XI. 1895–1896 - Contextul imediat 
al scrisorii Baker
Copiază link

XI. 1895–1896 - Contextul imediat 
al scrisorii Baker

Pentru ca scrisoarea Baker să fie văzută cât mai clar posibil în cadrul stabilirii propriului context imediat, ne vom concentra atenţia în această secţiune pe perioada celor doi ani: 1895–1896. Aproape de sfârşitul anului 1895 sau la scurt timp după aceea, Ellen White a scris o scrisoare din Australia către un pastor din Tasmania, W.L.H. Baker, o scrisoare care urma să fie folosită de alţii, după moartea ei, pentru a schimba poziţia hristologică a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

Din rapoarte reiese că această perioadă de douăzeci şi patru de luni, 1895–1896, a constituit un „punct culminant” în discuţiile hristologice din cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi în mărturia sa către lume. Tocmai am observat că, în perioada 1895–1896, Australian Bible Echo a publicat opinia potrivit căreia Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut (carne păcătoasă) în:

  • Două declaraţii ale lui Ellen White;
  • Două editoriale de pe prima pagină;
  • O declaraţie a lui A.T. Jones;
  • O declaraţie a lui W.W. Prescott; (şi)
  • Textul integral al unei predici de-a lui Prescott, în care el a afirmat acest punct de vedere de douăzeci şi cinci de ori, respingând în schimb de două ori părerea că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere

Între timp, acelaşi subiect a fost tratat pe larg în altă parte. În ianuarie 1895, o declaraţie de-a lui William Covert şi o alta de-a lui de J.H. Durland au fost publicate în Review and Herald. În februarie, delegaţii bisericii s-au adunat pentru o sesiune a Conferinţei Generale în tabernacolul de la Battle Creek, Michigan. Aici au ascultat o serie de mesaje prezentate de W.W. Prescott pe parcursul cărora el a declarat de cel puţin douăzeci de ori că Hristos a venit pe pământ în natura căzută (carnea păcătoasă) a omului.

Această convingere a fost împărtăşită şi întărită de către A.T. Jones, care, într-o serie de prelegeri despre Solia îngerului al treilea, a susţinut aceeaşi idee nu mai puţin de nouăzeci de ori. (Merită menţionat faptul că Jones a folosit mai multe pasaje dintr-o versiune preliminară a cărții lui Ellen White — încă nepublicată — Hristos Lumina Lumii, pentru a sprijini declaraţiile sale cu privire la natura lui Hristos.)

Aceste mesaje au fost notate de către stenografi şi au fost publicate în întregime pentru membrii bisericii în General Conference Bulletin. În următoarele luni ale anului 1895, mai multe declaraţii suplimentare (făcute de Prescott, Starbuck şi Durland) au fost publicate în Review and Herald şi în The Signs of the Times.

Ellen White nu putea să vină la sfârşitul anului 1895, când a scris scrisoarea Baker, fără să ştie despre aceste evenimente. Şi când W.W. Prescott a propovăduit acelaşi mesaj, cu o hotărâre de neclintit, la întâlnirea de tabără de la Armadale, Australia, în octombrie-noiembrie 1895, însemnările arată clar că ea s-a bucurat să audă acest mesaj şi şi-a exprimat aprecierea faţă de acesta în termeni mai presus de orice îndoială. Ea însăşi a exprimat acelaşi gând în scrisori şi manuscrise de-a lungul anului, precum şi în manuscrisul pentru Hristos Lumina Lumii, pe care îl pregătea pentru publicare.

În 1896, alături de douăzeci de declaraţii făcute de Ellen White şi mai multe de J.E. Evans, Stephen Haskell, etc., Review and Herald a publicat o serie de articole scrise de W.W. Prescott în care el a reafirmat convingerea sa despre natura umană a lui Isus de cel puţin douăzeci şi cinci de ori.

Deci, mărturia combinată a diferiţilor purtători de cuvânt ai bisericii, printre care şi Ellen White, în timpul acestei perioade de doi ani (1895–1896), nu ar fi putut conţine mai puţin de două sute cincizeci de afirmaţii potrivit cărora Domnul nostru a venit pe acest pământ în natura umană a omului căzut.

Vorbind în termeni cronologici am putea privi aceşti doi ani, cu accentul lor puternic pe discuţiile hristologice, ca fiind contextul imediat al scrisorii Baker. Nu putem afirma cu certitudine cât de mult din această discuţie a venit în atenţia lui W.L.H. Baker, dar nu ne putem îndoi că marea parte din aceasta, dacă nu chiar toată, a fost făcută cunoscută lui Ellen White. Şi ar fi puţin probabil ca Baker să fi ratat totul.

Rapoartele nu indică faptul că, în orice altă perioadă de doi ani din istoria bisericii nu s-a acordat atât de multă atenţie subiectului despre natura lui Hristos ca în anii 1895–1896, nici nu oferă dovezi că ar fi fost vreo neînţelegere pe acest subiect. Prin urmare, întrebarea pe care trebuie să o luăm în considerare acum este dacă accentul pus pe interpretările câtorva rânduri din scrisoarea Baker reflectă, cu exactitate şi corespunzător, sensul şi unanimitatea acestor discuţii hristologice; sau dacă prin utilizarea acestor interpretări ale scrisorii Baker imaginea a fost de fapt distorsionată, creându-se regretabila impresie că Ellen White s-a contrazis. Să examinăm dovezile.

1895

Ellen White
RH 5/02/95
p. 81, col. 3, BV 227

El a fost îmbrăcat cu un trup ca al nostru […]

Ellen White
ST 7/03/95
p. 147, col. 1, BV 188

[…] El a venit în această lume în asemănarea cărnii păcătoase […]

Ellen White
ST 11/04/95
p. 227, col. 2, BY 198

[…] Hristos a venit în asemănarea cărnii păcătoase, înveşmântându-Şi divinitatea în umanitate.

Ellen White
ST 16/05/95
p. 292, col. 2, BV 207

El a luat asupra Sa asemănarea cărnii păcătoase şi a fost făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi […]

Ellen White
RH 3/12/95
p. 769, col. 2, BV 313

El a coborât să ia asupra Sa natura umană pentru a putea ajunge la om acolo unde se afla el.

Ellen White
RH 17/12/95
p. 802, col. 1, BV 318

[…] [El] S-a umilit pentru a putea veni în contact cu omul în starea sa căzută şi neajutorată […]

Ellen White
p. Ms. 21, 1895

El a venit ca un prunc neajutorat, având natura umană pe care o avem şi noi.

Ellen White
p. Scrisoarea 55, 1895

Ce ciudat simbol al lui Hristos a fost acela al asemănării cu şerpii care îi muşcau. Simbolul acesta a fost înălţat pe o prăjină, iar ei trebuiau să privească la el şi să fie vindecaţi. În acelaşi fel, Isus a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase.

Ellen White
GCB 1895
p. 338, col. 2

Isus Şi-a asumat natura umană pentru a putea vindeca neamul omenesc […] făcându-i pe toţi să simtă că identificarea Sa cu natura şi interesul lor este desăvârşită.

Ellen White
Ms. 21, 1895
p. 3

El a venit ca un prunc neajutorat, având natura umană pe care o avem şi noi. „După cum copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit din aceleaşi” […] În natura Sa umană, El a înţeles toate ispitele care îl asaltează pe om.

Ellen White
Ms. 35, 1895
p. 1

[…] El […] a suferit fiecare fază a încercării şi a ispitei cu care neamul omenesc este asaltat.

Ellen White
Scrisoarea 0–54–1895
p. 25

Aşadar, Isus a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase.

William Covert
RH 14/01/95
p. 18, col. 1, 2

Având natura omului asupra Sa […] El trebuia să fie asemenea fraţilor Săi în toate aspectele legate de carne şi de ispită, şi totuşi să trăiască fără păcat. În carne, El trebuia să fie la fel de slab ca şi ei […] El trebuia să cunoască puterea păcatului […] în carnea păcătoasă […] în carnea păcătoasă […] în carnea păcătoasă […] slăbiciunea cărnii umane […]

J.H. Durland
RH 22/01/95
p. 51, col. 1

Prin urmare, Isus a fost din carnea lui David, fiind supus tuturor neputinţelor acelei cărni.

W.W. Prescott, preşedinte de colegiu, preşedinte de Conferinţă,
vice-preşedinte al Conferinţei Generale, redactor la Review and Herald
RH 19/02/95
p.114, col. 3

Apoi [Dumnezeu] L-a propovăduit pe Hristos în carne — o viaţă — făcându-L cunoscut înaintea oamenilor, exact în aceleaşi circumstanţe şi în aceeaşi carne în care trăiau şi ei […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 9, col. 1

[…] întrucât copiii au fost părtaşi cărnii şi sângelui, şi El a fost deopotrivă părtaş la aceeaşi carne şi același sânge […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 9, col. 2

[…] Divinitatea S-a manifestat în natura umană, fiind înveşmântată în trup; înveşmântată în carne, carnea noastră […]Cum a luat asupra Sa acea natură, acea carne şi sânge? A făcut aceasta prin naştere, fiind născut dintr-o femeie […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 10, col. 1

[…] Hristos a luat carnea noastră […] atunci când Isus Hristos a luat asupra Sa natura umană şi S-a născut dintr-o femeie, umanitatea şi divinitatea erau unite.

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 11, col. 1

[…] Isus Hristos a devenit rudă de sânge şi carne — rudă apropiată — cu fiecare dintre noi […] El […] S-a făcut părtaş aceleaşi cărni şi sânge.

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 24, col. 2

[…] carnea pe care El a luat-o şi în care a trăit este carnea noastră […] El a luat asupra Sa carnea noastră […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 25, col. 2

[…] bunăvoinţa lui Isus Hristos de a veni aici şi de a locui în noi! De a lua asupra Sa carnea noastră, carnea noastră păcătoasă […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 26, col. 2

[…] acel trup de carne a fost un trup de carne păcătoasă (Romani 8:3) […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 108, col. 1

[…] Isus Hristos a venit, şi luând asupra Sa natura noastră, carnea noastră păcătoasă […] El S-a unit pe Sine cu carnea păcătoasă […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 200, col. 2

[…] El a luat asupra Sa carnea păcătoasă, carne care este folosită în scopuri păcătoase, şi în această carne păcătoasă Și-a manifestat gândul, S-a descoperit pe Sine […] El a fost descoperit tocmai în carnea păcătoasă […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 319, col. 2

[…] Deşi Isus Hristos a luat asupra Sa carnea păcătoasă — carnea în care noi păcătuim — […] Dumnezeu a fost în stare să-L ferească de la a păcătui în acea carne păcătoasă. Aşa că, deşi El S-a arătat în carnea păcătoasă, Dumnezeu, prin Duhul Său şi prin puterea care locuia înlăuntrul Său, L-a ferit de a păcătui în acea carne păcătoasă […] [Dumnezeu] a făcut o descoperire desăvârşită a minţii Sale în acea carne păcătoasă […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 384, col. 1

[…] harul lui Dumnezeu a fost în stare să dezvăluie caracterul Său în carnea păcătoasă […] Prin harul lui Dumnezeu, caracterul divin, nemânjit de păcat, ar putea fi arătat chiar şi în carnea păcătoasă […] în carnea păcătoasă, pentru a dezvălui în mod desăvârşit caracterul lui Dumnezeu…Pentru a arăta […] că Dumnezeu nu cere neamului omenesc, chiar şi în carne păcătoasă, nimic mai mult decât ce a putut fi făcut, prin harul Său, în Isus Hristos […]

W.W. Prescott
GCB 1895
p. 384, col. 2

[…] Puterea care L-a ţinut pe Isus Hristos în viaţa Sa în carne păcătoasă, este pentru tine şi pentru mine.

J.H. Durland
ST 12/09/95
p. 5, col. 3, BV 238

Pentru a-l înfrunta pe Satana, a fost necesar să-l înfrunte în carnea omului căzut. Deci, atunci când Isus a preluat locuinţa Sa în carne, nu a fost carnea pe care omul a avut-o înainte de căderea sa, ci carnea păcătoasă pe care omul a avut-o după cădere […] El a venit pentru a-i mântui pe păcătoşi, aşadar El trebuia să ia carnea păcătoşilor […] El a avut toate slăbiciunile cărnii pe care o avem şi noi. Carnea pe care El a preluat-o a avut aceleaşi dorinţe pe care le are carnea noastră […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 230–235

Subiectul studiului nostru, de data aceasta, este în special gândul cuprins în versetul 11 din al doilea capitol din Evrei: „Fiindcă deopotrivă Cel ce sfinţeşte şi cei sfinţiţi, sunt toţi dintr-unul.” Cei pe care îi sfinţeşte Hristos sunt oamenii din această lume, oamenii păcătoşi — El este Cel care sfinţeşte. El şi ei sunt toţi dintr-unul.

După cum vă amintiţi, în partea aceasta a capitolului vom studia despre om. În primul capitol, aşa cum am văzut, este prezentat contrastul dintre Hristos şi îngeri, Hristos fiind mai sus de îngeri, fiind Dumnezeu. În al doilea capitol se vede contrastul dintre Hristos şi îngeri, Hristos fiind mai jos decât îngerii. Dumnezeu nu a supus îngerilor lumea viitoare, despre care vorbim. El a supus-o omului, iar omul este Hristos. De aceea S-a făcut Hristos om; El a luat locul omului. S-a născut aşa cum se naşte omul. În natura Sa umană, Hristos a ieşit din omul din care cu toţii ne tragem; astfel că expresia din acest verset „sunt dintr-unul” este aceeaşi cu „toţi se trag dintr-unul.” Un singur om este izvorul şi capul tuturor fiinţelor umane. Iar genealogia lui Hristos, ca a unuia care este dintre noi, conduce la Adam. Luca 3:38.

Este adevărat că toţi oamenii şi toate lucrurile îşi au originea în Dumnezeu, dar subiectul acestui capitol este omul, şi Hristos ca om. Noi suntem fiii primului om şi, după trup, aşa este şi Hristos. Noi studiem acum despre Hristos şi natura Sa umană. Primul capitol din Evrei tratează despre Hristos în natura Sa divină. Al doilea capitol vorbeşte despre Hristos în natura umană. Subiectul din aceste două capitole este în mod clar înrudit cu cel din Filipeni 2:5–8:

„Lăsaţi să fie în voi această minte, care era şi în Hristos Isus; care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a socotit ca tâlhărie a fi egal cu Dumnezeu, ci S-a făcut pe Sine Însuşi lipsit de importanţă şi a luat asupra Lui chipul unui rob şi a fost făcut în asemănarea oamenilor; şi, fiind găsit la înfăţişare ca un om, S-a umilit şi S-a făcut ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce.”

În acest pasaj, Hristos este prezentat în cele două ipostaze. Deşi avea chipul (tr.eng. forma) lui Dumnezeu, El a luat înfăţişarea (tr.eng. forma) omului. În Evrei, în primele două capitole, nu se vorbeşte despre formă, ci despre natură.

Repet: în al doilea capitol din Filipeni Îl vedem pe Hristos în cele două forme — sub formă de Dumnezeu şi sub formă de om. În Evrei, în primele două capitole, Îl vedem pe Hristos în cele două naturi — natura lui Dumnezeu şi natura omului. Este posibil ca ceva să aibă formă de om, însă nu şi natură umană. Se poate ca o bucată de piatră să aibă formă umană, însă nu şi natură umană. Este adevărat că Isus Hristos a fost găsit la înfăţişare ca un om, dar şi mai mult, El a luat asupra Sa şi natura omului.

Să citim aici versetul paisprezece din capitolul doi din Evrei. „Fiindcă, după cum copiii [copiii lui Adam, neamul omenesc] sunt părtaşi cărnii şi sângelui, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit din aceleaşi.” „În acelaşi fel” aici înseamnă deopotrivă, potrivit cu felul celor despre care vorbeşte. De aceea, Hristos a luat carnea şi sângele în acelaşi fel în care le luăm şi noi. Dar cum luăm noi asupra noastră carnea şi sângele? Prin naştere, şi este clar că le avem de la Adam. El a luat asupra Sa carnea şi sângele tot prin naştere, şi este limpede că şi El le-a moştenit de la Adam, căci este scris că e „conform cărnii din sămânţa lui David.” Romani 1:3. Cu toate că David Îl numeşte Domn, El este în acelaşi timp fiul lui David. Matei 22:42–45: Genealogia Sa ajunge până la David, dar nu se opreşte aici. Ea ajunge până la Avraam, pentru că El este sămânţa lui Avraam. El a luat asupra Sa sămânţa lui Avraam, după cum scrie în Evrei 2:16. Genealogia Lui nu se opreşte însă nici la Avraam, ci merge până la Adam. Luca 3:38. De aceea, Cel care sfinţeşte este dintre oameni, iar cei ce sunt sfinţiţi sunt dintre oameni, şi toţi sunt dintr-unul. Toţi coboară dintr-un singur om în ce priveşte carnea, toţi sunt dintr-unul. Astfel, în ce priveşte latura umană, natura lui Hristos este cu siguranţă natura noastră.

Să privim acum la celălalt aspect pentru a obţine o ilustraţie cu privire la această unitate, ca să putem vedea forţa acestei expresii care spune că El şi noi suntem cu toţii dintr-unul.

Celălalt aspect este, după cum apare în primul capitol din Evrei, faptul că El are natura lui Dumnezeu. Numele de Dumnezeu pe care îl poartă Îi aparţine în virtutea existenţei Sale, Îi aparţine „prin moştenire.” După cum acest nume Îi aparţine pentru că există, şi acest lucru este tot aşa de sigur după cum e sigur că El există, şi pentru că Îi aparţine prin natură, este cert că natura Sa este natura lui Dumnezeu.

De asemenea, în primul verset din primul capitol din Ioan este scris: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu.” Cuvântul „cu” nu exprimă aşa de bine realitatea ideii precum un alt cuvânt. Traducerea germană redă cuvântul care defineşte mai clar ceea ce este exprimat în limba greacă. Aceasta spune: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era din (ger. bei) Dumnezeu.” Aşa este corect. Termenul din limba greacă este acelaşi cu cel care exprimă faptul că braţul meu drept este din mine, din trupul meu. De aceea, în mod literal, în greacă se spune că la început „Cuvântul era Dumnezeu.”

Realitatea acestui aspect ilustrează realitatea naturii lui în celălalt aspect. Căci, după cum, în ceea ce priveşte latura divină, El era din Dumnezeu, având natura lui Dumnezeu şi fiind în mod real Dumnezeu, tot aşa în ce priveşte latura umană, El este din om, având natura omului, fiind în mod real om.

Observaţi versetul paisprezece din primul capitol din Ioan: „Şi Cuvântul a fost făcut carne şi a locuit printre noi.” Este aceeaşi relatare pe care am citit-o şi în primele două capitole din Evrei. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era din Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” „Şi Cuvântul a fost făcut carne şi a locuit printre noi” — carne şi sânge ca ale noastre.

Acum, despre ce fel de carne este vorba? Care este singurul fel de carne pe care lumea o cunoaşte? Doar carnea pe care o aveţi voi şi o am şi eu. Această lume nu cunoaşte altfel de carne umană, şi nici nu a cunoscut alta de când a apărut nevoia după venirea lui Hristos. De aceea, pentru că în această lume există doar acest fel de carne pe care o avem şi aşa cum o avem, este foarte adevărat că atunci când „Cuvântul a fost făcut carne,” a fost făcut într-o carne întocmai ca a noastră. Nu se putea altfel.

Din nou: Ce fel de carne este, în sine, carnea noastră? Să deschidem în Romani capitolul 8 şi să vedem dacă natura umană a lui Hristos o întâlneşte pe a noastră şi dacă este ca a noastră, fiind carne păcătoasă: „Fiindcă ce nu putea face Legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu” a făcut „trimiţând pe propriul său Fiu.”

Era ceva ce Legea nu putea să facă, şi acel ceva l-a făcut Dumnezeu, trimiţând pe unicul Său Fiu. Dar de ce nu putea Legea să facă ceea ce dorea şi ceea ce cerea? Era slăbită din cauza cărnii. Problema era în carne. Aceasta este cea care făcea ca Legea să dea greş în ceea ce priveşte scopul ei cu omul. Apoi Dumnezeu L-a trimis pe Hristos ca să facă ceea ce Legea nu putea să facă. Însă Legea a dat greş în scopul ei din cauza cărnii, iar nu din cauza unei lipse din ea însăşi. De aceea, Dumnezeu trebuia să-L trimită pe Hristos în ajutorul cărnii, nu în ajutorul Legii. Dacă legea ar fi fost în ea însăşi prea slabă pentru a-şi realiza intenţia atunci, pentru a se rezolva problema, ar fi trebuit să se remedieze Legea. Dar problema este la carne, de aceea El trebuia să aducă un remediu cărnii.

Este adevărat că în zilele noastre, izvorând din vrăjmăşia care este împotriva lui Dumnezeu, ce nu se supune şi nici nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu, se spune că Legea nu şi-a putut atinge scopul şi Dumnezeu a trimis pe Fiul Său pentru a slăbi Legea, astfel încât carnea să poată răspunde cerinţelor Legii. Dar dacă eu sunt slab şi tu eşti tare, şi am nevoie de ajutor, nu mă ajută cu nimic faptul că şi tu devii la fel de slab ca mine; eu rămân tot aşa de slab şi neajutorat ca înainte. Nu e de nici un folos acest fel de a proceda. Dar dacă eu sunt slab, iar tu eşti tare şi poţi să-mi dai din tăria ta, aceasta mă ajută. Legea, în sine, este destul de tare, dar scopul ei nu a putut fi împlinit în slăbiciunea cărnii. Aşadar, pentru a suplini lipsa, Dumnezeu trebuia să aducă tărie cărnii slăbite. El a trimis pe Hristos pentru a satisface această nevoie. De aceea Hristos trebuia să facă în aşa fel încât să poată fi adusă tărie cărnii noastre — pe care o avem şi noi astăzi — pentru ca scopul Legii să poată fi împlinit în carnea noastră. Este scris că „Dumnezeu a trimis pe propriul Său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase” pentru ca „dreptatea Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului.”

Să nu aveţi o înţelegere greşită a termenului „asemănare.” Aceasta nu se referă la formă, nu este vorba de o fotografie; nu este vorba despre asemănare în sensul unei imagini, ci este în sensul de a fi asemenea cu adevărat. Termenul „asemănare” aici, nu redă acelaşi gând ca în capitolul doi din Filipeni, unde este vorba de înfăţişare, formă sau asemănare în ce priveşte forma, ci aici este vorba despre asemănarea în natură, de asemănarea cu carnea aşa cum este ea în sine însăşi. Dumnezeu L-a trimis pe unicul Său Fiu într-o astfel de carne, care este asemenea cărnii păcătoase. Şi pentru a fi exact ca şi carnea păcătoasă, trebuia să fie carne păcătoasă. Pentru a fi făcut în totul carne, aşa cum este carnea în această lume, El trebuia să aibă acelaşi fel de carne care există în lumea aceasta, acelaşi fel de carne pe care o avem şi noi, şi care este carne păcătoasă. Acest lucru ne este transmis prin cuvintele „asemănarea cărnii păcătoase.”

Acest fapt este arătat şi în Evrei 2:9–10: „Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut puţin mai prejos decât îngerii” — dar nu doar în starea în care a fost creat omul mai prejos de îngeri.

Omul a fost fără păcat când Dumnezeu l-a făcut cu puţin mai prejos decât îngerii. Carnea pe care o avea atunci era fără păcat. Dar omul a căzut din acel loc şi din acea stare, iar carnea lui a devenit păcătoasă.

Acum Îl vedem pe Isus, pe Cel care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, însă nu cum a fost creat omul la început cu puţin mai prejos decât îngerii, ci aşa cum a ajuns omul de când a păcătuit, fiind şi mai jos decât îngerii. În această stare Îl vedem pe Isus. Să citim despre aceasta: „Îl vedem pe Isus, care a fost făcut puţin mai prejos decât îngerii.” De ce a fost făcut astfel? „Din pricina morţii pe care a suferit-o.” Isus a fost făcut cu atât mai prejos decât îngerii cu cât este omul mai prejos de când a păcătuit şi a devenit supus morţii. Îl vedem „încununat cu slavă şi încoronat cu glorie şi onoare, ca prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru fiecare om. Fiindcă I se cuvenea Lui, pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, în aducerea multor fii la glorie, să desăvârşească pe Căpetenia salvării lor prin suferinţe.”

Deoarece El a devenit supus suferinţei şi morţii, aceasta demonstrează cu suficientă putere că acel punct mai prejos decât îngerii în care a coborât Isus, în care stă şi în care „Îl vedem,” este acel punct în care a coborât omul când, în păcat, a coborât mai jos de starea în care l-a creat Dumnezeu — mai jos decât cu puţin mai prejos decât îngerii.

Versetul şaisprezece: „Fiindcă, într-adevăr, nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam.” El nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Sa natura lui Avraam. Dar singura natură a lui Avraam şi a seminţei lui Avraam este natura umană.

Şi iarăşi: „De aceea în toate I se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor Săi.” În câte lucruri? În toate lucrurile. Aşa că, în natura Sa umană, nu este nici un pic de diferenţă între El şi voi.

Să citim versetul şi să studiem mai profund. Aş vrea să observăm că ne putem sprijini doar pe el. Să o luăm de la capăt. „Toţi sunt dintr-unul.” El S-a făcut părtaş sângelui şi cărnii în acelaşi fel în care şi noi suntem părtaşi sângelui şi cărnii. El nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci sămânţa, natura lui Avraam. De aceea — din aceste motive — a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile. Cine sunt fraţii Săi? Rasa umană. „Toţi sunt dintr-unul,” de aceea Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi. Pentru că noi suntem cu toţii dintr-unul, Lui nu-I este ruşine să ne numească, pe voi şi pe mine, fraţi. „De aceea în toate I se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor Săi.”

Aşadar, când a fost pe pământ, în natura Sa umană, a fost în ceva diferit de felul în care sunteţi voi în natura voastră umană, în seara aceasta? (Câţiva au răspuns: „Nu.”) Aş fi vrut ca toţi din sală să spună: „Nu” cu voce tare. Sunteţi prea timizi. Cuvântul lui Dumnezeu spune că este aşa, iar noi trebuie să spunem că aşa este, deoarece în acest unic fapt este mântuire. De fapt, nu este destul să spunem doar atât, ci mântuirea lui Dumnezeu pentru fiinţele umane stă în acest unic fapt. Nu trebuie să ne sfiim să afirmăm aceasta. În aceasta stă mântuirea noastră, şi până nu o ajungem aici, nu suntem siguri de mântuirea noastră. Aceasta este realitatea. „În toate I se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor Săi.” De ce? „Ca să fie Mare Preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, pentru a face împăcare pentru păcatele poporului. Fiindcă, în aceea că El Însuşi a suferit, fiind ispitit, este în stare să ajute pe cei ispitiţi.” Nu vă daţi seama că mântuirea voastră stă tocmai în aceasta, tocmai în poziţia în care a venit Hristos la noi? El a venit la noi exact acolo unde suntem noi ispitiţi şi a fost făcut ca noi exact acolo unde suntem ispitiţi, şi acesta este locul unde ne întâlnim cu El — Mântuitorul cel viu împotriva puterii ispitei.

Acum, versetul paisprezece din capitolul patru din Evrei:

„Văzând atunci că avem un Mare Preot însemnat, care a trecut în ceruri, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem strâns mărturisirea noastră. Fiindcă nu avem un Mare Preot care nu poate să simtă compasiune pentru neputinţele noastre, ci în toate a fost ispitit asemenea nouă, totuşi fără păcat.”

El nu ar fi putut să fie ispitit în toate lucrurile ca mine dacă nu ar fi fost în toate lucrurile ca mine. De aceea a trebuit să fie făcut în toate lucrurile ca mine, dacă voia să mă ajute acolo unde am nevoie de ajutor. Ştiu că în natura mea umană am nevoie de ajutor. Şi, oh, exact aici Îl găsesc! Slavă Domnului! În această natură umană a venit Hristos, şi aici este ajutorul meu.

„Nu avem un Mare Preot care nu poate să simtă compasiune” — sunt două negaţii. Nu avem un Mare Preot, care nu poate să simtă compasiune. Cum este dacă spunem aceasta la modul afirmativ? Noi avem un Mare Preot care poate să simtă compasiune pentru neputinţele noastre — neputinţele mele, ale voastre, ale noastre. Simte El neputinţele mele? Da. Simte neputinţele tale? Da. Ce este o neputinţă? Defect, şovăială, slăbiciune — este destul de expresiv. Avem multe slăbiciuni. Cu toţii avem multe. Noi ne simţim slăbiciunile. Dar, slavă Domnului, mai este Cineva care le simte; şi nu numai că le simte, ci este atins de simţirea lor. Acest cuvânt „atins” spune mai mult decât faptul că ajunge până la El simţul slăbiciunilor noastre, şi că le simte aşa cum le simţim noi. Este adevărat că le simte cum le simţim noi, dar mai mult decât atât, El este „atins,” este afectat, plin de simpatie. Este atins în iubire, este afectat în simpatie, şi ne vine în ajutor. Toate acestea sunt cuprinse în cuvintele „atins de simţământul neputinţelor noastre.” Mulţumim Domnului pentru un astfel de Mântuitor!

Dar, repet, nu putea fi ispitit în toate lucrurile ca mine, decât dacă era în toate lucrurile ca mine. El nu putea să simtă cum simt eu, decât dacă era acolo unde sunt eu. Cu alte cuvinte, nu putea fi ispitit în toate lucrurile aşa cum sunt ispitit eu, şi să simtă cum simt eu, decât dacă era ca mine însumi. Cuvântul lui Dumnezeu spune „în toate lucrurile ca şi noi.”

Să mergem mai departe cu acest gând. Există lucruri care pot să aibă o atracţie puternică asupra voastră, fiind o mare ispită pentru voi, dar care pentru mine nu sunt decât ca o adiere caldă într-o zi de vară. Altceva poate să mă atragă pe mine cu putere, chiar să mă doboare, în timp ce pe voi nu vă afectează deloc. Ceea ce ispiteşte teribil pe unul, pe celălalt nu-l afectează. Aşa că, pentru a mă ajuta, Isus trebuie să fie în acel loc în care să poată simţi ce simt eu şi să fie ispitit în toate punctele, în care eu pot fi ispitit cu toată puterea ispitei. Dar, pentru că ceea ce mă ispiteşte pe mine, se poate ca pe voi să nu vă afecteze deloc, şi pentru că ceea ce vă afectează pe voi s-ar putea ca pe mine să nu mă afecteze, Hristos trebuia să stea în locul în care sunt şi eu şi voi, aşa încât să se întâlnească cu toate ispitele, ale mele şi ale voastre. El trebuia neapărat să simtă tot ceea ce apare în calea voastră şi care pe mine nu mă atinge, precum şi tot ceea ce întâlnesc eu, dar care pe voi nu vă atinge. El trebuia să ia şi locul meu, şi locul vostru. Aşa este.

Dar mai sunt şi alte persoane. Exisă lucruri care le pot ispiti într-atât încât să le dărâme, dar care nu mă vor afecta nici pe mine, nici pe voi. Aşa că Isus trebuia să ia toate simţămintele şi natura mea, a voastră şi a celorlalţi oameni de asemenea, astfel încât să poată fi ispitit în toate lucrurile aşa cum sunt eu ispitit, în toate lucrurile aşa cum sunteţi voi ispitiţi şi în toate lucrurile aşa cum sunt ceilalţi oameni ispitiţi. Iar când eu, voi şi ceilalţi suntem luaţi în El, cât de mult cuprinde El? Întreg neamul omenesc.

Exact acesta este adevărul. Hristos a fost în locul şi a avut natura întregului neam omenesc. În El se întâlnesc toate slăbiciunile omenirii; aşa că, orice om de pe pământ ce poate fi ispitit găseşte în Isus Hristos putere împotriva ispitei. Pentru orice suflet există în Hristos biruinţă împotriva oricărei ispite şi eliberare de sub puterea ei. Acesta este adevărul.

Să privim o altă faţă a acestui adevăr. Există cineva în lume — Satana, dumnezeul acestei lumi — interesat să fim ispitiţi cât de mult posibil, însă el nu e nevoit să folosească prea mult din timpul său şi nici din puterea lui ispitindu-ne, pentru a ne face să cedăm.

Acesta a lucrat, străduindu-se foarte mult, pentru a-L face pe Isus să cedeze ispitei. A încercat asupra lui Isus orice ispită pe care putea să o aducă asupra mea spre a mă face să păcătuiesc, şi a încercat în zadar. A eşuat total în încercarea de a-L face pe Isus să consimtă la păcat măcar într-o singură ispită cu care aş putea fi ispitit eu vreodată.

A încercat, de asemenea, asupra lui Isus orice ispită cu care v-a încercat vreodată pe voi sau pe care o poate încerca asupra voastră spre a vă face să păcătuiţi. Şi din nou a dat greş. Este vorba despre ispitele mele şi ale voastre. Isus a învins în toate ispitele, şi pentru mine, şi pentru voi.

După ce L-a ispitit pe Isus cu toate ispitele cu care vă ispiteşte pe voi şi pe mine, după ce a încercat fără să reuşească, i-au rămas şi alte ispite cu care să-L ispitească. Mai avea ispitele cu care îi ispiteşte pe ceilalţi oameni pentru a-i face să cadă. Satana le-a încercat şi pe acestea, având şi de data aceasta nereuşită totală.

Astfel, Satana a avut şi a adus asupra lui Isus toate ispitele cu care mă ispiteşte pe mine, toate ispitele cu care vă ispiteşte pe voi şi toate ispitele cu care îi ispiteşte pe ceilalţi oameni. În concluzie, a încercat asupra lui Isus orice ispită care e cu putinţă să apară în vreun om.

Satana este autorul tuturor ispitelor; el a trebuit să aducă asupra lui Isus orice ispită pe care era capabil să o inventeze. Şi în fiecare încercare a dat greş. Slavă Domnului!

Mai mult decât atât: nu doar că a trebuit să-şi încerce asupra lui Isus toate ispitele cu care mă ispiteşte pe mine, dar a trebuit să le încerce asupra Lui cu o putere de ispitire mult mai mare decât cea pe care o exercită asupra mea. Satana niciodată nu a trebuit să se străduiască prea tare şi nici nu a fost nevoit să încerce prea mult din puterea ispitei ca să mă facă să cedez. Însă acele ispite cu care m-a ispitit făcându-mă să păcătuiesc, sau cu care mă va ispiti spre a mă face să păcătuiesc, cu acele ispite L-a ispitit pe Isus, dar a trebuit să o facă cu o putere de ispitire mult mai mare decât o face asupra mea. A trebuit să-şi exercite asupra Lui toată puterea ispitei pe care o deţine — la diavolul mă refer — şi a dat greş. Mulţumim Domnului! Astfel, în Hristos sunt liber.

Satana a fost nevoit să-şi exercite asupra lui Isus toate ispitele cu care v-a ispitit sau cu care vă va ispiti vreodată, şi le-a exercitat cu toată puterea pe care o are, şi din nou a dat greş. Slavă Domnului! Aşadar, voi sunteţi liberi în Hristos. De asemenea L-a ispitit pe Isus cu orice ispită cu care îi poate atinge pe ceilalţi oameni, la fel cu toată puterea lui satanică, şi din nou a eşuat. Slavă Domnului! În Hristos şi ceilalţi oameni sunt liberi.

Prin urmare, Satana a trebuit să-L ispitească pe Isus cu orice ispită cu care poate fi ispitit omul vreodată, dar a eşuat. A trebuit să-şi folosească în ispitirea lui Isus toată cunoştinţa şi toată viclenia de care este capabil; fără succes. De asemenea, a trebuit să-şi exercite toată puterea în fiecare ispită, dar a fost învins.

Observăm astfel un întreit eşec, o înfrângere completă a diavolului din toate punctele de vedere. În prezenţa lui Hristos, Satana este complet învins şi, în Hristos, noi suntem biruitori asupra Satanei. Isus a zis: „Vine prinţul acestei lumi şi nu are nimic în mine.” În Hristos noi scăpăm de el. În Hristos găsim că Satana este un duşman cu totul învins şi cu totul epuizat.

Aceasta nu înseamnă că noi nu mai avem de luptat. Dar înseamnă că, şi trebuie să o spunem cu hotărâre şi cu bucurie, în Hristos noi luptăm lupta biruinţei. În afara lui Hristos — luptăm, dar avem doar înfrângere. În El, biruinţa noastră este desăvârşită şi în El, noi suntem desăvârşiţi în toate lucrurile. Dar, vai, nu uitaţi expresia: în El!

Aşadar, întrucât Satana şi-a epuizat toate ispitele pe care le cunoaşte, precum şi toată puterea de ispitire, cum este el? În prezenţa lui Hristos, cum este? Fără putere. Dacă, atunci când ne găseşte în Hristos, vrea să ne atingă şi să ne rănească, cum este el? Fără putere. Lăudaţi-L şi slăviţi-L pe Domnul!

Să ne bucurăm de acest adevăr, să ne bucurăm pentru că în El suntem biruitori; în El suntem liberi; în El Satana este fără putere faţă de noi. Să fim plini de mulţumire pentru aceasta! În El suntem desăvârşiţi!

A.T. Jones
GCB 1895
p. 266, col. 1

[…] Într-o altă seară am prezentat felul în care El a devenit unul dintre noi, şi anume prin naşterea din carne. El este „sămânţa lui David, conform cărnii.” El nu a luat natura îngerilor, ci natura seminţei lui Avraam, iar genealogia Sa merge până la Adam.

[…] Toate tendinţele spre păcat care există în neamul omenesc s-au moştenit de la Adam. Iar Isus Hristos a simţit aceste ispite; El a fost ispitit în toate lucrurile în carnea pe care a dobândit-o de la David, de la Avraam şi de la Adam. În genealogia Lui apar caractere ce s-au manifestat în strămoşii Săi, şi care nu au fost fără pată. Îl găsim aici pe Manase, care a făcut mai mult rău decât toţi împăraţii lui Iuda şi care a determinat pe Iuda să facă mai rău decât păgânii. Îl găsim şi pe Solomon, al cărui caracter este descris în Biblie. David este în această genealogie, Rahav este acolo. Iuda este acolo. Iacov este acolo — toţi sunt acolo exact aşa cum au fost. Isus S-a născut conform cărnii la sfârşitul acestei linii genealogice. Şi există un lucru numit ereditate […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 266, col. 2
p. 267, col. 1

[…] Legea eredităţii a acţionat de la Adam până la carnea lui Isus Hristos, tot aşa cum a acţionat de la Adam până la carnea oricăruia dintre noi, căci El era unul dintre noi. În El au fost trăsături moştenite de la Adam, trăsături moştenite de la David, de la Manase şi de la toţi cei ce apar în genealogia desfăşurată de la început până la naşterea Sa.

Astfel, în carnea lui Isus Hristos — nu în El Însuşi, ci în carnea Lui — carnea noastră pe care a luat-o în natura Sa umană — au existat exact aceleaşi tendinţe spre păcat care există şi în voi, şi în mine […] Şi fiind astfel în asemănarea cărnii păcătoase, a condamnat păcatul în carne […]

[…] Toate tendinţele spre păcat care există în carnea umană au fost şi în carnea Sa umană, dar nici uneia nu i-a dat voie să se manifeste. El le-a biruit pe toate. Şi în El noi avem biruinţa asupra tuturor acestor tendinţe […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 267, col. 2

[…] Noi nu mai suntem răspunzători pentru acele tendinţe care există în noi, după cum nu suntem răspunzători pentru strălucirea soarelui, dar orice om de pe pământ este răspunzător pentru manifestarea în el a acestor tendinţe în acţiune deschisă, şi aceasta deoarece Isus Hristos a făcut tot ce era necesar ca ele să nu se manifeste în acţiune deschisă […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 269, col. 1

[…] Isus Hristos, al doilea om, a luat natura noastră păcătoasă.

A.T. Jones
GCB 1895
p. 299, col. 1

[…] Şi pentru că Hristos a luat natura noastră umană şi S-a făcut asemenea nouă în toate lucrurile, în carne, […] A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, şi este fratele nostru, având cele mai strânse legături de sânge cu noi […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 300, col. 1

[…] El a demonstrat în carnea mea că Dumnezeu Se pleacă — Se apleacă spre mine — ca să-mi asculte strigătele […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 302, col. 2
p. 303, col. 1

[…] Supus slăbiciunii cum suntem noi, păcătos ca noi — pur şi simplu noi — El a trecut prin această lume şi nu a păcătuit niciodată. A fost afectat de păcat ca noi, slab ca noi, neajutorat ca noi […]

[…] Taina lui Dumnezeu nu este Dumnezeu manifestat în carnea fără păcat. Nu este nicio taină ca Dumnezeu să se manifeste în carne fără păcat. Aşa ceva este foarte natural. Nu este Dumnezeu Însuşi fără păcat? Poate fi o minune ca Dumnezeu să se manifeste prin sau în carnea fără păcat? Este vreo taină în faptul că Dumnezeu îşi arată puterea şi slava dreptăţii Sale prin îngerul Gabriel sau prin luminosul serafim sau heruvim? Nu. Aşa ceva este foarte normal. Dar minunea este că Dumnezeu poate face aceasta prin şi în carne păcătoasă. Aceasta este taina lui Dumnezeu — Dumnezeu manifestat în carne păcătoasă.

Dumnezeu a demonstrat în faţa universului, prin Isus Hristos pe când era în carne păcătoasă, că El poate lua în stăpânire carnea păcătoasă în aşa fel încât să-Şi arate prezenţa Sa, puterea şi slava Sa în locul păcatului […]

(Studentul poate observa în acest pasaj o expresie imprudentă folosită de Jones, „El a fost păcătos ca noi […]” Această exprimare este destul de diferită de a spune că El a avut o natură păcătoasă ca a noastră, dar niciodată nu a păcătuit, idee pe care Jones a afirmat-o de multe ori.

Cititorul atent şi corect, văzând această expresie înconjurată de declaraţiile care susţin că Hristos nu a păcătuit niciodată, nu ar înţelege greşit intenţia scriitorului, ci ar privi acest lucru ca pe un exemplu de formulare imprudentă. Cu toate acestea, nu ne putem aştepta ca toţi cititorii să fie la fel de atenţi şi oneşti. O expresie ca aceasta, scoasă din context, ar putea fi foarte nocivă. Deci, să evităm cu atenţie utilizarea nechibzuită a oricăror expresii de acest gen.)

A.T. Jones
GCB 1895
p. 303, col. 2

[…] Să răspundem acestui act şi să ne scufundăm în El, pentru ca Dumnezeu să se poată manifesta şi astăzi în carnea păcătoasă.

A.T. Jones
GCB 1895
p. 309, col. 2

[…] Hristos S-a unit cu fiecare suflet de pe pământ; El este legat de orice fiinţă umană, de orice om cu carne păcătoasă; […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 311, col. 1

[…] ideea falsă că El este atât de sfânt, încât ar fi fost cu neputinţă ca El să vină atât de aproape de noi încât să primească o astfel de natură ca a noastră — natura umană păcătoasă, deteriorată, căzută. Prin urmare, Maria trebuia să se nască imaculată, desăvârşită, fără păcat şi mai presus de heruvimi sau serafimi, iar apoi Hristos trebuia să Se nască din ea ca să primească de la ea natura Sa umană într-o absolută nepăcătoşenie. Acest mod de a gândi Îl pune pe Isus mai departe de noi decât sunt heruvimii şi serafimii, într-o natură fără păcat.

Dacă El nu a venit mai aproape de noi decât într-o natură fără păcat, atunci este cale lungă până la El, întrucât eu am nevoie de cineva care este mai aproape de mine decât El. Eu am nevoie să mă ajute cineva care ştie câte ceva despre natura păcătoasă pe care o am, şi o astfel de natură a luat Domnul asupra Sa. El S-a făcut unul dintre noi.

A.T. Jones
GCB 1895
p. 312, col. 1

Astfel, în adevărata Lui sfinţenie, Hristos a putut să vină, şi a venit la oamenii păcătoşi, în acea carne păcătoasă în care sunt oamenii. Aşadar, în Hristos şi numai în Hristos se găseşte adevărata frăţie a omului. Cu adevărat, toţi sunt una în Hristos Isus, Domnul nostru.

Unii au găsit în Mărturii — şi toţi pot găsi — declaraţia care spune că Hristos nu a avut „pasiunile” pe care le avem noi. Declaraţia este acolo şi oricine o poate găsi.

A.T. Jones
GCB 1895
p. 327, col. 1

Privitor la faptul că Hristos nu a avut „pasiunile” noastre: peste tot în Scriptură El este ca noi şi cu noi în ce priveşte carnea. El este sămânţa lui David conform cărnii. El a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase. Nu mergeţi prea departe. El a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase, nu în asemănarea minţii păcătoase. Nu trageţi şi mintea Lui pe acest teren. Carnea Lui a fost carnea noastră, dar mintea Lui a fost „mintea lui Hristos.” De aceea este scris: „Lăsaţi să fie în voi această minte, care era şi în Hristos Isus.” […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 327, col. 2

[…] Isus Hristos a venit în această lume, luând asupra Sa carnea noastră […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 328, col. 2

Carnea lui Isus Hristos a fost carnea noastră şi în ea a fost tot ce este în carnea noastră — toate tendinţele spre păcat ce există în carnea noastră au existat în carnea Lui, atrăgându-L să consimtă la păcat. Să presupunem că El ar fi consimţit cu mintea să păcătuiască. Ce s-ar fi întâmplat atunci? Mintea Lui ar fi devenit coruptă şi atunci ar fi dobândit şi El aceleaşi pasiuni ca noi […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 328, col. 2

[…] De aceea, Isus Hristos a venit exact în aceeaşi carne cu a noastră, dar cu o minte care şi-a păstrat integritatea înaintea oricărei ispite, împotriva oricărei provocări spre păcat — o minte care nu a consimţit niciodată să păcătuiască — nu, niciodată, nici măcar în cea mai slabă umbră de gând imaginabilă […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 330, col. 1, 2

[…] Isus Hristos a venit şi El în această carne — Cel slăvit, Cel care a făcut lumile, Cuvântul lui Dumnezeu — a fost făcut carne, şi anume carnea noastră. Şi El, Cel divin care era în cer, a venit în carnea noastră păcătoasă. Totuşi, Cel divin, în carnea păcătoasă, nu a manifestat niciodată, nici un pic din eul Său divin ca să reziste ispitelor ce erau în carne, ci S-a dezbrăcat de Sine […]

[…] Isus Hristos, Cel divin, Cel infinit, a venit în persoana Sa divină în aceeaşi carne ca a noastră, fără a îngădui eului personal şi puterii Sale divine să fie manifestată nici măcar o dată atunci când a rezistat în faţa tuturor ispitelor, momelilor şi atracţiilor cărnii.

Aşadar, ce anume a învins păcatul şi L-a ţinut să nu păcătuiască? Puterea lui Dumnezeu Tatăl L-a ţinut […]

[…] Hristos Însuşi, Cel care a creat lumile, a fost încontinuu în această carne păcătoasă, a voastră şi a mea, pe care a îmbrăcat-o.

A.T. Jones
GCB 1895
p. 332, col. 2
p. 333, col. 1

[…] Voi citi, acum, câteva rânduri din paginile introductive ale noii ediţii a cărţii „Viaţa lui Isus.” — (Intitulată mai târziu Hristos Lumina Lumii.)

„Pentru a aduce la îndeplinire marea lucrare de răscumpărare, Răscumpărătorul trebuia să ia locul omului căzut […]

[…] Atunci când Adam fusese asaltat de ispititorul, asupra lui nu era nici unul dintre efectele păcatului. El se găsea în tăria bărbăţiei desăvârşite, plin de vigoare la spirit şi la trup. El era înconjurat de slava Edenului şi era zilnic în legătură cu fiinţele cereşti. Nu tot astfel era Isus când a intrat în pustie, să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mintală şi din valoarea morală. Pentru a-l ridica pe omul căzut, Hristos trebuia să ajungă la el acolo unde se afla. El a preluat natura umană şi a purtat neputinţele şi degenerarea neamului omenesc. El S-a umilit până în cele mai de jos adâncimi ale suferinţei umane, ca să poată simţi împreună cu omul şi să-l poată salva din degradarea în care l-a aruncat păcatul.

[…] Hristos a luat asupra Sa umanitatea cu toate slăbiciunile ei. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită, şi S-a bazat pe puterea divină pentru sprijin […]”

A.T. Jones
GCB 1895
p. 349, col. 1

[…] El a fost noi în carne, şi în carnea Lui toate tendinţele spre păcat au fost răscolite pentru a-L face să consimtă la păcat. Dar nu El Însuşi S-a păzit de păcătuire. Dacă ar fi făcut aşa, S-ar fi manifestat El Însuşi împotriva puterii Satanei, ceea ce ar fi distrus planul de mântuire […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 349, col. 2

[…] De aceea Hristos a venit în carnea noastră, iar Tatăl a locuit cu El.

[…] Hristos a venit în această carne păcătoasă, dar nu a făcut nimic de la Sine împotriva ispitei şi puterii păcatului în carne. El S-a dezbrăcat de Sine şi Tatăl a lucrat în trupul omenesc împotriva puterii păcatului şi L-a păzit ca să nu păcătuiască […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 350, col. 1

Hristos S-a dezbrăcat de Sine pentru ca Tatăl să poată fi descoperit în carne, în carnea păcătoasă; […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 365, col. 2

[…] Am studiat timp de mai multe lecţii faptul că El, în natura umană, a fost noi înşine; […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 367, col. 2

[…] El Şi-a dovedit capacitatea de a ne lua şi de a-Şi realiza planul pe care îl are cu natura umană, cu carnea păcătoasă care este în lume […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 368, col. 1

[…] Dumnezeu a expus în faţa noastră, în Hristos, lucrarea Sa desăvârşită cu carnea păcătoasă. În Hristos a terminat-o şi a pus-o la dreapta Sa. Acum ne spune nouă: „Priviţi aici! Aceasta pot Eu să fac cu carnea păcătoasă.” […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 377, col. 2

[…] Când a fost pe pământ, El a fost în carnea noastră umană, păcătoasă; […]

[…] Am văzut acelaşi lucru în lecţiile anterioare, şi anume că Dumnezeu manifestat în carne, Dumnezeu manifestat în carnea păcătoasă, este taina lui Dumnezeu — nu Dumnezeu manifestat în carnea fără păcat, ci în carnea păcătoasă. Aceasta înseamnă că Dumnezeu vrea să locuiască în aşa fel în carnea noastră păcătoasă, în zilele noastre, încât, deşi carnea este păcătoasă, păcătoşenia ei să nu fie simţită, să nu ne mai dăm seama de ea şi să nu mai răspândească influenţa ei în jur. Deasemenea, mai înseamnă că Dumnezeu vrea să locuiască în aşa fel în carnea păcătoasă încât, în ciuda păcătoşeniei cărnii păcătoase, oriunde va merge acea persoană, să se manifeste influenţa lui Dumnezeu, slava Sa, neprihănirea Sa, caracterul Său.

Aceasta s-a întâmplat şi în cazul lui Isus în trup […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 436, col. 2

A apărut un al doilea Adam, nu aşa cum fusese primul Adam, ci aşa cum au ajuns să fie descendenţii primului Adam în momentul venirii celui de al doilea. Al doilea Adam a preluat acea stare de degenerare la care ajunsese omenirea după căderea primului Adam.

A.T. Jones
GCB 1895
p. 446, col. 2

Domnul Isus a intrat în lupta cu Satana pe teren deschis, în carnea umană care se degenerase până la momentul naşterii Sale în lume. Şi acolo a dus lupta, în slăbiciunea naturii umane care exista în lume la venirea Lui în carne.

Natura umană nu va fi niciodată mai slabă, lumea nu va fi niciodată mai rea, natura umană nu va atinge niciodată o stare mai josnică în sine, decât atunci când a venit Isus Hristos în lume.

A.T. Jones
GCB 1895
p. 447, col. 1

Isus Hristos a venit în această lume în starea cea mai slăbită a cărnii umane, şi în această carne, ca om, S-a luptat cu diavolul. […]

Acum, când al doilea Adam a venit în carnea umană, în acea stare în care Satana adusese omenirea datorită păcatului, şi a intrat în luptă purtând toată această slăbiciune, Satana nu poate să spună niciodată că nu a fost corect […] Nu poate face asta pentru că Hristos a luat asupra Sa tocmai slăbiciunea cărnii până la care Satana l-a adus pe om. Hristos a venit tocmai în această slăbiciune până la care Satana a adus neamul omenesc […]

A.T. Jones
GCB 1895
p. 448, col. 1

Isus a venit pe terenul Satanei şi a luat asupra Sa natura umană în starea în care o adusese Satana.

A.T. Jones
GCB 1895
p. 496, col. 2

El a dezbrăcat trupul de carne prin faptul că a nimicit vrăjmăşia în carnea păcătoasă, prin faptul că a învins toate tendinţele cărnii păcătoase […]

J.H. Starbuck
ST 19/09/95
p. 6, col. 1, 2

Când a fost întrupat, El a fost om în cel mai deplin sens, pentru că El avea carnea păcătoasă cu toate tendinţele ei spre rău acumulate. […]

Nu ni se consideră păcat faptul că ne-am născut cu carne păcătoasă sau că suntem ispitiţi în această natură, căci Hristos a preluat în mod voluntar această natura şi a fost ispitit în ea, dar fără păcat […]

El a preluat carnea noastră păcătoasă, cu tendinţele ei păcătoase moştenite.

J.H. Durland
ST 26/09/95
p. 6, col. 2

Care a fost natura acestei cărni pe care a luat-o? […] El trebuie să fi avut acelaşi fel de carne pe care o avem şi noi […] Isus Hristos a luat „carnea păcătului.” […] Da, cititorule, binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu […] a acceptat să locuiască într-o carne cu aceleaşi dorinţe pe care le ai şi tu în carnea ta.

J.H. Durland
ST 10/10/95
p. 5, col. 2, BV 245

[…] Nimeni nu va fi vreodată capabil să explice cum a putut Fiul lui Dumnezeu să părăsească cerul, să vină pe acest pământ şi să Se nască aşa cum se nasc cei din neamul omenesc căzut […] El trebuia să preia aceeaşi carne pe care o are omul după cădere […] El nu a luat nici natura îngerilor, nici a omului înainte de cădere […] Dacă ar fi luat natura lui Adam înainte de cădere, El nu S-ar fi aflat sub sentinţa morţii, care a trecut asupra tuturor oamenilor […]

El nu a avut pasiunile naturii noastre căzute, apărute în urma săvârşirii păcatului. Dar carnea pe care El a luat-o, ar fi avut numaidecât toate pasiunile pe care păcatul le-a adus asupra noastră, dacă ar fi cedat măcar o dată. L-a întâmpinat pe ispititor în carnea slabă, păcătoasă şi l-a condamnat astfel încât nu a putut să-L învingă […]

El a luat carnea păcătoasă ca să poată supune stricăciunea din vechea noastră natură.

În seara zilei de duminică, 31 octombrie 1895, W.W. Prescott a ţinut o predică la întâlnirea de tabără de la Armadale, în Victoria, Australia. Ellen White a auzit această predică, precum şi celelalte predici ale lui care au urmat, şi a fost atât de mişcată încât şi-a exprimat recunoştinţa pentru mesajul lui în cuvinte pline de entuziasm în mai multe scrisori către diferite persoane.

Deoarece White Estate nu a publicat încă toate aceste scrisori, nu vi le pot prezenta prin identificare specifică, precizând exact locul unde se găseşte fiecare declaraţie. Pot spune, totuşi, că dacă studentul va examina următoarele materiale, va găsi prin ele, presărate răzleţ, expresii care aprobă mesajele lui Prescott ca cele de pe paginile următoare[1]:

Ms. 19, 1895 Scrisoarea W-25, 1895 Review and Herald

Ms. 23, 1895 Scrisoarea W-32, 1895 6 ianuarie 1896

Ms. 47, 1895 Scrisoarea W-83, 1895 (publicată și disponibilă)

Ms. 52, 1895 Scrisoarea W-84, 1895

(După ce va citi expresiile aprobatoare, studentul va dori să citească predica fratelui Prescott, care urmează imediat după ele.)

Tocmai am ascultat o prezentare a profesorului Prescott. A fost cel mai puternic apel adresat poporului […] Maggie Hare stenografiază pentru publicare prezentările profesorului Prescott şi prelegerile mele. Mă tem că, în forma lor tipărită, predicile [lui] nu vor mai arăta nicidecum ca atunci când au fost rostite de vorbitor, căci cuvintele sunt rostite prin demonstraţia Duhului, cu putere, faţa lui strălucind de lumina cerului. Domnul este în mijlocul nostru în fiecare zi.

Cuvântul ascultat este viaţă, speranţă şi mântuirea pentru toţi. „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele.” Sunt atât de recunoscătoare pentru aceste cuvinte; dacă nu ar fi fost posibil să respectăm poruncile lui Dumnezeu, aceste cuvinte nu ar fi fost rostite […] (Sublinierea îmi aparţine.) Prin Hristos Isus care ne oferă har, […] putem păstra legea lui Dumnezeu.

Domnul S-a aplecat asupra fratelui Prescott într-un mod deosebit şi i-a dat o solie specială pentru popor […] adevărul se revarsă de la el în şuvoaie bogate; oamenii spun că, acum, Biblia este o nouă revelaţie pentru ei.

Lumina cerului a strălucit. Trâmbiţa a sunat într-un fel aparte […] Lumina a strălucit asupra îndreptăţirii prin credinţă şi a neprihănirii atribuite a lui Hristos, peste cei care de la întâlnirea de la Minneapolis au avut privilegiul de a asculta cuvintele rostite de mesagerii lui Dumnezeu, A.T. Jones, E.J. Waggoner şi W.W. Prescott.

Domnul l-a trimis pe fratele Prescott la noi nu ca pe un vas gol, ci ca pe un vas plin cu comorile cerului. El a prezentat adevărul hrănitor într-un mod clar şi simplu.

W.W. Prescott a prezentat cuvintele arzătoare ale adevărului, aşa cum am auzit în 1844; inspiraţia Duhului Sfânt este asupra lui. Profesorul Prescott nu a avut niciodată o asemenea putere în predicarea adevărului.

Duhul Sfânt a fost asupra fratelui Prescott de când a venit aici; distingem vocea adevăratului Păstor. Adevărul a fost revărsat de pe buzele lui aşa cum poporul nu l-a mai auzit niciodată înainte. Oamenii spun că acest om este inspirat.

Sub inspiraţia Duhului Sfânt, fratele Prescott a vorbit de multe ori la întâlnirile de tabără de la Armadale.

Oamenii au solicitat copii imprimate ale mesajelor fratelui Prescott şi s-au comportat ca o turmă de oi înfometată, „cerând câte o copie.” Ei doresc să citească şi să studieze fiecare punct prezentat.

Mintea profesorului Prescott a fost productivă în adevăr. Dumnezeu să ne călăuzească în tot adevărul.

Review and Herald, Battle Creek, Michigan, 7 ianuarie 1896

În cursul serii [31 octombrie], profesorul Prescott a prezentat o lecţie foarte valoroasă, preţioasă ca aurul. Cortul era plin, şi mulţi stăteau afară. Toţi păreau fascinaţi de cuvânt, în timp ce el prezenta adevărul în linii atât de noi pentru cei care nu împărtăşesc credinţa noastră. Adevărul a fost separat de eroare, şi prin Duhul Sfânt, a fost făcut să strălucească asemenea pietrelor preţioase. A fost arătat că ascultarea desăvârşită de toate poruncile lui Dumnezeu este esenţială pentru mântuirea sufletelor. Ascultarea de legile Împărăţiei lui Dumnezeu dezvăluie divinitatea în om, sfinţindu-i caracterul.

Domnul lucrează cu putere prin slujitorii săi care proclamă adevărul, şi i-a dat fratelui Prescott o solie specială pentru popor. Puterea şi Duhul adevărului ies de pe buzele oamenilor în demonstraţia Duhului şi a puterii lui Dumnezeu. Domnul S-a aplecat asupra fratele Prescott într-o manieră deosebită. Suntem siguri că Domnul l-a împuternicit cu Duhul Său cel Sfânt, iar adevărul se revarsă de la El în şuvoaie bogate.

Nu putem vorbi despre fiecare întâlnire în parte, dar toate au fost caracterizate de un spirit de căutare după adevăr (din partea oamenilor).

Următoarele pagini conţin predica ţinută de W.W. Prescott în seara zile de duminică, 31 octombrie, la întâlnirea de tabără de la Armadale din Victoria, Australia. Aceasta a fost publicată în Bible Echo pe data de 6 ianuarie 1896, la paginile 4 şi 5, volumul II, Nr. 1, iar pe data de 13 ianuarie 1896, la pagina 12, volumul II, Nr. 2.

Scrisul italic şi numerotarea îmi aparţin. Poate că studentul va dori să studieze cu atenţie atât această predică, cât şi elogiul adus de Ellen White acesteia, având în vedere faptul că la scurt timp după ascultarea predicii ea a scris celebra scrisoare Baker, la care am făcut referire în Secţiunea a doua: Un studiu al cuvintelor „pasiuni” şi „tendinţe” în scrierile lui Ellen White.

CUVÂNTUL A DEVENIT CARNE

Profesorul W.W. Prescott

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” „Şi Cuvântul a fost făcut carne şi a locuit printre noi.” Versiunea Revizuită a Bibliei spune: „Cuvântul a devenit carne.”

Subiectul răscumpărării va fi ştiinţa şi cântecul veacurilor eterne, şi poate ocupa, de asemenea, minţile noastre în timpul scurtei noastre şederi aici. Nimic din acest subiect atât de vast nu solicită mai mult minţile noastre pentru a-l aprecia cum se cuvine, ca subiectul pe care-l vom studia în această seară — „Cuvântul a devenit carne şi a locuit printre noi.” Prin El au fost făcute toate lucrurile; acum, El Însuşi a fost făcut. El, care avea toată slava împreună cu Tatăl, Şi-a lăsat deoparte slava şi a devenit carne. El a lăsat deoparte modul divin în care trăia, a adoptat modul uman de vieţuire, iar Dumnezeu S-a manifestat în carne. Acest adevăr este însăşi temelia întregului adevăr.

UN ADEVĂR FOLOSITOR

Isus Hristos a devenit trup. Dumnezeu manifestat în carne este unul dintre cele mai instructive adevăruri de care omenirea ar trebui să se bucure din plin.

Doresc ca în această seară să studiem acest subiect spre binele nostru personal şi prezent. Să ne concentrăm atenția la maximum, întrucât înţelegerea acestui adevăr — Cuvântul a devenit carne şi a locuit printre noi — ne solicită toate capacităţile mentale. În primul rând, să analizăm despre ce fel de carne este vorba, căci aceasta este însăşi temelia acestui subiect, deoarece are legătură cu noi personal. „Fiindcă, după cum copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit din aceleaşi, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce avea puterea morţii, care este diavolul, şi să elibereze pe aceia care, prin frica morţii, erau toată viaţa lor supuşi robiei. Fiindcă, într-adevăr, nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam. De aceea în toate I se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie Mare Preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, pentru a face împăcare pentru păcatele poporului. Fiindcă, în aceea că El Însuşi a suferit, fiind ispitit, este în stare să ajute pe cei ispitiţi.” Evrei 2:14–18. Fiind supus morţii, [1]luând asupra Sa carnea păcatului, prin moartea Sa, El a putut să-l nimicească pe cel care are puterea morţii.

„Într-adevăr, nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam.” Nota marginală spune: „El nu a luat-o pe a îngerilor, ci pe a seminţei lui Avraam a luat-o El”, iar într-o altă versiune citim: „Nu în ajutorul îngerilor vine El”. Descoperim motivul în versetul următor: „De aceea în toate I se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie Mare Preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu”. „Iar promisiunile au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. El nu spune: Şi seminţelor, ca despre multe, ci ca despre una: Şi seminţei tale, care este Hristos.” Galateni 3:16. Într-adevăr, El vine în ajutorul seminţei lui Avraam, devenind El Însuşi sămânţa lui Avraam. Dumnezeu, trimiţându-L pe unicul Său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, ca dreptatea Legii să poată fi arătată în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului.

Observaţi că Scriptura afirmă foarte clar că Isus Hristos a avut exact [2]aceeaşi carne pe care o avem şi noi — [3]carnea păcatului, [4]carnea în care noi păcătuim, şi cu toate acestea, carnea în care El nu a păcătuit, dar a purtat păcatele noastre în acea [5]carne a păcatului. Nu abandonaţi acest subiect. Indiferent cum l-aţi considerat în trecut, priviţi-l acum aşa cum este descris în Cuvânt; şi cu cât îl veţi cerceta mai mult în acest fel, cu atât veţi avea mai multe motive să-I mulţumiţi lui Dumnezeu că este aşa.

PĂCATUL REPREZENTATIV AL LUI ADAM

Care a fost situaţia? Adam a păcătuit, iar Adam fiind capul familiei umane, păcatul său a fost unul reprezentativ. Dumnezeu l-a făcut pe Adam după chipul şi semănarea Sa, dar păcătuind, el a pierdut acest chip. Apoi, el a născut fii şi fiice, dar i-a născut după chipul său, nu după cel al lui Dumnezeu. Aşa că noi descindem pe această linie, fiind născuţi toţi după chipul lui.

Acest lucru a continuat timp de patru mii de ani şi apoi a venit Isus Hristos, şi în carne, născut dintr-o femeie, a venit sub Lege; născut din Duh, dar în carne. [6]Şi ce carne ar fi putut lua, dacă nu carnea din acea vreme? Nu doar atât, ci era carnea pe care plănuise să o ia; pentru că, vedeţi, problema era să-l scoată pe om din nenorocirea în care căzuse, iar omul este un agent moral liber. El trebuia ajutat ca agent moral liber. Lucrarea lui Hristos nu trebuia să fie aceea de a-l distruge pe om, nici de a crea o nouă rasă, ci de a recrea omul, de a-l reface după chipul lui Dumnezeu. „Dar vedem pe Isus, care a fost făcut puţin mai prejos decât îngerii, pentru suferirea morţii, încoronat cu glorie şi onoare, ca prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru fiecare om.” Evrei 2:9.

O RASĂ DISTRUSĂ ŞI NEPUTINCIOASĂ

Dumnezeu l-a făcut pe om cu puţin mai prejos decât îngerii, dar prin păcătuire, omul a căzut mult mai jos. Acum el este despărţit de Dumnezeu, însă va fi reabilitat. Isus Hristos a venit pentru această lucrare, şi pentru a o îndeplini, El nu a venit [7]acolo unde se afla omul înainte de a cădea, ci acolo unde se afla omul după ce a căzut. Aceasta este lecţia scării lui Iacov. Scara se sprijinea pe pământ, acolo unde era Iacov, în timp ce capătul de sus atingea cerul. Când Hristos vine să-l ajute pe om să iasă din groapă, El nu vine la marginea gropii, ca să privească în jos şi să spună: „Haide până sus, şi apoi te voi ajuta şi Eu.” Dacă omul ar fi putut urca singur până la punctul din care a căzut, atunci ar fi putut continua până la capăt. Dacă ar fi putut face singur chiar şi numai un pas, omul s-ar fi putut descurca în totalitate singur. Dar pentru că omul este cu totul decăzut, slab, rănit şi distrus, de fapt, complet neajutorat, Isus Hristos a venit chiar acolo unde se afla el şi s-a apropiat de el. [8]El a luat carnea lui şi devine frate cu el. Isus Hristos este frate cu noi în carne, întrucât El S-a născut în familia noastră umană.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu;” El avea doar un singur Fiu şi pe Acela L-a dăruit. Dar cui i L-a dăruit? — „Un copil ni S-a născut,

UN FIU NI S-A DAT.”

Isaia 9:6. Păcatul a produs o schimbare până şi în ceruri, fiindcă, din cauza păcatului, Isus Hristos a luat asupra Sa natura umană, iar astăzi El poartă această natură şi o va purta pentru veşnicie. Isus Hristos a devenit Fiul omului, ca de asemenea Fiul lui Dumnezeu. El S-a născut în familia noastră umană. El nu a venit ca o fiinţă îngerească, ci S-a născut şi a crescut în familia noastră. El a fost copil, adolescent, tânăr şi bărbat în floarea vârstei în familia noastră. [9]El este Fiul omului, înrudit cu noi, având carnea pe care o avem şi noi.

Adam era reprezentantul familiei umane; prin urmare, păcatul său a fost un păcat reprezentativ. Când Isus Hristos a venit, El a venit să ia locul lui Adam cel căzut. „Astfel şi este scris: Primul om, Adam, a fost făcut un suflet viu; ultimul Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.” 1 Corinteni 15:45. Al doilea Adam este omul Isus Hristos, şi El a venit pentru a uni familia umană cu familia divină. Se spune despre Dumnezeu că este „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ.” Isus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, a venit El Însuşi în această parte a familiei pentru a o câştiga înapoi, astfel încât să poată fi:

O FAMILIE REUNITĂ ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU.

El a venit şi a luat [10]carnea păcatului pe care această familie a dobândit-o prin păcat, şi a lucrat mântuirea pentru ei, condamnând păcatul în carne.

Adam a dat greş în dreptul său, dar prin greşeala unuia singur, mulţi au devenit păcătoşi. Isus Hristos S-a dat pe Sine Însuşi nu doar pentru noi, ci nouă, unindu-Se cu familia umană pentru a putea lua locul primului Adam, şi ca reprezentant al familiei, să recâştige ceea ce a fost pierdut de primul Adam. Neprihănirea lui Isus Hristos este o neprihănire reprezentativă, aşa cum păcatul lui Adam a fost un păcat reprezentativ, iar Isus Hristos, al doilea Adam, a cuprins în Sine întreaga familie.

Dar, odată cu căderea lui Adam, a avut loc o schimbare, iar neamul omenesc a devenit un neam păcătos. Puterea neprihănirii a fost pierdută. Pentru a-l răscumpăra pe om din locul în care a căzut, Isus Hristos a venit şi [11]a luat tocmai carnea purtată acum de omenire; [12]El a venit în carne păcătoasă şi a trecut pe acolo pe unde Adam, fiind pus la încercare, a căzut. El nu a devenit un bărbat, ci a devenit carne. El a devenit om şi a strâns la Sine întreaga omenire, cuprinzând-o în mintea Sa infinită, şi a stat ca reprezentant al întregii familii omeneşti.

Prima ispită a lui Adam a fost legată de apetit. Hristos a venit, şi după ce a postit patruzeci de zile, diavolul L-a ispitit să-Şi folosească puterea divină pentru a Se hrăni. [13]Şi observaţi că El a fost ispitit în carne păcătoasă, nu în carnea pe care Adam o avea înainte de cădere. Acesta este un adevăr minunat, iar eu sunt nespus de bucuros că este aşa. Rezultă de aici că, prin naştere, [14]născându-Se în aceeaşi familie, Isus Hristos este fratele meu în carne, „din care cauză, nu se ruşinează să îi numească fraţi.” Evrei 2:11. El a venit în familia umană, şi identificându-Se cu ea, este atât tatăl, cât şi fratele familiei. Ca tată al familiei, El reprezintă familia. El a venit să răscumpere familia, condamnând păcatul în carne, [15]unind divinitatea cu carnea păcatului. Isus Hristos a făcut legătura dintre Dumnezeu şi om, pentru ca Duhul divin să Se poată revărsa asupra omenirii. El a netezit calea pentru neamul omenesc.

EL SUFERINŢELE NOASTRE LE-A PURTAT

Şi El a venit chiar lângă noi. Nu este deloc diferit de noi. El „a fost făcut în asemănarea oamenilor.” Filipeni 2:7. El este acum făcut în asemănarea omului, şi în acelaşi timp, Îşi păstrează divinitatea; El este Fiul divin al lui Dumnezeu. Şi astfel, prin unirea naturii Sale divine cu cea umană, El îl face din nou pe om după asemănarea lui Dumnezeu. Luând locul lui Adam, [16]Isus Hristos a luat carnea noastră. El a luat locul nostru, cu tot ce presupune acesta, pentru ca noi să putem lua locul Său. El a luat locul nostru cu toate consecinţele implicate, şi aceasta a însemnat moartea, pentru ca noi să putem lua locul Său cu toate consecinţele implicate, şi aceasta înseamnă viaţa veşnică. „Fiindcă pe Cel ce nu a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El.” 2 Corinteni 5:21. El nu a fost păcătos, dar I-a cerut lui Dumnezeu să-L trateze ca şi cum ar fi fost un păcătos, pentru ca noi, care eram păcătoşi, să fim trataţi ca şi cum am fi neprihăniţi. „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.” Isaia 53:4 (VDC). Suferinţele pe care le-a purtat au fost suferinţele noastre, şi este adevărat că El S-a identificat atât de mult cu natura noastră umană încât a purtat toate suferinţele şi toate durerile întregii familii umane. „Dar El a fost rănit pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre, pedeapsa păcii noastre a fost asupra Lui; şi prin loviturile lui suntem vindecaţi.” Ce L-a zdrobit pe El, pe noi ne-a vindecat, iar El a fost zdrobit pentru ca noi să putem fi vindecaţi. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Isaia 53:6 (VDC). Şi apoi, El a murit pentru că nelegiuirea noastră a tuturor a căzut asupra Sa. Nu s-a găsit niciun păcat în El, dar păcatele întregii lumi erau aşezate asupra Lui. Iată Mielul lui Dumnezeu care a purtat păcatele întregii lumi. „Şi El este ispăşirea pentru păcatele noastre şi nu doar pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi.” 1 Ioan 2:2.

PREŢUL PLĂTIT PENTRU FIECARE SUFLET

Aş dori ca minţile voastre să înţeleagă adevărul că, indiferent dacă un om se pocăieşte sau nu, totuşi Isus Hristos a purtat suferinţele, păcatele şi durerile sale, iar el este invitat să le lase asupra lui Hristos. Preţul a fost plătit, astfel ca fiecare păcătos din această lume să se poată pocăi din toată inima sa şi să se poată întoarce la Hristos. Isus nu a aşteptat ca noi să ne pocăim înainte de a muri pentru noi. „Pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” „În aceasta este dragostea, nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său să fie ispăşirea pentru păcatele noastre.” Hristos a murit în folosul fiecărui suflet de aici; El a purtat durerile şi suferinţele tuturor. El ne cere doar să le punem asupra Sa şi să-L lăsăm să le poarte.

HRISTOS — NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ

Mai mult, fiecare dintre noi a fost reprezentat în Isus Hristos când Cuvântul a fost făcut carne şi a locuit printre noi. Noi eram cu toţii în Isus Hristos. Noi eram cu toţii reprezentaţi în Adam după trup, iar când Hristos a venit ca al doilea Adam, El a păşit în locul primului Adam, şi astfel suntem reprezentaţi cu toţii în El. El ne invită să păşim în familia spirituală. El a întemeiat această nouă familie, al cărei Cap este El. El este omul cel nou. În El avem unirea divinului cu umanul.

Fiecare dintre noi este reprezentat în această nouă familie. „Şi ca să spun aşa şi Levi, care primeşte zeciuieli, a dat zeciuieli în Avraam. Fiindcă era încă în coapsele tatălui său, când l-a întâmpinat Melhisedec.” Când Melhisedec l-a întâmpinat pe Avraam, care se întorcea cu prada de război, Avraam i-a plătit a zecea parte din tot. Levi era încă în coapsele strămoşului său Avraam, dar, întrucât el era un urmaş al lui Avraam, Scriptura spune că ceea ce a făcut Avraam, de fapt a făcut Levi în Avraam. Conform cărnii, Levi se trăgea din Avraam. El încă nu se născuse când Avraam a plătit zecime, dar prin faptul că Avraam a plătit zecime, a plătit şi Levi. La fel stau lucrurile şi în familia spirituală. Ceea ce a realizat Hristos în calitate de cap al acestei noi familii, noi am realizat în El. El a fost reprezentantul nostru; a devenit carne; a devenit noi. El nu a devenit doar un om, ci a devenit carne, şi toţi cei care s-au născut în familia Sa au fost reprezentaţi în Isus Hristos când a trăit aici în carne. Vedeţi, fiecărui om care devine membru al acestei familii i se acordă meritul pentru tot ce a făcut Hristos. Hristos nu a fost un reprezentant în afara lui, despărţit de om, fără nici o legătură cu el, ci, aşa cum Levi a plătit zecime în Avraam, fiecare om care urma să se nască în această familie spirituală a făcut ceea ce a făcut Hristos.

NAŞTEREA DIN NOU

Să observăm ce înseamnă aceasta în legătură cu suferinţa lui Hristos pentru alţii. Isus Hristos nu a venit din afară ca să ia locul nostru ca un străin, ci alăturându-Se nouă prin naşterea Sa, toată omenirea a fost cuprinsă în Isus Hristos, Capul divin. El a suferit pe cruce. Aceasta înseamnă că a fost răstignită întreaga familie în Isus Hristos. „Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit.” 2 Corinteni 5:14 (VDC). Experienţa de care avem nevoie este aceea de a conştientiza faptul că noi într-adevăr am murit în El. Dar, în timp ce este adevărat că Isus a plătit totul, că a purtat toate necazurile noastre şi că a fost omenirea însăşi, de asemenea este adevărat că nici un om nu beneficiază de acestea, decât dacă Îl primeşte pe Hristos şi este născut din nou. Doar cei care sunt născuţi de două ori pot intra în împărăţia lui Dumnezeu. Cei care s-au născut în carne trebuie să fie născuţi din nou, născuţi din Duh, pentru a putea beneficia de ceea ce a făcut Isus Hristos în carne, pentru a putea fi cu adevărat în El.

Lucrarea lui Hristos este aceea de a aşeza caracterul lui Dumnezeu în noi; şi între timp, Dumnezeu priveşte la Hristos şi la caracterul Său desăvârşit în loc să privească la caracterul nostru păcătos. Chiar în momentul în care ne golim de noi înşine, sau Îl lăsăm pe Hristos să ne golească de noi înşine, şi credem în El, primindu-L ca Mântuitor personal, Dumnezeu Îl consideră cu adevărat pe Hristos reprezentantul nostru. Atunci El nu ne mai vede pe noi şi toate păcatele noastre, ci Îl vede pe Hristos.

REPREZENTANTUL NOSTRU ÎN CURŢILE CEREŞTI

„Fiindcă este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” 1 Timotei 2:5. În ceruri acum se află un om — omul Isus Hristos — care poartă natura noastră umană, dar fără a mai avea o carne a păcatului, ci este slăvit. [17]Ve­nind aici şi trăind în carnea păcatului, El a murit; şi prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Când a murit, [18]El S-a eliberat de carnea păcatului şi a fost înviat glorificat. Isus Hristos a venit aici ca reprezentant al nostru, S-a unit cu familia cerească, a murit faţă de păcat şi a fost înviat glorificat. El a trăit ca Fiu al omului, a crescut ca Fiu al omului, S-a înălţat la cer ca Fiu al omului, iar astăzi, Isus Hristos, reprezentantul nostru, fratele nostru, omul Hristos Isus, este în ceruri, trăind pentru a mijloci în favoarea noastră.

El a experimentat ce a experimentat fiecare dintre noi. Nu ştie El ce înseamnă crucea? El a mers la cer pe drumul crucii, spunând: „Veniţi!” Aceasta este ceea ce a realizat Hristos prin întrupare. Noi rămânem consternaţi în faţa acestei realităţi. Cum am putea oare exprima în limbaj omenesc ce s-a înfăptuit pentru noi atunci când „Cuvântul a fost făcut carne, şi a locuit printre noi?” Cum am putea oare exprima măreţia a ceea ce a dat Dumnezeu pentru noi? Când L-a dat pe Fiul Său, Dumnezeu a dat cel mai preţios dar al cerului, şi L-a dat pentru a nu-L mai primi niciodată înapoi. Fiul omului va purta veşnic în trupul Său urmele lăsate de păcat; El va rămâne pentru veşnicie Isus Hristos, Mântuitorul nostru, Fratele nostru mai mare. Aceasta este ceea ce a realizat Dumnezeu pentru noi atunci când L-a dat pe Fiul Său pentru noi.

HRISTOS IDENTIFICAT CU NOI

Această unire dintre divin şi uman L-a adus pe Isus Hristos foarte aproape de noi. Nu există niciun om căzut atât de adânc încât Hristos să nu poată ajunge la el. [19]Hristos S-a identificat în întregime cu familia omenească. La judecată, când se împart răsplata şi pedeapsa, El spune: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Mat. 25:40, VDC). O altă traducere spune: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi mai mici ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” Hristos Se identifică cu fiecare membru al familiei omeneşti. Când omenirea suferă, El suferă. [20]El este omenirea, El S-a unit cu această familie. El este capul nostru, iar atunci când o parte a corpului simte o durere, şi capul simte acea durere. El S-a unit cu noi, unindu-ne astfel cu Dumnezeu; căci citim în Matei: „«Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel,» care, tălmăcit, înseamnă: «Dumnezeu este cu noi.»”

UNITATE ÎN HRISTOS

Isus Hristos S-a unit cu familia omenească, astfel încât să poată fi cu noi fiind în noi, aşa cum Dumnezeu a fost cu El, fiind în El. Scopul lucrării Sale era tocmai acesta: să poată fi în noi, şi aceasta ca reprezentant al Tatălui, astfel încât copiii, Tatăl şi Fratele cel mare să poată fi uniţi în El.

Să observăm care era gândul Lui în ultima Sa rugăciune: „Ca ei toţi să fie una, aşa cum Tu, Tată, eşti în Mine şi eu în Tine, ca şi ei să fie una în noi; ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” „Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o, pentru ca ei să fie una, precum noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine, pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi în unul şi ca lumea să ştie că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, precum M-ai iubit pe Mine. Tată, voiesc ca şi aceia pe care Mi i-ai dat să fie cu Mine acolo unde sunt Eu, ca să vadă gloria Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Dreptule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au ştiut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi îl voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit să fie în ei şi Eu în ei. Ioan 17:21–26. În timp ce Se înălţa la cer, cuvintele Sale de despărţire adresate ucenicilor au fost: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii.” Matei 28:20. Fiind în noi, El este cu noi mereu, iar pentru ca aceasta să fie posibil, pentru ca El să poată fi în noi, [21]a venit şi a luat carnea noastră.

De asemenea, acesta este modul în care se manifestă sfinţenia lui Isus. Sfinţenia Sa L-a făcut în stare să vină şi să locuiască [22]în carnea păcătoasă, şi să [23]slăvească această carne păcătoasă prin prezenţa Lui în aceasta; iar când a fost înviat din morţi, a fost slăvit. Scopul Său a fost ca, având [24]carnea păcătoasă curăţită prin locuirea Lui în aceasta, să poată veni acum să cureţe carnea păcătoasă şi să o slăvească în noi. „Care va schimba trupul nostru înjosit, pentru a-l face să fie conformat trupului Său glorios, conform lucrării prin care El este în stare chiar a-Şi supune Lui Însuşi toate.” Filipeni 3:21. „Pentru că pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi predestinat să fie făcuţi conform chipului Fiului Său, ca El să fie întâiul născut între mulţi fraţi.” Romani 8:29.

ALEGEREA PRIN HAR

Am putea spune că în această idee este cuprinsă întreaga problemă a predestinării. Există o predestinare a caracterului. Există o alegere a caracterului. Fiecare om care crede în Isus Hristos este ales şi toată puterea lui Dumnezeu este în spatele acestei alegeri, pentru ca acesta să poarte chipul lui Dumnezeu. Purtând acel chip, acel om este predestinat pentru veşnicie în împărăţia lui Hristos, însă fiecare om care nu poartă chipul lui Dumnezeu este hotărât dinainte pentru moarte. Există o predestinare a lui Dumnezeu în Hristos Isus. Hristos asigură caracterul pe care îl oferă fiecăruia care va crede în El.

INIMA ŞI VIAŢA CREŞTINISMULUI

[25]Să intrăm în experienţa pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin locuirea lui Isus Hristos în carnea noastră păcătoasă, pentru a realiza în această carne păcătoase a noastră ceea ce a realizat El când a fost aici. El a venit şi a locuit aici pentru ca noi să putem reflecta prin El chipul lui Dumnezeu. Acesta este miezul creştinismului. Orice altceva nu este creştinism. „Preaiubiţilor, să nu credeţi fiecare duh, ci puneţi la încercare duhurile, dacă sunt din Dumnezeu, fiindcă mulţi profeţi falşi au ieşit în lume. Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu. Fiecare duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în carne, este din Dumnezeu, şi fiecare duh, care nu mărturiseşte că Isus Hristos a venit în carne, nu este din Dumnezeu şi acesta este acel duh al anticristului, despre care aţi auzit că are să vină; şi acum este deja în lume.” 1 Ioan 4:1–3. Dar aceasta nu înseamnă doar a recunoaşte că Isus a fost aici şi a trăit în carne. Chiar şi demonii recunosc aceasta. Ei ştiu că Hristos a venit în carne. Credinţa care vine prin Duhul lui Dumnezeu spune: „Isus Hristos vine în carnea mea; El locuieşte în mine; L-am primit.” Aceasta este inima şi viaţa creştinismului.

Problema creştinismului contemporan este aceea că Hristos nu locuieşte în inimile celor care Îi mărturisesc numele. El este un străin, unul la care se priveşte din depărtare, ca la un exemplu. Dar este mai mult decât un exemplu pentru noi. El ne-a făcut cunoscut idealul lui Dumnezeu cu privire la omenire, iar apoi a venit şi l-a trăit înaintea noastră, ca noi să putem vedea ce înseamnă să ai chipul lui Dum­ne­zeu. Apoi a murit şi S-a înălţat la Tatăl Său, trimiţând Spiritul Său, reprezentantul Lui, ca să trăiască în noi, pentru ca viaţa pe care a trăit-o El în trup să o putem trăi şi noi. Acesta este creştinismul.

HRISTOS TREBUIE SĂ LOCUIASCĂ ÎN INIMĂ

Nu este de ajuns să vorbim despre Hristos şi despre frumuseţea caracterului Său. Creştinismul fără Hristos locuind în inimă nu este creştinism autentic. Un creştin autentic este doar acela în a cărui inimă locuieşte Hristos, iar noi putem trăi viaţa lui Hristos doar avându-L pe El în noi. El doreşte ca noi să intrăm în posesia vieţii şi a puterii creştinismului. Nu vă mulţumiţi cu nimic altceva. Nu acordaţi atenţie nimănui care v-ar conduce pe altă cale. „Hristos în voi, nădejdea slavei,” puterea Sa, locuirea Sa lăuntrică — acesta este creştinismul. Aceasta este ceea ce ne trebuie nouă astăzi, şi sunt recunoscător că există inimi care tânjesc după această experienţă şi care o vor recunoaşte atunci când vine. Nu are nicio importanţă cum te numeşti sau din ce denominaţiune faci parte. Recunoaşte-L pe Isus Hristos şi lasă-L să locuiască în tine. Urmându-L acolo unde ne conduce, vom cunoaşte ce înseamnă experienţa creştină şi ce înseamnă a rămâne în lumina prezenţei Sale. Acesta este un adevăr minunat. Limbajul omenesc nu putea găsi o exprimare mai potrivită decât a acestor cuvinte: „Cuvântul a devenit carne, şi a locuit printre noi.” Aceasta este salvarea noastră.

Scopul acestor observaţii nu este doar acela de a trasa un mod de gândire. Scopul lor este acela de a ne aduce viaţă proaspătă în suflet şi de a ne lărgi ideile despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre darul Său, ca să putem înţelege dragostea Lui pentru noi. Avem nevoie de aceasta. Nimic mai puţin de atât nu va fi suficient pentru ce avem noi de întâmpinat: lumea, carnea şi diavolul. Dar Cel care este de partea noastră este mai puternic decât cel care este împotriva noastră. Haideţi să-L primim în viaţa noastră zilnică pe Isus Hristos, „Cuvântul” care „a fost făcut carne.”

Studentul va observa că numai în timpul acestei predici Prescott a spus oamenilor de douăzeci şi cinci de ori că Hristos a venit în carne păcătoasă, sau a folosit o expresie echivalentă. Dacă predica lui a fost de patruzeci şi cinci de minute — durata normală a unei predici pentru o întâlnire de tabără din acea vreme — aceasta ar însemna că, în medie, o dată la două minute pe parcursul întregii predici, el a reamintit oamenilor că Hristos a venit în carne păcătoasă. De două ori le-a spus că Hristos nu a venit în natura lui Adam înainte de cădere.

Ellen White s-a bucurat să audă acest mesaj şi şi-a exprimat aprecierea faţă de acesta în termeni inconfundabili. La scurt timp după aceea ea a scris celebra scrisoare Baker, pe care unii o interpretează acum ca fiind o dovadă a faptului că ea credea că Hristos a venit în natura umană a lui Adam înainte de cădere.

Ea a auzit această predică şi a făcut comentarii asupra ei înainte de a scrie scrisoarea Baker. Următoarele pagini includ douăzeci de declaraţii des­pre natura lui Hristos făcute de ea după ce a scris scrisoarea Baker, tot în cursul anului 1896, plus treizeci şi cinci de declaraţii făcute de către alţi lideri ai bisericii.

1896

Ellen White
ST 2/07/96
p. 408, col. 1, BV 304

Hristos, unicul Fiul al Tatălui, Şi-a asumat natura umană, a venit în asemănarea cărnii păcătoase pentru a condamna păcatul în carne.

Ellen White
RH 29/09/96
p. 613, col. 1, BV 397

Hristos, Fiul nevinovat al lui Dumnezeu, a onorat omenirea luând asupra Sa natura umană căzută.

Ellen White
RH 10/11/96
p. 709, col. 2, BV 408

[El] Şi-a înveşmântat divinitatea în umanitate pentru a ridica neamul omenesc căzut […]

Ellen White
ST 10/12/96
p. 773, col. 2, 3, BV 344

[…] Hristos a unit omul căzut cu Dumnezeul infinit.

Ellen White
RH 15/12/96
p. 789, col. 2, BV 421

Îmbrăcat în hainele omenirii, Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la nivelul celor pe care dorea să-i mântuiască […] El a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. Înveşmântându-Şi divinitatea în umanitate ca să Se poată asocia cu omenirea căzută […]

Ellen White
Scrisoarea 106, 1896

Hristos nu a luat asupra Sa o natură umană imaginară. El a luat natura umană şi a trăit în natura umană […] El a fost cuprins de slăbiciuni […]

El a fost în natura umană exact ceea ce poţi fi tu. El a preluat neputinţele noastre. El nu numai că a fost făcut carne, ci a fost făcut în asemănare cărnii păcătoase.

Ellen White
Ms. 58, 1896
p. 4

[…] El S-a umilit ca să devină un membru al familiei pământeşti […] şi un frate pentru fiecare fiu şi fiică a rasei umane decăzute.

Alton V. Farnsworth
RH 21/01/96
p. 35, col. 2

Mintea umană nu poate înţelege profunzimea acelei iubiri care L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să lase slava cerului, şi cu riscul de a pierde totul să ia asupra Sa natura umană şi împreună cu ea blestemul păcatului, ca să răscumpere rasa decăzută.

W.W. Prescott
RH 28/01/96
p. 56, col. 3

Însă cine a păzit poruncile? – Isus Hristos. Şi cine poate face asta din nou, chiar şi în carne păcătoasă? – Isus Hristos.

A.T Jones
RH 18/02/96
p. 105, col. 1

Cel de-al doilea Adam nu a venit în starea în care se afla primul Adam când a căzut, ci în starea în care se afla omenirea la sfârşitul a patru mii de ani de degradare; nu în poziţia de putere şi slavă în care stătea primul om, ci într-o stare de slăbiciune şi dezonoare în care neamul omenesc se afla la sfârşitul acestei perioade lungi de domnie a păcatului […] făcut „în toate lucrurile” asemenea omului păcătos […]

W.W. Prescott
RH 10/03/96
p. 152, col. 2

Studiul nostru este acum să scoatem în evidenţă deplinătatea cu care Isus Hristos S-a identificat cu familia umană pe care a venit să o mântuiască […]

W.W. Prescott
RH 10/03/96
p. 152, col. 3

[…] întrucât El a venit să ne mântuiască şi să ne înalţe, „El S-a împărtăşit din aceleaşi” – aceeaşi carne şi sânge […]

W.W. Prescott
RH 10/03/96
p. 152, col. 3

[…] Isus Hristos S-a identificat cu noi, făcându-se părtaş aceleiaşi cărni şi sânge şi devenind una cu noi, un membru al familiei umane, la fel ca noi.

W.W. Prescott
RH 10/03/96
p. 152, col. 3

Scriptura nu ne lasă în incertitudine cu privire la ce fel de carne şi sânge […] Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase […] Carnea pe care Isus Hristos a luat-o când a venit aici a fost singura carne pe care ar putea-o lua cineva născându-se dintr-o femeie, şi aceasta a fost carnea păcatului.

W.W. Prescott
RH 10/03/96
p. 152, col. 3

El [Isus Hristos] nu a luat asemănarea omului exact ca a lui Adam înainte de cădere, ci El S-a coborât până la nivelul la care căzuse omul […] şi a luat asupra Sa carnea păcatului.

W.W. Prescott
RH 17/03/96
p. 168, col. 2

[…] noi Îl găsim pe divinul Mântuitor chiar acolo unde este omenirea căzută […]

W.W. Prescott
RH 24/03/96
p. 185, col. 3

[…] luând asupra Sa toate condiţiile omenirii căzute […]

W.W. Prescott
RH 24/03/96
p. 185, col. 3

[…] El a luat de bună voie starea noastră de slăbiciune.

W.W. Prescott
RH 24/03/96
p. 185, col. 3

El S-a pus în poziţia în care nu I S-au dat alte puteri decât cele care sunt puse la dispoziţia noastră.

W.W. Prescott
RH 24/03/96
p. 186, col. 2

[…] Hristos Isus […] în carnea noastră […]

W.W. Prescott
RH 24/03/96
p. 186, col. 2

[…] omul Hristos Isus în natura noastră umană […]

W.W. Prescott
RH 7/04/96
p. 217, col. 3

L-am găsit [pe Hristos] ca fiind fratele nostru în ce priveşte carnea, fiind făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi […]

W.W. Prescott
RH 7/04/96
p. 218, col. 1

Isus Hristos […] a venit în propria noastră natură umană […]

W.W. Prescott
RH 7/04/96
p. 218, col. 1

El [Isus] a venit aici şi S-a alăturat cărnii noastre […]

W.W. Prescott
RH 7/04/96
p. 218, col. 1

[…] [El a trebuit] să preia toate condiţiile naturii noastre umane căzute […]

W.W. Prescott
RH 7/04/96
p. 218, col. 1

[…] Hristos a venit […] să trăiască în carnea păcatului […]

W.W. Prescott
RH 7/04/96
p. 218, col. 2

Acest lucru este posibil datorită faptului că Isus Hristos a trăit în carnea noastră.

W.W. Prescott
RH 14/04/96
p. 232, col. 1

El [Isus] a preluat natura umană aşa cum este în zilele noastre – căzută, păcătoasă.

W.W. Prescott
RH 14/04/96
p. 232, col. 1

Scripturile subliniază modul în care [Isus] S-a născut […] născut din sămânţa lui David […]

W.W. Prescott
RH 21/04/96
p. 248, col. 3

Hristos a locuit într-un trup exact ca al nostru […]

W.W. Prescott
RH 21/04/96
p. 249, col. 1

[…] Dumnezeu, trimiţându-L pe singurul Său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase […] [Legea] a fost împlinită în El ca să poată fi împlinită în noi.

W.W. Prescott
RH 21/04/96
p. 249, col. 1

[…] Hristos a venit în aceeaşi carne ca şi a noastră […]

W.W. Prescott
RH 21/04/96
p. 249, col. 1

Hristos a venit aici şi a făcut toate aceste lucruri în carnea noastră […]

W.W. Prescott
RH 21/04/96
p. 249, col. 2

Isus Hristos […] care a venit ca Fiul al omului în carnea noastră […]

J.E. Evans
RH 24/03/96
p. 179, col. 3

[…] El nu putea fi preot până când nu venea în asemănarea cărnii păcătoase.

Stephen Haskell, preşedinte de Conferinţă, misionar, profesor, consilier
ST 2/04/96
p. 5, col. 1, BV 280

El a venit în această lume şi nu a luat asupra Sa starea lui Adam, ci S-a coborât mai jos pentru a se apropia de om aşa cum este el, slăbit de păcat, pângărit în propria-i fărădelege.

Stephen Haskell
ST 9/04/96
p. 7, col. 3, BV 282

Hristos […] nu a luat asupra Sa natura îngerilor sau a omului aşa cum a fost creat, ci natura noastră căzută […]

W.H. Glenn, editor asociat la The Signs of the Times
ST 14/05/96
p. 5, col. 1, BV 293

El a trăit viaţa noastră în natură păcătoasă, fără păcat […]

Stephen Haskell
ST 28/05/96
p. 4, col. 3, BV 295

Aşadar Hristos a fost făcut din veşnicii elementul de legătură dintre cer şi rasa decăzută.

A.T. Jones
ST 29/10/96
p. 4, col. 1

El a dovedit puterea neprihănirii asupra păcatului în carnea păcătoasă.

Studiile Şcolii de Sabat
Trimestrul al patrulea, 1896
p. 11–12

[…] Hristos în natura Sa umană, supus tuturor condiţiilor şi limitărilor neamului omenesc […]

Pe parcursul anilor 1895 şi 1896, Ellen White a făcut ultimele completări la cartea Hristos Lumina lumii, pe care a planificat să o publice în două volume. Pe 6 mai 1896, i-a scris fiului ei, Edson, că primul volum a fost finalizat (Scrisoarea 150, 1896). În primele capitole ale cărţii Hristos Lumina lumii, care ar fi fost în primul volum, ea a scris:

El [Dumnezeu] L-a oferit [pe Hristos] neamului omenesc căzut. – p. 25

Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat natura umană atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă fără păcat. – p. 49

Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra lui Hristos, cu toate că Se umilise ca să ia asupra Lui natura noastră decăzută, glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Veşnic. – p. 112

Satana arătase spre păcatul lui Adam ca o dovadă că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă şi nu poate fi ascultată. Hristos avea să îndrepte greşeala lui Adam în natura noastră umană. Dar, atunci când Adam fusese asaltat de ispititorul, asupra lui nu era nici unul dintre efectele păcatului. El se găsea în tăria bărbăţiei desăvârşite, plin de vigoare la spirit şi la trup. El era înconjurat de slava Edenului şi era zilnic în legătură cu fiinţele cereşti. Nu tot astfel era Isus când a intrat în pustie, să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mintală şi din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai aşa putea să-l răscumpere pe om din adâncurile decăderii în care se afla.

Mulţi spun că ar fi fost cu neputinţă ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu putea să fie aşezat în locul lui Adam şi n-ar fi putut să câştige biruinţa pierdută de Adam. Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat natura umană cu toate slăbiciunile ei. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat şi de El. – p. 117

După cum chipul făcut în forma şerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva „în asemănarea cărnii păcătoase” trebuia să vină ca Mântuitor al lor. Romani 8:3. – pp. 174–175

În toate lucrurile, Isus a fost făcut asemenea fraţilor Săi. El S-a făcut carne aşa cum suntem şi noi. A fost flămând, însetat şi obosit. El a fost întărit prin hrană şi înviorat prin somn. El a împărtăşit viaţa omului; cu toate acestea, a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, Domnul zice: „Eu voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” 2 Corinteni 6:16

Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe pământ, cu capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă scara aceasta n-ar fi ajuns la pământ cu o singură treaptă, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem. El a luat natura noastră şi a biruit pentru ca şi noi, luând natura Lui, să putem birui. Făcut „în asemănarea cărnii păcătoase” (Romani 8:3), El a trăit o viaţă fără păcat. Acum, prin dumnezeirea Sa, stăpâneşte pe tronul cerului, în timp ce prin natura Sa omenească vine la noi. El ne invită ca prin credinţă în El să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să fim desăvârşiţi, după cum şi Tatăl nostru „ceresc este desăvârşit.” – p. 311–312

 

Interpreţii ei au sugerat că, în mijlocul acestor evenimente publicistice din anii 1895–96, Ellen White a aflat că un pastor pe nume Baker din Tasmania, o insulă situată la sud de Australia, susţinea că Hristos a venit în natura umană a omului căzut şi i-a scris o scrisoare urgentă, aproape de finele anului 1895, cu scopul de a-i corecta eroarea.

Acesta pare să fi fost un minunat efort, greşit direcţionat. Dacă această învăţătură era o eroare care trebuia să fie corectată, nu erau paginile revistelor The Review and Herald, The Signs of the Times şi Bible Echo locul potrivit unde să apară corectarea? Şi nu erau liderii de seamă ai bisericii, care continuau să publice această eroare, persoanele cărora ar fi trebuit să li se adreseze scrisori disciplinare? Şi nu necesita o explicaţie amănunţită contribuţia lui Ellen White la promulgarea acestei erori în articolele sale şi în cartea Hristos Lumina lumii? Ce s-ar fi realizat prin adresarea unei scrisori disciplinare unui pastor din Tasmania, prin ignorarea publicării continue a erorii în revistele The Review and Herald, The Signs of the Times şi Bible Echo şi prin neadăugarea modificărilor la cartea Hristos Lumina lumii? Şi de ce ar fi nesocotit ea discuţia amplă cu privire la acest subiect a lui A.T. Jones şi a lui W.W. Prescott la Conferinţa Generală din februarie 1895?

Biserica a luat la cunoştinţă despre scrisoarea Baker abia la cincizeci de ani după ce aceasta a fost scrisă. Dacă a fost scrisă cu scopul de a avertiza biserica, atunci a fost un eşec îngrozitor pe care Ellen White l-ar fi putut corecta înainte de moartea sa în 1915, la douăzeci de ani după ce scrisoarea a fost scrisă.

Dacă pastorul Baker chiar a crezut (ceea ce nu mă îndoiesc) că Hristos a venit pe acest pământ în natura umană a omului căzut, ar părea, după cum se zice, că el ar fi putut ajunge la această concluzie în mod sincer. Pastorul Baker a avut ocazii să se familiarizeze cu acest punct de vedere.

El a fost membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din Iowa şi a părăsit acest stat în 1882 pentru a se asocia lucrării de publicare a bisericii la Pacific Press din Mountain View, California.[2]  Ca şi adventist din Iowa, el ar fi putut şti despre lucrarea evanghelistică făcută în acel stat de către J.H Waggoner, a cărui opinie fermă, potrivit căreia Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, a fost publicată în cartea sa The Atonement. El ar fi avut ocazia să citească această carte.

În calitate de cititor al revistei Review and Herald, el ar fi avut ocazia să examineze treisprezece afirmaţii conform cărora Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, şi care au fost publicate de Ellen White în acea revistă, în cursul anilor 1870–1882. De asemenea, el ar fi avut ocazia să citească declaraţii similare în cartea ei Spiritual Gifts, volumul I, p. 25 (1858) şi în Spiritual Gifts, volumul IV, p. 115 (1864).

În 1881, J.H. Waggoner a venit în locul lui James White ca editor la The Signs of the Times, noua revistă misionară pentru statele occidentale fiind publicată la Pacific Press, în California. În 1882, Baker a fost chemat să-l ajute pe Waggoner în lucrarea de publicare şi şi-a continuat asocierea cu Pacific Press până în 1887. În această perioadă de cinci ani, el a fost asociat cu editorul J.H. Waggoner între anii 1882–1885, cu fiul acestuia, editor asociat şi ulterior editor, E.J. Waggoner, între anii 1884–1887, şi cu editorul asociat, ulterior coeditor, A.T. Jones între anii 1885–1887. Convingerile puternice ale lui E.J. Waggoner şi A.T. Jones că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut au fost expuse în paginile anterioare.

Dacă Baker şi-ar fi dat osteneala să citească revista care fusese publicată cu ajutorul lui, ar fi avut ocazia să reflecteze asupra a cinci declaraţii, publicate în The Signs of the Times de Ellen White în cursul anilor 1882–1887, potrivit cărora Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, să nu mai vorbim de cele şase declaraţii ale ei publicate în The Review and Herald în cursul acelor ani. El ar fi avut ocazia să citească (şi poate să corecteze) cele trei declaraţii similare ale ei în Mărturii către comunitate, volumul V, p. 204, 346 şi 746, întrucât volumul a fost publicat de Pacific Press în 1882.

În 1887, Baker a fost chemat să se alăture lucrării de publicare din Australia, unde revista Bible Echo, o revistă misionară iniţiată de J.O. Corliss şi S.N. Haskell în 1886, era încă în fază incipientă. Nu se ştie clar când a părăsit lucrarea de publicare pentru a iniţia activităţile bisericii din Tasmania, dar a contribuit ocazional la revista Bible Echo timp de mai mulţi ani. Convingerile puternice ale lui Haskell, că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, au fost de asemenea expuse în paginile anterioare.

A existat o perioadă interimară în timpul căruia preşedintele Conferinţei Australiene nou formate, G.C. Tenney, a lucrat şi ca editor la revista Bible Echo. Putem găsi câteva exemple despre convingerile puternice ale lui Tenney cum că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, în editorialele din 15/05/89 şi 3/06/89. Apoi lucrarea editorială a fost preluată de W.A. Colcord. Convingerile sale puternice, că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, au apărut curând în editoarele de pe prima pagină.

Începând din octombrie 1890, o serie de nouă anunţuri pentru cartea The Atonement a lui J.H. Waggoner, publicate în Bible Echo, recomandau acest volum bisericii australiene în formare (200 de membri). În cursul anilor 1892–1895, treizeci şi unu de anunţuri au recomandat cartea Hristos, neprihănirea noastră a lui E.J. Waggoner, depăşind într-o mare măsură spaţiul publicitar acordat oricărei alte publicaţii. Am văzut că ambele cărţi au avut declaraţii clare şi ferme că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut.

Şi în sfârşit, în cursul anilor 1892–1895, Baker ar fi avut ocazia să examineze opt declaraţii potrivit cărora Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, care au fost publicate în Bible Echo, având semnătura lui Ellen White.

Prin urmare, se pare că pastorul Baker ar fi avut numeroase ocazii să se familiarizeze cu opinia că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut.

De vreme ce acest punct de vedere ar fi ajuns la el cu cele mai înalte recomandări din partea conducătorilor americani şi australieni ai bisericii sale, precum şi de la Ellen White, nu ar fi de mirare dacă ar fi acceptat-o. Ar fi mai degrabă surprinzător dacă nu ar fi acceptat-o. Însă, cu siguranţă, el ar fi fost mai mult decât surprins să primească o scrisoare de la Ellen White, prin care să-l avertizeze împotriva acestui punct de vedere, aşa cum susţin unii acum.

Pe măsură ce studentul reflectă asupra acestor lucruri, poate fi înclinat să fie de acord cu Robert Wieland, a cărui concluzie a fost aceea de a crede că această propunere de interpretare a scrisorii Baker întinde naivitatea până la punctul de rupere. Este greu de înţeles modul în care o astfel de propunere ar fi putut fi luată în serios.

Pentru o sugestie alternativă cu privire la care ar fi putut fi problema pastorului Baker ce necesita a fi corectată, vezi Anexa B de la sfârşitul acestui volum. Pentru sugestii privind principiile hermeneutice implicate, vezi următoarele pagini. Pentru textul real al scrisorii, vezi Anexa A.

SUGESTII PRIVIND SCRISOAREA BAKER

Studentul ar trebui să ia în considerare principiile hermeneuticii (regulile dovezilor) care sunt implicate.

a. Folosirea cuvintelor de către un scriitor sau înţelesul declaraţiilor unui scriitor trebuie să fie clarificat prin alte utilizări şi declaraţii ale aceluiaşi scriitor, dacă acest lucru este posibil.

b. Ellen White a susţinut să examinăm lucrările ei publicate pentru a stabili convingerile ei (5M 696). Ea nu a publicat scrisoarea Baker.

c. Noi nu putem da o interpretare cuvintelor unui scriitor care să-l forţeze să se contrazică. Suntem obligaţi să continuăm să presupunem că un scriitor nu se va contrazice până când nu vom găsi dovezi absolute şi inconfundabile care să susţină contrariul.

d. Studentul ar trebui să plaseze scrisoarea Baker, cu declaraţia sa despre înclinaţii, în contextul general al tuturor declaraţiilor lui Ellen White despre natura lui Hristos, aproximativ 400 la număr în această compilaţie.

e. Studentul ar trebui să plaseze scrisoarea Baker în contextul specific al timpului în care a fost scrisă – la scurt timp după întâlnirea de tabără de la Armadale din 1895, în cadrul căreia învăţătura lui W.W. Prescott, că Hristos nu a luat natura necăzută a lui Adam, ci a luat natura căzută a omului, a reuşit să obţină expresii de aprobare din partea lui Ellen White care par a fi fără precedent în scrierile ei. (Vezi anul 1895 în compilaţia din acest capitol şi observă declaraţiile care au fost emise pe parcursul acelui an şi în anul 1896.)

f. Studentul ar trebui să examineze cu atenţie acele declaraţii ale lui Ellen White despre natura lui Hristos, care au fost făcute după ce scrisoarea Baker a fost scrisă, care sunt 110 la număr în această compilaţie, plus aproximativ 60 în manuscrisele ei nepublicate.

g. Studentul ar trebui să examineze îndeaproape numeroasele declaraţii ale scriitorilor neinspiraţi cu privire la natura lui Hristos, care au apărut în Review and Herald şi The Signs of the Times în imediata apropiere a scrierilor lui Ellen White, şi în care s-au folosit din plin termenii „tendinţe,” „înclinaţii,” „susceptibilităţi,” „predilecţii,” etc., în descrierea naturii umane a lui Hristos. Nu găsim nici un indiciu în scrierile ei că aceşti termeni aplicaţi la Hristos i-ar fi creat un oarecare disconfort.

Iar ea nu era indiferentă faţă de ceea ce se scria în revistele bisericii. Când au apărut articole în The Review and Herald afirmând că există diferite grade de inspiraţie, ea a reacţionat repede şi ferm, trimiţând o scrisoare rectificativă. Şi atunci când o neînţelegere legată de cartea Galateni a apărut în reviste, din nou, ea a reacţionat repede cu câteva scrisori rectificative.[3]

h. Studentul ar trebui să se întrebe dacă explicaţia oferită uneori, că Ellen White a intenţionat să spună că doar trupul lui Hristos sau natura fizică a fost asemănătoare cu cea a omului căzut, pare a fi intenţia ei proprie sau una plasată în scrierile ei de către alţii.

i. Studentul ar trebui să se întrebe dacă concepţia lui Ellen White despre relaţia intimă dintre trup, minte şi personalitate ar permite credinţa că Hristos a acceptat rezultatele a patru mii de ani de degenerare a trupului şi minţii fără ca acest lucru să afecteze natura Sa umană.

j. Studentul ar trebui să cântărească cu atenţie implicaţiile legăturii hristologice-soteriologice în scrierile lui Ellen White. (Vezi capitolul XXI.)

k. Studentul ar trebui să observe că scrisoarea Baker nu spune că Hristos a venit în natura lui Adam înainte de cădere, ci mai degrabă că este interpretată ca însemnând asta.

l. Studentul nu ar trebui să nu înţeleagă sensul deplin al avertizării lui Ellen White către Baker:

[…] Fie ca orice fiinţă umană să fie avertizată de la început ca să nu-L facă pe Hristos cu totul om, asemenea nouă […]

Divino-uman şi cu totul om au sens diametral opus. Nu poate fi nicio natură divină într-un Hristos care este cu totul om, asemenea nouă.

 

[1] N. tr. - Se poate identifica fiecare text, întrucât scrisorile și manuscrisele au fost publicate online în 2015

[2] Am adunat informaţiile pentru această secţiune din The Seventh-day Adventist Encyclopedia.

[3] Vezi Rugged Heart, The Story of G.I. Butler, de Emmet K. Vande Vere, paginile 65–69