intermediul”. Nu trebuie să ne preocupăm de confuzia datorată celeilalte utilizări majore a cuvântului, de a indica o poziție. În descrierea casei „de pe [engl. by] marginea drumului”, sau a mașinii „de la [engl. by] marginea casei”, cu greu ar putea fi confundat cu sensul de „prin intermediul”

Credința indică mijloacele noastre de a obține puterea prin care facem ce este drept. Puterea nu este în noi. Este în Dumnezeu, în Hristos, în Duhul Sfânt. Noi primim această putere prin credință. Nu există nicio altă cale. Încercările de a trăi o viață în care să facem ce este drept, fără putere din partea Dumnezeului nostru creator, sunt complet lipsite de speranță. Nu pot avea succes.

Punând toate acestea împreună obținem: „Neprihănirea prin credință”, însemnând a face ce este drept prin intermediul puterii primite de la Dumnezeu. Am putea numi aceasta sfințire.

Dar acest lucru nu corespunde nevoii noastre. Cum rămâne cu greșelile noastre din trecut? Sunt uitate când începem să facem ceea ce este drept? Nu chiar. Greșelile din trecut trebuie iertate, acoperite, îndreptățite. Da, a îndreptăți înseamnă a ierta. Din nou, verifică cuvântul în orice dicționar vast. Apoi, vezi definiția lui Ellen White din Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. VI, p. 1070:

Iertarea și îndreptățirea sunt unul și același lucru.

De aceea, pe lângă sfințire avem nevoie de îndreptățire. Ambele vin la noi doar prin credință.

Dar ajunge cu raționamentul uman. Să revenim la frumusețea simplă a Scripturilor. În Ioan 5:24 (KJV) găsim cuvintele lui Isus:

Adevărat, adevărat vă spun: cine aude cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu ajunge sub osândă, ci este trecut de la moarte la viață.

Observă cele două utilizări ale timpului prezent:

are viața veșnică (…)

este trecut de la moarte la viață.

A vrut Isus să spună că cei credincioși nu se vor pogorî în mormânt? Evident că nu, deoarece El continuă chiar prezicând un timp când:

(…) toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele: cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată. (Versetele 28-29).

Cei credincioși se pogoară în mormânt, dar poartă cu ei „actul doveditor” al vieții veșnice. Înțelegem acest lucru. Dacă s-ar întâmpla să plătim toți banii pe o mașină, înainte de a se uza, primim un act care dovedește dreptul nostru de proprietate. Cea mai bună parte a acestui aranjament este că o copie a actului doveditor este înregistrată în siguranță la sediul organului legislativ al statului. Ne putem debarasa de ea dacă dorim, dar nu ne poate fi luată fără consimțământul nostru[2].

Tot așa, actul nostru doveditor pentru viața veșnică este înregistrat în siguranță la sediul organului legislativ al cerului. Ne putem debarasa de el dacă dorim, dar nu îl putem pierde. Poate fi retras de la sediul organului legislativ al cerului doar prin decizia noastră. Nu uita, a devenit posesia noastră când L-am crezut și L-am acceptat prima dată pe Isus Hristos. 

În cartea lui Ezechiel, capitolul 33, găsim patru descrieri, fiecare fiind un studiu de caz care ne ajută să înțelegem cum Dumnezeu aduce omului mântuirea. Vom reprezenta cele patru studii de caz pe un grafic cu o linie de demarcație prin centrul său. Linia de demarcație indică decizia noastră de a ne abate de la păcat, de a-L accepta pe Hristos ca mântuitor personal și de a-I sluji. Deasupra liniei punem cuvântul viață, iar sub linie punem cuvântul moarte. În partea de sus a graficului punem cuvintele asemănarea cu Hristos.

Fiecare persoană își începe viața cu libertatea de alegere.

În Ezechiel 33:7-9 găsim primul nostru studiu de caz, păcătosul nepocăit:

Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi cuvântul care iese din gura Mea și să-i înștiinţezi din partea Mea. Când zic celui rău: „Răule, vei muri negreșit!” și tu nu-i spui ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar, dacă vei înștiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, și el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul.

Acest om nu-L crede și nu-L acceptă niciodată pe Isus Hristos, nu răspunde niciodată la dragostea lui Dumnezeu sau la stăruințele Duhului Sfânt, nu trece niciodată linia de la moarte la viață. Vom reprezenta experiența sa pe grafic astfel:

Observă cum viața lui fără Hristos merge în jos. El nu s-a îmbunătățit odată cu trecerea anilor. Inima lui s-a împietrit împotrivindu-se continuu influențelor Duhului Sfânt. Probabil, ca mulți alții, el a intenționat, de fapt, să se împace cu Dumnezeu într-o zi, dar nu chiar acum. Ziua predării lui Dumnezeu nu a venit niciodată, dar ziua predării la moarte a venit. „A murit în păcatul lui” este epitaful său. El n-a trecut niciodată de la moarte la viață.

Studiul de caz numărul doi se găsește în Ezechiel 33:14-16 (KJV):

Dimpotrivă, când zic celui rău: „Vei muri!”, dacă se întoarce de la păcatul lui și face ce este legiuit și drept, dacă cel rău dă înapoi zălogul, returnează ce a furat, urmează învăţăturile care dau viaţa și nu săvârșește nicio nelegiuire, va trăi negreșit și nu va muri. Toate păcatele pe care le-a săvârșit se vor uita; a făcut ce este legiuit și drept, și va trăi negreșit.

Cuvântul „pocăit” din Noul Testament cuprinde de fapt ideea de cotitură, nu foarte diferit de cuvântul „se întoarce” care este folosit în acest capitol. Acum reflectăm asupra experienței păcătosului pocăit. Vom reprezenta experiența sa pe grafic, astfel:

Observă că viața acestui om nu este diferită de viața primului om până în moment în care crede, se întoarce, ia decizia de a-și preda viața lui Dumnezeu. Traiectoria lui este acum ascendentă în loc să fie descendentă. El crește în har, devenind tot mai asemănător lui Hristos în fiecare zi, prin puterea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel adaugă o notă explicativă în Romani 3:22 (KJV). Să-l citim încet și cu atenție:

Chiar neprihănirea lui Dumnezeu prin credința lui Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred (…)

A cui neprihănire? Neprihănirea lui Dumnezeu.

Cum o primim? Prin credința lui Isus Hristos.

Este pentru toți cei care cred – neprihănirea împărtășită a lui Hristos, sfințirea. 

Este peste toți cei care cred – neprihănirea atribuită a lui Hristos, îndreptățirea.

Acest verset, Romani 3:22, este unul dintre cele mai grandioase versete din întreaga Biblie. Este conceptul care a revoluționat viața apostolului Pavel și l-a făcut cel mai mare evanghelist pe care lumea l-a văzut vreodată; altul decât Însuși Isus Hristos. Este ceea ce l-a îndreptat furtunos spre Imperiul Roman, strigând cât putea de tare, parafrazând: 

Oricine poate reuși! Oricine poate avea viață veșnică! Există ajutor pentru noi – suficient ajutor pentru oricine! Oricine poate reuși! 

Nu este acesta mesajul din Evrei 7:25?

Și de aceea poate să-i mântuiască în chip desăvârșit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El – pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru ei.

Studiul nostru al Scripturii și al graficului evidențiază aceste puncte:

Păcătosul trece de la moarte la viață într-o clipită, atât cât e necesar să ia o decizie.

Păcatele sale din trecut (Romani 3:25) sunt acoperite de neprihănirea lui Hristos așezată peste el, atribuită lui. El este iertat, îndreptățit, un procedeu instantaneu.

Puterea lui Dumnezeu de a face ceea ce este drept, e neprihănirea lui Hristos dată lui, împărtășită lui, aducându-i sfințirea, o lucrare continuă.

Atâta timp cât el continuă în atitudinea sa de credință, rămâne în grafic pe partea vieții. Putem crede că vedem imperfecțiuni în el, dar Dumnezeu nu vede. Dumnezeu îl vede ca pe un desăvârșit în Hristos. Observă cum descrie Ellen White acest lucru:

Când în inimă se află dorința de a asculta de Dumnezeu și când se depun eforturi în scopul acesta, Domnul Isus acceptă dispoziția și efortul omului ca pe slujirea lui cea mai bună și completează deficiența lui cu meritele Sale divine. 1SA, p. 382

Dumnezeu nu-i arată păcătosului pocăit tot ceea ce este greșit la el și tot ce trebuie schimbat în același timp. Lucrul acesta l-ar putea copleși de descurajare. Dumnezeu îl conduce pas cu pas, corectându-l, călăuzindu-l și desăvârșindu-l, făcându-l asemenea lui Hristos. Atâta timp cât păcătosul pocăit rămâne în Hristos, crezând, încrezându-se, ascultând, el este în grafic pe partea vieții. El este desăvârșit în Hristos. El are actul doveditor pentru viața veșnică. Acest act doveditor nu poate fi pierdut, dar poate fi lepădat, se poate renunța la el. Acest lucru conduce la următorul nostru studiu de caz, apostaziatul. Se găsește în Ezechiel 33:18: 

Dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, trebuie să moară din pricina aceasta.

Pe grafic, experiența apostaziatului ar arăta astfel:

Acest om trece de la moarte la viață într-o clipită și pornește fericit pe calea spre cer. Dar apoi se întâmplă ceva. El devine prea ocupat pentru a studia Biblia, prea ocupat să se roage, iar sufletul său cunoaște o înfometare lentă. În loc să înainteze din biruință în biruință, el coboară și se stabilizează la o experiență de platou neuniformă. Lucrurile care au fost eliminate din viața lui încep să reapară. Obiceiurile rele se reafirmă. În cele din urmă el „se întoarce”, din nou, în direcția greșită. El trece linia de la viață înapoi la moarte.

Ce anume îl duce înapoi de cealaltă parte a linie? Îl vom lăsa pe apostolul Ioan să ne spună în 1 Ioan 2:1 (KJV):

Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit.

Acesta este un verset care și-a pierdut o parte din sensul său prin traducere. Nu vedem nicio diferență în limba engleză între cele două utilizări ale cuvântului „a păcătui”. În limba greacă a existat o diferență foarte semnificativă, atât în ce privește scrierea, cât și sensul. Apostolul a folosit în prima utilizare a cuvântului „a păcătui”, o formă numită liniară (ca o linie). Se referă la o practică neîncetată, continuă. În a doua utilizare, el a schimbat cu o formă punctiliară (ca un punct). Se referă la un act individual, izolat, în contrast cu o practică obișnuită. Nu există niciun mijlocitor pentru păcătuire, care este o practică neîncetată, continuă. Există un mijlocitor pentru actul izolat, recunoscut, mărturisit și regretat.

Deși nu știm ca Ellen White să fi studiat vreodată greaca, se pare că ea a înțeles diferența dintre verbele liniare și punctiliare. Observă sensul liniar al acestor pasaje:

(…) niciun om nu poate să-și acopere sufletul cu hainele neprihănirii lui Hristos, în timp ce practică păcate cunoscute sau neglijează împlinirea datoriilor știute. 1SA, p. 366

Nimeni nu poate să creadă cu toată inima în vederea neprihănirii și să obțină îndreptățirea prin credință, în timp ce continuă să practice acele lucruri pe care cuvântul lui Dumnezeu le interzice sau să neglijeze vreo datorie cunoscută. 1SA, p. 396

Atunci, ce anume îl duce pe apostaziat din partea vieții a graficului înapoi în partea morții? În limbajul modern l-am putea descrie ca fiind un păcat cultivat. Observă avertismentul lui Ellen White din Parabolele Domnului Hristos, p. 316:

Neprihănirea Domnului Hristos nu va acoperi niciun păcat cultivat cu plăcere. 

În scrierile lui Ellen White, termenul „păcat cultivat” este folosit în mod constant pentru a descrie ceea ce desparte sufletul de Dumnezeu. Observă aplicarea acestui principiu la păcatul lui Moise și Aaron la lovirea stâncii:

Dacă Moise și Aaron ar fi cultivat un spirit de înălțare de sine sau ar fi îngăduit un spirit pătimaș în fața avertizării și mustrării divine, vinovăția lor ar fi fost mult mai mare. Dar ei nu s-au făcut vinovați de un păcat cu voia, în mod deliberat, ci au fost biruiți de o ispită neașteptată, iar căința lor a fost imediată și din toată inima. PP, p. 419

(Să le explicăm specialiștilor în greacă, care poate citesc această lucrare, că respingem propunerea făcută de H. E. Dana și Julius R. Mantey conform căreia primul „a păcătui” din 1 Ioan 2:1 este un al doilea aorist [pagina 195 din gramatica lor] și îl citim ca un subjonctiv prezent activ. Aceasta este în armonie cu principiile prezentate în gramatica pregătită de Dr. William Hershey Davis [pagina 75] și, de fapt, principiile expuse în gramatica lor de către H. E. Dana și Julius R. Mantey [pagina 283]. Credem că H. E. Dana și Julius R. Mantey, nici măcar nu sunt în concordanță cu ei înșiși și că propunerea lor în ceea ce privește 1 Ioan 2:1 este mai mult o interpretare teologică decât o traducere).  

Înainte de a trece mai departe, să precizăm că starea apostaziatului nu este lipsită de speranță. Dacă alege, el poate să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu și astfel să trăiască. El va fi din nou în grafic pe partea vieții.

Voi vindeca apostazia lor, îi voi iubi de bunăvoie, căci mânia Mea s-a abătut de la el. (Osea 14:4 – KJV).

Al patrulea și ultimul nostru studiu de caz din Ezechiel 33 este experiența omului „neprihănit prin el însuși”. Ea este prezentată în versetul 13:

Când zic celui neprihănit că va trăi negreșit, dacă se încrede în neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita și el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârșit-o.

Pe grafic, experiența omului „neprihănit prin el însuși” ar arăta astfel:

Viața acestui om merge într-o direcție descendentă, ca a multor altora, până când ajunge la niște idei mai bune. Probabil că citește niște cărți bune sau întâlnește și admiră anumite persoane. El face schimbări în viața lui și inițiază reforme până când devine un cetățean și un vecin destul de bun. Din multe puncte de vedere, el are un caracter exemplar. Cu toate acestea nu-L va accepta pe Isus Hristos ca domn în viața lui.

Acest om este în pericolul de a face o greșeală imensă. El se poate compara cu niște creștini nou convertiți și poate concluziona că, din moment ce diferența dintre ei nu este mare, dacă Dumnezeu îl mântuie pe creștin, Dumnezeu îl va mântui, cu siguranță, și pe el.

Aruncând o privire asupra graficului, identificăm cu ușurință greșeala. El trece cu vederea faptul că creștinul este acoperit de neprihănirea lui Hristos, care compensează lipsurile sale și completează graficul până sus de tot, făcându-l desăvârșit în Hristos. Omul „neprihănit prin el însuși” trebuie să ajungă din poziția sa de sub „linia vieții” până în partea de sus a graficului, fără niciun ajutor din partea lui Hristos – un demers care este, în mod evident, imposibil.

Nu putem fi mântuiți prin neprihănirea noastră. Numai neprihănirea lui Hristos ne va fi suficientă. După cum obișnuia să spună un predicator de modă veche: „Nu renunți doar la băutură și crezi că aceasta te va mântui. Așa, doar vei merge în iad treaz, atâta tot.” 

Cu un preț enorm, cerul ne-a asigurat o cale de mântuire prin moartea sacrificală a propriului Fiu al lui Dumnezeu. Orice eșec din partea noastră de a aprecia acest sacrificiu ne descalifică pentru societatea cerului. Planul de mântuire al lui Dumnezeu nu poate fi îmbunătățit. Să beneficiem de el printr-o predare deplină și să nu încercăm să construim un plan al nostru.

Privind înapoi la aceste patru grafice, ar trebui să fim capabili să ne găsim experiența într-unul dintre ele. Ele sunt atotcuprinzătoare. Am putea fi în primul grafic, gata să murim în păcatele noastre, fără să fi trecut vreodată linia de la moarte la viață. Am putea fi în partea vieții, având deja o decizie luată și urmându-L cu bucurie pe Domnul nostru spre împărăția Sa, beneficiind de neprihănirea Sa la fiecare pas din drum. Am putea fi într-o stare de apostazie, din nou în partea morții a graficului. Sau am putea fi în poziția omului „neprihănit prin el însuși”, felicitându-ne că nu suntem foarte răi, dar uitând că numai neprihănirea lui Hristos ne poate mântui. Cu siguranță ne dăm seama că partea din grafic unde se află viața este singurul loc în care trebuie să fim. Dacă nu ești acolo, tot așa cum citești acest lucru, poți trece linia înainte de a pune această carte jos. Aceasta se realizează prin luarea unei decizii care ia doar o clipă. Aceasta se poate realiza spunându-I Domnului: „Văd și înțeleg acest lucru și îl voi face chiar acum. De acum înainte Tu ești Domnul meu, iar eu primesc porunci doar de la tine. Spune-mi ce vrei să fac.”

Ca o sugestie practică. Am aflat din dicționare și de la Ellen White că îndreptățirea înseamnă iertare atunci când termenul este aplicat la modul în care îl tratează Dumnezeu pe om. Observă cât de simple și clare devin unele „texte problematice”, dacă numai am citi „a ierta” acolo unde vedem cuvântul „a îndreptăți”.

De aceea prin faptele legii nicio carne [în greacă sarx] nu va fi iertată înaintea lui (…) (Romani 3:20 – KJV).

Ei sunt iertați fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. (Romani 3:24).

Pentru că noi socotim că prin credință este iertat omul, fără faptele Legii. (Romani 3:28).

De vreme ce Dumnezeu este unul, și El îi va ierta prin credință pe cei circumciși și tot prin credință pe cei necircumciși. (Romani 3:30).

Dacă Avraam a fost iertat prin fapte, are temei de laudă, dar nu înaintea lui Dumnezeu. (Romani 4:2).

Acest principiu poate fi aplicat în toate scrierile lui Pavel, având bune rezultate ori de câte ori el folosește cuvântul „a îndreptăți” pentru a se aplica la modul în care îl tratează Dumnezeu pe omul păcătos. Celălalt sens al cuvântului „a îndreptăți” – a arăta sau a dovedi că ceea ce cineva face sau a făcut este drept și adecvat – nu are nicio aplicație aici. Ceea ce face omul păcătos nu este, în niciun caz, drept și adecvat și nu se poate dovedi, în niciun caz, că este astfel. Pavel folosește cuvântul în acest sens în Romani 3:4, care se aplică numai lui Dumnezeu, nu și omului.

Scopul acestei îndreptățiri – acestei iertări – este definit de Pavel ca:

Pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului. (Romani 8:4 – KJV).

Ellen White adaugă că:

(…) iertarea are un înțeles mai cuprinzător decât își închipuie mulți. (…) Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare din păcat, ci îndreptare din păcat. (Sublinierea îi aparține ei). Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 114

Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor și umplerea locului rămas gol cu harul Duhului Sfânt. (…) Când Domnul Hristos domnește în suflet, acolo este curăție și eliberare din păcat. PDH, p. 419

Este aceasta o învățătură a perfecționismului? În niciun caz. Eroarea doctrinară a perfecționismului, din clipa când a apărut în istoria bisericii, s-a rezemat ca un scaun cu trei picioare, pe trei principii:

 1. Perfecțiunea caracterului este posibilă prin puterea lui Dumnezeu. 

2. Această perfecțiune se poate întâmpla într-un clipă – sfințire instantanee.

3. Când i se va întâmpla unui creștin, el va fi conștient de aceasta și va putea să declare altora că a devenit fără păcat. Unii adepți ai perfecționismului au susținut că această stare fără păcat nu ar putea fi pierdută. Alții nu au susținut lucrul acesta.

Două „rezultate secundare” ale doctrinei au fost acestea:

1. Doctrina simplității acțiunii morale. Conform acestei teorii, fiecare act al vieții, mare sau mic, este, în sine, fie total fără păcat, fie total păcătos, iar noi, în timp ce îndeplinim orice act al vieții, mare sau mic, suntem, de asemenea, fie total fără păcat, fie total păcătoși. Prin urmare, creștinul trece linia înapoi în partea „morții” în momentul în care face vreo greșeală neînsemnată în viața lui de creștin. El nu are nicio siguranță în Hristos și nicio neprihănire a lui Hristos nu compensează lipsurile sale. Asprimea acestei doctrine sumbre a fost combătută de dezvoltarea

2. Doctrinei providenței asigurate a lui Dumnezeu. Conform acestei teorii, Dumnezeu nu va lăsa niciodată vreun creștin care păcătuiește să moară fără a-i acorda timp să se pocăiască.

Dintre toate aceste idei, adventiștii de ziua a șaptea o acceptă doar pe prima, aceea că este posibil, prin puterea lui Dumnezeu, să biruim ispita și să trăim vieți creștine victorioase. Pe toate celelalte le respingem ca fiind invenții umane care nu sunt în armonie nici cu Scripturile, nici cu Spiritul Profeției. De aceea, a descrie credința noastră drept perfecționism ar fi o utilizare foarte incorectă a termenului.  

Am văzut că creștinul primește putere de la Dumnezeu prin credință. Cum ne este transmisă această putere? În primul rând, prin cuvântul lui Dumnezeu – Scripturile. 

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și plin de putere (…) (Evrei 4:12).

Sfințește-i prin adevărul [Tău]: Cuvântul Tău este adevăr. (Ioan 17:17)

Viața lui Hristos, care dă viață lumii, este în cuvântul Său. HLL, p. 390

Cuvântul lui Dumnezeu, adevărul, este canalul prin care Domnul Își manifestă Duhul și puterea Sa. FA, p. 519

(Pentru alte citate pe această temă, te rugăm să consulți capitolele 32 și 34 din această carte.)

Obținem o creștere constantă în har, printr-un studiu regulat și sistematic al cuvântului lui Dumnezeu, însoțit, desigur, de rugăciune. Citind acest cuvânt, nu numai că dobândim cunoștințe, dar primim și putere. Și este bine să avem la îndemână o rezervă de putere pe care o putem folosi în împrejurările critice create de eforturile speciale ale diavolului, de a ne ispiti în diferite moduri.

Din perspectiva celor patruzeci și doi de ani de slujire, pot aduce la cunoștință că există puține probleme mai supărătoare pentru tinerii creștini, și pentru unii creștini mai în vârstă, decât problema tensiunilor sexuale. Totuși, se poate face față acestor tensiuni cum se cuvine, printr-o folosire adecvată a Scripturii. David scrie:

Am ascuns cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta. (Psalmii 119:11 – KJV).

Nu putem descrie cuvântul lui Dumnezeu ca fiind ascuns în inimile noastre dacă trebuie să-l citim dintr-o carte, chiar și dintr-o carte bună precum Biblia. Trebuie memorat. Când Satana L-a ispitit pe Hristos, El nu a spus: „Așteaptă un pic, Satano, și îți voi citi câteva versete din sulul cărții lui Isaia.” Hristos l-a întâmpinat pe Satana cu Scripturile pe care le-a memorat. Ele erau în inima Lui.

Trebuie să învățăm pe de rost întreaga Biblie? Nu. Biblia este atât de încărcată cu putere încât un singur capitol va fi suficient. Alege numai un capitol care îți place. Aceeași putere a lui Dumnezeu este în toate capitolele. (Capitolul meu preferat de ani de zile este cartea lui Iuda). Învață pe dinafară acest capitol atât de bine, încât să-l poți recita cu ușurință în orice moment. Recită-l oricât de des, astfel încât să nu-l uiți.

Apoi, când ești tulburat de tensiuni sexuale sau de alte atacuri ale lui Satana, așa cum sunt toți bărbații și femeile normale uneori, recită capitolul exact în momentul acela. Tensiunile tale vor dispărea și vei fi învingător. Încearcă. Funcționează. Vei experimenta neprihănirea prin credință.  

Neprihănirea prin credință nu este o taină. Nu este greu de înțeles, de practicat sau de experimentat. Este a face ceea ce este drept prin intermediul puterii primite de la Dumnezeu. Începe cu neprihănirea lui Dumnezeu peste noi, îndreptățirea. Ea continuă cu neprihănirea lui Dumnezeu dată nouă, sfințirea. Transmiterea puterii se face prin citirea și studierea cuvântului sfânt al lui Dumnezeu – Biblia.

După Biblie, recomandăm cartea Parabolele Domnului Hristos de Ellen White. După cum Hristos Lumina lumii este lucrarea în care ea își prezintă poziția cu privire la natura și lucrarea Domnului nostru Isus Hristos, tot așa, cartea mai mică, Parabolele Domnului Hristos, este lucrarea în care ea își prezintă poziție cu privire la doctrina neprihănirii prin credință. Oricine stăpânește conținutul acestei cărți micuțe va fi în siguranță împotriva interpretărilor greșite sau denaturărilor doctrinei.  

Și în timp ce te afli în librăria adventistă, procurându-ți cartea Parabolele Domnului Hristos, de ce să nu te uiți peste întreaga colecție de scrieri ale lui Ellen White? Le-ai putea avea pe toate pentru prețul unei piese de mobilier, iar beneficiile ar fi mai mari. Dacă este necesar, cumpără-ți câte un volum pe rând, până când ți le-ai asigurat pe toate. În această perioadă a istoriei lumii, cu greu putem face o investiție mai bună.

Note de subsol

[1]Engl. by, care are și sensul de prin. (N.t.).
[2]Cititorul este îndemnat să țină cont și de următoarea afirmație al lui Ellen White: „Inima mândră se străduiește să dobândească mântuirea. Dar, atât actul nostru doveditor pentru cer, cât și potrivirea noastră pentru cer, se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru restabilirea omului până când, convins de propria sa slăbiciune și golit de toată încrederea în sine, acesta se supune controlului lui Dumnezeu. Atunci va putea el să primească darul pe care Dumnezeu așteaptă să i-l ofere. Nimic nu-i este reținut sufletului care își simte nevoia. El are acces nerestricționat la Acela în care locuiește toată plinătatea.” (N.ed.).

Un termometru atârnă pe peretele dormitorului și un alt tip de termometru se află în dulapul de medicamente. În caseta de cusut se află o ruletă flexibilă de trei picioare[2], iar într-un sertar de birou trei tipuri diferite de rigle. Pe un raft în dulap este un aparat de fotografiat cu luxmetru, pe un raft din cămară un cântar de bucătărie, iar pe podeaua din baie un alt tip de cântar.

În garaj se găsesc rulete metalice (12 picioare și 50 picioare), un echer reglabil și unul de dulgherie, un voltmetru pentru măsurarea tensiunii, un hidrometru pentru testarea bateriilor de mașină, un manometru pentru anvelope și lere pentru măsurarea spațiului la bujii. În mașină sunt o varietate de indicatoare cu ace și/sau lumini, iar pe rezervorul de apă există un dispozitiv pentru măsurarea presiunii apei. Probabil acestea nu sunt diferite de dispozitivele de măsurare care se găsesc în multe case.

Putem sugera un experiment? Adună toate dispozitivele de măsurare pe care le poți găsi în casa ta, pune-le împreună pe o masă și studiază-le pentru câteva momente. Vei observa rapid că acestea sunt de două feluri. Unele sunt folosite pentru măsurarea obiectelor, iar altele sunt folosite pentru măsurarea forțelor. Le-am putea separa în două grupuri:

Pentru măsurarea obiectelor:

Linguri

Căni

Rulete

Rigle

Echere

Lere

Pentru măsurarea forțelor:

Termometre (pentru măsurarea căldurii și frigului)

Luxmetre (pentru măsurarea luminii)

Voltmetre (pentru măsurarea electricității)

Manometre (pentru măsurarea presiunii aerului, a vidului sau a presiunii apei)

Cântare (pentru a măsura efectul gravitației asupra unui obiect)

Cu cântarele e un pic mai complicat. Ne gândim să le folosim pentru a măsura greutatea unui obiect. Dar greutatea este o calitate intrinsecă a unui obiect sau este efectul gravitației asupra acelui obiect? Bună întrebare! Putem rezolva problema observând că, fără gravitație, un obiect nu ar avea nicio greutate, ci ar pluti în spațiu. După această reflecție, probabil că am pune cântarul în grupul pentru măsurarea forței.

Acum dispozitivele noastre de măsurare sunt separate în două categorii și suntem pregătiți pentru următoarea întrebare. Cum sunt folosite? Cum își fac treaba? Din nou, vedem o diferență. Acele dispozitive care măsoară obiectele, o fac prin stabilirea dimensiunilor fizice ale acelui obiect – lungimea, lățimea și adâncimea acestuia, adică masa lui.

Însă acele dispozitive care sunt folosite pentru a măsura forțele trebuie să utilizeze o metodă diferită. Forțele nu au lungime, lățime, adâncime sau masă. Noi nu întrebăm cât de grea este această lumină sau cât de lată este această căldură. Acestea ar fi considerate întrebări fără sens. Deci, cum putem măsura forțele precum căldura, lumina, electricitatea etc.?

Cineva, undeva, a avut o idee grozavă. Lasă forța să facă o lucrare. Apoi, folosește această lucrare ca măsurătoare a forței. Lasă forța să miște un ac, atent calibrat, pe fața unui aparat de măsurare, sau să ridice mercurul într-o coloană, sau să împingă un ax în afara unui tub, sau să testeze dacă funcționează becuri de diferite dimensiuni. Și această lucrare ne va spune ce trebuie să știm despre forță. 

Lucrul acesta s-a dovedit a fi o metodă destul de bună pentru măsurarea forțelor. Un cap tractor cu remorcă de cincizeci de mii de livre[3], care accelerează pe autostradă, trebuie oprit, dacă este necesar, de o cantitate relativ mică de aer comprimat dintr-un mic rezervor de sub șasiul capului tractor. (Presiunea aerului poate fi de doar șaizeci de livre). Cu toate acestea, șoferul nu este îngrijorat, deoarece pe tabloul de bord din fața lui este un aparat de măsură cu un ac mic, asupra căruia acționează presiunea aerului, iar acesta o indică cu precizie. În felul acesta, șoferul știe întotdeauna câtă putere de frânare are la dispoziție. Are încredere în instrumentele sale.

Piloții de avioane au încredere în instrumentele lor pentru a-i ghida în siguranță prin întuneric și timonierii au încredere în instrumentele lor pentru a-i ghida prin furtuni. Experiența i-a învățat că instrumentele sunt de încredere. Acesta este doar un alt mod de a spune că forțele pot fi măsurate cu precizie de „lucrarea” pe care o fac. Acesta nu este, în niciun caz, un sistem de efectuare a măsurătorilor nedemn de încredere.  

Prin urmare, din experiența și observația noastră tragem două concluzii: În primul rând, forțele nu pot fi măsurate direct, ci trebuie măsurate prin lucrarea pe care o efectuează. Nu ne putem aduce aminte de nicio excepție de la această funcție. În al doilea rând: măsurarea forțelor prin lucrarea pe care o efectuează este o procedură precisă și demnă de încredere. Rezultatele sunt uniforme, consecvente și neîndoielnice.

Acest lucru duce la o întrebare importantă. Ce este credința? Este un obiect sau este o forță? Are credința lungime, lățime, și adâncime – adică, masă? Evident că nu. Credința este în mod clar o forță. Și din moment ce este o forță, ea trebuie măsurată, ca toate forțele, prin lucrarea pe care o efectuează. Nu există altă cale. De aceea, apostolul Pavel ne recomandă „(…) credința care lucrează prin dragoste”. (Galateni 5:6). Și apostolul Iacov avertizează că „(…) credința, dacă n-are fapte, este moartă”. (Iacov 2:17).

Mărturia dispozitivului de măsurare trebuie acceptată. Este demnă de încredere și sigură. Absența faptelor înseamnă că nu există credință mântuitoare.

Aceasta înseamnă că suntem mântuiți prin fapte? În niciun caz! Dispozitivul de măsurare nu poate îndeplini funcția pe care o are forța. Termometrul de pe perete ne poate spune dacă sursa de încălzire a casei noastre funcționează, dar nu ne poate încălzi casa. Un manometru poate măsura forța într-un sistem de frânare, dar nu poate opri tirul. Un voltmetru poate măsura forța dintr-un sistem electric, dar nu poate acționa asupra un aparat. N-are niciun rost să conectezi prăjitorul de pâine la un voltmetru. Dispozitivele de măsurare efectuează un serviciu valoros, dar nu pot avea rolul forțelor. Faptele oferă o măsurătoare a credinței, dar faptele nu pot îndeplini funcția credinței. Nu putem fi mântuiți prin fapte. De aceea, Ellen White scrie:

Deși faptele bune nu vor mântui nici măcar un singur suflet, totuși este imposibil ca vreun suflet să fie mântuit fără fapte bune. 1SA, p. 377

Lucrările mărețe ale lui Isus ne oferă măsurătoarea credinței Sale. Prin credință a trăit El o viață curată și sfântă, a făcut minuni uimitoare, a biruit elementele naturii și a înviat morții. Prin credință a îndurat El opoziția păcătoșilor, S-a predat puterii oamenilor răi și a fost ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. În credință a rostit El strigătul triumfător: „S-a sfârșit” și Și-a predat duhul Tatălui Său ceresc. Credința Lui a fost o credință care a lucrat prin dragoste – fără a se putea greși în recunoașterea ei, ușor de măsurat. Tot așa trebuie să fie măsurată și credința noastră.

Ceea ce conduce la o altă întrebare: Cine are nevoie de o măsurătoare a credinței? De fapt, toată lumea are nevoie.

Dumnezeu nu are nevoie de o măsurătoare a credinței pentru propria Lui informare. El poate citi inima omului, dar locuitorii celorlalte lumi nu pot. Prin urmare, Dumnezeu are nevoie de o măsurătore a credinței pentru a arăta lumilor care ne privesc de ce este în siguranță ca El să ne mântuie.

Lumea are nevoie de o măsurătoare a credinței pentru a deosebi între cel credincios și cel necredincios, și pentru a deosebi între credința pretinsă și credința reală. Biserica are nevoie de o măsurătoare a credinței pentru a repartiza înțelept responsabilitățile lucrătorilor bisericii. A trimite o persoană cu o credință slabă într-un câmp misionar sau chiar să rezolve o situație locală dificilă, poate fi o greșeală foarte costisitoare. 

Și noi, ca indivizi, avem nevoie de altceva, în afară de sentiment, ca măsură a propriei noastre credinței. Fără aceasta, ne-am putea trezi că suntem în dezacord cu Dumnezeu. Nu este de neconceput ca Dumnezeu să ne spună: „Credința ta devine tot mai slabă de la o vreme încoace.” 

Iar noi am putea răspunde: „Dimpotrivă, Doamne. Mă simt foarte bine în ce privește credința mea.”

Dar când Dumnezeu spune: „Unde sunt dovezile? Ce face credința ta?” vom deveni mai conștienți de starea noastră.

Deci, toată lumea are nevoie de o măsurătoare a credinței, iar această măsurătoare este ceea ce noi numim fapte. 

Este aceasta legalism? Câtuși de puțin. O lucrare a credinței nu poate fi numită legalistă. Lucrul acesta ar fi o contradicție de termeni. Legalismul nu este lucrarea credinței. Este o lucrare în care dragostea nu este prezentă.

De exemplu: Conduci spre serviciu într-o dimineață și găsești, într-o intersecție din apropierea casei tale, un indicator de oprire nou amplasat. Te oprești. Dar nu ești mulțumit de asta. Îți spui: „Ce funcționari incompetenți avem în acest oraș! Nu e nevoie de un indicator de oprire în intersecția asta! E ridicol, dar dacă nu opresc s-ar putea să iau o amendă, așa că am să opresc.” 

Ai făcut o lucrare, dar aceasta nu e lucrarea credinței. Este lucrarea legii – legalism. Nu este implicată dragostea. Nu dorești să-i mulțumești pe funcționari sau să le respecți dorințele. Cât privește legile omului, acest lucru este de ajuns. Legile omului nu cer altceva decât faptele exterioare, acțiunile legii.

Legea lui Dumnezeu este diferită. Să presupunem că urmează să te botezi, dar, din nou, nu ești mulțumit de acest lucru. În timp ce intri în apă, te gândești: „Ce ritual prostesc, demodat! Ar fi trebuit demult să se descotorosească de el. E ridicol, dar dacă nu mă botez, s-ar putea să fiu pierdut, așa că am să o fac.”

Din nou, ai făcut o lucrare, dar nu este lucrarea credinței. Nu este implicată dragostea. Este lucrarea legii, o acțiune de respectare a legii – legalism. Omul acceptă acest tip de ascultare, dar Dumnezeu nu acceptă. Dumnezeu pretinde ca faptele noastre să fie fapte ale credinței care lucrează prin dragoste. El nu va accepta acțiuni deșarte de respectare a legii. Numai roadele credinței care lucrează prin iubire pot fi o măsurătoare a acelei forțe spirituale numite credință.

Când intrăm în apa botezului pentru că Îl iubim pe Domnul nostru și ne face plăcere să împlinim voia Lui, aceasta este credința care lucrează prin dragoste, pe care Pavel a recomandat-o galatenilor. Același principiu se aplică la păzirea sabatului, la darea zecimii sau la oricare altă parte a voinței descoperite a lui Dumnezeu.

De ce trebuie să ni se pară acest principiu – acela al credinței care este o forță ce poate fi măsurată numai prin fapte – greu de înțeles? Zilnic aplicăm același principiu în raport cu alte forțe. Nu încercăm să măsurăm căldura, lumina sau electricitatea stabilind dimensiunile lor fizice. Nici nu încercăm să trăim fără să le măsurăm. Și, cu siguranță, nici nu ne-am gândi să confundăm un dispozitiv de măsurare al forței cu forța propriu-zisă sau să ne așteptăm ca acesta să aibă rolul forței.

Să ne fixăm mințile, cu hotărâre, asupra acestui adevăr. Credința este o forță, nu un obiect. Prin urmare, aceasta trebuie măsurată prin lucrările, nu prin dimensiunile ei. Iar dispozitivul de măsurare nu ne aduce mântuirea.

Mântuirea noastră este în Isus Hristos. Mântuirea vine la noi prin credința care Îl primește și care se dovedește a fi autentică prin roadele ei inevitabile (faptele bune).

Credința adevărată lucrează întotdeauna prin dragoste. Faptul de a privi la Golgota nu are scopul de a aduce la tăcere conștiința pentru neîndeplinirea datoriei (…), ci de a crea o credință în Isus, care va lucra curățând sufletul (…) 2SA, p. 20

Note de subsol

[1]Unitate de măsură a lichidelor în SUA și Regatul Unit. Un galon american este echivalentul a 3,78 l. (N.t.).
[2]Unitate de masură (foot); un picior este echivalentul a 0,3048 m. (N.ed.).
[3]O livră (engl. pound) este egală cu 0,45 kg. (N.ed.).

Articole din revistă, cărți și chiar scrisori ale lui Ellen White conțin o varietate remarcabilă de comparații, metafore și alte ilustrații, folosite cu o abilitate impresionantă.

Când ea scrie: „Lăsați-vă inimile, care prin natura lor sunt reci ca o pană de fier”, ilustrația convinge imediat.

Când ea schimbă figura de stil pentru a compara inimile noastre cu „ogorul năpădit de mărăcini”, cu pasiuni care sunt „cumplite ca o furtună” și ne avertizează că în puterea noastră umană suntem „fără puterea (…) de a stăpâni furtuna ce urlă”, cum putem să nu fim de acord?

Din fericire, ea nu ne lasă acolo. Ea scrie și despre „mâna care susține lumea” și care este în stare să ne susțină. Despre „Medicul sufletului și trupului” care poate da biruința asupra poftelor implicate în luptă. Despre „puternica pârghie a adevărului” care „ne scoate din cariera lumii și ne așază în atelierul lui Dumnezeu”. Și despre „altoiul care primește viața prin unirea cu vița”.

Ea scrie: „După cum ceara preia amprenta sigiliului, tot așa sufletul trebuie să preia amprenta Duhului lui Dumnezeu” și că „Cel care a domolit leii în groapa lor și a umblat împreună cu martorii Săi credincioși prin mijlocul flăcărilor necruțătoare, este la fel de dispus să lucreze pentru noi, să supună orice rău din natura noastră”. Cât de încurajator e să știm că putem dezvolta „caractere imaculate asemenea nufărul curat, care își deschide petalele pe întinderea lacului”.

Fie ca această folosire inegalabilă a ilustrațiilor să ne ajute să înțelegem mai pe deplin frumusețea și amploarea iubirii și puterii lui Dumnezeu.

Puterea creatoare, care a chemat lumea la existență, este cuprinsă în cuvântul lui Dumnezeu. Acest cuvânt împarte putere, dă viață. Fiecare poruncă este o făgăduință. Dacă este acceptată de voință și primită în suflet, ea aduce cu sine viața Celui nemărginit. Ea transformă natura și recreează sufletul după chipul lui Dumnezeu. ST 11/04/1906

Aceeași putere, care a transformat apa în vin la nunta din Cana, este în stare să nimicească tot răul din natura noastră și să ne facă părtași naturii divine. Aceeași putere, care l-a curățat pe lepros, poate face inima curată, potrivită pentru tovărășia lui Dumnezeu, a îngerilor și a oastei răscumpărate. Ascultarea sfântă se va găsi numai în neprihănirea pe care Hristos o dă sufletului care crede. ST 10/08/1891

Cel care a domolit leii în groapa lor și a umblat împreună cu martorii Săi credincioși prin mijlocul flăcărilor necruțătoare este la fel de dispus să lucreze pentru noi, să supună orice rău din natura noastră. DV, p. 90

Dacă oamenii ar veni la Hristos și ar învăța de la El blândețea și smerenia, ei nu ar refuza să asculte de legea lui Dumnezeu. Însă ei abandonează izvorul de apă vie, și își sapă fântâni crăpate, care nu pot să țină apă. ST 19/01/1891 

Altoiul încă poate fi unit cu Vița. După cum mlădița tăiată, fără frunze și aparent fără viață, este altoită în butucul cel viu și, fibră cu fibră, nervură cu nervură, soarbe viața și tăria viței până când înmugurește, apoi înflorește și dă rod, tot așa păcătosul poate, prin pocăință și credință, să se lege de Hristos, să devină părtaș de natură divină și să aducă rodul unei vieți sfinte, în cuvinte și fapte. RH 11/09/1883 

Cu puterile noastre limitate, noi trebuie să fim la fel de sfinți în sfera noastră, cum este Dumnezeu în sfera Lui. În limita capacităților noastre, trebuie să facem să se vadă adevărul, dragostea și excelența caracterului divin. După cum ceara preia amprenta sigiliului, tot așa sufletul trebuie să preia amprenta Duhului lui Dumnezeu și să păstreze chipul lui Hristos. ST 26/12/1892; 1SA, p. 336

O strădanie zilnică de a-L cunoaște pe Dumnezeu și pe Isus Hristos va da minții o putere și o eficiență mai prețioase decât aurul sau argintul. Pe măsură ce ne străduim, cu credință, să ne îmbunătățim facultățile date de Dumnezeu, suntem făcuți părtași ai naturii divine. ST 25/07/1900

Trăiți în legătură cu Hristos cel viu și El vă va ține tare cu o mână care nu vă va lăsa niciodată. Cunoașteți și credeți iubirea pe care o are Dumnezeu față de noi și atunci sunteți în siguranță. Iubirea aceasta este o fortăreață de neînvins împotriva tuturor înșelăciunilor și asalturilor lui Satana. „Numele Domnului este un turn tare, cel neprihănit fuge în El și stă la adăpost.” ST 4/11/1903

Dumnezeu a avut puterea de a crea flori frumoase și parfumate și El are puterea de a da blândețe și smerenie inimii, de a oferi puritate și noblețe caracterului, de a ne face deplini în Isus. ST 19/06/1893

Nu este nevoie ca noi să fim mereu copii în lucrurile religioase. Trebuie să creștem până la statura deplină de bărbați și femei în Hristos. RH 13/07/1905

Studiul Bibliei, orele de comuniune tainică cu Dumnezeu, meditarea asupra subiectelor cerești se vor dezvolta într-o puritate a caracterului asemănătoare cu cea a crinului imaculat. ST 7/02/1878

Pentru cei care ascultă, cuvântul lui Dumnezeu este pomul vieții. El are elementele necesare formării unui caracter desăvârșit, iar de efectul pe care învățătura sa îl produce în noi depinde destinul nostru pentru veșnicie. ST 3/10/1900

Prinzându-și rădăcinile adânc în pământ, copacul obține puterea de a înfrunta furtuna. Tot așa, creștinul trebuie să fie „înrădăcinat și întemeiat” în adevăr, pentru a putea sta neclintit împotriva ispitelor vrăjmașului. El trebuie să își înnoiască puterea fără încetare și să țină puternic de adevărul Bibliei. Vor fi prezentate tot felul de fabule pentru a-l atrage pe cel credincios de la loialitatea sa față de Dumnezeu, dar el trebuie să privească în sus, să creadă în Dumnezeu și să rămână ferm înrădăcinat și întemeiat în adevăr. RH 31/08/1905

Da, cuvântul lui Dumnezeu este pâinea vieții. Cei care mănâncă și digeră acest cuvânt, făcându-l o parte a fiecărei fapte, a fiecărei însușiri a caracterului, cresc tari în puterea lui Dumnezeu. El dă o vigoare nemuritoare sufletului, desăvârșind experiența și aducând bucurii ce vor rămâne pentru totdeauna. ST 25/06/1902

Acest cuvânt este pâinea cerului. Aceia care îl primesc și îl fac o parte a vieții lor, ajung puternici în tăria lui Dumnezeu. ST 30/03/1904

Seva viței ridicându-se din rădăcină este împrăștiată în ramuri, ajutând la creștere și producând flori și rod. Tot la fel, puterea dătătoare de viață a Duhului Sfânt, pornind de la Mântuitorul, umple sufletul, reînnoiește motivele și sentimentele și aduce până și gândurile în ascultare de voința lui Dumnezeu, făcându-l în stare pe primitor să aducă roadele prețioase ale faptelor sfinte. FA, p. 284

Curcubeul făgăduinței care înconjoară tronul de sus este o veșnică mărturie că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3:16). El mărturisește universului că Dumnezeu nu-l va părăsi niciodată pe poporul Său în lupta cu cel rău. Aceasta este pentru noi o asigurare că vom primi putere și ocrotire atâta timp cât va dura tronul însuși. HLL, p. 493

Dacă vă uniți cu cerul, puteți, în numele și puterea lui Isus, să vă dezvoltați caractere armonioase, caractere imaculate asemenea nufărului curat, care își deschide petalele pe întinderea lacului. ST 7/02/1878 

După cum o floare de pe câmp își are rădăcina înfiptă în pământ, după cum ea trebuie să primească aer, rouă, ploaie și lumină, la fel și noi trebuie să primim de la Dumnezeu cele necesare vieții spirituale. Numai devenind părtași ai naturii Sale primim putere să ascultăm de poruncile Lui. 7M, p. 194

Puterea care este la îndemână pentru a ne elibera din vătămare fizică sau suferință, este, de asemenea, aproape pentru a ne salva din cea mai mare nenorocire, făcând posibil pentru slujitorul lui Dumnezeu să-și păstreze integritatea în toate împrejurările și să triumfe prin harul divin. PP, p. 545

Creștinii pot într-adevăr să fie corect reprezentați de palmier. Ei sunt ca Enoh: deși încojurați de influențe otrăvitoare, credința lor se prinde de Cel nevăzut. Ei umblă cu Dumnezeu, dobândindu-și puterea și harul de la El pentru a putea rezista poluării morale ce îi inconjoară. Precum Daniel în curțile Babilonului, ei rămând puri și necontaminați. Viața lor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei sunt virtuoși în duh în mijlocul depravării. Ei sunt drepți și loiali, fervenți și zeloși, în timp ce sunt înconjurați de învățători necredincioși și fățarnici, de oamenii lumești, nelegiuiți. Credința și viața lor sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu. Isus este în ei un izvor de apă ce țâșnește pentru viață veșnică. Credința, precum rădăcinile palmierului, pătrund dedesubtul lucrurilor nevăzute, trăgându-și hrana spirituală din fântâna vieții. ST 8/07/1886

După cum altoiul primește viață când este unit cu vița, tot așa păcătosul se împărtășește din natura divină când este unit cu Hristos. Omul mărginit este unit cu nemărginitul Dumnezeu. 4M, p. 355

Prin eliberarea sufletului nostru din robia păcatului, Dumnezeu a lucrat pentru noi o eliberare care este mai mare decât cea a evreilor de la Marea Roșie. PP, p. 289

Hristos a a venit în lume pentru a le arăta [oamenilor] că a platat pentru ei pomul vieții, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea neamurilor. El a venit să restaureze chipul moral al lui Dumnezeu în om (…) Domnul Isus a venit pentru a-l întări pe fiecare căutător serios al adevărului. El a venit să-L descopere pe Tatăl. Nu a permis niciunui lucru să-I distragă mintea de la marea lucrare de restaurare a chipului moral al lui Dumnezeu în om. Iar noi trebuie să vedem că marea și importanta lucrare pentru noi este să primim asemănarea divină, să ne pregătim un caracter pentru viața viitoare. YI 27/10/1898

Hristos, întronat în templul sufletului, va șterge acea înfățișare iritată, morocănoasă și nefericită. Și, pe măsură ce norul de martori va privi la un om care reflectă chipul lui Hristos, ei vor realiza că el este înconjurat de o atmosferă plăcută. Lumea va vedea că el stă nemișcat în mijlocul furtunilor de înșelăciune, precum un cedru măreț. Acel om este unul din eroii lui Dumnezeu. El s-a biruit pe sine. 4M, p. 348

După cum se întoarce floarea după soare, pentru ca razele sale strălucitoare să o ajute în desăvârșirea frumuseții și simetriei sale, la fel are trebui să se întoarcă și urmașii lui Hristos către soarele neprihănirii, pentru ca lumina cerului să strălucească asupra lor, perfecționându-le caracterul și oferindu-le o experiență profundă și statornică în lucrurile lui Dumnezeu. Este dincolo de puterea noastră de a înțelege binecuvântările care ne sunt aduse la îndemână prin Hristos, dacă doar ne vom uni efortul nostru uman cu harul divin. YI 22/09/1898

Coacerea grâului reprezintă încheierea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie desăvârșit reprodus în caracter. Noi trebuie să fim întru totul schimbați după asemănarea lui Hristos. RH 2/03/1897

Lăsați-vă inimile, care prin natura lor sunt reci ca o pană de fier, să fie inundate de harul înduioșător, astfel încât să fie supuse de harul lui Dumnezeu și să fie întipărite de Duhul cu chipul Domnului vostru divin. ST 10/02/1890

Dumnezeu își curăță pentru Sine un popor deosebit, zelos pentru fapte bune. El șade ca un curățător și purificator de argint. Când zgura și cositorul sunt îndepărtate, chipul Lui va fi atunci reflectat în noi în mod desăvârșit. 2M, p. 317

În transformarea caracterului, alungarea pasiunilor rele și în dezvoltarea plăcutelor daruri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, noi vedem împlinirea făgăduinței: „În locul spinului se va înălța chiparosul, în locul mărăcinilor va crește mirtul.” Vedem cum pustietatea vieții se „veselește și înflorește ca trandafirul”. 

Domnului Hristos îi face plăcere să ia un material aparent lipsit de speranță, pe aceia pe care Satana i-a degradat și prin care el a lucrat, și să facă din ei subiecte ale harului Său. 6M, p. 308

Privește la stânca ce este mai înaltă decât tine, cere-I cu stăruință lui Dumnezeu har, în rugăciune tainică. Toate aceste slăbiciuni „naturale” pot fi biruite prin har. YI 1/11/1857 

Hristos este în el ca un izvor de apă care țâșnește în viața veșnică, iar adevăratul urmaș al lui Hristos întărește hotărârile cele bune ale tuturor acelora cu care vine în legătură. Astfel de credincioși sunt creștini vii, în creștere. Ei poartă cu ei mireasma sfințeniei și ajung la măsura staturii de bărbați și femei în Hristos Isus. ST 3/04/1893

El vede ca într-o oglindă slava lui Dumnezeu și este schimbat în același chip al Lui, prin Duhul Domnului. ST 4/07/1892

Puternica pârghie a adevărului ne scoate din cariera lumii și ne așază în atelierul lui Dumnezeu, unde trebuie să ne supunem spre a fi ciopliți, îndreptați și șlefuiți dacă vrem să fim pregătiți pentru clădirea cerească. ST 5/05/1887

Lucrarea lui Hristos pentru curățarea leprosului de această boală grozavă este o ilustrație cu privire la lucrarea Lui de curățare a sufletului din păcat (…) Atingerea Lui a dat putere dătătoare de viață. HLL, p. 266

Dumnezeu a asigurat mijloace îndestulătoare în ceea ce vă privește. El a prevăzut ca în cazul în care vă veți supune condițiilor prevăzute în cuvântul Său și vă veți despărți de lume, să puteți primi de la El tărie pentru a înfrânge orice influență înjositoare și să dezvoltați ceea ce este nobil, bun și înălțător. Hristos va fi în voi „un izvor de apă care țâșnește în viața veșnică”. Voința, intelectul și fiecare emoție, când se află sub stăpânirea religiei, au o putere transformatoare. 3M, p. 83

Medicul sufletului și trupului, El dă biruință asupra poftelor implicate în luptă. El a asigurat toate mijloacele pentru ca omul să poată avea desăvârșire de caracter. DV, p. 130

Primiți prin credință în suflet sămânța nestricăcioasă a cuvântului, iar ea va dezvolta un caracter și o viață asemenea caracterului și vieții lui Dumnezeu. PDH, p. 38

Cuvântul lui Dumnezeu este pentru noi o fotografiere a minții lui Dumnezeu și a lui Hristos și, de asemenea, a omului căzut și a omului înnoit după chipul lui Hristos, având o minte divină. 3M, p. 537

Cu cât este mai adâncă noaptea pentru poporul lui Dumnezeu, cu atât mai strălucitoare sunt stelele. Satana îi va hărțui teribil pe cei credincioși, dar în numele lui Hristos ei vor ieși din această situație mai mult decât biruitori. 5M, p. 81

Ogorul, odată năpădit de mărăcini, nu poate fi curățat decât printr-o muncă sârguincioasă. Tot la fel, tendințele rele ale inimii firești pot fi biruite numai printr-un efort stăruitor, în numele și în puterea lui Hristos. PDH, p. 56

Pasiunile dominante ale inimii nu pot fi stăpânite de nicio putere omenească. În privința aceasta, suntem la fel de fără putere ca ucenicii care nu erau în stare să stăpânească furtuna ce urla. Dar Cel care a liniștit valurile Mării Galileei prin cuvântul Său, are un cuvânt aducător de pace pentru fiecare suflet. Oricât de grozavă ar fi furtuna, cei care se îndreaptă spre Isus cu strigătul: „Doamne, salvează-ne”, vor fi eliberați. Harul Lui, care împacă sufletul cu Dumnezeu, liniștește lupta pasiunilor omenești și, în iubirea Lui, inima găsește odihnă. RH 15/10/1908

Mâna care susține lumea, susține și întărește cea mai slabă și mai păcătoasă ființă umană. ST 10/10/1900

Noi putem fi tari în Domnul și în puterea tăriei Lui. Primindu-L pe Hristos, suntem îmbrăcați cu puterea Lui. Mântuitorul, care locuiește în inimă, face ca puterea Lui să devină proprietatea noastră. Adevărul devine capitalul nostru. Nicio lipsă de neprihănire nu se vede în viață. Suntem în stare să rostim la timp cuvinte către aceia care nu cunosc adevărul. Prezența lui Hristos în inimă este o putere vitalizantă, care întărește întreaga ființă. 7M, p. 71

Ei sunt pietre colțuroase scoase din cariera lumii, cioplite de unealta adevărului, însă nu este planul lui Dumnezeu ca ei să rămână mereu niște pietre colțuroase. Cu toții trebuie să fim aduși în atelierul lui Dumnezeu, unde ciocanul și dalta vor lucra asupra noastră până când vom fi ciopliți și îndreptați. Apoi urmează să fim supuși unei lucrări și mai frumoase de lustruire și șlefuire, până când vom fi pregătiți pentru un loc în templul lui Dumnezeu, când fiecare piatră se va așeza la locul ei fără a se auzi zgomotul securii sau al ciocanului. RH 18/12/1883

Întrebările răzbat până la noi. Ele ne fac să reflectăm și să ne gândim, măcar pentru o clipă. Întrebarea ei – 

De ce nu ar trebui să ne desăvârșim un caracter asemănător lui Hristos?

– ne poate face dintr-o dată să realizăm și să recunoaștem că, de fapt, nu există niciun motiv întemeiat. Acesta ar putea fi numit momentul adevărului. Fie ca acest moment să fie urmat, în experiența noastră, de decizie, hotărâre și acțiune, prin atotputerea lui Dumnezeu. 

De ce nu ar trebui să ne desăvârșim un caracter asemănător lui Hristos? YI 20/02/1896

Să nu ne lepădăm oare de păcatele noastre și să le dăm drumul? RH 9/06/1896

Ni se poruncește să ne luptăm pentru desăvârșirea caracterului. Învățătorul divin spune: „Voi fiți deci desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru ceresc este desăvârșit.” Ne-ar chinui Hristos cerând de la noi un lucru imposibil? Niciodată, niciodată! Ce onoare ne acordă îndemnându-ne să fim sfinți în sfera noastră, așa cum Tatăl este sfânt în sfera Lui! El ne poate face în stare să facem acest lucru, fiindcă declară: „Toată puterea mi-a fost dată în cer și pe pământ.” Este privilegiul nostru să pretindem această putere nemărginită. ST 3/09/1902

Să nu ne folosim de înaltul nostru privilegiu în Hristos – sfințirea prin adevăr? RH 5/05/1904

De ce copiii lui Adam, care îl învinuiesc pe Adam pentru păcatul său, nu încetează să încalce legea? RH 15/07/1890

Să nu ne curățăm acum, fără întârziere, de orice întinare a cărnii și a spiritului, desăvârșind sfințenia în teama de Dumnezeu? RH 8/11/1906

De ce nu ar trebui să umblăm cu Dumnezeu, așa cum a umblat Enoh? De ce să nu avem zilnic harul transformator al lui Hristos? RH 31/01/1893

De ce ne agățăm de orice este ofensator pentru El? De ce să nu ne desprindem de fiecare păcat și să desăvârșim sfințenia înaintea Lui? RH 16/09/1890

De ce să nu vă hotărâți că veți sta în bărbăția și feminitatea voastră date de Dumnezeu și, prin Hristos, să fiți biruitori? De ce să nu spuneți: „Dumnezeu a promis puterea și eu voi recâștiga chipul moral al Creatorului și Mântuitorului meu?” ST 18/03/1889

(…) voi, care nu v-ați sfințit sufletele prin ascultarea de adevăr, vă așteptați ca, la apariția Sa, Hristos să vă pregătească? Atunci nu va mai fi sânge ispășitor care să spele petele păcatelor. RH 17/08/1869

Ce nu a făcut Hristos pentru ca omenirea căzută să fie adusă înapoi la loialitate și să fie împăcată cu Dumnezeu? RH 10/02/1891

Cea mai importantă întrebare dintre toate este: Cum îmi pot salva sufletul, pentru care a murit Hristos? Cum să fiu sfânt, așa cum El este sfânt? RH 18/08/1891

Să-l facem pe Hristos să ajungă să Se rușineze de noi, când noi ne agățăm de imperfecțiunile și diformitățile noastre? Harul Lui ne este promis. Dacă îl vom primi, ne va înfrumuseța viețile (…) Deformarea noastră va fi schimbată cu bunătate, desăvârșire. Viața noastră va fi împodobită cu harul care a făcut viața lui Hristos atât de frumoasă. RH 14/01/1904

Ne va da Dumnezeu o piatră dacă cerem pâine? Nu, El va acoperi nevoile noastre din plinătatea Sa îmbelșugată. Isus a adus la îndemâna noastră puterea pământului și a cerului. El Și-a înveșmântat divinitatea în umanitate. ST 9/09/1889

De ce nu apucăm, prin credința vie, puterea pe care El este atât de doritor să ne-o dea, pentru ca noi să putem fi o binecuvântare pentru cei pierduți? ST 3/12/1885

Nu a venit Hristos în această lume pentru a realiza planul de mântuire în favoarea omului, pentru a-i arăta cum să biruie ispitele vrăjmașului? Atunci, va reține Dumnezeu de la copiii Săi ceva ce le va desăvârși caracterele? ST 30/12/1903

Hristos poartă în cer semnele nemiloase lăsate de cuie, așadar, poate El uita ce a cumpărat cu sângele Său? Îi va lăsa El pe copii și tineri să fie o pradă ispitelor inamicului? Nu, El a asigurat mijloace îmbelșugate pentru toți tinerii, astfel încât, atunci când Îl cheamă în încurcătură și încercare, El le va asculta rugăciunea și, în fiecare ispită, le va pregăti calea de scăparea. YI 3/08/1887

Puterea lucrătoare de minuni a harului lui Hristos este dezvăluită în crearea în om a unei inimi noi, a unei vieți mai înalte, a unui entuziasm mai sfânt. Dumnezeu zice: „Vă voi da o inimă nouă.” (Ezechiel 36:26). Nu e aceasta, reînnoirea omului, cea mai mare minune care poate să fie săvârșită? Ce nu poate face agentul uman, care prin credință se prinde de puterea divină? 9M, p. 152

Puteți fi desăvârșiți în sfera voastră, precum Dumnezeu este desăvârșit în sfera Lui. Nu a declarat Hristos: „Voi fiți deci desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru ceresc este desăvârșit?” ST 16/08/1905

Nu trebuie să așteptăm vreun timp special, ci astăzi trebuie să ne consacrăm lui Dumnezeu, refuzând să mai fim slujitori ai păcatului. Oare vă imaginați că vă puteți lăsa de păcat puțin câte puțin? Oh, renunțați imediat la orice lucru blestemat! Urâți lucrurile pe care le urăște Hristos și iubiți lucrurile pe care le iubește Hristos. Oare nu a asigurat El mijloacele pentru curățarea voastră din păcat, prin moartea și suferința Sa? 1SA, p. 327

Vrei să-L lași să te cioplească, să te îndrepte și să te șlefuiască pentru acea clădire care este ridicată fără a se auzi zgomotul securii sau a ciocanului? Nicio lovitură nu va mai fi dată după încheierea timpului de probă. 2M, p. 430

Vă așteptați ca Hristos să vă facă potriviți pentru cer la revenirea Lui? Nicidecum. Trebuie să fiți găsiți de El fără pată, fără cusur sau zbârcitură, sau nimic de acest fel. Acum este timpul de veghere și de încercare. Acum este timpul să obținem o pregătire pentru a îndura ziua venirii Lui și pentru a sta în picioare la arătarea Lui. RH 19/04/1870

Ce privilegiu este să fi adus în favoarea lui Dumnezeu! Ce ar putea să ne înalțe mai mult, să ne rafineze și să ne ridice mai presus de plăcerile frivole ale pământului decât să avem comuniune cu El? Să avem naturile corupte reînnoite prin har, să avem în supunere poftele senzuale și înclinațiile animale și să rezistăm mai departe având o independență morală nobilă, dobândind victorii zi cu zi, va aduce pace conștiinței, care se poate naște doar din înfăptuirea a ceea ce este drept. RH 11/03/1880

Ne așteptăm noi să viețuim împreună cu Hristos în lumea veșnică? Atunci trebuie să viețuim cu El aici, astfel încât El să ne ajute în fiecare timp de încercare și ispită și să ne pregătească pentru venirea Sa pe norii cerului. RH 5/05/1891

Ceea ce vom fi în căminul ceresc, când vom fi mântuiți, pe vecie mântuiți, va fi reflectarea a ceea ce suntem acum în caracter și slujire sfântă. Să nu ne arătăm loialitatea, ținând poruncile lui Dumnezeu aici, în acest loc al punerii la probă? RH 12/04/1898

Credința în ispășirea și mijlocirea lui Hristos ne va ține statornici și neclintiți în mijlocul ispitelor care apasă asupra noastră în biserica Sa luptătoare (…) De ce Îl dezonorăm pe Dumnezeu cu necredința noastră rușinoasă? Domnul S-a angajat să ne dea puterea de a ne face în stare să stăm în picioare. RH 9/06/1896

Hristos a venit în această lume pentru a realiza planul de mântuire în favoarea omului, pentru a-i arăta cum să biruie ispitele vrăjmașului. Atunci, va reține Dumnezeu de la copiii Săi ceva ce le va desăvârși caracterele? ST 20/05/1908

Să nu lăsăm Duhul lui Hristos să ia în stăpânire inimile noastre, ca să putem fi curățați de orice pată a egoismului? RH 26/09/1907

De ce nu primim mai mult de la Cel care este izvorul luminii și al puterii? Noi așteptăm prea puțin. Oare Și-a pierdut Dumnezeu dragostea pentru om? Oare dragostea aceasta nu se revarsă încă spre pământ? Și-a pierdut El dorința de a Se dovedi plin de putere pentru poporul Său? Hristos ne va da biruință în luptă. RH 24/03/1904

Oare nu te va ajuta Cel care este în stare să facă acest lucru, când Îi vei cere să-ți dea har pentru a merge pe calea ascultării? Nu îți va da El acea tărie, acea înțelepciune și cunoaștere care te vor conduce să pășești pe urmele Sale? ST 31/01/1878

Resursele cerului sunt nelimitate și toate sunt la dispoziția noastră. Atunci, întreb, de ce înaintarea lucrării Domnului în lumea noastră este atât de lentă? De ce nu cresc urmașii Domnului în cunoaștere și curăție, în sfințenie și putere? RH 18/02/1904

Când oamenii dau greș, aceasta se datorează faptului că ei nu se folosesc de mijloacele pe care Dumnezeu le-a asigurat. Ei nu se încred în Domnul. RH 29/04/1890

Toți cei care apostaziază sunt lipsiți de orice scuză reală. ST 18/09/1893

El nu Își întoarce privirea de la călcătorul de lege pentru că nu vrea să-l ierte, ci, pentru că păcătosul refuză să folosească mijloacele îmbelșugate ale harului, Dumnezeu nu-l poate elibera din păcat. RH 1/04/1915

Dumnezeu nu poate fi acuzat niciodată că este nedrept pentru că nu trimite ajutor oamenilor. Însă de partea celui asaltat de ispită, există o neglijență în a-și însuși ajutorul oferit gratuit. Dacă s-ar fi încrezut în Hristos, El S-ar fi dovedit a fi un mântuitor atotîndestulător. Viața spirituală este întărită prin luptă. Nu suntem lăsați singuri, dar trebuie să căutăm ajutor acolo unde va fi găsit cu siguranță. RH 28/06/1892

Încetați să mai căutați nod în papură și să criticați. Nu pretindeți că sunteți inspirați când spuneți zâmbind: „Nu se așteaptă ca vreun om să fie desăvârșit.” Aceasta este o mască vrednică de dispreț. RH 16/12/1890

Dumnezeu nu ar putea face mai mult decât a făcut pentru noi. Ne-a lăsat fără scuză. RH 24/09/1901

În ziua judecății, comportamentul omului care a păstrat slăbiciunea și nedesăvârșirea naturii omenești nu va fi justificat. Pentru el, nu va fi niciun loc în cer. El nu s-ar putea bucura de desăvârșirea celor sfinți în lumină. Cel care nu are suficientă credință în Hristos, pentru a crede că El e în stare să-l ferească de păcătuire, nu are credința care îi va oferi intrarea în împărăția lui Dumnezeu. RH 10/03/1904

Cel care nu poate rezista ispitei, deși i s-a pus la îndemână orice înlesnire pentru a birui, nu este înregistrat ca om în cărțile din ceruri. YI 16/07/1903

(…) nu există nicio scuză pentru păcat, fie mare sau mic. Hristos a fost oferit ca loc de scăpare pentru cel ispitit. ST 18/12/1893

Mulți dintre cei care cad în ispită, se scuză cu argumentul că natura divină a lui Hristos L-a ajutat să biruie și că omul nu are această putere în favoarea sa. Dar aceasta e o greșeală. Hristos a adus puterea divină la îndemâna tuturor. YI 28/12/1899

Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru vreo faptă rea. Satana jubilează când îi aude pe pretinșii urmași ai lui Hristos aducând scuze pentru nedesăvârșirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcătuire. Un caracter sfânt, o viață asemănătoare lui Hristos sunt accesibile fiecărui copil al lui Dumnezeu care se căiește și crede. HLL, p. 311

Din pricina piedicilor care par insurmontabile, creștinul poate căuta să se scuze de la ascultarea de adevăr așa cum este el în Isus, dar el nu poate aduce nicio scuză care să reziste cercetării. Dacă el ar putea face aceasta, atunci ar dovedi că Dumnezeu este nedrept în aceea că El a stabilit pentru copiii Săi niște condiții de mântuire, la care nu se pot conforma. FA, p. 466

Însă mulți spun că Isus nu a fost asemenea nouă, că El nu a fost așa cum suntem noi în lume, că El a fost divin și că noi nu putem să biruim cum a biruit El. Totuși, apostolul Pavel scrie: „Căci, negreșit, nu îngerilor le vine El în ajutor, ci seminței lui Avraam. Prin urmare, trebuia să Se asemene fraților Săi în toate privințele, ca să devină un mare-preot îndurător și credincios înaintea lui Dumnezeu, făcând astfel ispășire pentru păcatele poporului. Căci, întrucât El Însuși a suferit, când a fost ispitit, poate să vină în ajutor celor care sunt ispitiți.” „Căci nu avem un Mare-Preot care să nu simtă cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost ispitit ca noi în toate privințele, dar a rămas fără păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare și să găsim har și ajutor la vreme de nevoie.” Isus spune: „Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe tronul Meu, după cum și Eu am biruit și am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui.” RH 1/03/1892 

El a făcut posibil ca tu să fii un biruitor. Nu spune că este imposibil pentru tine să birui. Nu spune: „Este în natura mea să fac asta și asta și nu pot face altfel. Am moștenit slăbiciuni care mă fac neputincios în fața ispitei.” Știm că nu poți birui în propria ta putere, dar ajutorul se află la Cel care este atotputernic. ST 17/06/1889

Cuvântul lui Dumnezeu arată că responsabilitatea pierii noastre ne aparține în exclusivitate. Totul depinde de ascultarea sau neascultarea noastră. RH 7/07/1891

Prin credință și rugăciune, toți pot să îndeplinească cerințele evangheliei. Nimeni nu poate fi forțat să încalce legea. În primul rând, trebuie să fie câștigat consimțământul său. Sufletul trebuie să intenționeze actul păcătos, mai înainte ca pasiunea să domine asupra rațiunii sau nelegiuirea să triumfe asupra conștiinței. Ispita, oricât de puternică ar fi, nu este niciodată o scuză pentru păcat.  5M, p. 177

Cei care sunt biruiți, se pot învinovăți doar pe ei pentru eșecul lor de a se împotrivi inamicului. Toți cei care vor, pot veni la Hristos și pot găsi ajutorul de care au nevoie. RH 9/06/1910

Nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu impută păcatul celui care încalcă legea. Acest lucru nu este înregistrat împotriva lui Satana, ci împotriva păcătosului. Dumnezeu nu acceptă niciodată lucrarea lui Satana ca o scuză pentru comiterea unui păcat. ST 13/12/1899

Ispita cea mai puternică nu poate scuza păcatul. Oricât de mare ar fi presiunea exercitată asupra sufletului, călcarea de lege este propria noastră faptă. Nu stă nici în puterea pământului și nici a iadului să constrângă pe cineva să făptuiască răul. Satana ne atacă în punctele noastre cele mai slabe, dar nu trebuie să ne lăsăm înfrânți. Oricât de sever sau de neașteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu ne-a asigurat ajutor și, în puterea Sa, noi putem birui. RH 18/04/1907 

Când cazurile tuturor oamenilor vor fi judecate și ei [cei pierduți] vor fi trimiși să sufere pentru faptul că L-au disprețuit pe Dumnezeu și că au desconsiderat onoarea Sa prin neascultarea lor, nimeni nu va avea o scuză și nimeni nu ar fi trebuit să piară. 1SA, p. 96

Neștiința nu mai este acum o scuză pentru încălcarea legii. Lumina strălucește cu claritate și nimeni nu trebuie să fie neștiutor, căci Însuși marele Dumnezeu este învățătorul omului. 3M, p. 162

Dacă se poticnește și cade în ispitele lui Satana, omul n-are nicio scuză. Căci el are neascultarea lui Adam ca avertisment, viața Mântuitorului lumii ca exemplu de ascultare și lepădare de sine și promisiunea lui Hristos că „celui ce va birui îi  voi da să stea cu Mine pe tronul Meu, după cum și Eu am biruit și am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui”. RH 13/10/1874

Isus este puternic pentru a salva poporul Său din păcatele sale. Lumina din cer ne-a luminat calea. Păcatul ne-a fost descoperit de cuvântul și Duhul adevărului, pentru a nu fi găsiți călcători ai preceptelor divine. Și nu există nicio ocazie de a invoca drept scuză neștiința. Porunca este: „Să se depărteze de fărădelege.” RH 27/03/1888

Sora mea, nu-ți scuza defectele pentru că alții sunt greșiți. În ziua lui Dumnezeu, nu vei îndrăzni să invoci ca scuză pentru neglijența ta de a-ți forma un caracter pentru cer, faptul că alții n-au manifestat devoțiune și spiritualitate. 2M, p. 396

Acțiunea lui Satana este să te ispitească, dar a ceda este propria ta acțiune. Nu stă în puterea întregii oștiri a lui Satana să-l forțeze pe cel ispitit să încalce legea. Nu există nicio scuză pentru păcat. 4M, p. 623

[Experiența lui Iosif] este un exemplu pentru toate generațiile care vor trăi pe pământ. Deși pot fi expuși influențelor rele, ei ar trebui să realizeze întotdeauna că există o apărare la îndemână și că va fi vina lor dacă nu vor fi izbăviți. Dumnezeu va fi un ajutor prezent, iar Duhul Său un scut. Cu toate că sunt înconjurați de cele mai severe ispite, există o sursă de putere la care se poate recurge și obține harul de a rezista acestora. ST 8/01/1880

Nu există nicio scuză pentru ca cineva să nu aibă ajutorul divin. Nu există niciun motiv pentru care cineva să se poticnească de munții întunecoși ai necredinței. Cuvântul lui Dumnezeu este oferit ca garanție în făgăduințele Sale îmbelșugate. Și dacă dăm greș, responsabilitatea ne revine în mod individual nouă, celor cărora am acceptat poziția solemnă care ne face purtători de cuvânt pentru Dumnezeu. Căci făgăduințele sunt făcute pe condiții clar expuse și, dacă pierim, nu avem pe cine să dăm vina decât pe noi înșine. Trebuie să ne depărtăm de orice nelegiuire. RH 4/09/1888

Nu avem nicio scuză pentru faptul de a rămâne în slăbiciune și sărăcie spirituală. (…) S-au asigurat toate mijloacele și depinde întru totul de noi dacă vom crede cuvintele lui Dumnezeu. ST 25/04/1900 

Hristos nu a venit să diminueze vina păcatului, pentru ca omul să poată avea libertatea de a fi necredincios. El a venit să trăiască legea lui Dumnezeu, nelăsându-i omului nicio scuză pentru încălcarea unui singur precept. ST 24/02/1898

Mai mult decât atât, El a înlăturat de la omul căzut orice scuză pe care ar putea-o susține ca motiv pentru a nu ține legea lui Dumnezeu (…) Niciun om nu poate spune că el este supus fără speranță robiei păcatului și lui Satana. ST 16/01/1896  

Omul a căzut prin păcat, dar nu este nevoie ca el să repete în mod continuu călcarea de lege a lui Adam și a Evei. YI 31/05/1894

Nu vom avea nicio scuză pe care s-o prezentăm în ziua lui Dumnezeu, dacă vom da greș în a atinge standardul pus înaintea noastră în cuvântul Său. ST 1/02/1883

Nimeni să nu caute să-și scuze defectele de caracter spunând: „Acesta este «felul meu de a fi.»” YI 14/09/1893

Nu este suficient să mărturisești că ești un copil al lui Dumnezeu. Cel care are în el această speranță, se va curăța de orice întinare. Dar aceasta este lucrarea de care ne ferim zilnic nouă zecimi dintre noi. Socotim că nu contează dacă ne înfuriem din când în când, dacă înșelăm din când în când, dacă suntem egoiști și nepoliticoși. YI 5/03/1903 

Dacă mediul în care trăiesc tinerii este neplăcut și categoric rău, mulți fac din acest lucru o scuză pentru a nu-și desăvârși un caracter creștin. Exemplul lui Hristos condamnă ideea că urmașii Săi sunt dependenți de loc, șansă sau prosperitate pentru a trăi o viață fără prihană. Hristos i-ar învăța că orice loc sau poziție la care i-a chemat providența lui Dumnezeu, va fi făcut, de credincioșia lor, un loc onorabil și totuși umil. YI 1/03/1872

Dumnezeu ne trage la răspundere pentru marea lumină care strălucește pe calea noastră. El a făcut pentru noi tot ceea ce ar putea face un Dumnezeu. El a pus mântuirea la îndemâna noastră, iar întrebarea la care trebuie să dăm acum răspunsul este: „Vom profita la maximum de aceste binecuvântări?” ST 19/05/1887 

(…) toate mijloacele au fost asigurate pentru ca noi să putem avea lumina, și nu va fi nicio scuză în ziua lui Dumnezeu dacă am fost biruiți de păcatele noastre. ST 27/01/1888

Nu există niciun motiv pentru care omul ar trebui să cadă pradă șiretlicurilor inamicului. Hristos a biruit în favoarea omului, iar dacă se așază sub conducerea Comandantului mântuirii sale, și omul poate fi un învingător. ST 12/01/1891

Pentru ca familia omenească să nu poată avea nicio scuză din cauza ispitei, Hristos a devenit una cu ei. ST 14/10/1897

Tuturor acelora care-L primesc Hristos, le va da putere să devină fii ai lui Dumnezeu (…) Cei care sunt biruiți, se pot învinovăți doar pe ei pentru eșecul lor în a se împotrivi inamicului. Toți cei care vor, pot veni la Hristos și pot găsi ajutorul de care au nevoie. ST 3/01/1906

El nu va încuviința păcatele noastre și nici nu va trece cu vederea defectele noastre de caracter. El așteaptă ca, în numele Său, noi să biruim. PDH, p. 316

„După cum ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui în dragoste.” Nu poate fi nicio înțelegere greșită aici, decât dacă există o orbire deliberată. Noi trebuie să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, în dragoste. RH 6/09/1892

Nu vă scuzați defectele de caracter, ci biruiți-le prin harul lui Hristos. YI 11/08/1892 

(…) când Dumnezeu emite o poruncă, El intenționează ca noi să ascultăm de El. Circumstanțele noastre, mediul nostru, perspectivele noastre financiare nu trebuie avute în vedere în această privință sau făcute o scuză. Căci El va da putere fiecăruia care, cu sinceritate, începe să împlinească cuvântul Său, pentru că Dumnezeu este Cel care l-a rostit. ST 18/04/1895

Prin rugăciune arzătoare și credință vie, putem rezista atacurilor lui Satana și ne putem păstra inimile neîntinate. 

Ispita cea mai puternică nu poate scuza păcatul. Oricât de mare ar fi presiunea exercitată asupra sufletului, călcarea de lege este propria noastră faptă. Nu stă nici în puterea pământului, nici a iadului să constrângă pe cineva să păcătuiască. Voința trebuie să consimtă și inima trebuie să cedeze, altfel pasiunea nu poate birui rațiunea, nici nelegiuirea nu poate triumfa asupra neprihănirii. ST 4/10/1883

Ar trebui acum să ne cercetăm pe noi înșine cu sârguință: „Pot sta în fața Dumnezeului cel sfânt cu realizările mele actuale?” Nu vom avea nicio scuză dacă în marea zi a judecății nu vom fi găsiți corespunzători, fiindcă avem acces la cuvântul lui Dumnezeu. Luați Biblia ca manual, pentru că prin ascultarea de adevărurile ei vor fi sfințiți. RH 15/08/1907

Slăbiciunea experienței noastre creștine se datorează în totalitate perversității inimii umane. RH 6/12/1898

Hristos ne spune: „Voi fiți deci desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru ceresc este desăvârșit.” Domnul poate și îi va ajuta pe toți cei care caută ajutorul Său în efortul lor de a deveni curați și sfinți. Dumnezeu ne-a dat cuvântul Său drept călăuză și sfătuitor și nu avem nicio scuză dacă dăm greș în atingerea standardul pus înaintea noastră. RH 26/02/1901

Nu există nicio scuză pentru dezertare sau pentru descurajare, deoarece toate făgăduințele harului ceresc sunt pentru cei care flămânzesc și însetează după neprihănire. Intensitatea dorinței reprezentată prin flămânzire și însetare este o garanție că provizia râvnită va fi dată. 7M, p. 213

(…) deoarece făgăduințele lui Dumnezeu sunt atât de îmbelșugate, nu există scuză pentru niciunul dintre noi dacă vom continua în păcat. YI 18/05/1893

Nu este nicio scuză pentru faptul că ajungem mai asemănători cu Satana, mai asemănători cu natura omenească. RH 1/10/1889

În natura umană, El a trăit viața pe care o cere și de la urmașilor Săi să o trăiască și, prin urmare, nu există nicio scuză pentru nimeni să dea greș în atingerea standardului desăvârșirii. RH 20/12/1898

Planul de mântuire prevede orice împrejurare critică și fiecare dorință a sufletului. Dacă ar avea lipsuri în vreun fel, păcătosul ar putea găsi o scuză pentru a susține neglijarea termenilor săi. Însă, Dumnezeul cel nemărginit a avut o cunoaștere a trebuinței fiecărui om și s-au asigurat mijloace îmbelșugate pentru a suplini orice nevoie. RH 10/03/1891

Mulți își tolerează și scuză defecte de caracterele, dar toate acestea trebuie să fie corectate. Fiecare abatere de la ce este drept e păcat, iar păcatul trebuie lepădat. ST 6/03/1884

Hristos a venit să ne învețe cum să trăim. El ne-a invitat să venim la El, să învățăm de la El, să fim blânzi și smeriți cu inima ca să putem găsi odihnă pentru sufletele noastre. Deoarece Isus a trăit exemplul nostru, nu avem nicio scuză pentru a nu imita viața și lucrările Sale. ST 18/07/1892

Nu va fi nicio scuză pentru păcătosul care, în mod voit, respinge și neglijează o mântuire atât de mare. ST 2/05/1892

Domnul înțelege toate defectele din caracterul uman. El dorește să-l salveze pe om. În acest scop a venit El în această lume. În El locuiește toată suficiența. În El locuiește „trupește toată plinătatea Dumnezeirii”. Caracterele care rămân nedesăvârșite, de vreme ce printre ei se află Cineva care a venit în lumea noastră cu scopul precis de a înlătura păcatul lumii, arată faptul că ei nu apreciază însușirile lui Hristos suficient de mult pentru a flămânzi și înseta după neprihănire și ei nu vor fi înălțați ca fiind vrednici (…) Hristos reprezintă toată puterea posibilă pentru toți cei care își vor însuși cuvintele Sale prin credință. El este într-adevăr pâinea vieții. Niciun bărbat, femeie, tânăr sau copil nu poate spune: „Am pofte pe care El nu le poate satisface.” Toate dorințele pe care El nu le îndeplinește sunt însoțite de o suficiență superioară, cu scopul de a desăvârși caracterului creștin. RH 28/06/1898

Nu trebuie să ne temem că va fi vreun eșec din partea lui Dumnezeu. Dar temeți-vă ca nu cumva, din cauza înclinațiilor noastre păcătoase, vreunul dintre noi să pară că suntem lipsiți de făgăduință. Standardul să fie fixat sus. Să existe o strădanie serioasă de a-l atinge în viața noastră de zi cu zi, până când sufletele noastre ard de o dorință sfântă. Trebuie să vorbim despre credință, fiindcă este foarte slabă. Însă, când vorbim despre credință, trebuie să vorbim despre acea credință care lucrează prin iubire și curăță sufletul. RH 6/09/1892

Noi n-avem scuză dacă dăm greș în a ne folosi de mijloacele îmbelșugate asigurate nouă, ca să nu ducem lipsă de nimic. RH 19/05/1885

Când va avea loc judecata și se vor deschide cărțile și când fiecare om va fi judecat după lucrurile scrise în cărți, tablele de piatră, ascunse de Dumnezeu până în ziua aceea, vor fi înfățișate înaintea lumii ca fiind standardul neprihănirii. Atunci, bărbații și femeile vor vedea că cerința pentru mântuirea lor este ascultarea de legea desăvârșită a lui Dumnezeu. Nimeni nu va găsi scuze pentru păcat. 1SA, p. 225

Dumnezeu a asigurat mijloace îndestulătoare pentru poporul Său. Și dacă se va baza pe puterea Sa, el nu va deveni niciodată o jucărie a împrejurărilor. Ispita cea mai puternică nu poate scuza păcatul. Oricât de mare ar fi presiunea exercitată asupra sufletului, călcarea de lege este propria noastră faptă. Nu stă nici în puterea pământului și nici a iadului să constrângă pe cineva să făptuiască răul. Satana ne atacă în punctele noastre slabe, dar nu trebuie să ne lăsăm înfrânți. Oricât de sever și de neașteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu Se îngrijește să ne dea ajutor și, prin puterea Sa, noi putem birui. PP, p. 421 

El nu Își întoarce privirea de la călcătorul de lege pentru că nu vrea să-l ierte, ci, pentru că păcătosul refuză să folosească mijloacele îmbelșugate ale harului, Dumnezeu nu-l poate elibera din păcat. PR, p. 323

Este adevărat că Satana este marele autor al păcatului. Totuși, aceasta nu îi acordă omului scuza de a păcătui, pentru că el nu-i poate forța pe oameni să facă răul. El îi ispitește să-l săvârșească și face ca păcatul să pară atrăgător și plăcut, dar trebuie să-l lase la latitudinea lor dacă-l vor săvârși sau nu. 2M, p. 294

Din cuvântul lui Dumnezeu strălucește o lumină care este îndestulătoare pentru a ne călăuzi de-a lungul fiecărui pas al drumului spre cer, iar cei care se rătăcesc nu vor avea nicio scuză. RH 13/07/1905

Cei care sunt înfrânți în lupta cu păcatul n-au scuză, căci Mântuitorul oferă tuturor puterea care îi va face în stare să biruie răul care îi asaltează. ST 27/05/1903

Nimeni nu trebuie să spună că situația lui este fără speranță, că el nu poate să trăiască viața unui creștin. Prin moartea Domnului Hristos, s-au asigurat mijloace îndestulătoare pentru fiecare suflet. 5M, p. 215

(…) dar [omul] nu este niciodată adus într-o asemenea situație, încât cedarea în fața răului să devină o necesitate. Nu este îngăduit să vină asupra lui nicio ispită sau încercare căreia el să nu îi poată rezista. PP, p. 331

Neștiința nu este o scuză pentru rătăcire sau pentru păcat, atunci când există toate oportunitățile de a cunoaște voia lui Dumnezeu. ST 17/07/1884

Oricare ar fi temperamentul nostru, noi trebuie să ne formăm un caracter după Modelul divin. Nu avem nicio scuză pentru păstrarea chipului și inscripției propriei noastre naturi, fiindcă Hristos a murit pentru ca noi să avem chipul și inscripția Sa. ST 21/11/1892

Mulți dau vina pe împrejurări pentru caracterele lor deficitare. Ei spun: „Aș putea face cu mult mai bine dacă lucrurile ar fi diferite, dar lucrul acesta mă tensionează, celălalt lucru mă ofensează și acesta este motivul pentru care nu sunt un creștin mai bun.” Dar aceasta e o înșelăciune. Există har la Dumnezeu pentru a vă face în stare să-I slujiți exact acolo unde vă aflați, iar scuzele de această natură nu au nicio greutate pentru El. Nu dați vina pe împrejurări pentru eșecul vostru. YI 9/01/1896

Nimeni să nu spună: „Eu nu pot să-mi corectez defectele de caracter”, deoarece, dacă ajungi la această hotărâre, cu siguranță vei da greș în a obține viața veșnică. Imposibilitatea este determinată de propria ta voință. Dacă nu vrei, atunci nu poți birui. Adevărata dificultate izvorăște din stricăciunea unei inimi nesfințite și în refuzul de a se supune controlului lui Dumnezeu. YI 28/01/1897  

Nimeni să nu vă înșele cu sofismul care scuză păcatul. RH 16/12/1890

Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie pregătit pentru a se împotrivi vicleniei vrăjmașului. De această rezistență se teme Satana. El își cunoaște mai bine decât noi limitele puterii și cât de ușor poate fi biruit dacă ne împotrivim lui și-l înfruntăm. Prin tărie divină, chiar și cel mai slab sfânt este mai mult decât un adversar pentru el și toți îngerii lui, iar dacă este pus la probă, va putea să demonstreze puterea lui superioară. 5M, p. 293

Satana cunoaște mai bine decât poporul lui Dumnezeu puterea pe care ei o pot avea asupra lui, atunci când puterea lor este în Hristos. Când ei imploră în umilință ajutorul puternicului Învingător, credinciosul cel mai slab în adevăr, dar care se bizuie în mod ferm pe Hristos, îl poate respinge cu succes pe Satana și toată oștirea lui. RH 13/05/1862

Satana este conștient că sufletul cel mai slab care rămâne în Hristos este mai mult decât un adversar pentru oștile întunericului și că, dacă s-ar prezenta în mod deschis, ar fi întâmpinat și i s-ar opune rezistență. TV, p. 530

Când Satana vine ca un potop, noi trebuie să întâmpinăm ispitirile sale cu sabia Duhului și Isus va fi ajutorul nostru și va ridica pentru noi un steag împotriva lui. Tatăl minciunii se cutremură și tremură atunci când adevărul lui Dumnezeu, care este o putere arzătoare, îi este spus direct în față. 5M, p. 425

Un singur cuvânt în apărarea Creatorului [Evei] l-ar fi făcut pe acuzator să fugă, iar integritatea ei ar fi fost nepătată. Dacă ar fi rezistat primei ispite, ea ar fi stat pe un teren mai înalt și mai sfânt decât oricând înainte, dar ea a cedat măgulirilor vrăjmașului ei și a devenit o prizonieră a voinței lui. ST 12/05/1890

Nu este în puterea lui Satana să forțeze pe cineva să păcătuiască. Păcatul este actul personal al păcătosului. Înainte ca păcatul să existe în inimă, trebuie dat consimțământul voinței și, de îndată ce este dat, păcatul este triumfător, iar puterile întunericului se bucură. ST 18/12/1893 

Niciun om nu poate fi biruit de Satana fără consimțământul lui. Ispititorul nu are nicio putere să stăpânească voința sau să constrângă sufletul să păcătuiască. El poate întrista, dar nu poate contamina. El poate provoca chin, dar nu întinare. TV, p. 510

Este adevărat că Satana este o ființă puternică, însă, mulțumim lui Dumnezeu, avem un Mântuitor puternic, care l-a izgonit pe cel rău din ceruri. DV, p. 94

Putem fi asaltați de ispite puternice, pentru că avem un dușman puternic și viclean, dar aceste ispite nu sunt niciodată de nebiruit. Cel care luptă împotriva lor în puterea lui Hristos, va birui, însă Dumnezeu nu-i va izbăvi niciodată pe cei care nu se vor strădui să se elibereze. ST 8/10/1885

În întreaga forță satanică, nu există nicio putere care să înfrângă un suflet care, printr-o credință simplă, se aruncă în brațele Domnului Hristos. „El dă putere celor obosiți și mărește tăria celor ce nu au putere.” (Isaia 40: 29 – KJV). PDH, p. 157

Nici oamenii nelegiuiți, nici demonii nu pot să împiedice lucrarea lui Dumnezeu sau să alunge prezența Sa de la poporul Său, dacă ei doresc, cu inimi supuse și pocăite, să-și mărturisească păcatele și să se lepede de ele și, în credință, să ceară împlinirea făgăduințelor Sale. Fiecărei ispite, fiecărei influențe împotrivitoare, pe față sau ascunsă, i se poate rezista cu succes „nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor”. TV, p. 529

Omul nu este lăsat să devină bătaia de joc a ispitelor lui Satana. YI 14/02/1901

Când ne împotrivim diavolului, el va fugi de la noi și ne vom ridica deasupra slăbiciunii umane într-un mod care va fi o taină chiar și pentru noi înșine. ST 29/10/1894

Așa cum Satana vă ispitește, la fel a ispitit și Maiestatea cerului. Isus, ca reprezentant și înlocuitor al vostru, nu a cedat pe câmpul de luptă, iar, în puterea Lui, puteți și voi să rezistați și să învingeți. Fiecare fiu și fiică decăzută a lui Adam se poate bucura că este un prizonier al speranței și că Satana poate fi înfrânt. RH 10/02/1885

Sufletului care Îl iubește pe Dumnezeu, îi place să-și ia puterea de la El printr-o comuniune constantă cu El. Când, a discuta cu Dumnezeu, devine obiceiul sufletului, puterea celui rău este frântă, căci Satana nu poate rămâne aproape de sufletul care se apropie de Dumnezeu. RH 3/12/1889 

Satana nu poate stăpâni mintea decât dacă este predată lui. ST 13/11/1884

Este adevărat că Satana este marele autor al păcatului. Totuși, aceasta nu îi acorda omului scuza de a păcătui, pentru că el nu-i poate forța pe oameni să facă răul. El îi ispitește să-l săvârșească și face ca păcatul să pară atrăgător și plăcut, dar trebuie să-l lase la latitudinea lor dacă-l vor săvârși sau nu. 2M, p. 294

Țineți-vă ochii ațintiți la Isus, întrebând la fiecare pas: „Este aceasta calea Domnului?” Domnul nu va lăsa pe nimeni, care face acest lucru, să devină bataia de joc a ispitelor lui Satana. RH 9/05/1899

Satana nu-i poate ține în gheara lui pe cei morți, când Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la viață. El nu poate să țină în moarte spirituală un suflet care primește prin credință cuvântul puterii lui Hristos. Dumnezeu le spune tuturor acelora care sunt morți în păcate: „Deșteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morți.” (Efeseni 5:14). HLL, p. 320

(…) ispitele lui Satana nu au nicio putere asupra aceluia care privește la Isus ca autorul și desăvârșitorul credinței lui. El nu poate să-l facă să păcătuiască pe omul care va primi, prin credință, virtuțile Aceluia care a fost ispitit în toate lucrurile ca noi, dar fără păcat. 1SA, p. 224

Pe această lume microscopică se duce marea luptă dintre Hristos și Satana, dar Hristos este învingătorul. În numele Său și prin puterea Sa, urmașii Săi obțin biruința. RH 12/07/1892

Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voința omului. El a venit să ne ridice din țărână, să refacă, după modelul caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru stricat și să-l înfrumusețeze cu propria Sa glorie. HLL, p. 37

Vrăjmașul nu poate să-l biruie pe elevul umil al lui Hristos, pe cel care umblă într-un spirit de rugăciune înaintea Domnului. Hristos Se așază ca un adăpost, un loc de scăpare, împotriva atacurilor celui rău (…) Nu există nicio putere în întreaga forță satanică ce poate slăbi sufletul care se încrede, cu o încredere simplă, în înțelepciunea care vine de la Dumnezeu. YI 15/12/1898

Hristos este turnul nostru de tărie, iar Satana nu poate avea nicio putere asupra sufletului care umblă cu Dumnezeu în umilința minții. Promisiunea este: „Să prindă puterea Mea, ca să poată face pace cu Mine; și va face pace cu mine.” În Hristos există un ajutor desăvârșit și complet pentru fiecare suflet ispitit. YI 22/12/1898

Când Isus Se ridică în locul prea sfânt și Se dezbracă de îmbrăcămintea Sa de mijlocitor și Se îmbracă cu hainele răzbunării, în locul veșmintelor preoțești, lucrarea pentru păcătoși va fi încheiată. Atunci va veni și timpul când va ieși porunca: „Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe, (…) cine este neprihănit, să fie neprihănit și mai departe, iar cine este sfânt, să fie sfânt și mai departe. Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după lucrarea lui.” 2M, p. 690

În timpul acestor ore de probă, ei trebuie să caute desăvârșirea caracterului. 5M, p. 556

Toată pregătirea noastră pentru cer trebuie să fie realizată aici. Când va veni Hristos, caracterele noastre nu vor fi schimbate. Trupurile acestea josnice vor fi schimbate și modelate după asemănarea trupului Său glorios, dar atunci nu va avea loc în noi o schimbare morală. RH 7/08/1888

Aceia care nu s-au lepădat de sine, care nu au manifestat compasiune față de necazurile altora, care nu au cultivat atributele prețioase ale dragostei, care nu au manifestat îngăduință și blândețe în această viață, nu vor fi schimbați când va veni Hristos. RH 26/03/1895

Acum este timpul și oportunitatea noastră. Acum ne aflăm în mijlocul timpului de probă pe care ni l-a dat Dumnezeu, în care trebuie să ne dezvoltăm caractere după modelul lui Hristos. RH 8/01/1895

Nu trebuie stăm liniștiți, așteptând ca, la venirea lui Isus pe norii cerului cu putere și slavă multă, să se producă în noi o schimbare a caracterului printr-o lucrare miraculoasă. YI 24/08/1893

Acum trebuie să ne spălăm hainele caracterului și să le albim în sângele Mielului. Acum trebuie să biruim mândria, pasiunile și lenevia spirituală. Acum trebuie să ne trezim și să facem un efort hotărât pentru un caracter armonios. 5M, p. 215

Caracterele formate în această viață vor hotărî destinul viitor. Când va veni, Hristos nu va schimba caracterul nici unei persoane. Este acordat timp de probă prețios spre a fi valorificat pentru a spăla hainele caracterului nostru și a le albi în sângele Mielului. 4M, p. 429

Acum inimile noastre ar trebui să fie curate și sfinte. Nu avem nicio promisiune că vom fi transformați în caracter când va veni Hristos. YI 9/01/1896

Veșmintele curate și sfinte nu sunt pregătite pentru a fi îmbrăcate de cineva după ce a intrat pe poarta cetății. Toți cei care vor intra vor avea pe ei haina neprihănirii lui Hristos și pe fruntea lor va fi văzut numele lui Dumnezeu. YI 18/08/1886

În aceste ore prețioase de probă, Dumnezeu dorește ca noi să ne formăm astfel de caractere, precum ne-am dori să le fi desăvârșit, când Hristos Se va arăta a doua oară fără păcat, în vederea mântuirii. YI 28/01/1897

Va fi prea târziu să cauți neprihănirea lui Hristos când oaspeții vor fi poftiți înăuntru și examinați. Acum este timpul să te îmbraci cu neprihănirea lui Hristos – haina de nunta care te va pregăti pentru a intra la ospățul nunții Mielului. YI 16/01/1896

(…) prin implicarea în această lucrare [curățarea inimilor noastre] și prin exercitarea credinței vii în Dumnezeu, (…) trebuie să ne desăvârșim un caracter creștin. Lucrarea de curățare a templului sufletului și de pregătire pentru arătarea lui Hristos trebuie făcută în timp ce suntem în această lume a ispitei. Cum ne găsește Hristos în caracter când va veni, așa vom rămâne. ST 29/09/1887

Când va veni Hristos, trupurile noastre josnice vor fi schimbate și făcute asemenea trupului Său glorios. Însă caracterul josnic nu va fi făcut atunci sfânt. Transformarea caracterului trebuie să aibă loc înainte de venirea Lui. Natura noastră trebuie să fie curată și sfântă. Trebuie să avem mintea lui Hristos, pentru ca El să poată privi cu plăcere chipul Său reflectat asupra sufletelor noastre. ST 11/11/1886

Prin meritele Sale, oamenii stau înaintea lui Dumnezeu drept candidați pentru viața veșnică. Noi trebuie să fim biruitori. Trebuie să câștigăm biruința aici și acum. Trebuie să dobândim o experiență prețioasă în lucrurile lui Dumnezeu acum. Dacă nu obținem această experiență și biruință în această viață, nu o vom obține niciodată. ST 4/03/1889

Prin harul lui Hristos, noi trebuie să ne desăvârșim un caracter creștin. Nu trebuie să ne gândim că putem aștepta până când va veni Hristos și că El ne va da atunci virtutea și harul necesare. Trebuie să-L reprezentăm pe Hristos în această viață. ST 28/10/1889

Mulți se amăgesc pe ei înșiși gândind că, la venirea lui Hristos, caracterul le va fi transformat, însă, când va veni El, nu va avea loc nicio convertire a inimii. Noi trebuie să ne pocăim de defectele din caracterul nostru, aici, și prin harul lui Hristos, trebuie să le biruim până la încheierea timpului de probă. Acesta este locul în care trebuie să fim făcuți corespunzători pentru familia de sus. ST 14/11/1892 

Acum este ziua noastră de probă și acum trebuie să ne desăvârșim caractere care vor trece testul judecății. Când va veni Hristos, nu trebuie să existe nicio schimbare a caracterului. Trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Și cei vii, care vor fi rămas pe pământ, vor fi răpiți să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, dacă caracterele lor vor fi fără vină și curate. Transformarea caracterului trebuie să aibă loc în timpul orelor prețioase ale timpului de probă. ST 29/08/1892

Nu trebuie să priviți spre viitor, gândindu-vă că într-o zi îndepărtată urmează să fiți făcuți sfinți. Acum trebuie să fiți sfințiți prin adevăr. ST 4/04/1892

Mutarea de la pământ la cer nu va schimba caracterul oamenilor. Fericirea celor răscumpărați în cer vine din caracterul pe care și l-au format în această viață, după chipul lui Hristos. Sfinții din cer vor fi fost mai întâi sfinți pe pământ. RH 13/12/1892

Dacă nu ne supunem cerințelor ei în această viață, învățând să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră și pe vecinii noștri ca pe noi înșine, nu vom experimenta nicio schimbare a caracterului la arătarea lui Isus. Răzvrătirea nu va ceda locul păcii și iubirii când El va veni pe norii cerului. Acum este timpul să deosebim spinii de semințele prețioase ale adevărului, pentru ca inima să fie ocupată în întregime cu adevărul din cer. RH 21/06/1892

Toți cei care vor fi sfinți în cer, vor fi mai întâi sfinți pe pământ. RH 4/08/1891

Fericirea este rezultatul sfințeniei și al conformării cu voia lui Dumnezeu. Cei care doresc să fie sfinți în cer trebuie să fie sfinți mai întâi pe pământ, deoarece atunci când vom părăsi pământul acesta, ne vom lua cu noi caracterul, iar faptul acesta va însemna, pur și simplu, a lua cu noi o parte din elementele cerului care ne-au fost împărtășite prin neprihănirea lui Hristos. RH 19/08/1890

(…) când va veni, Hristos nu va schimba caracterul (…) Acum trebuie să învățăm ascultarea, supunerea față de voința divină, pentru ca Dumnezeu să lucreze în noi și voința, și înfăptuirea, după buna Lui plăcere (…) ST 9/02/1891

Pregătirea pentru cer trebuie făcută în timpul de probă. YI 6/12/1894

Acum ori niciodată trebuie să vă desăvârșiți un caracter creștin. ST 14/02/1878

Dacă vrem să fim sfinți acolo sus, mai întâi trebuie să fim sfinți aici jos. RH 1/01/1889

Vi se oferă acum ocazia de a vă îmbunătăți și de a deveni desăvârșiți de această parte a judecății. RH 12/04/1870

(…) când vine Hristos, nu are loc nicio schimbare a caracterului. Clădirea caracterului trebuie să continue în timpul orelor de probă. RH 25/08/1885

Nu trebuie să ne gândim că putem aștepta până ajungem în cer pentru a ne desăvârși caractere curate, pure și frumoase. Creștinul va fi asemenea lui Hristos aici. ST 22/10/1885

Intervalul scurt de timp alocat oamenilor aici este extrem de valoros. Acum, în timp ce timpul de probă persistă, Dumnezeu Își propune să-Și unească puterea cu slăbiciunea omului limitat. ST 3/04/1884

În această zi a revenirii lui Hristos, mulți vor striga: „Prea târziu, prea târziu.” Alții vor cere milă, dar mila își va strânge aripile și se va retrage. ST 17/04/1901

Dumnezeu dorește să învățăm lecția solemnă că noi înșine ne lucrăm propriul destin. Caracterele pe care ni le formăm în această viață vor decide dacă suntem sau nu pregătiți să trăim în veacurile veșnice. RH 1/02/1906

Numai cei care au învățat să-L slăvească pe Dumnezeu pe pământ vor primi un loc în curțile slavei. Dacă vom fi strămutați, vom fi strămutați așa cum suntem. Trebuie să fim făcuți desăvârșiți în viața aceasta. Limbile noastre trebuie să fie sfințite și gândurile noastre curățate în această viață. De aceea, haideți să facem acele lucruri pe care ne vom dori să le fi făcut când va veni timpul ca lucrarea noastră să fie încheiată. RH 25/03/1909 

Să ne trezim cu toții, căci este aproape vremea când se va spune: „Cine este întinat, să fie întinat și mai departe, cine este neprihănit, să fie neprihănit și mai departe; cine este sfânt, să fie sfânt și mai departe.” Chiar acum este vremea să căutăm curăția și sfințenia caracterului și să obținem veșmintele albe, ca să fim pregătiți pentru a avea un loc la ospățul nunții Mielului. RH 14/03/1878

Acum este vremea să ne familiarizăm cu Scripturile pentru a învăța cum să ne desăvârșim un caracter creștin, cum să ne pregătim pentru cer, având o legătură strânsă cu Dumnezeu, pentru ca, la sfârșit, să putem fi încoronați cu mântuire veșnică în împărăția lui Dumnezeu. RH 12/12/1878

În acest timp de probă urmează să ne pregătim, fie pentru viața veșnică în slavă, fie pentru pierzare. Aici suntem angajați în lucrarea de clădire a caracterului. Și, dacă reușim, vom merita din partea Stăpânului cuvântul de bun-venit: „Bine, rob bun și credincios.” RH 18/08/1885

Timpul de probă ne este dat ca să ne desăvârșim un caracter potrivit pentru veșnicie. RH 17/06/1890

Când cei răi sunt înviați din mormânt, ei se ridică cu gusturile, obiceiurile și caracterele pe care și le-au format în timpul de probă. Un păcătos nu este înviat ca sfânt, nici un sfânt nu este înviat ca păcătos. RH 17/02/1891 

Cu bunăvoință, Domnul i-a dat omului un timp de probă în care să-și desăvârșească un caracter pentru viața veșnică. RH 16/08/1892

Nu putem aștepta până la judecată pentru a ne lepăda de sine și a ne lua crucea. Va fi prea târziu atunci să ne formăm caractere pentru cer. Aici și acum trebuie să fim de partea umilului Mântuitor, care S-a tăgăduit pe Sine. Aici trebuie să biruim invidia, certurile, egoismul, iubirea de bani și iubirea de lume. Aici trebuie să intrăm în școala lui Hristos și să învățăm lecția prețioasă a blândeții și a smereniei. Și tot aici trebuie să fie și scopul și efortul nostru serios de a fi loiali Dumnezeului cerului, ascultând de toate poruncile Sale. ST 29/12/1887

Trebuie să vă consacrați lui Dumnezeu astăzi, pentru ca El să poată face din voi niște vase de cinste, potrivite pentru a-I sluji. Trebuie să vă consacrați lui Dumnezeu astăzi, ca să puteți fi goliți de eu, goliți de invidie, gelozie, bănuială rea, ceartă și de tot ce Îl va dezonora pe Dumnezeu. Vasul vostru trebuie să fie curățat astăzi, ca să fie pregătit pentru roua cerească, pentru revărsarea ploii târzii, deoarece ploaia târzie va veni, iar binecuvântarea lui Dumnezeu va umple fiecare suflet care este curățat de orice întinare. Lucrarea noastră astăzi este de a ne supune sufletul față de Hristos, așa încât să putem fi pregătiți pentru timpul de înviorare de la fața Domnului – pregătiți pentru botezul cu Duhul Sfânt. 1SA, p. 190

Când vocea lui Dumnezeu îl trezește la viață pe cel mort, el va ieși din mormânt cu aceleași pofte și pasiuni, cu aceleași gusturi pe care le-a nutrit în timpul vieții. Dumnezeu nu face nicio minune ca să recreeze un om care n-a fost creat din nou atunci când i s-au oferit toate ocaziile și a avut la dispoziție tot ceea ce era necesar pentru aceasta. PDH, p. 270

Nu va mai fi un alt timp de probă în care să ne pregătim pentru veșnicie. În viața aceasta noi trebuie să ne îmbrăcăm cu haina neprihănirii Domnului Hristos. Aceasta este singura noastră ocazie de a ne forma caracterul pentru căminul pe care Domnul Hristos l-a pregătit pentru aceia care ascultă de poruncile Sale. Zilele timpului nostru de probă se apropie repede de încheiere. PDH, p. 319

Acum, când Marele nostru Preot face ispășire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârșiți în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să cedeze puterii ispitei. (…) Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiți aceia care vor sta în timpul strâmtorării. TV, p. 623

Când va veni, El nu va veni să ne curețe de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre sau să ne vindece de neputințele temperamentului și ale naturii. Dacă este să se facă această lucrare în dreptul nostru, atunci ea va fi fost făcută înainte de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinți vor fi sfinți și mai departe. Cei care și-au păstrat trupul și spiritul în sfințenie, în evlavie și cinste vor fi desăvârșiți prin nemurire. Însă cei care sunt nedrepți, nesfințiți și întinați vor rămâne așa pentru totdeauna. Nu se va face atunci nicio lucrare pentru ei pentru a le îndepărta defectele și a le da caractere sfinte. Curățătorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curățare și să îndepărteze păcatele și stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în aceste ore ale timpului de probă. Acum este timpul când trebuie adusă la îndeplinire această lucrare pentru noi. 2M, p. 355