În acest punct al discuţiei noastre, s-ar putea naşte anumite întrebări în mintea studentului. De ce se acordă atât de multă atenţie folosirii termenilor pasiuni şi tendinţe în scrierile lui Ellen White? Şi de ce următoarea secţiune este împărţită în funcţie de legătura lor cu ceva numit „scrisoarea Baker”?

Răspunsul este simplu şi totuşi surprinzător. O scrisoare personală şi privată a fost scrisă de Ellen White, aproape de finele anului 1895 (unii spun începutul anului 1896), pe când aceasta se afla în Australia, către un pastor tânăr din Tasmania (o insulă situată în sudul Australiei), pe nume W.L.H. Baker. În această scrisoare, Ellen White a scris despre Hristos:

El ar fi putut păcătui, El ar fi putut cădea, dar în El nu a existat nici măcar pentru o clipă vreo tendinţă rea.

Anumiţi interpreţi ai scrierilor lui Ellen White au profitat de această scri­soare şi au folosit-o drept principiul călăuzitor (în modul în care a fost inter­pre­tată) căruia trebuie să fie subordonate toate celelalte declaraţii hristo­lo­gice făcute de ea în cărţi, articole sau alte scrisori private.

Paşii logici urmaţi de interpreţii ei par a fi următorii:

1. Ellen White i-a scris lui Baker că Hristos nu a avut nicio tendinţă rea.
2. Prin aceasta, ea a vrut să spună că Hristos nu a avut tendinţe naturale aşa cum au oamenii căzuţi.
3. Dacă El nu a avut tendinţele naturale pe care le are omul căzut, rezultă că El nu a avut aceeaşi natură umană pe care o are omul căzut.
4. Prin urmare, Ellen White îi spunea, de fapt, lui Baker că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut.

Stabilind acest lucru spre satisfacţia lor, din propria lor interpretare a scrisorii ei, aceştia nu par a fi deranjaţi de faptul că Ellen White nu a scris nicăieri că Hristos a venit pe pământ în natura lui Adam cel necăzut, nici de faptul că ea a scris adesea că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut. Ei spun că trebuie să ne reamintim că Ellen White nu a avut decât trei clase şi niciun fel de pregătire teologică. Aşadar, nu trebuie să avem prea multe aşteptări din partea ei, dar ar trebui să sprijinim cu inima deschisă spusele ei atunci când ne dăm seama ce a vrut ea de fapt să spună, dar oarecum — insinuează ei — nu a reuşit să exprime corect prin propriile sale cuvinte.

În calitate de interpreţi ai ei, aceştia o sprijină cu generozitate, explicând lumii că atunci când ea a scris că Hristos a suportat aceleaşi ispite pe care le-a avut şi Adam, ea a vrut de fapt să spună că Hristos a avut aceeaşi natură umană cu a lui Adam înainte de cădere; că atunci când ea a scris nepăcătoşenia naturii umane a lui Hristos, ea de fapt a vrut să spună natura umană fără păcat a lui Hristos; că atunci când ea a scris că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, ea a vrut de fapt să spună că doar natura Sa fizică a fost ca cea a omului căzut; şi că atunci când ea a scris că Hristos a luat asupra Sa toate neputinţele, toate slăbiciunile şi toate susceptibilităţile naturii umane căzute, ea de fapt a vrut să spună că El a făcut acest lucru înlocuitor, nu în mod real. Ei amintesc adesea cititorilor lor că întruparea lui Hristos este o mare taină.

Aşadar, ajutând-o cu largă inimă să spună ceea ce au gândit ei că a vrut să spună, dar aparent nu şi-a putut găsi cuvintele pentru a-şi exprima corect ideile, interpreţii ei pot acum lăuda cu înflăcărare înţelepciunea remarcabilă a intenţiilor ei, în expresii precum:

„Excepţională în amploare [...] înţelegere, cunoaştere, echilibru, fiabilitate. Niciun alt scriitor din rândurile noastre nu a abordat acest lucru în sfera sa de activitate [...] Declaraţiile ei sunt surprinzător de clare [...] Nimic de care să te ruşinezi, ai motive doar să te mândreşti [...] inestimabil [...] remarcabil [...] concis [...] cuprinzător,” etc., etc.[1]

Putem fi iertaţi pentru că ne întrebăm cine merită pe deplin aceste laude: Ellen White, care aparent nu a fost în stare să spună ceea ce a vrut să spună, sau interpreţii ei, care au sprijinit-o cu inima deschisă? Fie că interpreţii ei într-adevăr o laudă pe Ellen White, fie că se laudă pe ei înşişi, aceasta pare a fi o întrebare legitimă.

Prin urmare, este necesar să mergem mai departe cu investigaţia noastră, păstrând totuşi în minte anumite întrebări:

• La urma urmei, ar putea fi posibil ca Ellen White să fi vrut să spună ce a scris şi să fi scris ce a vrut să spună?
• Găsim vreo declaraţie făcută de ea că Hristos a preluat natura umană a lui Adam înainte de cădere? Dacă nu, cum putem fi siguri că aceasta este ceea ce ea a crezut cu adevărat?
• Găsim vreo declaraţie făcută de ea conform căreia Hristos ar fi preluat numai natura fizică a omului căzut atunci când S-a întrupat?
• Găsim vreo declaraţie făcută de ea conform căreia Hristos ar fi preluat în mod înlocuitor — şi nu în mod real — slăbiciunile, neputinţele şi susceptibilităţile naturii umane căzute?
• Găsim vreo scrisoare disciplinară scrisă de Ellen White către mai mulţi lideri de seamă ai bisericii care învăţau că Hristos a venit pe pământ în natura omului căzut? De ce l-ar corecta pe Baker, însă nu şi pe ceilalţi?
• Găsim vreo schimbare între declaraţiile timpurii şi cele ulterioare ale lui Ellen White cu privire la natura umană lui Isus?
• Găsim vreun alt domeniu în care Ellen White a avut nevoie atât de disperată de sprijinul interpreţilor pentru a spune ceea ce încerca să spună?

Având aceste întrebări în minte, să ne întoarcem la rapoartele istoriei.

 

[1] Froom, Movement of Destiny, pp. 494–495