XIX. Noua declaraţie hristologică
 - O analiză a probelor
Copiază link

XIX. Noua declaraţie hristologică
 - O analiză a probelor

Ultima dintre cele trei declaraţii prezentate ad litteram în subsecțiunea „O examinare a surselor” va fi folosită pentru analiza probelor, deoarece aceasta dezvăluie cel mai clar cum au fost utilizate citatele şi ne dă cea mai bună înţelegere cu privire la ceea ce dr. Froom şi tovarăşii săi i-ar fi spus doctorului Martin despre aceste citate în discuţiile lor. Aceasta este din Movement of Destiny a doctorului Froom, p. 497:

A luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere. – [1]Când a fost în trup, El a stat ca „reprezentant al omului,” exact „aşa cum a fost creat de Dumnezeu” – adică referindu-se la Adam. [2]Ca și „al doilea Adam,” El „a început de unde primul Adam a început.” [3]El „a pășit pe terenul pe care a căzut Adam şi [El, Hristos] a răscumpărat eşecul lui Adam.” [4]El a luat „natura, dar nu și păcătoșenia omului.” [5]El „l-a învins pe Satana în aceeaşi natură asupra căreia Satana a obţinut victoria în Eden.” [6]El „nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei naturi.” [7]El a fost „supus neputinţelor şi slăbiciunilor” care îl învăluie pe om. [8]Dar nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la „nepăcătoșenia desăvârşită a naturii umane a lui Hristos.” [9]El nu a avut „tendinţe ale păcatului.”

(Acestea sunt declaraţii fundamentale.)

10Hristos a fost ca Adam înainte de cădere – „o fiinţă fără păcat, curată, fără urmă de păcat asupra lui.” [11]El „putea cădea.” (Acest lucru a fost posibil – altfel ispita nu ar fi fost o realitate, ci doar o farsă.) [12]El „a luat […] natura umană și a fost ispitit în toate lucrurile” așa cum natura umană este ispitită. [13]Însă „în El nu a fost nici măcar pentru o clipă vreo tendinţă rea.” [14]Când „a fost asaltat de ispititor în Eden, Adam nu a avut nicio urmă de păcat.” [15]Hristos a fost „asaltat cu ispite în pustie, așa cum Adam a fost asaltat cu ispite în Eden.” [16]Deci „în pustia ispitirii, Hristos a stat în locul lui Adam pentru a rezista încercării pe care [Adam] nu a reuşit să o suporte.”

Totuși, Hristos [17]„a luat natura omului, după ce neamul omenesc rătăcise patru mii de ani de la Eden, iar această natură căzuse din starea iniţială de curăţie şi neprihănire.” [18]Însă „niciodată, în nici un fel, să nu lași nici cea mai mică impresie” că „vreo urmă a depravării sau o înclinaţie spre depravare a fost asupra lui Hristos.” [19]Apoi urmează avertismentul puternic: „Fie ca orice fiinţă umană să fie avertizată de la început să nu-L facă pe Hristos cu totul om, asemenea nouă; pentru că nu poate fi.” (Numărătoarea îmi aparţine.)

Aceste paragrafe conţin nouăsprezece declaraţii în sprijinul concluziei că Hristos a luat natura lui Adam înainte de cădere. În cadrul fiecărei declaraţii este un mic citat (sau citate) din scrierile lui Ellen White. Vom descoperi că, în felul în care Ellen White a făcut aceste declaraţii, niciuna nu spune că Hristos a luat natura lui Adam înainte de cădere, iar unele spun exact contrariul.

Vom analiza fiecare dintre declaraţii în ordine:

  1. Când a fost în trup, El a stat ca „reprezentant al omului,” exact „aşa cum a fost creat de Dumnezeu” – adică referindu-se la Adam. (Froom)

Observăm:

a. modul în care Ellen White a scris această declaraţie nu face referire la Adam.

b. modul în care a scris ea declaraţia, aceasta fiind precedată de cuvintele:

Hristos […] a luat natura noastră în starea ei degradată […] [1]

și urmată de cuvintele:

Luând asupra Sa natura omului în starea ei căzută […]

c. referirea lui Ellen White la Hristos în calitate de reprezentant al omului pe când era întrupat trebuie comparată cu pasaje ca acestea:

Comandantul întregului cer S-a smerit pentru a sta în fruntea neamului omenesc căzut […] – ST 20/12/99

El Și-a lăsat deoparte coroana împărătească și mantia regală și a coborât din poziţia Sa de comandant suprem spre a-Și lua locul în fruntea neamului omenesc căzut. – ST 6/11/01

Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa natura umană și a venit pe acest pământ pentru a sta în fruntea rasei umane decăzute. – ST 9/12/03

El Şi-a luat poziţia în fruntea rasei umane decăzute […] – RH 1/06/05

Aici [la botezul Domnului] a fost dată Fiului lui Dumnezeu asigurarea că Tatăl Său a acceptat neamul omenesc căzut prin reprezentantul lor. ... Fiul lui Dumnezeu a fost atunci reprezentantul neamului nostru. – ST 7/08/79

  1. Ca și „al doilea Adam,” El „a început acolo unde a început primul Adam.” (Froom)

Ellen White a scris:

Hristos este numit al doilea Adam. În curăţie şi sfinţenie, legat de Dumnezeu şi iubit de Dumnezeu, El a început acolo unde a început primul Adam. El a pășit de bună voie pe terenul pe care a căzut Adam şi a răscumpărat eşecul lui Adam. – YI 2/06/98

Această declaraţie indică faptul că Hristos a înfruntat aceleaşi ispite cu care s-a confruntat Adam. Nu spune că, fiind al doilea Adam, înseamnă că a luat natura necăzută a lui Adam. Aceasta este o interpretare, dar interpretarea trebuie să fie comparată cu aceasta:

Marea lucrare de răscumpărare putea fi îndeplinită numai dacă Răscumpărătorul lua locul lui Adam cel căzut […] El a luat natura căzută a omului. – RH 24/02/74 (Sublinierea îmi aparţine.)

Nu trebuie să o forţăm pe Ellen White să se contrazică prin plasarea unei interpretări nesigure asupra cuvintelor ei: „al doilea Adam.” Noi trebuie să urmăm principiul hermeneutic potrivit căruia cuvintele ei trebuie explicate prin propriile-i scrieri, nu prin intermediul concluziilor altora.

  1. El „a pășit pe terenul pe care a căzut Adam şi [El, Hristos] a răscumpărat eşecul lui Adam.” (Froom)

Acesta este din acelaşi pasaj ca și exemplul anterior şi aceleaşi principii se aplică și la aceasta. Scopul lui Ellen White a fost acela de a spune că Hristos a înfruntat aceleaşi ispite cu care s-a confruntat și Adam. Expresia „a pășit pe terenul pe care” ar trebui comparată cu aceasta:

[…] păşind înaintea noastră pe calea pe care noi înşine va trebui să umblăm […] Hristos a pregătit calea pentru ca noi să biruim. – ST 27/05/97, p. 325, col. 3

Dacă rândurile folosite de Froom înseamnă că Hristos a luat natura necăzută a lui Adam, atunci a doua referinţă ar trebui să însemne că El a luat natura omului căzut. Dificultăţi de acest fel pot fi evitate, acceptând faptul că ambele expresii fac referire la ispitele lui Hristos, mai degrabă decât la natura Sa.

  1. El a luat „natura, dar nu și păcătoșenia omului.” (Froom)

Ellen White a scris:

La timpul cuvenit, El trebuia să fie descoperit în chip de om. El trebuia să-Și ia poziţia în fruntea omenirii, luând natura, dar nu și păcătoșenia omului. – ST 29/05/01

Am văzut că termenul păcătoșenie folosit de Ellen White însemna prezenţa păcatului. De asemenea, ea a scris:

Luând asupra Sa natura omului în starea ei căzută, Hristos nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei naturi. – ST 9/06/98

Referirea la poziţia Sa în fruntea omenirii ar trebui comparată cu expresii similare care recunosc că această natură umană este căzută.

  1. El „l-a învins pe Satana în aceeaşi natură asupra căreia Satana a obţinut victoria în Eden.” (Froom)

Ellen White a scris:

Când Hristos Și-a plecat capul şi a murit, El a purtat pilonii împărăţiei lui Satana cu El către pământ. El l-a învins pe Satana în aceeaşi natură asupra căreia Satana a obţinut victoria în Eden. Vrăjmașul a fost biruit de Hristos în natura Sa umană. Puterea Dumnezeirii Mântuitorului a fost ascunsă. El a biruit în natura umană, bazându-Se pe Dumnezeu pentru putere. Acesta este privilegiul tuturor. Biruinţa noastră va fi proporţională cu credinţa noastră. – YI 25/04/01 (Sublinierea îmi aparţine.)

Este evident că Ellen White contrastează aici natura umană cu natura divină, iar nu două aspecte diferite ale naturii umane. Şi ar fi inutil să susţinem că a birui în natura lui Adam înainte de cădere este privilegiul tuturor.

Întrucât citatele din următoarele trei fraze sunt toate din aceeaşi sursă, acestea vor fi examinate împreună:

  1. El „nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei naturi.” 7. El a fost „supus neputinţelor şi slăbiciunilor” care îl învăluie pe om. 8. Dar nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la „nepăcătoșenia desăvârşită a naturii umane a lui Hristos”. (Froom)

Următoarele citate din Ellen White:

[…] nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei naturi.

[…] supus neputinţelor şi slăbiciunilor […]

[…] nepăcătoșenia desăvârşită a naturii umane a lui Hristos

au fost toate luate din acelaşi pasaj, dintr-un articol de Ellen White din The Signs of the Times, 9 iunie 1898. Acesta poate fi citit în întregime în Solii alese, volumul I, paginile 252-256. Dacă este posibil, ar fi bine ca studentul să citească întregul articol. Este bogat în asigurări că Hristos S-a identificat pe deplin cu omul căzut.

Rânduri ca acestea vor fi examinate:

Ce privelişte a fost aceasta pentru cer! Domnul Hristos, care nu a cunoscut nici cea mai mică pată a păcatului sau a întinării, a luat natura noastră în starea ei degradată.

Iar pasajul din care au fost citate cele trei fragmente începe cu cuvintele:

Luând asupra Sa natura omului în starea ei căzută […]

Studentul poate decide pentru sine dacă citatele care urmează după aceste cuvinte, ce constituie ideea de bază a pasajului, pot fi plasate în mod corespunzător sub o propoziţie a cărei idee de bază spune exact opusul:

A luat natura lui Adam înainte de cădere.

În ultima dintre aceste trei declaraţii găsim un exemplu despre cum ne putem rătăci dacă nu respectăm cu atenţie principiul hermeneutic potrivit căruia cuvintele şi/sau expresiile unui scriitor trebuie explicate prin întrebuinţarea acelorași cuvinte sau expresii de către același scriitor, în cazul în care acest lucru este posibil. Ellen White a scris:

Nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la nepăcătoșenia desăvârşită a naturii umane a lui Hristos.

Comparaţi:

Nu ar trebui să existe nici cea mai mică îndoială cu privire la lipsa totală a păcătoșeniei în natura umană a lui Hristos. – Ms. 143, 1897

Este evident că cele două expresii folosite în descrierea naturii umane a lui Hristos:

Nepăcătoșenia desăvârşită (și)

Lipsa totală a păcătoșeniei

semnificau acelaşi lucru pentru scriitor, care a introdus subiectul afirmând că Hristos a luat natura căzută a omului şi nu a luat parte la păcatele acestei naturi. Distincţia scriitorului între păcat şi natura păcătoasă apare din nou în acest pasaj:

Toţi cei care, prin credinţă, ascultă de poruncile lui Dumnezeu vor atinge starea de nepăcătoșenie în care a trăit Adam înainte de căderea lui în păcat. – ST 23/07/02

Este evident că aceste persoane nu îşi vor pierde natura păcătoasă şi decăzută. Prin urmare, potrivit utilizării termenilor de către Ellen White, nepăcătoșenia naturii păcătoase este o posibilitate practică, deoarece cuvântul nepăcătoșenie folosit de ea se referă la absenţa păcatului. (A se vedea, de asemenea, FA 562.) Conform viziunii ei, această stare poate fi combinată cu natura decăzută, păcătoasă.

În El nu s-a găsit nici vicleșug, nici păcat; cu toate că El a fost totdeauna curat și fără pată, totuși El a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. – BE 5/04/97

Am văzut o utilizare similară a termenilor de către Ellen White în această declaraţie:

El trebuia să-Și ia poziţia în fruntea omenirii, luând natura, dar nu și păcătoșenia omului. – ST 29/05/01 p. 339, col. 2, BV 182

Din nou este evident că pentru Ellen White păcătoșenie însemna prezenţa păcatului, la fel cum nepăcătoșenie însemna absenţa păcatului. Având în vedere aceste lucruri, noi admitem că Ellen White, dacă voia, putea scrie:

Nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la nepăcătoșenia desăvârşită a naturii umane păcătoase a lui Hristos.

În felul în care ea a folosit cuvintele, această declaraţie ar fi potrivită. S-ar putea să ni se pară neobișnuit, dar este de datoria noastră, ca cercetători, să o lăsăm să ne vorbească în felul ei, şi să nu forţăm înţelegerea noastră asupra cuvintelor ei. Astfel, vom evita încălcarea principiului hermeneutic suplimentar conform căruia nu trebuie să forţăm un scriitor să se contrazică. Trebuie să ne amintim că pasajul în cauză începe cu cuvintele:

Luând asupra Sa natura omului în starea ei căzută, Hristos nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei naturi.

Doar câteva clipe mai târziu, aceeaşi mână şi peniţă au continuat:

Nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la nepăcătoșenia desăvârşită a naturii umane a lui Hristos.

Deci, este clar că Ellen White a crezut în nepăcătoșenia desăvârşită a naturii umane păcătoase preluată de Hristos pentru întruparea Sa, o natură păcătoasă în care nu s-a săvârșit niciodată niciun păcat. Studentul nu ar trebui să treacă cu vederea faptul că Ellen White a folosit sufixele -ful și -ness în strictă conformitate cu definiţiile din dicţionar. Conform dicţionarului Webster’s Handy Collegiate, -ful înseamnă „o tendinţă spre” şi -ness înseamnă „o stare de a fi.” Ellen White folosește în mod consecvent termenul păcătos (engl. sinful) în dreptul naturii lui Hristos, dar nu păcătoșenie (engl. sinfulness).

  1. El nu a avut „tendinţe ale păcatului.” (Froom, sublinierea îi aparţine.)

Observăm:

a. Acest fragment este din scrisoarea Baker, despre care am discutat în altă parte a acestei lucrări.

b. Cuvântul ale (engl. of) este un termen derivat, care (n.tr. -  în limba engleză) denotă originea sau sursa; de exemplu, tinctură de (engl. of) mertiolat, spirt de amoniac, Claudiu de Torino, Ambrozie de Milano, etc. Prin urmare, „tendinţe ale păcatului” ar indica păcatul ca fiind sursa tendinţelor. Un om poate păcătui îmbătându-se, şi el va avea probabil o tendinţă a păcatului, o dorinţă puternică de a face acelaşi lucru din nou. Hristos nu a păcătuit niciodată, de aceea nu a avut nicio tendinţă a păcatului. Aceasta este cu totul diferit de a spune că Hristos nu a avut nicio tendinţă spre (engl. to) păcat, pe care El ar fi putut-o moşteni datorită păcatelor strămoşilor Săi. Deşi cuvintele ale (engl. of) și spre (engl. to) sunt cuvinte scurte, ele sunt pline de înţeles. A le schimba între ele într-o expresie ca „tendinţe ale păcatului” ar schimba enorm sensul.

c. O reexaminare a studiului cuvântului cu privire la utilizarea de către Ellen White a termenilor pasiuni şi tendinţe va fi de ajutor în acest moment.

  1. Hristos a fost ca Adam înainte de cădere – „o fiinţă fără păcat, curată, fără urmă de păcat asupra lui.” (Froom, sublinierea îi aparţine.)

Observăm:

a. În felul în care a scris Ellen White fraza, subiectul este Adam, nu Hristos.

b. Dicţionarul Webster’s Super New School and Office defineşte cuvântul urmă (engl. taint) după cum urmează:

Taint. Nr. 1. Corupţie; ocară. 2. infecţie. 3. (arhaic): urmă sau pată. v.i. 1. A îmbiba sau impregna cu ceva nociv; a infecta. 2. A corupe; v.i. 1. A deveni corupt. 2. A deveni infectat.

Amintindu-ne că cuvântul ale (engl. of) indică originea sau sursa, suntem gata să acceptăm cu ușurinţă faptul că nu a existat vreodată nicio urmă de păcat, nici în Adam înainte de căderea lui, nici în Hristos. Acest lucru spune ceva despre păcat, dar nu spune nimic despre natura lui Adam sau a lui Hristos. Iar intenţia lui Ellen White în folosirea cuvântului „urmă” este clar dezvăluită în acest pasaj:

[Hristos] S-a umilit, luând natura omului în starea ei căzută, dar El nu a luat și urma păcatului. – Ms. 1, 1893, p. 3.

  1. El „putea cădea.” (Acest lucru a fost posibil – altfel ispita nu ar fi fost o realitate, ci doar o farsă.) (Froom)

Observăm:

a. Aceste două cuvinte sunt din scrisoarea Baker.

b. Întrucât toţi adventiștii sunt de acord că era posibil ca Hristos să cadă, acest lucru nu trebuie să ne reţină.

c. Acest lucru nu sprijină în nici un fel afirmaţia că Hristos a luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere.

  1. El „a luat […] natura umană și a fost ispitit în toate lucrurile” așa cum este ispitită natura umană. (Froom)

Observăm:

a. Acest fragment este extras din scrisoarea Baker.

b. Nu sugerează că natura umană pe care Și-a asumat-o Hristos a fost fără păcat.

c. Este o demonstraţie slabă a faptului că o natură umană fără păcat nu poate fi ispitită în toate lucrurile așa cum este ispitită (acum) natura umană.

  1. Însă „în El nu a fost nici măcar pentru o clipă vreo tendinţă rea”.

a. Acesta este cel mai faimos fragment din scrisoarea Baker, care este considerat de interpreţii lui Ellen White ca fiind declaraţia absolută faţă de care trebuie să se subordoneze toate celelalte declaraţii hristologice.

b Am văzut în studiul cuvintelor pasiuni şi tendinţe, cu privire la utilizarea acestora în scrierile lui Ellen White, că ea nu a echivalat tendinţele naturale cu tendinţele rele, așa cum fac interpreţii ei.

c. Folosirea acestei fraze de către interpreţii ei pentru a dovedi că ea nu credea că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut este posibilă doar dacă:

  1. Cuvântul rea este citit ca naturală; şi
  2. Cele aproximativ 400 de declaraţii că Hristos a venit pe pământ în natura omului căzut sunt fie ignorate, fie supuse unor interpretări violente şi extrem de artificiale.
  1. Când „a fost asaltat de ispititor în Eden, Adam nu a avut nicio urmă de păcat”. (Froom)

Observăm:

a. Acest lucru nu este contestat de nimeni.

b. Nu oferă nici un sprijin afirmaţiei că Hristos a luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere.

c. Contextul în care Ellen White a scris această declaraţie este următorul:

În pustie, Domnul Hristos nu S-a aflat într-o poziţie mai favorabilă pentru a suporta ispitele lui Satana, decât s-a aflat Adam, când a fost ispitit în Eden. Fiul lui Dumnezeu S-a umilit şi a luat natura omului, după ce neamul omenesc rătăcise patru mii de ani de la Eden, iar această natură căzuse din starea iniţială de curăţie şi neprihănire. De-a lungul veacurilor, păcatul lăsase urme îngrozitoare asupra neamului omenesc, şi în familia umană predomina pretutindeni degenerarea – fizică, mintală şi morală.

Când a fost asaltat de ispititor în Eden, Adam nu a avut nicio urmă de păcat. El a stat înaintea lui Dumnezeu în toată puterea desăvârşirii lui. Toate organele şi însuşirile făpturii lui erau dezvoltate în mod echilibrat şi armonios.

În pustia ispitirii, Domnul Hristos a stat în locul lui Adam pentru a rezista încercării pe care Adam nu a reuşit să o suporte. Acolo, Hristos a biruit în favoarea păcătosului, la patru mii de ani după ce Adam a întors spatele luminii căminului său. Despărţită de prezenţa lui Dumnezeu, cu fiecare generaţie succesivă, familia umană se îndepărtase tot mai mult de curăţia, înţelepciunea şi cunoaşterea, pe care Adam le-a avut iniţial, în Eden. Pentru a-l ajuta pe om, Hristos a purtat păcatele şi slăbiciunile neamului omenesc, aşa cum au fost ele când a venit pe pământ. În favoarea neamului omenesc şi luând asupra Sa toate slăbiciunile omului căzut, El a trebuit să reziste ispitelor lui Satana în toate punctele în care a fost asaltat omul.

Adam a fost înconjurat de tot ce putea să-i dorească inima. Fiecare nevoie îi era împlinită. În Edenul slăvit nu a existat niciun păcat şi niciun semn de decădere. Îngerii lui Dumnezeu vorbeau direct şi plini de dragoste cu perechea sfântă. Păsările ciripeau cântecele lor vesele de laudă la adresa Creatorului. Animalele liniştite se jucau cu o nevinovăţie fericită în jurul celor doi şi se supuneau cuvintelor lor. Adam a avut desăvârşirea unui bărbat matur şi a fost lucrarea cea mai nobilă a Creatorului. El a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, doar cu puţin mai prejos decât îngerii.

Hristos, cel de-al doilea Adam

În ce contrast a fost cel de-al doilea Adam când a intrat în pustia mohorâtă pentru a Se descurca singur faţă în faţă cu Satana! De la căderea în păcat şi până în vremea venirii lui Hristos pe pământ, neamul omenesc scăzuse din punct de vedere al staturii şi puterii fizice şi coborâse tot mai mult pe scara valorii morale. Pentru a-l ridica pe omul căzut, Domnul Hristos trebuia să coboare acolo unde se afla el. Domnul a luat natura umană şi a purtat slăbiciunile şi degenerarea neamului omenesc. Acela care nu a cunoscut niciun păcat S-a făcut păcat pentru noi. El S-a umilit până la cele mai mari adâncimi ale nenorocirii omeneşti, ca să fie calificat pentru a intra în legătură directă cu omul şi pentru a-l ridica din starea de degradare în care îl adusese păcatul.

„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor” (Evrei 2:10 – VDC). [Evrei 5:9; 2:17–18 – citat]

„Fiindcă nu avem un Mare Preot care nu poate să simtă compasiune pentru neputinţele noastre, ci în toate a fost ispitit asemenea nouă, totuși fără păcat.” (Evrei 4:15). (Sublinierea îmi aparţine)

Folosirea unui rând din acest pasaj pentru a susţine afirmaţia că Hristos a luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere este şocantă.

  1. Hristos a fost „asaltat cu ispite în pustie, așa cum Adam a fost asaltat cu ispita din Eden”. (Froom)

Observăm:

Acest fragment este extras din scrisoarea Baker.

Nu spune nimic despre natura lui Adam sau a lui Hristos.

  1. Deci „în pustia ispitirii, Hristos a stat în locul lui Adam pentru a rezista încercării pe care [Adam] nu a reuşit să o suporte”. (Froom)

Observăm:

a. Acesta fragment este extras din acelaşi pasaj ca și numărul 14. Utilizarea acestui fragment este la fel de şocantă.

  1. Totuși, Hristos „a luat natura omului, după ce neamul omenesc rătăcise patru mii de ani de la Eden, iar această natură căzuse din starea iniţială de curăţie şi neprihănire”. (Froom)

Observăm:

a. Acest fragment este extras din acelaşi pasaj ca şi numerele 14 şi 16. Utilizarea lui este, de asemenea, şocantă.

b. O nouă subtilitate este introdusă în acest punct prin folosirea cuvântului totuși. Prin context şi diverse discuţii, cititorului îi sunt oferite trei opţiuni pentru ceea ce se pretinde că Ellen White a vrut să spună, dar nu a spus:

  1. Aceste cuvinte se referă numai la natura fizică a lui Isus. (sau)
  2. Hristos a acceptat neputinţele omului căzut înlocuitor, însă nu în mod real. (sau)
  3. Hristos a avut de fapt trei naturi: natura lui Dumnezeu, natura lui Adam înainte de cădere şi natura omului căzut.

Nu am găsit nici un indiciu în scrierile lui Ellen White că ea a vrut să spună oricare dintre aceste lucruri, nici că astfel de gânduri i-au trecut vreodată prin minte. Acest lucru reprezintă un efort grotesc din partea interpreţilor lui Ellen White de a explica numeroasele declaraţii ale lui Ellen White care nu sunt în armonie cu interpretările lor.

  1. Însă „niciodată, în nici un fel, să nu lași nici cea mai mică impresie” că „vreo urmă a depravării sau o înclinaţie spre depravare a fost asupra lui Hristos”. (Froom)

Observăm:

a.Aceste două fragmente sunt din scrisoarea Baker.

b. Acestea sunt într-un context în care Ellen White îl mustră cu seriozitate pe Baker că Hristos nu a păcătuit niciodată. În singura ei scrisoarea către el, ea afirmă de zece ori că Hristos nu a păcătuit niciodată. Dacă se dă un sfat acolo unde este nevoie de sfat, acest lucru ar arăta cu tărie că Baker fusese implicat în eroarea adopţionismului, o părere conform căreia Hristos ar fi păcătuit la începutul vieţii Sale, înainte de a fi adoptat pentru a fi Fiul lui Dumnezeu. (Vezi Anexa B.)

  1. Apoi urmează avertismentul puternic: „Fie ca orice fiinţă umană să fie avertizată de la început să nu-L facă pe Hristos cu totul om, asemenea nouă; pentru că nu poate fi”.

Observăm:

a. Acesta este, din nou, din scrisoarea Baker.

b. Cuvintele „cu totul om, asemenea nouă,” sunt aproape ad litteram cuvintele folosite de unii adopţioniști pentru a descrie natura lui Hristos înainte de a fi adoptat pentru a fi Fiul lui Dumnezeu (Vezi Anexa B.) Nu există loc pentru o natură divină într-un Hristos care este cu totul om, asemenea nouă. Ellen White se referă adesea la Hristos ca la Mântuitorul divino-uman, dar niciodată ca la un Mântuitor cu totul om.

Deci, concluzia noastră cu privire la valoarea probatorie a fiecăruia dintre aceste citate pentru a susţine afirmaţia că Hristos a luat natura fără păcat a lui Adam înainte de căderea sa este că acestea nu reușesc să-și susţină probele. Din cele nouăsprezece propoziţii, toate declaraţiile subliniază adevăruri care sunt acceptate fără îndoială de către persoanele din ambele părţi ale discuţiei cu privire la natura umană asumată de Hristos pentru întruparea Sa. Prin urmare, greutatea argumentelor trebuie să fie susţinută de interpretări, dintre care nici una nu poate suporta lumina investigaţiei, iar cele mai multe dintre ele sunt extrase din scrisoarea Baker. Astfel, întreaga structură se prăbuşeşte la cea mai mică atingere a mâinii investigatorului.

Acum trebuie să luăm în considerare un efort similar pentru a-l face pe E.J. Waggoner să spună că Hristos a venit în natura umană a lui Adam înainte de cădere. Problema era că Waggoner, ca și Ellen White, a spus exact contrariul.

În 1901, la Sesiunea Conferinţei Generale, mişcarea „trup sfânt” din Indiana se ocupa cu acest lucru, iar Waggoner, la o sesiune de seară, a răs­puns la următoarea întrebare:

Cel sfânt, născut din fecioara Maria, a fost născut în carne păcătoasă? Și acea carne a trebuit să se lupte cu aceleași tendinţe rele cu care se luptă a noastră?

Waggoner a răspuns cu un da răsunător la ambele întrebări şi le-a cerut ascultătorilor săi să se asigure că au părăsit cu adevărat Biserica Romei.

Nu vedeţi că ideea conform căreia carnea lui Isus nu a fost ca a noastră (pentru că ştim că a noastră este păcătoasă) implică inevitabil ideea concepţiei imaculate a fecioarei Maria? […] Dumnezeu în Hristos, la 4.000 de ani de la creaţiune, a trăit o viaţă desăvârșită, fără pată în carne păcătoasă. – General Conference Bulletin, 1901, p. 403.

În 1890 Waggoner a publicat o carte intitulată Hristos și neprihănirea Sa, în care găsim aceste declaraţii:

Un mic raţionament ar fi suficient pentru a arăta că dacă Hristos a luat asupra Sa asemănarea naturii umane pentru a-l răscumpăra pe om, trebuie să Se fi întrupat în natura omului păcătos, pentru că pe acesta a venit să-l răscumpere […]

Mai mult, faptul că Hristos nu a luat asupra Sa carnea unei fiinţe necăzute, ci a unui om păcătos, ceea ce înseamnă că natura umană pe care Şi-a asumat-o avea toate slă­biciunile şi tendinţele păcătoase care înrobesc natura umană căzută, este arătat de afirmaţia că El „a fost făcut conform cărnii din sămânţa lui David.”

Mântuitorul nostru binecuvântat […] S-a coborât de bună voie la nivelul omului păcătos. – pp. 26–29

În 1897 Waggoner a spus:

Cuvântul a fost făcut carne desăvârșită în Adam, dar în Hristos era Cuvântul făcut carne decăzută. Hristos coboară până la cea mai mare adâncime şi acolo Cuvântul este carne, carne păcătoasă. – General Conference Bulletin, Nr. 5, p. 27

Pare a fi o provocare destul de cumplită să-l faci pe acest om să mărturisească faptul că Hristos a venit în natura umană a lui Adam înainte de cădere, însă acest lucru a fost făcut, folosindu-se metode similare cu cele utilizate în dreptul mărturiei lui Ellen White.

Rezultatele pot fi văzute în Movement of Destiny, p. 197. Mici fragmente din declaraţii lui Waggoner sunt oferite şi legate de cuvântul înlocuitor, un cuvânt pe care Waggoner nu l-a folosit şi care, în orice caz, nu ar putea să fie aplicat corespunzător mesajului său. (A se vedea p. 268). Printr-o frază introdusă de cuvântul „totuși,” scriitorul recurge din nou la afirmaţia derutantă că Hristos a avut atât o natură necăzută, cât şi o natură degradată, pentru a explica unele dintre declaraţiile lui Waggoner. Prin acest mecanism, Waggoner, ca și Ellen White, este făcut să apară ca un susţinător al doctrinei că Hristos a venit pe pământ în natura lui Adam înainte de cădere, o doctrină pe care amândoi au respins-o, de fapt, cu fermitate. Studentul va face bine să compare cu atenţie mesajul lui Waggoner cu prezentarea de la pagina 197 a cărţii Movement of Destiny. (A se vedea facsimilele de la sfârşitul acestui capitol.)

În aceeași lucrare, la pagina 428, dr. Froom respinge convingerea că Hristos a luat natura omului căzut ca fiind „o poziţie minoritară eronată” şi continuă să spună că Ellen White susţine „adevărata poziţie” că Hristos a luat natura lui Adam înainte de cădere. Studentul va dori să compare aceste afirmaţii cu materialul furnizat în Secţiunea a treia a acestei lucrări.

Deci, biserica vorbeşte acum cu două voci, deoarece a început perioada confuziei. Aceleaşi materiale, care au fost folosite în Ministry pentru a sprijini ideea că adventiștii bine informaţi (majoritatea) nu au crezut niciodată că Hristos a luat natura căzută a omului, au fost, după cum am văzut, retipărite în Questions on Doctrine, Movement of Destiny şi în The Seventh-day Adventist Bible Commentary, volumul VII-A. O întreagă generaţie de lucrători ai Bisericii Adventiste a crescut, crezând că acesta este adevărul cu privire la acest subiect. Trebuie să sperăm cu toată convingerea că acest raport îi va încuraja pe aceşti lucrători să cerceteze mai îndeaproape această situaţie.

Se presupune că studentul nu va dori să meargă mai departe înainte de a examina materialele din cărţile menţionate mai sus. Din moment ce acestea sunt lucrări standard, care sunt uşor accesibile în majoritatea bibliotecilor din școlile adventiste de ziua a şaptea, se speră că studentul se va folosi de posibilitatea de a le studia cu atenţie. Caracteristicile principale ale acestora vor fi:

1. Ele acordă puţină atenţie consemnării istoriei cu privire la consensul convingerilor hristologice ale adventiștilor de ziua a şaptea. Deşi este adevărat că se fac încercări de a face loc pentru declaraţiile lui Ellen White şi ale lui E.J. Waggoner în cadrul convingerilor hristologice calviniste, mărturia mulţimii altor martori, printre care se numără preşedinţi ai Conferinţei Generale, vice-preşedinţi şi secretari, președinţi de Uniune, editori la The Review and Herald, editori la The Signs of the Times şi mulţi alţii, este pur şi simplu ignorată.

2. Violenţa cu care mărturiile lui White şi Waggoner sunt extrase din contextul lor şi intenţia aparentă a scriitorilor, şi vârâte cu forţa în structura hristologiei calviniste, este copleșitoare. S-ar părea că nu are absolut nicio importanţă ceea ce au spus de fapt scriitorii. Ar fi greu să ne imaginăm ce fel de declaraţie hristologică ar fi putut fi făcută, care să fi putut rezista la presiunea unor astfel de metode viguroase. Reflectaţi, de exemplu, asupra declaraţiei lui Ellen White de la pagina 49 din Hristos Lumina lumii:

Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat natura umană atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. (Sublinierea îmi aparţine.)

Dacă aceste cuvinte pot însemna că Hristos a venit în natura lui Adam înainte de cădere, atunci am putea la fel de bine să lăsăm deoparte toate încercările de a ne exprima convingerile în cuvinte, deoarece orice cuvânt poate însemna orice lucru, ceea ce ne conduce la următoarea problemă:

3. Procedeul dialectic ciudat adesea folosit (este după Schliermacher?), prin care se afirmă că adventiștii de ziua a şaptea cred că Hristos Cel întrupat a avut o natură care a fost atât căzută, cât şi necăzută, trebuie luat în considerare. Studentul va observa că modelul a fost stabilit de declaraţia lui F.D. Nichol din Review and Herald din 10 iulie 1952:

[…] Adventiștii cred că Hristos, „ultimul Adam,” a avut, în ce privește latura Sa umană, o natură ca cea a „primul om Adam,” […] şi că această natură a fost împovărată de efectele istovitoare a patru mii de ani de atacuri ale păcatului asupra corpului uman și a sistemului nervos […]

Urmând acest model, Froom expune în mod tipic o serie de declaraţii menite să dovedească faptul că Hristos a venit în natura lui Adam înainte de cădere, apoi introduce cuvântul totuși şi continuă după el cu unele dintre declaraţiile făcute de Ellen White sau de E.J. Waggoner că Hristos a venit în natura omului căzut. (Vezi Movement of destiny, pp. 197 şi 497.) Hristologia adventistă de ziua a șaptea este reprezentată prin aceasta ca incluzând o imposibilitate incongruentă și ilogică, că o natură umană poate fi în același timp atât căzută, cât și necăzută.

Dacă este posibil să susţinem aceste două propuneri care se exclud reciproc în acelaşi timp, atunci sunt sugerate multe alte posibilităţi similare în utilizarea cuvintelor:

Soarele este fierbinte, (şi totuşi) este și rece.

Pământul este rotund, (şi totuşi) este și plat.

Acuzatul este vinovat, (şi totuşi) este și nevinovat.

Mintea poate fi intrigată de avantajele practice inerente în unele dintre aceste posibilităţi. Dacă o factură poate fi descrisă în mod corespunzător ca fiind în acelaşi timp atât plătită, cât şi neplătită, sau un om atât căsătorit, cât şi necăsătorit, unii ar putea fi înclinaţi să vadă avantaje practice în această aranjare. Dar este evident că o astfel de extindere nelimitată în ce privește înţelesul cuvintelor ar face imposibilă stabilirea realităţii, și adevărul imposibil de exprimat sau definit în cuvinte. Ar trebui găsite și alte mijloace de exprimare a adevărului.

Trebuie să ne reamintim în acest moment că declaraţiile lui White şi Waggoner, luate separat, nu conţin astfel de dileme. Ele exprimă în mod constant şi clar convingerea autorilor că Mântuitorul nostru a venit pe pământ în natura omului căzut, pentru că acest lucru era cerut de circumstanţele misiunii Sale. Să ne amintim, de asemenea, că mult abuzata scrisoare Baker, care este dezbătută în altă parte în această carte, nu spune că Hristos a venit în natura lui Adam înainte de cădere, ci este interpretată ca să însemne acest lucru. Rezultatul acestei interpretări a fost acela de a-i determina pe unii, atât din interiorul cât şi din afara bisericii noastre, să concluzioneze că Ellen White s-a contrazis pe sine, o concluzie care nu este în nici un caz impusă de dovezi.

Contradicţiile sunt lucrarea interpreţilor ei, nu lucrarea lui Ellen White.

Cu toate acestea, între timp, sarcina revizuirii istoriei noastre pentru a o face să fie conformă cu noua hristologie a fost urmată cu vigoare. Pasajul din Bible Readings a fost revizuit pentru a se conforma noilor opinii. Daca în ediţia din 1950 a cărţii Drama of the Ages a lui W.H. Branson, era scris că Hristos a luat „natura păcătoasă a omului,” aceasta a fost înlocuită în ediţia din 1953 cu „natura reală a omului.” (Comparaţi pagina 89 a celor două ediţii.) În 1952 F.D. Nichol a scris o carte, Answers to Objections, în care a luat aceeaşi poziţie ca şi în editorialul despre care am discutat deja, opusul poziţiei luate într-o carte anterioară de către un alt editor-asociat.[2]

M.L. Andreasen, în Letters to the Churches (Scrisori către biserici), susţine că reprezentanţilor de la White Estate li s-a sugerat să adauge în cărţile lui Ellen White unele note de subsol atent formulate pentru a se asigura că cititorii le înţeleg „corect.”[3] Deocamdată, acest raport nu a fost confirmat de către conducerea White Estate, nici nu a fost negat, din câte știu eu.

Andreasen şi-a pierdut acreditarea pastorală datorită acestui lucru, deşi am înţeles că i-a fost restituită mai târziu. Alţii care anterior au protestat împotriva acestor noi evoluţii şi au fost disciplinaţi în diferite moduri, au fost William Grotheer, Donald Short şi Robert Wieland.

În ultimii ani, studiile Şcolii de Sabat din două trimestre au avut puncte de vedere opuse cu privire la natura umană a lui Hristos. Adventiștii din întreaga lume sunt prinşi în discuţie, fie că vor sau nu. Lucrătorii adventiști se confruntă, prin urmare, cu necesitatea de a fi bine informaţi cu privire la acest subiect. Odată cu publicarea articolelor lui Ellen White din Review and Herald şi The Signs of the Times în volume, cele mai importante dovezi primare sunt la îndemâna tuturor membrilor Bisericii Adventiste. Există puţină speranţă că această problemă va dispărea, pentru că are prea multe ramificaţii. Vom analiza acest lucru în capitolul XXI.

 

Pe paginile următoare sunt reproduse fotocopii ale următoarelor lucrări:

— pagina 313 din cartea „Movement of Destiny” (de L.E. Froom)

— paginile 26-29 din cartea „Hristos și neprihănirea Sa” (de E.J. Waggoner)

În continuarea fotocopiilor urmează traducerea acestora.

În continuare prezentăm traducerea fotocopiilor de pe paginilor anterioare.
Mai jos este traducerea paginii 197 din cartea lui Le Roy Edwin Froom, „Movement of Destiny”:

Mesajul lui E.J. Waggoner la Minneapolis – Nr. 1

[...] de încarnare” şi „învierea,” Waggoner spune că noi acceptăm acestea „ca adevărate” prin credinţă, deoarece „Dumnezeu a dezvăluit” aceste lucruri şi „ne bucurăm în infinita putere şi slavă despre care Scripturile spun că aparţin lui Hris­tos”. Waggoner repetă din nou pentru a accentua, în ce privește mărturia lui Hristos împreună cu Tatăl, că — „fiind prin natura Sa de aceeași origine cu Dumnezeu şi având viaţa în El Însuşi, El este numit pe bună dreptate Iehova, Cel ce există prin Sine Însuşi”. (P. 23.)

El este „astfel denumit” în Ieremia 23:56, unde El este „cunoscut sub numele de Iehova-tsidekenu [sic] — DOMNUL, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ”. Nu trebuie să I se dea „mai puţină cinste” decât Tatălui. Waggoner se îndreaptă acum spre „umilinţa” lui Hristos cât timp a fost în trup.

  1. DEVENIND CARNE PENTRU A PURTA PĂCATELE NOASTRE ŞI A NE RĂSCUMPĂRA. — Următorul pas logic este prezentat în secţiunea 5 („Dumnezeu manifestat în carne”). Waggoner citează Ioan 1:14 care spune că, atunci când a fost întrupat, „Hristos a fost atât Dumnezeu, cât şi om. Iniţial, fiind numai Dumnezeu, El a luat asupra Sa natura umană”. (P. 24.) El a trăit pe pământ ca un „muritor” — capabil să moară — care a luat chip de rob, cu toate acestea, și în tot acest timp, „având toate atributele lui Dumnezeu, fiind conducătorul Universului, şi Cel căruia tot cerul era bucuros să I se închine.”

Dezbrăcându-Se de aceste puteri, El „a luat asupra Sa natura omului, pentru ca să-l poată răscumpăra”. (P. 25.) Pentru a realiza acest lucru El a devenit ascultător până „la moarte de cruce”. Transcendenţa acestor lucruri este un adevăr de nepătruns, dincolo de „înţelegerea umană” a „minţii limitate”. (P. 26.)

În ceea ce privește natura Sa umană, Hristos a venit în „asemănarea cărnii păcătoase” (Romani 8:3–4). Dumnezeu „a așezat asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”. El „a luat” toate „slăbiciunile” omului şi „a suferit toate neputinţele” omului. (PP. 26, 27.) Mai mult decât atât, în realitate, El a fost „făcut” – înlocuitor – pentru a „fi păcat pentru noi”, pentru ca noi „să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21 — VDC). Cu privire la aceasta, Waggoner comentează:

„Aici găsim aceeaşi taină ca şi în faptul că Fiul lui Dumnezeu a trebuit să moa­ră. Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, care nu a cunoscut păcatul, a fost făcut să fie păcat. Fără păcat, nu numai că a fost considerat un păcătos, ci a luat efectiv natura păcătoasă asupra Sa. El a fost făcut să fie păcat, pentru ca noi să putem fi făcuţi neprihănire.” (PP. 27–28.)

Acesta a fost schimbul — păcatele noastre pentru neprihănirea Lui.

  1. PĂSTRÂND PE PĂMÂNT O NEPRIHĂNIRE NEPĂTATĂ. — Citând Evrei 2:18 şi 4:15–16, Waggoner declară că, deşi Hristos nu a cunoscut nici un păcat, totuși El S-a coborât de bună voie la „nivelul omului păcătos” [...]

L.E. Froom, Movement of Destiny

Mai jos este traducerea paginilor 26–29 din cartea lui E.J. Waggoner, „Hristos și neprihănirea Sa”:

[...] din Biblie, referitoare la natura lui Hristos, el să-şi amintească că acest lucru ar fi imposibil să fie exprimat în termeni pe care mintea umană limitată ar putea să-i înţeleagă pe deplin. După cum a altoi neamurile păgâne în trunchiul lui Israel este împotriva legilor naturale, tot astfel, multe din soluţiile divine sunt un paradox pentru înţelegerea noastră.

Alte texte biblice pe care le vom cita ne vor arăta natura umană a lui Hristos şi ceea ce înseamnă aceasta pentru noi. Am citit deja că „Cuvântul a devenit carne” şi acum vom citi ce spune Pavel referitor la natura acestei cărni: „Fiindcă ce nu putea face Legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne; pentru ca dreptatea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului.” (Romani 8:3–4).

Un mic raţionament ar fi suficient pentru a arăta că dacă Hristos a luat asupra Sa asemănarea naturii umane, pentru a-l răscumpăra pe om, trebuie să Se fi întrupat în natura omului păcătos, pentru că pe acesta a venit să-l răscumpere. Moartea nu a avut nici o putere asupra omului neprihănit, aşa cum era Adam în Eden; şi nu ar fi avut nici asupra lui Hristos, dacă Domnul nu ar fi luat asupra Sa fărădelegile noastre, ale tuturor. Mai mult, faptul că Hristos nu a luat asupra Sa carnea unei fiinţe necăzute, ci a unui om păcătos, ceea ce înseamnă că natura umană pe care Şi-a asumat-o avea toate slă­biciunile şi tendinţele păcătoase care înrobesc natura umană căzută, este arătat de afirmaţia că El „a fost făcut conform cărnii din sămânţa lui David”. (Romani 1:3). David avea toate pasiunile naturii umane. El spune despre sine însuşi: „Iată, am fost format în nelegiuire; și în păcat m-a conceput mama mea”. (Psalmul 51:5).

Următoarea afirmaţie din Epistola către Evrei este foarte clară:

„Fiindcă, într-adevăr, nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam. De aceea în toate I se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie Mare Preot milos și credincios în cele privitoare la Dumnezeu, pentru a face împăcare pentru păcatele poporului. Fiindcă, în aceea că el însuși a suferit, fiind ispitit, este în stare să ajute pe cei ispitiţi.” (Evrei 2:16–18).

Dacă El a fost făcut asemănător fraţilor Săi în toate lucrurile, atunci trebuie să fi suferit toate slăbiciunile şi să fi fost supus tuturor ispitelor, asemenea fraţilor Săi. Încă două texte care întăresc această afirmaţie vor fi dovezi suficiente. Să cităm mai întâi 2 Corinteni 5:21:

„Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

Această afirmaţie este mult mai puternică de­cât aceea că El a fost făcut „în asemănarea cărnii păcătoase”. El a fost făcut să fie păcat. Aici găsim aceeaşi taină ca şi în faptul că Fiul lui Dumnezeu a trebuit să moa­ră. Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, care nu a cunoscut păcatul, a fost făcut să fie păcat. Fără păcat, nu numai că a fost considerat un păcătos, ci a luat efectiv natura păcătoasă asupra Sa . El a fost făcut să fie păcat, pentru ca noi să putem fi făcuţi neprihănire. Astfel, Pavel spune Gala­tenilor că „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Ga­lateni 4:4–5 — VDC).

„Fiindcă, în aceea că El Însuși a suferit, fiind ispitit, este în stare să ajute pe cei ispitiţi.” (Evrei 2:18). „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4:15–16 — VDC).

Încă o observaţie, după care vom putea învăţa întreaga lecţie pe care ar trebui s-o învăţăm din fap­tul că „Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit printre noi.” (Evrei 2:18) Cum se poate ca Hristos să fie „cuprins de neputinţă” (Evrei 5:2), şi totuşi să nu cunoască nici un păcat? Unii cititori ar putea crede că am discreditat caracterul lui Isus, aducându-L la nivelul omului păcătos. Din contră, noi nu am făcut altceva decât să înălţăm „puterea Divină” a binecuvântatului nostru Salvator care, de bunăvoie, El Însuşi S-a coborât la nivelul omului păcătos pentru a-l ridica pe om la curăţia Sa fără pată, pe care a păstrat-o în condiţiile cele mai potrivnice. Natura umană doar a ascuns-o pe cea divină, prin care Hristos era in­separabil în legătură cu Dumnezeul nevăzut şi care era mai mult decât capabilă să reziste cu succes la slăbiciunile cărnii. În toată viaţa Sa a fost o luptă. Carnea, călăuzită de duşmanul oricărei neprihănirii, L-a ispitit să păcătuiască, dar natura Sa divină niciodată nu a nutrit nici pentru o clipă o dorinţă rea şi nici puterea Sa divină nu a şovăit vreun moment. Suferind în carne tot ceea ce omul poate suferi, EI S-a reîntors la tronul Tatălui la fel de curat ca şi atunci când a părăsit curţile cereşti. Când Se afla în mormânt, sub puterea mor­ţii, „era cu neputinţă să fie biruit de ea,” pentru că El „nu a cunoscut nici un păcat”.

Dar cineva ar putea spune: „Nu văd în asta nici o mângâiere pentru mine. Este adevărat, am un exem­plu, dar nu-l pot urma pentru că nu am puterea pe care a avut-o Hristos. El era Dumnezeu chiar în timp ce Se afla pe pământ; eu nu sunt decât un om”. Da, dar şi tu poţi avea aceeaşi putere pe care a avut-o El, dacă o doreşti. El a fost „cuprins de neputinţă”, dar „nu a păcătuit”, pentru că puterea divină a locuit per­manent în El. Acum să citim şi cuvintele inspirate ale apostolului Pavel şi să aflăm ce privilegiu avem:

„Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, şi-L rog, ca potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:14–19 — VDC).

Cine ar putea cere mai mult? Hristos, în care [...]

E.J. Waggoner, Hristos și neprihănirea Sa

 

[1] ST 9/06/98, vezi și Solii alese vol.1: 252–256

[2] Nichol, Answers to Objections, pagina 393 și următoarele pagini.

[3] Publicată la Leaves of Autumn Books, Payson, Arizona, 1982.