Harpers, New York, 1878.

Arndt, William F., and Gingrich, Wilbur F. A Greek-English Lexicon of the New Testament, (tradus din lucrarea originală a lui Walter Bauer). University of Chicago Press, Chicago, 1979.

Bangs, Carl. Arminius. A Study in the Dutch Reformation.

Abingdon Press, New York, 1971.

Donegan, James. A New Greek and English Lexicon, First American Ed., Revis. R.B. Patton, Boston. Hilliard Gray and Co.; N.Y.: G.C.H. Carville, 1833.

G.R. Berry. The Classic Greek Dictionary. Follett, Chicago, Ill., 1954.

Gingrich, Wilbur F. A Shorter Lexicon of the Greek New Testament.

University of Chicago Press, Chicago, 1975.

Greenfield, William. The Greek-English Lexicon to the New Testament. Zondervan, Grand Rapids, 1978.

Moffat, James. The New Testament, A New Translation.

Harper, New York, 1935.

Moulton, Harold K. The Analytical Greek Lexicon, Revised.

Zondervan, Grand Rapids, 1977.

Nicolls, James and Bagnall, W.R. (tr) The Writings of James Arminius,
(3 volume). Baker, Grand Rapids, 1977.

Robinson, Edward. A Greek and English Lexicon of the New Testament. Harper and Brothers, New York, 1879.

Thayer, Joseph Henry. A Greek-English Lexicon of the New Testament.

Baker, Grand Rapids, 1977.

White, Ellen. Mind, Character and Personality (Minte, caracter şi personalitate), 2 volume, Southern Publishing Association, Nashville, 1977.

White, Ellen. Selected Messages (Solii alese), 2 volume, Review and Herald, Washington, D.C., 1958.

Am văzut că unul dintre textele preferate folosite de Ellen White şi contemporanii ei în discuţia lor cu privire la natura lui Hristos şi lucrarea de mântuire a lui Hristos strâns legată de aceasta a fost Romani 8:3:

Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.

Ei au înţeles „în asemănarea cărnii păcătoase” în sensul că Hristos a venit pe acest pământ în natura omului căzut. Ei au înţeles „a condamnat păcatul în carne” însemnând că Hristos a întâlnit duşmanul şi l-a învins în propria-i fortăreaţă, carnea păcătoasă a omului. Prin aceasta El a arătat clar tuturor că omul poate trăi fără păcat în carnea păcătoasă, prin puterea lui Dumnezeu.

Prin urmare, ei au înţeles Romani 7 în lumina acestor două mari realităţi. Deoarece calviniştii oferă o interpretare cu totul diferită a capitolului 7 din Romani, următorul material este oferit pentru comparaţie.

Apostolul Pavel era implicat. Era îngrijorat. Îi păsa atât de mult de oamenii pentru care lucra şi s-a identificat atât de mult cu interesele lor, încât a scris:

De aceea dacă o mâncare face pe fratele meu să se poticnească, nu voi mânca niciodată carne, cât va rămânea lumea. 1 Corinteni 8:13

Dragostea sa arzătoare pentru cei convertiţi în urma lucrării sale este exprimată în Filipeni 4:1:

De aceea, fraţii mei preaiubiţi şi mult doriţi, a mea bucurie şi coroană, staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţii mei!

Natura sa sensibilă a fost profund rănită de o înstrăinare temporară din partea corintenilor pe care i-a adus la Hristos, iar când neînţelegerile dintre ei au fost îndepărtate, bucuria lui nu a cunoscut limite. (Vezi 2 Corinteni 7).

Dar cea mai grea povară a inimii sale a fost pentru evrei, pentru Israel — poporul ales — pomul plantat de Însuşi Dumnezeu. Pe cât de des se ducea să predice neamurilor, pe atât de des se întorcea la evrei, sperând, rugându-se şi tânjind pentru mântuirea lor.

Spun adevărul în Cristos, nu mint, conştiinţa mea de asemenea aducându-mi mărturie în Duhul Sfânt, că am mare întristare şi mâhnire neîncetată în inima mea. Fiindcă aş fi dorit să fiu eu însumi blestemat de la Cristos pentru fraţii mei, rudele mele conform cărnii. Romani 9:1–3

Cartea Romani, în care au fost scrise aceste cuvinte tulburătoare, reflectă eforturile serioase ale lui Pavel în favoarea evreilor. În capitolul al şaptelea găsim un exemplu clasic de simpatie, empatie, devotament faţă de binele poporului evreu, care este exprimat în 1 Corinteni 9:20, 22 (VDC):

Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost sub Lege, ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege […] M-am făcut tuturor totul, ca oricum, să mântuiesc pe unii dintre ei.

Acest al şaptelea capitol din Romani a fost adesea analizat de scriitori creştini, de când a fost scris pentru prima dată de Pavel. În el vedem imaginea plastică a unui om aflat în dificultate, a unui om disperat, a unui om care pare a fi sortit eşecului şi înfrângerii în viaţa sa spirituală. El pare să fie prins într-o tensiune între propriile sale tendinţe şi dorinţe păcătoase, şi cerinţele drepte ale Legii sfinte a lui Dumnezeu. Capitolul vorbeşte în termeni mişcători despre ispite cărora li s-a împotrivit, dar pe care nu le-a biruit, despre obiective nerealizate, despre scopuri neîmplinite, despre idealurile pe care le-a avut, dar nu le-a atins, despre o biruinţă râvnită, dar necâştigată, despre un conflict dureros care se încheie în mod constant cu o înfrângere. Şi acest om nefericit este identificat prin pronumele personal de persoana întâi „eu”. Pronumele personal de persoana întâi singular apare la formele de nominativ, acuzativ sau genitiv de 46 ori în versetele 7–25, care descriu necazul acestui om înfrânt, născut învins.

Deci, cine este această persoană, acest om? Cine este acest „eu” din Romani 7?

Să înaintăm cu grijă. Implicaţii teologice profunde sunt incluse în concluzia noastră. Viziunea noastră asupra însăşi naturii mântuirii poate depinde de răspunsul nostru la această întrebare. Capitolul este în mod clar un studiu de caz, prezentat în faţa noastră în detalii atât de precise încât înţelegem că este destinat a fi definitoriu — însă pentru ce? Cine este acest om din Romani 7 care tânjeşte continuu după ceea ce nu poate obţine şi trăieşte într-un şir neîntrerupt de frustrări şi înfrângeri?

Două sugestii principale au fost oferite de scriitorii creştini de-a lungul secolelor:

1. Omul din Romani 7 este omul nenăscut din nou, neconvertit, a cărui inimă este în mod natural răzvrătită împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale sfinte. Deoarece nu avem niciun motiv să credem că Pavel s-a aflat vreodată în această stare răzvrătită, se propune că Pavel pur şi simplu s-a identificat cu omul răzvrătit, nenăscut din nou, în scopul comunicării, aşa cum fac adesea predicatorii astăzi. (sau)
2. Omul din Romani 7 este chiar Pavel în experienţa sa de naştere din nou, de convertire, după ce a ajuns să-L cunoască pe Hristos. Prin urmare, acest lucru dovedeşte că biruinţa asupra ispitei şi a păcatului nu este disponibilă pentru creştini în această viaţă. Dacă Pavel nu s-a putut opri din a păcătui, chiar şi prin puterea lui Hristos, este sigur că nimeni altcineva nu se poate opri din a păcătui.

Problema pe care o întâlnim, pe măsură ce analizăm aceste două alternative, este că niciuna nu este uşor de apărat. Niciuna nu face faţă cu bine unei investigaţii.

Dacă preferăm prima opţiune, că omul din Romani 7 este păcătosul răzvrătit, nenăscut din nou, neconvertit, avem dificultăţi în a răspunde la întrebări ca acestea:

Păcătoşii nenăscuţi din nou mărturisesc că Legea lui Dumnezeu este sfântă, dreaptă şi bună (versetul 12)?

Astfel de oameni recunosc că Legea este spirituală, dar „eu sunt carnal” (versetul 14)?

Susţin oamenii nenăscuţi din nou că răul nu este produs de ei, ci de păcat (versetul 17)?

Vor oamenii nenăscuţi din nou să facă binele (versetul 18)?

Spun oamenii nenăscuţi din nou: „Binele, pe care îl voiesc, nu îl fac; ci răul, pe care nu îl voiesc, acela îl practic” (versetul 19)?

Spun oamenii nenăscuţi din nou: „După omul dinăuntru mă desfăt în Legea lui Dumnezeu” (versetul 22)?

Ar fi dificil să răspundem afirmativ la oricare dintre aceste întrebări. În experienţa noastră umană, nu auzim oameni nenăscuţi din nou care să laude Legea sfântă a lui Dumnezeu. E mult mai probabil să o blesteme. Ei nu recunosc că Legea lui Dumnezeu este spirituală, dar ei sunt carnali. Ei tind să fie defensivi în privinţa stării lor. Ei nu urăsc răul pe care îl fac; mai degrabă îl iubesc. Ei nu vor să facă binele; ei vor să facă răul. Şi ei cu siguranţă nu se desfată în Legea lui Dumnezeu „după omul dinăuntru.” Ei urăsc Legea, se simt condamnaţi de ea şi se tem de ea. Aceia dintre noi care am trăit într-o stare de nepocăinţă înţelegem că imaginea oferită de cuvântul lui Pavel nu ar descrie în mod corect experienţa noastră.

Deci, găsind că este dificil de apărat prima opţiune, conform căreia omul din Romani 7 este omul neconvertit, nenăscut din nou care trăieşte în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, ne îndreptăm spre a lua în considerare a doua opţiune, potrivit căreia omul din Romani 7 este creştinul convertit, născut din nou care constată că, deşi este în Hristos, el încă nu se poate opri din a păcătui.

Întâmpinăm repede probleme. Cum să răspundem la întrebări ca acestea?

De ce ar spune Pavel: „eu sunt carnal” (versetul 14), iar în aceeaşi discuţie spune: „mintea carnală este duşmănie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8:7)?

De ce ar spune Pavel: „sunt vândut sub păcat” (versetul 14), iar în aceeaşi discuţie spune: „fiind făcuţi liberi faţă de păcat” (Romani 6:18)?

De ce ar spune Pavel că i se pare imposibil să înceteze să facă răul pe care îl urăşte (versetele 15-23), iar în aceeaşi discuţie să scrie

pentru ca dreptatea Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului (Romani 8:4)?

De ce s-ar descrie Pavel ca fiind înrobit „legii păcatului” (versetul ٢٣), iar în aceeaşi discuţie să scrie

dar acum, fiind făcuţi liberi faţă de păcat şi devenind robii lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţenie […] (Romani 6:22)?

Şi transpunând problema de la discuţii abstracte la viaţa reală, trebuie să credem că Pavel a vrut să înceteze a înjura, dar nu a putut; că a vrut să înceteze a fura, dar nu a putut; că a vrut să înceteze a comite adulter, dar nu a putut? Sau chiar că a vrut să înceteze a-şi imagina că făcea aceste lucruri, dar nu a putut? Atunci cum a putut scrie în 2 Corinteni 10:5:

Doborând imaginaţiile minţii […] şi înrobind fiecare gând ascultării faţă de Hristos?

Dacă lărgim contextul pentru a include toate scrierile lui Pavel, suntem impresionaţi de lipsa înfrângerii şi de caracteristica biruinţei care le străbate. Limitările spaţiului împiedică includerea aici a tuturor textelor de biruinţă ale lui Pavel, dar un eşantion reprezentativ poate include următoarele versete:

Pot totul în Hristos care mă întăreşte. Filipeni 4:13 (VDC)

De aceea dacă este cineva în Hristos, este o creatură nouă, cele vechi au trecut; iată, toate au devenit noi. 2 Corinteni 5:17

Sunt crucificat împreună cu Hristos: totuşi trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăieşte în mine […] Galateni 2:20

Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi. Efeseni 3:20 (VDC)

Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi cu omul nou, care, conform lui Dumnezeu, este creat în dreptate şi adevărată sfinţenie. Efeseni 4:23–24

(A se vedea şi 1 Corinteni 10:13; 2 Corinteni 10:4– 5; Galateni 5:16, 20–25; Efeseni 2:1–6; Efeseni 5:25, 27; Efeseni 6:10–17; Filipeni 2:13, etc.)

Deci, găsim că a doua opţiune, potrivit căreia omul din Romani 7 este creştinul convertit, născut din nou, respectiv Pavel însuşi, este de asemenea dificil de apărat. Nu mai există nicio altă variantă?

Din fericire, există. Nu suntem limitaţi la aceste două opţiuni. O a treia sugestie a fost făcută şi a fost acceptată de către unii teologi reformatori precum Arminius şi Wesley şi de către unii martori anteriori precum Irineu, Tertulian, Origen, Ciprian, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Teodoret, Chiril al Alexandriei, Macarie, Ioan al Damascului, Teofilact, Ambrozie, Ieronim, Clement al Alexandriei, Vigilius, Procopius din Gaza, Bernard din Clairvaux, Leo cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie al Nissei şi Augustin la începuturile lucrării.[1]

Ceea ce probabil este mai important, e faptul că acest al treilea punct de vedere este puternic susţinut de cuvintele lui Pavel din limba greacă, din original.

Care este al treilea punct de vedere? Că omul din Romani 7 nu este nici omul nenăscut din nou, răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, totuşi nici creştinul convertit, născut din nou, ci este omul aflat „sub Lege,” evreul care voieşte să facă voia lui Dumnezeu, dar care nu-L acceptă pe Hristos, exact omul care a fost Pavel înainte de experienţa sa pe drumul Damascului. Pavel poate să scrie cu exactitate despre acest om ca fiind „eu”, pentru că el descrie o astfel de experienţă pe care el însuşi a avut-o înainte de a-L cunoaşte pe Hristos. Deşi nu descrie experienţa sa actuală, el empatizează şi se identifică cu acest om şi necazul lui aşa cum este indicat în 1 Corinteni 9:20 (VDC):

Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost sub Lege, ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege.

Ar fi bine să ţinem minte că, în viziunea lui Pavel asupra lumii, toate fiinţele umane erau împărţite în trei grupe: cei fără Lege, cei aflaţi sub Lege şi cei aflaţi sub har, (de asemenea, descrişi ca fiind sub Legea lui Hristos.) (Comparaţi 1 Corinteni 9:20–21 cu Romani 6:15, Galateni 4:4–5 şi Galateni 5:18, etc.)

Cei fără lege erau păgânii, cei nenăscuţi din nou, răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu; cei aflaţi sub Lege erau evreii care mărturiseau că fac voia lui Dumnezeu în timp ce Îl respingeau pe Hristos, iar cei aflaţi sub har erau cei din mediu păgân sau din mediu evreiesc care l-au acceptat pe Hristos.

Găsim această a treia poziţie mult mai puţin vulnerabilă decât celelalte două. Nu avem probleme nici cu caracterizarea, nici cu descrierea. Noi credem că orice om care ar încerca să facă voia lui Dumnezeu, dar fără a avea o relaţie cu Hristos, are toate şansele să aibă o experienţă aşa cum o prezintă Pavel. Nu trebuie să ne străduim să armonizăm aparentele discrepanţe sau contradicţii, fie în contextul imediat al cărţii Romani, fie în contextul mai extins al celorlalte scrieri ale lui Pavel.

Avem o întrebare, însă aşa cum a fost sugerat mai devreme, se poate răspunde la aceasta cu uşurinţă printr-o examinare a cuvintelor lui Pavel în limba originală. Întrebarea este următoarea:

Descrierea lungă şi plastică a lui Pavel despre omul care vrea să facă voia lui Dumnezeu, dar căruia îi este imposibil să reuşească, atinge punctul culminant în Romani 7:24:

O, ce om nenorocit sunt eu. Cine mă va elibera din trupul acestei morţi?

În prima parte a versetului 25 există o replică, ca răspuns la această întrebare:

Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru. 

Apoi, ultima parte a versetului 25 prezintă un gând care face necesară reflecţia:

Aşadar, cu mintea, eu însumi servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Aceasta este o concluzie simplă şi naturală la întregul mod de gândire care a fost prezentat. Dar întrebarea noastră se referă la relaţia sa cu cuvintele care o preced:

Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru. 

Cei care cred că omul din Romani 7 este creştinul născut din nou văd aceste cuvinte ca fiind dovada lor cea mai puternică. Ei socotesc că aici se face dovada că Pavel scrie despre propria sa experienţă în calitate de creştin, capabil să servească Legii lui Dumnezeu numai cu mintea lui şi incapabil de a se putea opri din a mai păcătui în experienţa vieţii de zi cu zi.

Aceia care cred însă că omul din Romani 7 este omul care încearcă să facă voia lui Dumnezeu în timp ce Îl respinge pe Hristos văd cuvintele:

Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru

ca o paranteză, o izbucnire spontană de laudă care întrerupe şirul gândurilor lui Pavel, la care se întoarce imediat.

Este posibil să ştim care dintre aceste două înţelegeri este corectă? Da. O examinare a câtorva cuvinte în limba originală va răspunde la întrebarea noastră în mod satisfăcător. Acesta este pasajul în discuţie, ultima parte a versetului 25:

Aşadar, cu mintea, eu însumi servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Să începem cu subiectul propoziţiei, cele două cuvinte eu însumi. Aceste două cuvinte nu reuşesc să exprime sensul deplin al cuvintelor din care sunt traduse. Cele două cuvinte greceşti sunt ego autos. Primul cuvânt, ego, înseamnă pur şi simplu eu. Dar autos? Are mult mai multă semnificaţie decât cuvântul românesc însumi. (n.tr.: autorul foloseşte aici cuvântul self.) Să examinăm definiţiile date în mai multe lexicoane greco-engleze:

Însumi: cuvânt prin care se diferenţiază de orice altceva, prin accentuare şi contrast. – Gingrich.

Însumi: aşa cum este folosit pentru a distinge o persoană sau un lucru de altul, sau a-l pune în contrast cu altul. – Thayer.

De la sine, de unul singur, singur. – Lidell and Scott.

De la sine, din proprie iniţiativă, singur. – Greenfield.

Atunci, ego autos nu ar fi niciodată folosit pentru a descrie un efort sau o acţiune comună, sau o relaţie de cooperare între două persoane. Înseamnă, categoric, eu singur. În contextul din Romani 7 înseamnă eu, fără Hristos. Pavel spune:

Eu singur, fără Hristos, cu mintea servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Acest lucru se armonizează perfect cu părerea că, în întregul capitol, el descrie experienţa omului care nu este răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, ci încearcă să facă voia lui Dumnezeu în timp ce Îl respinge pe Hristos. Arndt şi Gingrich, într-o definiţie care utilizează Romani 7:25 ca exemplu, prezintă ca adevăratul sens în acest context al expresiei ego autos:

Înarmat cu propriile resurse, cu mintea mea, eu pot sluji Legii lui Dumnezeu ca un sclav. (Sublinierea îmi aparţine.)

Autos este un cuvânt care a fost introdus în limbile moderne în numeroase moduri care reflectă adevăratul său sens:

Automobil – un vehicul care se mişcă cu ajutorul unui motor propriu.

Automat – un dispozitiv care acţionează singur.

Autosugestie – sugestie exercitată asupra sa însuşi.

Autonomie – guvernare proprie.

Autograf – o scriere proprie. ( n.trad: în limba engleză, autorul asociază auto cu self — sine — însă în limba română self nu poate fi tradus întotdeauna prin sine)

Autobiografie – o poveste de viaţă despre sine.

Autopsie – o cercetare amănunţită pentru sine.

Deci, cuvintele ego autos (eu însumi, eu singur), nu au fost niciodată folosite pentru a descrie experienţa prezentată în pasaje precum:

Galateni 2:20: Hristos trăieşte în mine;

Filipeni 4:13: Pot face toate prin Hristos care mă întăreşte;

Efeseni 3:23: Puterea care lucrează în noi;

Romani 8:10: Duhul Său locuieşte în noi.

Toate aceste expresii pauline experienţiale sunt exact opusul lui ego autos, prin faptul că vorbesc despre resursele lui Hristos care sunt puse la dispoziţia credinciosului, în timp ce ego autos înseamnă înarmat cu propriile resurse, eu singur. Ele vorbesc despre legătura strânsă, despre efortul şi viaţa creştinului unite cu Hristos; ego autos vorbeşte de viaţa şi efortul individual, solitar.

Sensul intensiv-reflexiv al termenului autos: subiectul şi nimic altceva, este indicat în mai multe versete în care este tradus prin termenul însuşi (engl. himself).

Însuşi David a zis. Marcu 12:36

Isus Însuşi S-a apropiat. Luca 24:15 (KJV)

Însuşi Isus a stat în mijlocul lor. Luca ٢٤:٣٦

Tatăl Însuşi vă iubeşte. Ioan 16:27

Nădejdea o au ei înşişi. Faptele Apostolilor 24:15

Judecaţi voi singuri. 1 Corinteni 11:13

Acţiunea este întotdeauna individuală, spre deosebire de acţiunile sau asistenţa altora; deci, atunci când Pavel spune ego autos în Romani 7:25, el intenţionează să spună:

Eu, prin propriile resurse, eu fără Hristos, eu singur, cu mintea servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Categoric, aceasta nu este experienţa omului născut din nou, a creşti­nu­lui care în domeniul spiritual face totul în, cu şi prin puterea lui Hristos.

Ne întoarcem acum la un alt cuvânt din versetul 25 şi anume la cuvântul aşadar:

Aşadar, cu mintea, eu însumi servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Primul cuvânt al propoziţiei în limba greacă este expresia ara oun. Din nou, vom stabili rapid sensul primului cuvânt, ara, care este pur şi simplu prin urmare sau aşadar. Dar ce înseamnă cuvântul oun? Din păcate, traducătorii Biblie nu s-au deranjat să-l traducă în limba engleză. Acest lucru se poate datora faptului că prima utilizare majoră a acestui cuvânt este identică cu cea a cuvântului ara: prin urmare sau aşadar. Se pare că traducătorii au simţit că nu era nevoie să scrie în limba engleză, prin urmare prin urmare sau aşadar aşadar, sau chiar prin urmare aşadar. Un singur cuvânt de acest fel este suficient.

Dar cum e în limba greacă? Pavel a folosit ambele cuvinte, după cum putem constata, analizând acest verset din orice Nou Testament în limba greacă. Pavel nu a spus doar ara, el a spus ara oun. Trebuie să presupunem că Pavel a uitat că a folosit deja ara, aşa că a adăugat din greşeală cuvântul oun? Sau că, de fapt, el a vrut să spună, prin urmare prin urmare sau aşadar aşadar? Niciuna din aceste supoziţii nu pare a fi potrivită. Atunci care? Revenind la dicţionarele noastre, observăm cu interes că ele dau o a doua utilizare majoră a cuvântului oun şi sunt de acord cu înţelesul său. Ele spun că oun este folosit:

Pentru a lega un discurs după o digresiune. – Donnegan

Pentru a relua un subiect întrerupt. – Follet

Atunci când un discurs a fost întrerupt de propoziţii în paranteză, oun serveşte la reluarea acestuia. – Lidell şi Scott

Pentru a relua, din nou, o idee sau un subiect după o întrerupere. – Arndt and Gingrich

Pentru a relua o idee sau un subiect întrerupt de chestiunea care a intervenit. – Thayer

(Oun este folosit) când o propoziţie a fost întreruptă de propoziţii în paranteză sau care au intervenit, şi este apoi reluată. – Robinson

Pentru a marca reluarea unui discurs după ce a fost întrerupt de paranteze. – Moulton

Deci, vedem că înţelegerea noastră despre Romani 7 ar fi fost mult îmbunătăţită dacă bunii traducători ai versiunii King James nu ar fi omis din traducerea lor cuvântul oun. Ceea ce înţelegem acum este aceasta:

Pavel dezvoltă un mod de gândire care începe în Romani 7 cu versetul 7. În acest pasaj lung, el descrie cu acurateţe şi elocvenţă frustrările şi eşecurile omului care este „sub Lege.” El nu este omul răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, totuşi nici un creştin născut din nou, ci omul care încearcă să facă voia lui Dumnezeu în timp ce refuză ajutorul care nu poate veni decât de la Hristos. Acesta este cazul unui om aşa cum Pavel însuşi a fost odinioară. Şi în armonie cu spiritul misionar zelos care l-a determinat să spună:

Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost sub Lege, ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege,

Pavel se identifică cu acest om nefericit, ca şi cum ar fi fost propriul lui necaz, aşa cum de fapt a şi fost propria-i experienţă. Descrierea lui continuă şi se construieşte prin versetele 22 şi 23:

Fiindcă după omul dinăuntru mă desfăt în Legea lui Dumnezeu; dar văd o altă lege în membrele mele, războindu-se împotriva legii minţii mele şi înrobindu-mă legii păcatului care este în membrele mele.

În acest moment, intensitatea sentimentelor sale, combinată cu cunoştinţele sale personale şi reale cu privire la frustrarea bietului om, îl determină să izbucnească într-o întrebare şi un răspuns care întrerup modul de gândire şi sunt în paranteză:

(O, ce om nenorocit sunt eu. Cine mă va elibera din trupul acestei morţi?

Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru.)

Apoi, dându-şi seama că modul său de gândire a fost întrerupt, el îşi informează cititorul cu privire la acest fapt, precum şi despre intenţia sa de a reveni la modul său de gândire, folosind cuvântul oun. Oun este folosit pentru a reveni la un mod de gândire care a fost întrerupt. După ce şi-a luat această măsură de precauţie, el foloseşte cuvintele care ar trebui să fie cât se poate de clare pentru a indica faptul că el încă vorbeşte despre aceeaşi persoană care încearcă inutil să facă voia lui Dumnezeu fără Hristos: cele două cuvinte ego autos, eu singur, înarmat cu propriile resurse. O traducere fidelă a acestei ultime părţi a versetul 25 ar arăta astfel:

Aşadar (pentru a mă întoarce la modul meu de gândire care a fost întrerupt), eu singur cu mintea servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Traducerea lui Moffat a Noului Testament indică sensul expresiei ego autos în felul următor:

Aşadar, de unul singur, cu mintea servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Şi ca nu cumva cititorul englez să nu reuşescă să înţeleagă sensul deplin al cuvântului oun, această traducere plasează versetul de mai sus înainte de întrerupere, nu după ea.[2]

Studentul atent va dori să compare alte exemple biblice cu privire la utilizarea cuvântului oun pentru a relua un mod de gândire după ce a fost întreruptă, cum ar fi următoarele:

(În unele cazuri parantezele sunt furnizate; identificarea cuvântului care este tradus din oun este oferită în toate cazurile.)

Atunci a ajuns la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său Iosif.

(Şi era acolo fântâna lui Iacob.)

Isus, aşadar (oun), fiind obosit de călătorie, s-a aşezat astfel la fântână; era cam pe la ora a şasea. Ioan 4:5–6

 

A doua zi, când mulţimea care stătea de cealaltă parte a mării a văzut că acolo nu era nicio altă corabie decât aceea în care se urcaseră discipolii Lui, şi că Isus nu intrase cu discipolii Lui în corabie, ci discipolii plecaseră singuri cu ea;

(Dar din Tiberiada au venit alte corăbii aproape de locul unde mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulţumise).

Când a văzut aşadar (oun) mulţimea că nici Isus, nici discipolii Lui nu erau acolo, au urcat şi ei în corăbii şi au venit la Capernaum, căutând pe Isus. Ioan 6:22–24

Şi [Ioan] a venit în tot ţinutul din jurul Iordanului, predicând botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor;

(Aşa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia, profetul, spunând: Vocea unuia strigând în pustie: Pregătiţi calea Domnului, faceţi-i cărările drepte.

Fiecare vale va fi umplută şi fiecare munte şi deal va fi coborât; şi cea strâmbă va fi îndreptată şi căile colţuroase vor fi netezite;

Şi toată făptura va vedea salvarea lui Dumnezeu.)

Atunci (oun) a spus mulţimilor care ieşeau să fie botezate de el: Pui de vipere, cine v-a avertizat să fugiţi de furia care vine? Luca 3:3–7

 

Iar Isus i-a spus: Astăzi a venit salvare la casa aceasta, întrucât şi el este fiul lui Avraam. Căci Fiul omului a venit să caute şi să salveze ce era pierdut.

(Şi pe când auzeau ei acestea, a adăugat şi a spus o parabolă, pentru că El era aproape de Ierusalim şi ei credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta imediat.)

De aceea (oun) El a spus: Un anumit nobil a mers într-o ţară îndepărtată ca să îşi primească o împărăţie şi să se întoarcă. Luca 19:9–12

 

Iar despre lucrurile sacrificate idolilor, ştim că toţi avem cunoaştere. Cunoaşterea îngâmfă, dar dragostea creştină edifică.

Şi dacă cineva gândeşte că ştie ceva, încă nu ştie nimic aşa cum ar trebui să ştie.

(Dar dacă cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, acesta este cunoscut de El.)

De aceea (oun) cât despre a mânca lucrurile sacrificate idolilor, ştim că un idol nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât numai unul singur. 1 Corinteni 8:1–4

 

Fiindcă, întâi de toate, când vă adunaţi în biserică, aud că sunt dezbinări între voi; şi în parte o cred.

(Fiindcă trebuie să fie şi erezii printre voi, ca să fie arătaţi printre voi cei aprobaţi.)

De aceea (oun) când vă adunaţi în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi cina Domnului. 1 Corinteni 11:18–20

Din aceste exemple putem vedea că opinia unitară a experţilor în limba greacă, care au pregătit dicţionarele — că oun este folosit pentru a relua o linie de gândire după ce a fost întreruptă — este bine susţinută de dovezile biblice.

Am văzut că această a treia înţelegere a capitolul 7 din Romani, conform căreia omul nenorocit, identificat prin pronumele personal la persoana întâi singular este omul care încearcă să facă voia lui Dumnezeu în timp ce refuză să-L accepte pe Hristos — tocmai cum a făcut Pavel odinioară — a fost susţinută de mulţi scriitori creştini timpurii şi de către conducătorii Reformei, Arminius şi Wesley. Acest punct de vedere a fost susţinut şi de Ellen White. Iată un exemplu tipic de utilizare a versetelor din Romani 7:

Păcatul nu a nimicit Legea, ci a nimicit gândirea firească a lui Pavel. „Dar acum, suntem dezlegați de lege”, declară el, „fiind moartă legea în care eram ținuți; ca să servim în înnoirea duhului și nu în vechimea literei.” (Romani 7:6). „Atunci ce este bun s-a făcut moarte pentru mine? Nici­decum. Dar păcatul, ca să pară păcat, lucrează moarte în mine prin ce este bun; ca păcatul prin poruncă să devină peste măsură de păcătos.” (Romani 7:13). „De aceea legea este sfântă, și porunca sfântă și dreaptă și bună.” (Romani 7:12). Apostolul Pavel le atrage atenţia ascultătorilor săi la Legea călcată şi le arată în ce constă vinovăţia lor. El îi învaţă ca un profesor care îi instruiește pe elevii lui şi le arată calea de întoarcere la credincioşia faţă de Dumnezeu.

În călcarea Legii nu se găseşte nicio siguranţă, nicio tihnă, nicio îndreptăţire. Atâta vreme cât continuă să păcătuiască, omul nu poate spera să stea ca un nevinovat înaintea lui Dumnezeu şi să fie împăcat cu El prin meritele Domnului Hristos. El trebuie să înceteze să calce Legea şi să ajungă credincios.[3]  (Sublinierea îmi aparţine.)

Când Arminius apăra înţelegerea sa cu privire la îndreptăţire şi sfinţire în lumina capitolului 7 din Romani, el a fost întrebat: „Dacă nu este necesar pentru creştini să păcătuiască, cum se face că ei păcătuiesc?” Răspunsul său atent chibzuit a fost că creştinii păcătuiesc deoarece aceştia nu se folosesc de puterea pe care Dumnezeu a pus-o la dispoziţia lor.[4] Prin urmare, păcatul lor nu poate fi niciodată imputat lui Dumnezeu ca fiind un eşec din partea Lui de a le oferi harul şi puterea necesară. Din nou, observăm asemănarea cu acest punct de vedere în scrierile lui Ellen White:

Tatăl nostru ceresc măsoară şi cântăreşte fiecare încercare, înainte de a îngădui ca aceasta să se abată asupra celui credincios. El ia în considerare circumstanţele şi puterile aceluia care urmează să se confrunte cu testul prin care va fi verificat de Dumnezeu, iar Domnul nu îngăduie niciodată ca ispitele să fie mai mari decât capacitatea omului de a rezista. Dacă sufletul este împovărat peste puterile sale, dacă persoana ajunge să fie învinsă, Dumnezeu nu va putea fi niciodată învinovăţit pentru faptul că nu i-ar fi oferit suficientă putere în har, ci cel ispitit nu a vegheat, nu s-a rugat şi nu şi-a însuşit, prin credinţă, bogăţiile harului pe care Dumnezeu le-a pregătit din abundenţă pentru el. Domnul Hristos nu a părăsit niciodată un om aflat în momentele sale de luptă. Dacă va invoca făgăduinţele Sale şi va înfrunta vrăjmaşul în Numele Domnului, cel credincios nu va ajunge niciodată să ştie ce înseamnă înfrângerea.[5]

Ego autos, deci — eu singur — cu siguranţă că nu este cheia succesului. Ceea ce se face prin puterea oferită de Dumnezeu nu ar putea fi descris prin cuvintele ego autos. Credinciosul care nu reuşeşte să-şi recunoască nevoia de harul iertător al lui Hristos, care dă putere, este sortit frustrării şi înfrângerii în viaţa creştină. Acesta este mesajul din Romani 7. Acesta este un mesaj de avertizare, trăgând semnalul său de alarmă de-a lungul secolelor, spunându-ne că noi nu trebuie să fim găsiţi având atitudinea de ego autos — eu singur.

[1] Bangs, Carl. Arminius. A Study in the Dutch Reformation, pp.191–192. Vezi şi The Writings of James Arminius, tradusă de James Nichols şi W.R. Bagnall, volumul II, pp. 553–574.

[2] Moffat, James. The New Testament, A New Translation, p. 387.

[3] White, Ellen. Selected Messages (Solii alese), volumul I, pp. 212–213.

[4] The Writings of James Arminius, volumul III, pp. 312–320.

[5] White, Ellen. Mind, Character and Personality (Minte, caracter şi personalitate), volumul II, p. 473.

De vreme ce este cunoscut faptul că există recomandări ca doctrina lui Augustin cu privire la păcatul originar să fie adăugată la teologia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, s-ar părea că o examinare atentă a acestei doctrine ar trebui să fie întreprinsă de către toţi cei care sunt preocupaţi de puritatea credinţei adventiste. Prin adăugarea doctrinei păcatului originar, vor fi necesare schimbări majore în teologia noastră deoarece natura lui Dumnezeu, natura lui Hristos întrupat, natura omului şi chiar natura mântuirii — toate au legătură cu doctrina lui Augustin.

Vor fi necesare schimbări semnificative în preţioasa doctrină a neprihănirii prin credinţă. Studentul poate verifica cu uşurinţă relaţia strânsă dintre conceptele păcatului originar şi doctrina neprihănirii prin credinţă, adresând două întrebări susţinătorilor aşa-numitei „noii teologii”:

1: De ce credeţi că este imposibil pentru creştini să înceteze a păcătui, chiar şi prin puterea lui Hristos?

2: De ce credeţi că Hristos întrupat a trebuit să ia natura lui Adam înainte de cădere, mai degrabă decât o natură asemănătoare cu a noastră?

Acelaşi răspuns va fi dat ambelor întrebări: din cauza păcatului originar. Întrucât depravarea păcatului originar rămâne în toţi credincioşii până când aceştia mor, este imposibil pentru ei să înceteze vreodată a păcătui, chiar şi prin puterea lui Hristos. Şi, de vreme ce vina moştenită a păcatului originar L-ar fi împiedicat pe Hristos să devină Mântuitorul lumii, El trebuia să fie protejat de păcatul originar prin asumarea naturii lui Adam înainte de cădere.

Deci, problema fundamentală în discuţia actuală nu este doctrina neprihănirii prin credinţă, ci doctrina păcatului originar. Înainte de a decide dacă să adauge doctrina păcatului originar la teologia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, studenţii care studiază subiectul cu atenţie vor dori să examineze această doctrină în contextul său istoric. Nişte rezumate oarecum prescurtate ale diferitelor dezbateri asupra doctrinei pot fi găsite în manuale standard de teologie sistematică, cum ar fi cele pregătite de Berkhof, Shedd, Strong şi alţii.[1] Pentru recenzii mai extinse aş sugera următoarele lucrări:

The Doctrine of Sin, R.S. Moxon; George H. Doran Co, New York, 1922. Opiniile principalilor oponenţi ai dezbaterii, din vremea lui Augustin până în prezent, sunt formulate simplu şi clar.

The Ideas Of The Fall And Of Original Sin, N.P. Williams; Longman’s, New York, 1927. O lucrare similară cu cea de mai sus, dar prezentând mai multe detalii cu privire la diferitele opinii.

Original Sin, Henri Rondet; Alba House, New York, 1972. Acelaşi material, privit din perspectiva unui scriitor romano-catolic.

A Guide To The Thought Of St. Augustine, Eugene Portalie; Henry Regnery Co, Chicago, 1960. O lucrare puternic explicativă scrisă de către un autor iezuit.

Changing Conceptions Of Original Sin, H. Shelton Smith; Scribners, New York, 1960. O discuţie detaliată a dezbaterilor asupra păcatului originar între teologii de pe continentul american.

Aceste lucrări sunt potrivite pentru a oferi studentului o înţelegere generală a naturii dezbaterii şi a poziţiilor diferiţilor teologi catolici şi protestanţi care s-au luptat cu doctrina lui Augustin de-a lungul secolelor.

Aurelius Augustin (354–450) s-a născut la Tagaste, Africa de Nord, dintr-un tată păgân şi o mamă creştină. Fiind un student strălucit, el a excelat în filosofie şi retorică şi, în cele din urmă, a slujit ca profesor de retorică în Tagaste, Cartagina, Roma şi Milano. Sub influenţa lui Ambrozie de Milano, el a devenit creştin şi apoi preot, iar în cele din urmă episcopul de Hipona din Africa de Nord. Abilităţile sale filosofice şi retorice l-au făcut gigantul dialectic al părinţilor bisericii.[2]

El a avut o natură extrem de pătimaşă şi, pe când era student în Cartagina, s-a lăsat cu entuziasm în voia practicării viciilor păgâne care abundau acolo. „Mi-a fost ruşine să n-am pic de ruşine,” a scris el mai târziu despre aceşti ani.[3] El şi-a luat o concubină, care i-a născut doi fii, a trăit cu ea timp de cincisprezece ani, apoi a alungat-o întrucât a început să se apropie de biserică.[4] Cu toate acestea, şi-a dat seama că este incapabil să-şi controleze sentimentele, aşa că şi-a luat o a doua concubină şi a trăit cu ea în timpul celor doi ani în care asculta predicile lui Ambrozie de Milano.[5] Devenind convins, în cele din urmă, că era datoria sa creştină, el şi-a alungat a doua concubină şi s-a dedicat tensiunilor şi frustrărilor de o viaţă ale celibatului preoţesc.

Având în vedere aceste circumstanţe, nu suntem cu totul surprinşi să aflăm că, în scurt timp, el a făcut publică o descoperire teologică profundă, conform căreia în om există un rău imposibil de eradicat, care face să fie absolut imposibil pentru om să trăiască fără păcat, chiar şi prin puterea lui Hristos, şi că acest rău imposibil de eradicat este — aţi ghicit? — pofta trupească, dorinţa sexuală. În cele din urmă, el a extins termenul pentru a include majoritatea celorlalte probleme spirituale ale omului, dar pofta trupească a fost întotdeauna în centrul lor.

[…] Augustin pare obsedat de ravagiile pe care le produce sexualitatea neînfrânată în fiinţele umane […][6]

Cea mai rea caracteristică a doctrinei lui Augustin este atenţia continuă şi necorespunzătoare pe care a atras-o asupra sferei sexului.[7]

El a devenit convins că toate dorinţele sexuale sunt păcătoase, chiar şi în căsnicie, şi că idealul pentru persoanele atât singure, cât şi căsătorite este abstinenţa totală de la exprimarea sexualităţii. El a susţinut că însuşi actul procreării unui copil este inevitabil păcătos.

De vreme ce el credea acum că speranţa omului de a fi mântuit trebuie să depăşească, într-un fel, handicapul unei naturi care nu poate fi lipsită de păcat, el a considerat necesar să stabilească un motiv pentru speranţă. El a descoperit în cele din urmă ceea ce căuta în ideea de predestinare, „decretele suverane” ale lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu, prin decretul Său căruia nu i te poţi împotrivi, a orânduit mântuirea voastră înainte de întemeierea lumii, atunci nu trebuie să vă faceţi griji cu privire la deficienţele din caracterul vostru. Veţi fi mântuiţi oricum, prin harul îndreptăţirii, pur şi simplu pentru că Dumnezeu v-a predestinat să fiţi printre aleşii Săi. Nimic din ce aţi putea sau nu aţi putea face nu ar avea vreun efect asupra rezultatului final — mântuirea voastră a fost asigurată, indiferent de viaţa şi caracterul vostru. În acest mecanism teologic extrem de artificial, Augustin a găsit odihnă pentru spiritul său chinuit.

În acest punct trebuie să ne întrebăm în privinţa lucrurilor de care ar fi fost scutită lumea în ce priveşte dezbaterile teologice fără sfârşit, dacă acest om foarte pătimaş şi extrem de frustrat ar fi înţeles că voia lui Dumnezeu pentru el era de a avea o soţie, o casă şi o familie, astfel încât sentimentele sale fireşti să poată fi exprimate în mod corespunzător. Însă, din nefericire pentru lume, Augustin a înţeles că voia lui Dumnezeu pentru el era să fie un preot celibatar, iar consecinţele acestui angajament faţă de o viaţă pentru care, evident, nu primise darul abstinenţei, urmau să fie mult scrise în paginile istoriei bisericii, fiindcă el a fost, fără îndoială, cel mai mare dialectician al timpului său.

Niciuna dintre cele două doctrine complementare, predestinarea şi păcatul originar, nu a fost pe deplin creată de Augustin. Scriitorii catolici tind să vadă mai mult din „germenul” acestor idei în scrierile părinţilor bisericii timpurii decât văd protestanţii, dar se admite, în general, că el a fost primul care a dezvoltat doctrinele şi implicaţiile lor într-un sistem[8] care includea următoarele puncte:

1. Dumnezeu atribuie vina pentru păcatul lui Adam fiecărei fiinţe umane născute pe acest pământ, în plus faţă de slăbiciunea morală moştenită.
2. Vina păcatului originar este ştearsă la botez, dar slăbiciunea morală continuă pe tot parcursul vieţii.
3. Din cauza acestei slăbiciuni morale, continue, a păcatului originar, nu este posibil pentru creştini să înceteze a păcătui, chiar şi prin puterea lui Hristos.
4. De vreme ce Dumnezeu atribuie vina păcatului lui Adam tuturor copiilor, iar această vină este ştearsă numai la botez, rezultă că toţi copiii care mor înainte de a fi botezaţi sunt pierduţi şi condamnaţi la torturile fără sfârşit ale focului iadului. Această dogmă înfiorătoare a fost o problemă chiar şi pentru autorul ei. Augustin a încercat, într-o perioadă, să diminueze impactul său şocant, sugerând că pedeapsa copiilor ar putea fi mai puţin aspră decât cea a adulţilor. El a apelat cu disperare la Ieronim pentru ajutor în rezolvarea problemei, dar zadarnic i-a fost efortul. Însă, în cele din urmă, s-a întors cu o hotărâre fanatică la consecinţele logice ale presupoziţiilor sale teologice, că pruncii nebotezaţi vor experimenta pe deplin focurile chinuitoare ale iadului pentru eternitate.[9]
5. Deoarece vina păcatului originar este ştearsă numai la botez, rezultă că toţi păgânii nebotezaţi sunt pierduţi şi condamnaţi la flăcările veşnice.
6. Într-o evidentă contrazicere de sine, Augustin a susţinut că voinţa omului nu se poate împotrivi voinţei suverane a lui Dumnezeu exprimată în hotărârile Sale de predestinare, cu toate acestea, voinţa omului rămâne complet liberă. După cum a remarcat Williams, în această învăţătură, Augustin a încercat în mod clar să împace şi capra şi varza în acelaşi timp.[10]

Augustin a fost îndată contestat de Pelagius, un călugăr britanic care s-a mutat la Roma şi care era, din punct de vedere temperamental, opusul lui Augustin. Pentru el, viaţa de creştin era aparent uşoară şi a fost nedumerit de nevoia urgentă a lui Augustin de acomodare cu păcatul, acomodare care nu era nici necesară, nici biblică, în opinia lui. Din nefericire, el a reacţionat în mod exagerat şi a mers până la extrema de a nega faptul că vina sau slăbiciunea s-a transmis de la Adam la urmaşii săi.[11] Conform vederilor sale, fiecare copil născut pe pământ are acelaşi debut pe care l-a avut Adam.

(Studentul ar trebui să-şi amintească, totuşi, că avem foarte puţine materiale scrise de Pelagius însuşi. Cea mai mare parte a înţelegerii noastre cu privire la opiniile sale este dobândită prin studierea contestărilor acestor opinii scrise de oponenţii săi, aceasta fiind întotdeauna o procedură puţin nesigură.)

Prin urmare, liniile de luptă au fost trase, iar în veacurile ce au urmat a existat tendinţa de a privi toate ideile prin perspectiva opiniilor timpurii ale lui Augustin, pe de o parte, sau ale lui Pelagius pe de altă parte, numindu-le augustiniene, pelagiene, semi-augustiniene sau semi-pelagiene.

Din motive de clasificare, istoricii au făcut referire în general la poziţia bisericii din est ca fiind pelagiană, poziţia bisericii medievale din vest ca fiind semi-pelagiană (sau semi-augustiniană), iar bisericile protestante ale lui Calvin şi Luther ca fiind cu adevărat augustiniene.

În biserica din vest a avut loc o retragere treptată de la părerile extreme ale lui Augustin, deoarece acestea au fost modificate în diferite grade de Ioan Casian (360–435), Petru Abelard (1079–1142), Toma de Aquino (1224–1274), John Duns Scotus (1266–1308) şi în cele din urmă foarte importantul Conciliu de la Trent (1545–1563).

Opiniile semi-pelagiene au fost, deci, definitiv adoptate şi formulate în forma fixă de către Conciliul de la Trent, şi au avut o influenţă deplină până în perioada Reformei, când protestanţii au reînviat antropologia augustiniană şi au restabilit augustinianismul în bisericile din vest.[12]

Aceste opinii „semi-pelagiene” au constat în schimbări precum un accent mai mare pus pe libertatea voinţei omului, o modificare a torturilor copiilor şi o tendinţă de a defini păcatul originar mai mult ca slăbiciune decât ca vină.

Se admite, în general, că Luther şi Calvin au înălţat doctrinele lui Augustin mult mai sus decât locul pe care îl deţineau în teologia catolică din perioada Reformei.

Calvin a fost, în esenţă, augustinian […][13]

Vorbind la modul general, reformatorii au fost de acord cu Augustin.[14]

Reformatorii apelează la teoria lui Augustin.[15]

[…] la capitolul Reformă, [influenţa augustiniană] evoluează foarte repede, dintr-odată, şi ia o turnură ascendentă, asemenea muchiei muntelui Matterhorn […][16]

Însă accentul sumbru al reformatorilor pus asupra opiniilor extremiste ale lui Augustin a provocat o reacţie între protestanţi, aşa cum a avut loc cândva în rândul catolicilor. Zwingli din Elveţia (1484–1531) a refuzat să aprobe doctrina predestinării a lui Augustin şi a definit doctrina păcatului originar mai mult ca slăbiciune decât ca vină. Arminius din Olanda (1560–1609) a urmat exemplul lui Zwingli, iar la fel a făcut şi marele John Wesley din Anglia (1703–1769). Până în jurul anului ١٧٥٠, asprii puritani din Noua Anglie au susţinut opiniile calviniste (augustiniene) stricte cu privire la vina moştenită a păcatul originar. Dar reacţiile împotriva acestui lucru au dat curs în cele din urmă unei controverse prelungite, care a durat peste o sută de ani, în bisericile Congregaţional-Calvinistă, Reformată şi Prezbiteriană din America.[17]

Deci, de-a lungul secolelor, de când Augustin şi-a lansat doctrina, s–au acumulat teancuri întregi de literatură care au consemnat opoziţia dintre punctele de vedere ale apărătorilor ei pe de o parte, şi cele ale opozanţilor, de cealaltă parte. Aceasta a fost, fără îndoială, una dintre cele mai intens dezbătute probleme din istoria creştinismului. Studentul va găsi instructiv să-şi petreacă câteva ore examinând acest material.

Se pot face unele observaţii generale. În primul rând, din cauza lipsei de dovezi biblice cu privire la păcatul originar, argumentele tind să fie mai degrabă filosofice decât biblice, constând din pagini întregi de raţionament uman extrem de greoi, care fac lectura destul de obositoare. În al doilea rând, această literatură este pătrunsă de conştientizarea unor probleme colosale, mare parte din aceasta fiind dedicată elaborării de explicaţii menite să apere caracterul lui Dumnezeu împotriva nedreptăţii şi cruzimii. Este evident că aceste explicaţii au solicitat la maximum ingeniozitatea autorilor lor.

În al treilea rând, nemulţumirea fiecărui grup de teoreticieni faţă de argumentele prezentate de către ceilalţi adepţi ai lui Augustin este de natură să reamintească adventiştilor de ziua a şaptea despre confuzia şi dezacordul care există printre apărătorii închinării în ziua duminicii. Unele dintre argumentele prezentate sunt pur şi simplu neverosimile şi vorbesc elocvent despre situaţia fără speranţă a autorilor lor.

Problemele cu care se confruntă cei care doresc să-l susţină pe Augustin sunt într-adevăr apăsătoare. Cum pot fi oamenii implicaţi în păcatul unui om care a murit cu mii de ani înainte ca ei să se fi născut? Cum poate un Dumnezeu drept să atribuie vina unui adult unui copil nevinovat? Cum poate un Dumnezeu drept să-l arunce pe acel copil în agonia unui foc care nu va înceta niciodată să ardă? Şi dacă oamenii devin vinovaţi numai prin simplul fapt de a se fi născut în rasa umană, ce se întâmplă când această vină este aşezată asupra lui Isus la naşterea Lui?

În ceea ce priveşte implicarea noastră în păcatul lui Adam, apărătorii lui Augustin au argumentat că noi toţi am fost prezenţi în trupul lui Adam atunci când a păcătuit, la care oponenţii au răspuns că, dacă acest lucru ar fi adevărat, noi am moşteni păcatele tuturor strămoşilor noştri, nu numai ale lui Adam, deoarece am fost la fel de prezenţi în trupurile lor.

Apărătorii au argumentat că Adam a avut un legământ cu Dumnezeu, care ne implică, şi că el l-a încălcat, acest lucru având astfel implicaţie asupra noastră. Oponenţii au răspuns că Scriptura nu admite nimic despre un astfel de legământ şi că nu poate exista niciun legământ fără învoială, un legământ pe care noi nu l-am încheiat şi nici nu l-am împuternicit pe Adam să negocieze pentru noi.

Apărătorii au argumentat că Adam ne-a reprezentat în calitate de cap sau conducător al nostru. Oponenţii au răspuns că supuşii unui conducător nu sunt responsabili pentru nelegiuirile lui personale şi că, în orice caz, Adam a încetat să fie conducător cu mult înainte de a ne naşte noi.

Apărătorii, inclusiv unii din biserica noastră, argumentează că oamenii se nasc într-o stare sau condiţie (încă nedefinită) care îi determină să primească ceva echivalent cu vina, însă fără a o moşteni. O declaraţie sistematică a acestui argument ar fi:

Din cauza păcatului lui Adam, toţi oamenii se nasc într-o stare (dar nu o moştenesc) sau o condiţie (nedefinită) care îi determină să cadă sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu (dar nu este vină).

La acest aranjament minunat nu pot să răspund decât că înclinaţia de a împăca şi capra şi varza în acelaşi timp nu a murit odată cu Augustin. A te naşte în ceva înseamnă să moşteneşti acel lucru, iar ceea ce îi plasează pe oameni sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu este vina, în ciuda jocurilor de cuvinte.

Ca răspuns la numeroasele proteste că doctrina păcatului originar este o acuzaţie blasfematoare la adresa caracterului lui Dumnezeu, s-a răspuns deseori, patetic, că ceea ce este nedrept pentru oameni poate fi drept pentru Dumnezeu, aşa că nu ar trebui să ne aşteptăm ca Dumnezeu să respecte principiile dreptăţii aşa cum sunt înţelese de oameni. Dar nu ne-a cerut Dumnezeu să evaluăm dreptatea Sa?[18] Atât Calvin, cât şi Luther si-au căutat refugiu în pretextul că nu este potrivit ca fiinţele create să pună întrebări cu privire la dreptatea Creatorului lor.

Şi pentru a-L feri pe Hristos — copilul Mariei — de a fi contaminat de păcatul originar, au fost inventate două concepte ingenioase. Teologii catolici au proclamat o doctrină a concepţiei imaculate, care a făcut necesară o minune specială care să o păstreze pe Maria neatinsă de pata păcatul originar, astfel încât ea să nu-l transmită lui Hristos. Protestanţii, pentru a nu fi mai prejos, au inventat o doctrină uşor diferită de cea a concepţiei imaculate, care atrage după sine o minune specială, ce a făcut posibil ca Hristos să se nască în calitate de fiu al Mariei, totuşi fără să moştenească natura ei umană, ci mai degrabă natura lui Adam înainte de cădere.

Obiecţiile au arătat că ambele concepte sunt nebiblice, de vreme ce Scriptura nu admite nimic despre nicio minune, iar speranţa mântuirii noastre — natura umană a lui Hristos — este efectiv spulberată de oricare dintre ele. În special din acest motiv pionierii noştri au respins ferm doctrina că Hristos a venit pe pământ în natura lui Adam înainte de cădere. Ei ne-au scutit de implicarea în această mare controversă, urmându-i mai degrabă pe Wesley, Arminius şi Zwingli, decât pe Calvin, Luther şi Augustin.

Ei au observat că versetele biblice prezentate în sprijinul doctrinei păcatului originar nu fac faţă cu bine unei investigaţii. Proba A a fost Romani 5:12:

Din această cauză, aşa cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi moartea prin păcat; şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor […]

Putem observa că în acest moment avem o expunere a unor fapte fără a ni se oferi vreo explicaţie. Explicaţia vine în următoarea propoziţie:

[…] pentru că toţi au păcătuit.

Versetul nu spune „pentru că toţi au moştenit vina de la Adam.” Spune că „toţi au păcătuit.” Prin urmare, ei au propria lor vină şi nu trebuie să împrumute nimic de la Adam. Luaţi în considerare şi 1 Corinteni 15:22:

Fiindcă aşa cum în Adam toţi mor, tot astfel, în Hristos toţi vor fi înviaţi.

Susţinătorii doctrinei păcatului originar sunt obligaţi să rupă paralelismul natural între în Adam şi în Hristos şi să dea acestor două expresii un cu totul alt înţeles. Prin expresia în Adam se înţelege o relaţie inseparabilă a naturii pe care omul o are în mod inevitabil şi în privinţa căreia nu poate face nimic. Dar expresiei în Hristos, în loc să i se atribuie un sens similar aşa cum ar cere paralelismul natural, îi este dată un sens cu totul diferit. Ştim cu toţii că noi nu suntem în Hristos printr-o relaţie naturală sau intrinsecă fără a alege singuri acest lucru. Suntem în Hristos pentru că am ales în mod deliberat să-L urmăm şi să-L facem conducătorul, modelul şi ghidul nostru. Doar acesta poate fi sensul expresiei în Hristos.

Desigur că este o denaturare nejustificată a versetului care ia două expresii aranjate de către un scriitor într-o construcţie paralelă şi le oferă sensuri cu totul diferite. Scopul scriitorului este cel mai bine păstrat atunci când ambele fraze sunt citite în acelaşi mod. În Hristos înseamnă a-L urma şi a-L imita pe Hristos. În Adam înseamnă a-l urma şi a-l imita pe Adam. Nu există niciun motiv să spunem că în Adam înseamnă o relaţie naturală nealeasă, iar în Hristos înseamnă contrariul. Iar în final luaţi în considerare Psalmi 51:5:

Iată, am fost format în nelegiuire; şi în păcat m-a conceput mama mea.

Augustin s-a folosit de acest verset ca probă pentru a dovedi că actul în sine prin care se procrează un copil este păcătos, dar Pavel scrie în Evrei 13:4:

Căsătoria este demnă de cinste în toate, iar patul neîntinat.

Şi dacă luăm Psalmul 51:5 ca o declaraţie a păcatului originar, acest lucru contrazice cuvintele lui David în Psalmul 71:5–6:

Căci Tu eşti speranţa mea şi încredere mea Doamne Dumnezeule, din tinereţea mea. Prin Tine am fost sprijinit din pântece, Tu eşti Cel ce m-ai scos din adâncurile mamei mele […]

Şi în orice caz, după cum a fost subliniat, dacă David vorbea despre un păcat personal, acela era păcatul mamei sale, nu al lui. Deci, este cel mai bine să vedem acest verset ca o modalitate mai poetică de a exprima concepţia lui Pavel că toţi au păcătuit. În acest fel nu interpretăm versetul în mod contradictoriu.

Studentul care a studiat ebraica va dori să examineze cuvintele „în păcat” în textul ebraic şi în diferite dicţionare. Se va observa că prepoziţia „în” este tradusă dintr-un prefix ebraic constând dintr-o literă şi un simbol de vocalizare, şi că este utilizat într-o mare varietate de clasificări prepoziţionale. Înţelesul poate fi în, pe, printre sau chiar fără, în funcţie de context. Unele dicţionare conţin opt traduceri diferite ale cuvântului (prefixului). Este evident că un astfel de cuvânt oferă o bază mai puţin adecvată pentru a construi o doctrină teologică importantă, cum ar fi doctrina păcatului originar.

Nu am reuşit să găsesc nicio utilizare a termenului păcat originar, cu referire la vina sau slăbiciunea atribuită nouă pentru păcatul lui Adam în scrierile lui Ellen White, însă găsesc dovezi clare că ea a fost familiarizată cu acest concept şi utilizările acestuia:

Sunt mulţi care, în inimile lor, murmură împotriva lui Dumnezeu. Ei spun: „Noi moştenim natura căzută a lui Adam şi nu sunt responsabili pentru imperfecţiunile noastre naturale.” Ei consideră cerinţele lui Dumnezeu ca fiind greşite şi se plâng că El cere ceea ce nu stă în puterea lor să ofere. Satana a făcut aceeaşi plângere în cer, dar astfel de gânduri Îl dezonorează pe Dumnezeu.[19]

Un exercițiu exegetic asupra Psalmului 51:5

„Iată, am fost format în nelegiuire; și în păcat m-a conceput mama mea.”

Deci, concluzia că Psalmul 51:5 susține doctrina păcatului originar şi a vinei se bazează pe 13 ipoteze şi pe niciun fapt.

Unul dintre accentele cele mai importante ale scrierilor lui Ellen White este înţelegerea ei că primul, cel mai mare şi cel mai persistent atac al lui Satana împotriva caracterului lui Dumnezeu a fost acuzația sa conform căreia Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată de creaturile Sale. Studentul va găsi referinţe la această idee în: HLL pp. 29, 69, 117, 308–309, 311–313, 618, ST 16/01/96 şi ST 23/07/02 — aceasta doar pentru a menţiona câteva. Răspunsul ei la această afirmaţie este cel mai bine dat în propriile-i cuvinte:

De aceea el [Satana] caută fără încetare să-i amăgească pe urmaşii lui Hristos cu SOFISTICĂRIA LUI FATALĂ că ei nu pot fi biruitori.[20] (Accentuarea îmi aparţine.)

Nimeni să nu zică: „Nu pot să-mi corectez defectele de caracter.” Dacă ajungeţi la o asemenea concluzie, veţi eşua în mod sigur în dobândirea vieţii veşnice.[21]

De aceea, adventiştii de ziua a şaptea au predicat de-a lungul timpului o doctrină a slăbiciunii moştenite, dar nu şi o doctrină a vinei moştenite. Pe măsură ce reflectăm asupra acestui subiect, vom face bine să ne amintim că sistemele teologice pot fi comparate cu o plasă zincată, adică o plasă formată din zale metalice care se leagă de alte zale din jurul lor. Există puţine doctrine izolate, fără nicio legătură cu alte doctrine.

Astfel, cei care acceptă doctrina păcatului originar — definit ca vină moştenită — sunt obligaţi să dezvolte un fel de doctrină a concepţiei imaculate, pentru a-L feri pe Isus să fie atins de această vină. După ce au făcut acest lucru, ei trebuie să definească rolul lui Hristos ca Exemplu al nostru în armonie cu această separare a experienţei Sale de a noastră, ceea ce duce la concluzia că nu putem birui ispita aşa cum El a biruit-o. Aceasta, la rândul său, conduce la concluzia că omul este mântuit numai prin îndreptăţire, deoarece nu este posibil pentru el să nu mai păcătuiască. Şi acest lucru conduce la o doctrină a mântuirii prin manevrare, prin care Dumnezeu va efectua o ajustare mecanică în creierului omului pentru a elimina păcatul din experienţa sa atunci când îl va duce pe om în împărăţia cerească.

Toate acestea sunt în contradicţie cu platforma adevărului dezvoltată de pionierii noştri sub îndrumarea Duhului Sfânt şi este străină de teologia adventistă de ziua a şaptea.

În încheierea acestei secţiuni, putem oferi studentului câteva idei cu privire la subiectul vinei pe care să le aibă în vedere:

La începutul istoriei păcatului în experienţa umană, vedem o femeie uitându-se la un fruct interzis, luându-l în mâna ei şi mâncându-l. Ne-am putea întreba: cine a fost cel mai vinovat? Ochiul pentru că a privit, mâna pentru că a luat, sau gura pentru că a mâncat fructul?

Punem această întrebare doar pentru a demonstra lipsa ei de rezonabilitate. Nicio persoană inteligentă nu ar atribui vreo povară de vinovăţie ochiului, mâinii sau gurii Evei. Aceste instrumente trupeşti erau toate sub controlul voinţei Evei şi nu puteau face altceva decât să se supună. Opţiunea de a face alte alegeri nu era a lor; într-adevăr, nu erau echipate cu nimic pentru a face alegeri. Alegerea şi decizia au fost acţiuni ale voinţei Evei, iar voinţa ei trebuie, prin urmare, să poarte povara responsabilităţii — vina.

Nu a existat niciodată vreo vină în carnea Evei.

Voinţa umană, care s-a opus voinţei Dumnezeului ei Creator, a fost vinovată. Ellen White, cu discernământu-i specific, scrie:

[…] carnea prin sine însăşi nu poate lupta împotriva voinţei lui Dumnezeu. – Căminul adventist, p. 127.

Deoarece carnea nu poate acţiona contrar voinţei lui Dumnezeu, atunci este sigur că ea nu poate fi vinovată.

În următorul tablou al acestei tragedii cosmice îl vedem pe Adam uitându-se la fruct, luându-l şi mâncându-l. Să atribuim vina ochiului, mâinii, gurii sau oricărei alte părţi a cărnii lui Adam, cum ar fi genele sau cromozomii?

Răspunsul nu poate fi decât nu. Voinţa lui Adam a păcătuit şi voinţa lui Adam trebuie să poarte povara responsabilităţii — vina.

Nu a existat niciodată vreo vină în carnea lui Adam.

Carnea stomacului meu doreşte mâncare. Distincţia morală dintre a mânca prânzul vecinului meu şi a mânca prânzul meu nu este semnificativă pentru trupul meu. Voinţa trebuie să comande trupului să nu mănânce prânzul vecinului meu şi să fie mulţumit cu prânzul meu. Acelaşi principiu se aplică oricărei nevoi, apetit sau dorinţă a cărnii. Toate acţiunile voluntare ale cărnii sunt controlate de alegerile şi deciziile voinţei. Toate acţiunile involuntare sunt controlate de relaţii mecanice. Carnea nu face alegeri şi nu ia decizii, nici cu privire la acţiuni voluntare, nici involuntare, şi prin urmare nu are nicio responsabilitate şi nicio vină.

Nu există nicio vină în carnea oricărei fiinţe umane.

Așadar, cât de neprofitabil este să te străduieşti să descoperi mijloacele prin care vina se transmite de la carne la carne; de la carnea lui Adam la carnea urmaşilor săi sau de la carnea tuturor părinţilor la carnea tuturor copiilor […]

Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui. – Ezechiel 18:20

Carnea nu poate transmite cărnii ceea ce nu posedă şi nu poate poseda.

Atunci, cum rămâne cu voinţa? Nu este şi carne?

Se pare că nu.

Acest lucru este unul dintre marile mistere ale existenţei umane. Carnea (creierului) generează voinţa, şi apoi se pare că voinţa se diferenţiază şi controlează carnea, chiar şi a creierului.

Inspiraţia nu ne-a dezvăluit cum se poate aşa ceva, iar cercetarea ştiinţifică nu a putut încă să explice acest lucru. Cu toate acestea, este în mod clar şi demonstrabil adevărat.

Nu ne putem îndoi de faptul că voinţa este produsă de carnea creierului. Multe exemple au dovedit că o vătămare a cărnii creierului poate slăbi sau chiar deteriora activitatea voinţei. Aceste exemple au arătat şi faptul că „generarea” voinţei de către carnea creierului este un proces continuu. Voinţa nu există mai mult decât creierul sau nu supravieţuieşte distrugerii creierului. Astfel, creierul produce voinţa în mod continuu, care, la rândul său, controlează (sau ar trebui să controleze) permanent creierul.

Acest lucru este din nou observabil în propria noastră experienţă şi în experienţele celorlalţi din jurul nostru. Controlul gândirii este, într-o oarecare măsură, practicat de toată lumea. Şi în fiecare experienţă în care voinţa comandă creierului să înceapă a gândi într-o anumită direcţie sau să înceteze a gândi într-o anumită direcţie, să accepte anumite idei sau să le respingă şi să le alunge, vedem acest fenomen misterios — voinţa care dă instrucţiuni cărnii creierului care o produce.

Am decis să nu mă mai gândesc la acest lucru.

Această declaraţie simplă şi auzită frecvent reflectă una dintre tainele majore ale existenţei umane — controlul cărnii creierului de către voinţa care este produsă de carnea creierului.

Nu, voinţa nu e carne. A defini voinţa prin prisma esenţei sau naturii ei nu pare a fi posibil în prezent, dar a o defini prin perspectiva funcţiei sale este atât posibil, cât şi instructiv. Aceasta este abordarea lui Ellen White faţă de subiect. Ea ne spune ce este voinţa, spunându-ne ce face ea.

Voinţa constituie o putere ce guvernează natura umană, aducând toate celelalte însuşiri ale fiinţei în stăpânirea ei […] Este puterea hotărâtoare […] – 5M 513 (Sublinierea îmi aparţine.)

[…] este alegerea […] puterea împărătească […] – DV 318 (Sublinierea îmi aparţine.)

Prin urmare, în mod logic şi consecvent, Ellen White atribuie responsabilitatea pentru păcat exclusiv voinţei.

Cu toate că Satana poate ademeni pe cineva, el nu poate să-l constrângă la păcat. […] Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim […] Voinţa trebuie să consimtă […] – HLL 125 (Sublinierea îmi aparţine.)

Aşadar, carnea omului nu a cunoscut niciodată vina, nu a purtat niciodată vina şi nu o poate transmite de la carne la carne. Transmiterea vinei s-a făcut întotdeauna — şi trebuie să se facă întotdeauna — de la voinţă la voinţă şi numai prin consimţământul faţă de păcat al voinţei care acceptă.

Ceea ce ne conduce în final la o definiţie: Ce este, mai exact, vina?

Propun ca aceasta să fie definiţia cea mai utilă şi cea mai uşor de susţinut:

Vina este o atribuire a răspunderii către călcătorul Legii, prin voinţa Dătătorului Legii.

Această definiţie evită cu grijă să atribuie vinei vreo calitate mecanică, naturală sau intrinsec legală, din aceste motive.

1. Cei care atribuie vinei calităţi mecanice sau naturale — ceea ce ar face posibil ca vina să aparţină cărnii şi să fie transmisă de la carne la carne prin moştenire biologică — trebuie să se străduiască să răspundă la întrebările cu privire la transmiterea vinei la copiii nevinovaţi, transmiterea vinei la pruncul Isus, etc., care au fost examinate anterior în această carte, precum şi la cea mai importantă întrebare din spatele lor: Dacă aşa stau lucrurile, cine a făcut să fie aşa? Prin urmare, responsabilitatea Îi revine în mod inevitabil lui Dumnezeu.
2. Cei care încearcă să evite aceste dificultăţi, discutând problema în termeni cvasi-legali (unii chiar evită să folosească cuvântul vină, dar se referă la o stare sau o condiţie care duce la acelaşi rezultat) nu reuşesc să răspundă în mod corespunzător la întrebarea fundamentală: Dacă aceasta este starea sau condiţia omului, cine a făcut-o să fie aşa? Cine a stabilit aceste condiţii? Din nou, responsabilitatea Îi revine în mod inevitabil lui Dumnezeu.

Problema împărtăşită de ambele grupuri este că viziunea lor despre vină şi transmiterea ei conţine multe inexactităţi grave, chiar barbare, care aşează pur şi simplu responsabilitatea pe Dumnezeu. Totuşi, până în prezent nu s-a găsit nicio modalitate eficientă pentru a preveni acest rezultat.

De ce să nu renunţăm la aceste eforturi inutile de a preveni responsabilitatea pentru o noţiune crudă şi nedreaptă a vinei care şi-ar avea originea în Creatorul universului şi mai degrabă să rezolvăm problema, acceptând o noţiune a vinei în care nu există cruzime sau nedreptate? Atunci nu va trebui să ne străduim să negăm realitatea, pretinzând că Dumnezeu nu este responsabil pentru atribuirea vinei fiinţelor create de El.

Dacă voinţa omului controlează toate celelalte facultăţi ale sale şi dacă Satana nu poate constrânge această voinţă să păcătuiască, rezultă că păcătuirea este întotdeauna o alegere liberă sau o decizie a unei voinţe libere, care poate fi exprimată fie printr-o atitudine interioară, fie printr-o acţiune exterioară, sau prin ambele.

În această situaţie, nu poate fi niciodată nedrept sau nemilos să susţii că voinţa liberă a omului este responsabilă pentru alegerile şi deciziile sale, mai ales dacă neputinţele omului de a face binele dorit sunt egalate sau depăşite de harul lui Dumnezeu care dă posibilitatea.

Pe măsură ce medităm asupra naturii vinei, să reţinem aceste adevăruri biblice de bază:

1. Păcatul este încălcarea Legii. — 1 Ioan 3:4

2. Unde nu este Lege, nu este nici păcat. — Romani 4:15

3. Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă. — Fapte 17:30

Prin urmare, vina nu este cauzată automat de o încălcare a Legii lui Dumnezeu. Poţi face o greşeală fără a fi vinovat — dacă acţiunea este făcută mai degrabă din neştiinţă decât intenţionat. Factorul decisiv este atitudinea voinţei călcătorului Legii. A voit să încalce Legea Dumnezeului său Creator? Sau a încălcat un precept necunoscut (sau neînţeles) al Legii lui Dumnezeu în timp ce voia să-I slujească lui Dumnezeu şi să I se supună? Dumnezeul Creator ia în considerare aceste circumstanţe atenuante pentru a decide dacă atribuie sau nu vină.

Voinţa Dătătorului Legii — Dumnezeul Creator — decide dacă va considera voinţa călcătorului Legii responsabilă, cu alte cuvinte vinovată. Dacă eliminaţi din această ecuaţie fie decizia voinţei călcătorului de Lege de a păcătui, fie decizia voinţei Dătătorului Legii de a atribui răspunderea pentru păcat, vina nu poate exista. Acţiunea ambelor voinţe trebuie să fie prezentă.

În concluzie, această definiţie a vinei pare a fi exactă, corectă şi rezonabilă:

Vina este o atribuire a răspunderii către călcătorul Legii, prin voinţa Dătătorului Legii.

Cu această definiţie a vinei nu este nevoie de o apărare elaborată a caracterului lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne străduim să explicăm cum un Dumnezeu al dragostei şi dreptăţii îi face pe copii răspunzători pentru păcatul cuiva care a murit cu mult înainte de a se naşte şi îi pedepseşte pentru păcatul pe care nu l-au săvârşit. Nu este nevoie să explicăm condamnarea şi distrugerea de către Dumnezeu a persoanelor din ţinuturile păgâne care au urmat toată lumina morală care strălucea pe cărarea lor. Şi nu este nevoie să construim concepte elaborate cu scopul de a-L pe feri pe pruncul Isus să fie atins de vina lui Adam.

Nu poate exista păcat fără o acţiune a voinţei călcătorului de Lege. Nu poate exista vină fără o acţiune a voinţei Dătătorului Legii. Când Ellen White face referire la o primire a vinei sau o moştenire a vinei de la Adam, ea nu scoate factorul voinţă din context.

Este inevitabil ca şi copiii să sufere urmările faptelor rele ale părinţilor lor, dar ei nu sunt pedepsiţi pentru vinovăţia părinţilor, în afara cazului că şi ei au luat parte la păcatele lor. Cu toate acestea, copiii calcă, de obicei, pe urmele părinţilor lor. Prin moştenire sau exemplu, fiii devin părtaşi ai păcatelor tatălui lor. Tendinţele greşite, apetitul pervertit şi moralitatea josnică, împreună cu bolile şi degenerarea fizică se transmit ca o moştenire din tată în fiu, până la a treia şi a patra generaţie. Acest adevăr înspăimântător ar trebui să aibă o putere solemnă care să-i reţină pe oameni de a merge pe calea păcatului. – PP 306 (Sublinierea îmi aparţine.)

Aceşti copii dragi au primit de la Adam o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi a morţii. – Scrisoarea Baker, p.1 (Sublinierea îmi aparţine.)

Ellen White a scris în conformitate cu definiţiile din dicţionar, iar potrivit dicţionarelor, o moştenire este ceva care poate fi păstrat, respins, împărţit, cumpărat, vândut sau pierdut, în funcţie de alegerile voinţei celui care o primeşte. Conceptele calviniste ale vinei moştenite — ca fiind ceva ce niciun om nu poate evita sau de care nu se poate debarasa — trebuie să fie descrise ca fiind o moştenire biologică, sau de la carne la carne — o moştenire a vinei. În acest caz, moştenirea nu ar putea fi respinsă sau înlăturată prin vreun mijloc, deoarece ar fi încorporată în carne. Nicio astfel de expresie şi nicio astfel de idee nu pot fi găsite în scrierile de Ellen White. Ea nu descrie niciodată vina sau transmiterea ei prin prisma cărnii, nici în termenii unei stări sau condiţii inevitabile.

Conform învăţăturii lui Ellen White şi a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea în general până în ultimii ani, toţi copiii care s-au născut pe pământ, inclusiv Isus, moştenesc natura căzută a lui Adam ca slăbiciune, nu ca vină. În momentul în care voinţa copilului alege să păcătuiască, vina intră în discuţie. (Ellen White atribuie moartea copiilor separării de pomul vieţii, nu vinei moştenite.)

Voinţa copilului Isus nu a ales niciodată să păcătuiască, de aceea nu a experimentat niciodată vina. Potrivit lui Ellen White, această posibilitate este deschisă tuturor:

El a demonstrat că este posibilă o ascultare de o viaţă întreagă. — Ms. 1, 1892 (Sublinierea îmi aparţine.)

Nu există scuză pentru păcat. – HLL 311–312

Fie ca cei mici să aibă în minte că Isus, când era copil, a luat asupra Sa natura umană şi a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase şi a fost ispitit aşa cum sunt ispitiţi toţi copiii. – YI 23/08/94

La fel de ferm cum respinge conceptul că noi moştenim inevitabil vina de la Adam, Ellen White respinge şi conceptul că noi moştenim de la Adam o slăbiciune atât de gravă încât păcătuirea este inevitabilă.

Începând cu păcatul lui Adam, oameni din toate vremurile au găsit o scuză pentru păcat spunând că Legea lui Dumnezeu nu poate fi păzită, învinuindu-L astfel pe Dumnezeu pentru păcatul lor. – AST 14/09/03

Sunt mulţi aceia care murmură împotriva lui Dumnezeu în inimile lor. Ei spun: „Noi moştenim natura căzută a lui Adam şi nu suntem responsabili pentru imperfecţiunile noastre naturale”. Ei critică cerinţele lui Dumnezeu şi se plâng că El le cere ceea ce ei nu au putere să ofere. Satana s-a plâns de acelaşi lucru în ceruri, dar astfel de gânduri îl dezonorează pe Dumnezeu. – ST 29/08/92

În final, să analizăm această întrebare:

Cunoaştem vreo moştenire inevitabilă,
în afară de moştenirea biologică?

Deoarece aceasta este o întrebare extrem de importantă, să definim cu atenţie termenii noştri.

Prin biologic înţelegem ceva care există în carnea omului într-un mod care poate fi transmis de la carne la carne, de la carnea părintelui la carnea copilului.

Prin moştenire înţelegem ceva ce primim de la strămoşii noştri datorită faptului că ne-am născut.

Prin inevitabil înţelegem ceva de care nicio fiinţă umană de pe pământ nu poate scăpa, deoarece, fără excepţie (în afară de intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu), este o consecinţă mereu prezentă a faptului că s-a născut.

Având definiţiile stabilite, să ne întoarcem la întrebarea noastră:

Cunoaştem vreo moştenire inevitabilă,
în afară de moştenirea biologică?

În primul rând, este într-adevăr inevitabilă moştenirea biologică, cea de la carne la carne?

Trebuie să admitem că este. Nu există nicio modalitate prin care să putem respinge condiţiile cromozomiale care, încă de la începutul conceperii noastre, ne-au stabilit să avem ochi albaştri sau căprui, păr negru sau blond, piele albă sau maro, etc. Putem constata că moştenirea biologică este, fără nicio îndoială, cu totul inevitabilă.

În al doilea rând, există şi alte tipuri de moştenire care sunt la fel de inevitabile?

Nu ne putem gândi la altele.

Studentul să testeze această propunere, făcând o listă a tuturor tipurilor de moştenire care îi vin în minte. Va fi imediat evident că toate dintre ele pot fi evitate.

O moştenire de bani? Nu trebuie să o acceptăm sau să o păstrăm.

O moştenire de teren sau proprietăţi? Putem să o respingem sau să ne debarasăm de ea.

O moştenire a cetăţeniei într-o anumită ţară? Putem renunţa la ea.

Oricât de lungă ar fi lista, rezultatul va fi acelaşi. Suntem constrânşi să concluzionăm că nu există o moştenire universal inevitabilă, în afară de moştenirea biologică.

Prin urmare, a spune că moştenirea vinei de la Adam este inevitabilă, iar în aceeaşi frază să spunem că nu este biologică, înseamnă să ne contrazicem cu naivitate într-o singură propoziţie. O moştenire inevitabilă, nebiologică, pur şi simplu nu există şi nu poate exista.

De aici rezultă că, dacă un copil se naşte cu vina moştenită de la Adam, acest fapt trebuie să fie urmarea uneia din cele două (şi numai două) cauze:

1. Moştenirea este biologică şi, prin urmare, inevitabilă. În acest caz, se recunoaşte, în general, că responsabilitatea îşi are obârşia în Creatorul biologiei umane, care a făcut carnea omului în aşa fel încât să poată să conţină şi să transmită vina.
2. Aşa-numita moştenire este prin voinţa directă a lui Dumnezeu, reflectând o atitudine administrativă din partea Conducătorului universului şi, prin urmare, este inevitabilă. În acest caz, răspunderea este în mod evident şi fără îndoială a lui Dumnezeu, dar cuvântul moştenire trebuie să fie redefinit, deoarece vina vine de la Dumnezeu, şi nu de la părinţi. Astfel, nu este o moştenire autentică.

Cei care au încercat să inventeze o a treia clasificare prin care omul se naşte (dar nu moşteneşte) într-o stare sau condiţie (nedefinită), care în mod inevitabil îl plasează sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu (dar nu este vină) doar au tulburat apele. Aceasta este o încercare de a descrie ceva ca fiind inevitabil, dar nefiind vorba nici de biologie, nici de voinţa aplicată a lui Dumnezeu, acest lucru este imposibil. Nu există aşa ceva. Prin urmare, a urma acest argument ne cere să se îndepărtăm de raţiune şi realitate, şi să ne luăm zborul spre tărâmul fanteziei pure.

Cu riscul de a fi obositor, trebuie să ne oprim pentru a analiza această utilizare neobişnuită a termenilor stare şi condiţie.

Recunoaştem că ambii termeni impun o apoziţie, ceea ce înseamnă că nu au niciun înţeles precis dacă nu sunt utilizaţi în corelaţie cu alte cuvinte. Putem vorbi de o stare de sănătate, o condiţie a vremii sau a economiei, dar este lipsit de sens să vorbim despre o stare sau o condiţie, punct. Aceste cuvinte trebuie să modifice ceva şi nu se pot modifica pe ele. Acest lucru îi poate părea studentului a fi lipsit de sens din punct de vedere tehnic, dar nivelul la care argumentele sunt acum prezentate ne obligă să subliniem că nu există nicio stare a stării, nu există nicio stare a condiţiei, nu există nici o condiţie a stării, nu există nicio condiţie a condiţiei. Cu toate acestea, atunci când am căutat cu atenţie să găsesc în aceste argumente un răspuns la întrebarea fundamentală: Starea cui? Condiţia cui?, nu am găsit nimic care să treacă dincolo de aceasta:

Păcatul originar este o stare sau condiţie a păcatului originar.

Această afirmaţie nu mi se pare foarte utilă.

Oricum am descrie sau am defini vina, nu văd nicio cale prin care putem evita concluzia că dacă nu este nici moştenire biologică, nici voinţa aplicată a lui Dumnezeu, aceasta nu este inevitabilă.

Nu există o moştenire nebiologică inevitabilă. Şi dacă este voinţa aplicată a lui Dumnezeu, cuvântul moştenire se aplică cu greu. Termenul care s-ar potrivi ar fi judecată.

Aceasta nu este o problemă pentru adventişti, care nu-L văd pe Domnul aplicând o judecată pentru vină copiilor mici, inclusiv pruncului Isus. Aceasta este o problemă pentru calvinişti şi a fost necesar să inventeze o teorie cu totul nebiblică, şi anume că Domnul Isus Hristos a venit pe acest pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere, pentru a-L feri pe pruncul Isus de a fi atins de vina lui Adam.

Pot să sugerez respectuos, şi sper că nu nepoliticos, că aceasta este problema calviniştilor, şi nu a noastră. Am face bine să stăm cu totul departe de ea. Nu am avea nimic de câştigat şi am avea multe de pierdut, acceptând în teologia noastră o problemă artificială: transmiterea inevitabilă a vinei de la Adam la toţi urmaşii săi, inclusiv Isus. Aceasta este o problemă care poate fi remediată doar printr-o soluţie la fel de artificială: doctrina că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere.

Sunt convins că poziţia noastră potrivit căreia toţi oamenii moştenesc slăbiciunea de la Adam, dar nu şi vina, este de departe cea mai bună înţelegere a Scripturii şi este singura înţelegere posibilă a sfaturilor inspirate care au venit la noi prin Ellen White, precum următorul, exprimat prin una dintre cele mai simple, clare şi totuşi cele mai semnificative declaraţii:

El a fost în natura umană exact ceea ce poţi fi şi tu. – Scrisoarea 106, 1896

[1] L. Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids, Wm.B. Eerdman’s Publishing Company, 1976);
William G.T Shedd, Dogmatic Theology (Grand Rapids, Zondervan Publishing House);
Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology (Old Tappan, Fleming H. Revell, 1975).

[2] N.P. Williams, The Ideas Of The Fall And Of Original Sin (New York, Longer, Green & Co., 1927), p. 320.

[3] Eugene Portalie, A Guide To The Thought Of St. Augustine (Chicago, Henry Regnery & Co., 1960), p. 7.

[4] Ibid.

[5] Portalie, lucrarea citată, p. 13.

[6] J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines (New York, Harper & Bros, 1960), p. 365.

[7] Reginald Steward Moxon, The Doctrine Of Sin (New York, George H. Doran Co., 1920), p. 138.

[8] Kelly, lucrarea citată, pp. 361-369.

[9] Williams, lucrarea citată, p. 376.

[10] Williams, lucrarea citată, p. 370.

[11] Henri Rondet, Original Sin (New York, Alba House, 1972), pp. 123-132.

[12] Moxon, lucrarea citată, p. 135.

[13] Strong, lucrarea citată, p. 621.

[14] Berkhof, lucrarea citată, p. 245.

[15] Moxon, lucrarea citată, p. 165.

[16] Williams, lucrarea citată, p. 424.

[17] H. Shelton Smith, Changing Conceptions Of Original Sin (New York, Charles Scribner’s Sons, 1955).

[18] Ellen G. White, Patriarchs and Prophets (Patriarhi şi profeţi), Mountain View, Pacific

Press, 1958, p. 42.

[19] White, „They That Have Done Good,” The Signs of the Times, 29 august 1892.

[20]  White, The Great Controversy (Tragedia veacurilor), Mountain View, Pacific Press, 1950, p. 489.

[21] White, Christ’s Object Lessons (Parabolele Domnului Hristos), Washington, Review and Herald Publishing Co., 1941, p. 331.

Care erau problemele întâmpinate de pastorul W.L.H. Baker ce au de­terminat-o pe Ellen White să-i scrie o scrisoare în care să-i dea sfaturi?

Nu este nevoie să facem speculaţii în ceea ce privește sfatul practic din domeniul profesional care ocupă cea mai mare parte a scrisorii, deoarece Ellen White i-a scris lui Baker:

Erați doborâți şi vă simțeați descurajați […] Voi considerați că lucrarea voastră aproape a dat greș […]

Dar se pare că interpreţii lui Ellen White au fost de părere că cele două pagini şi jumătate de sfat în domeniul hristologic dat lui Baker nu includeau o declaraţie adecvată pentru această problemă, aşa că s-au aventurat să ofere una pentru ea. În esenţă, aceasta ar fi:

V-ați înșelat crezând că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut.

Vreau să spun că acest efort, oricât de bine intenționat ar fi fost, nu era necesar. Consider declaraţia lui Ellen White cu privire la această problemă extrem de clară şi satisfăcătoare. Ea a scris:

Fie ca orice ființă umană să fie avertizată de la început ca să nu-L facă pe Hristos cu totul om, asemenea nouă. (Sublinierea îmi aparține.)

Să încercăm să interiorizăm pe deplin această declaraţie, având grijă ca nicio eisegeză (punerea înțelesului nostru în text) să fie amestecată cu exegeza noastră (înțelegerea sensului dat de scriitor.) Aceste puncte par a fi mai presus de orice întrebare:

a. Mesajul se dorește a fi o avertizare.

b. Avertizarea, deşi este adresată în primul rând lui Baker, este extinsă pentru a include „orice ființă umană.”

c. Subiectul avertizării este hristologia — doctrina lui Hristos.

d. Prin formularea sa, avertizarea nu este limitată nici la natura umană a lui Hristos, nici la natura divină a lui Hristos. Scriitorul vorbeşte despre Hristos în totalitatea Sa, Hristos Cel complet, Hristos Cel întreg, Mântuitorul divino-uman care este atât Dumnezeu, cât şi om. Acest lucru este clarificat de formularea propoziţiei în sine şi de context, prin care se îndeamnă insistent la atenție, ca nu cumva

[…] să pierdem sau să diminuăm înțelegerea clară a naturii Sale umane ca fiind combinată cu divinitatea. (Sublinierea îmi aparține.)

e. Conţinutul specific al avertizării este ca să avem grijă să nu-L prezentăm pe Hristos oamenilor ca fiind

1. Cu totul om,
2. Asemenea nouă.

Această avertizare urmează imediat după declaraţiile potrivit cărora naşterea lui Hristos a fost o minune a lui Dumnezeu şi că descrierea biblică a lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu nu poate fi aplicată niciunei fiinţe umane, în afară de Hristos.

Trebuie să subliniem că nu există loc pentru o natură divină într-un Hristos care este cu totul om?

Trebuie să subliniem că nu există loc pentru o natură divină într-un Hristos care, în totalitatea Sa, este asemenea nouă?

De ce avem dificultăţi în a recunoaşte că avertizarea lui Ellen White către Baker se referea la a avea grijă ca nu cumva accentul puternic pus de el asupra umanităţii lui Hristos să-i facă pe ascultătorii săi să piardă din vedere divinitatea la fel de importantă a lui Hristos şi să tragă concluzia că ar fi putut exista păcat în viaţa lui Hristos? (Să nu uităm că această avertizare este însoţită de nu mai puţin de zece afirmaţii puternice conform cărora Hristos nu a păcătuit niciodată, nici măcar o sigură dată. A se vedea capitolul anterior.)

Nu cumva ezităm să acceptăm sensul evident al avertizării scriitorului, deoarece nu putem concepe că ar exista creştini care să creadă că ar fi putut exista păcat în viaţa lui Hristos?

De fapt, au existat mulţi creştini care au crezut că ar fi putut exista păcat în viaţa lui Hristos. Aceștia au fost clasificați, în general, în două grupe:

1. Aşa-numiţii moderniști de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. (Acest termen a ieșit din uz şi a fost înlocuit de termenul mai general de liberali.) Ei au susținut că progresele ştiinţifice au făcut imposibil de susținut raportul biblic al nașterii miraculoase a lui Hristos şi L-au văzut pe Hristos doar ca pe un om mare şi bun, nu ca pe Fiul lui Dumnezeu. Ei nu au ezitat să admită posibilitatea păcatului în viaţa lui Hristos (cu excepţia cazului în care au negat, de asemenea, realitatea păcatului, aşa cum au făcut unii.) Aceşti oameni au fost combătuți cu vigoare de către conducătorii adventiști ai timpului lor, precum şi de către alţi creştini conservatori. Ei au fost văzuţi ca fiind printre cei mai răi duşmani ai lui Hristos şi ai Evangheliei. Ar fi greu să concepem ca Baker să fi continuat să lucreze ca pastor adventist dacă ar fi îmbrăţişat doctrinele moderniștilor.
2. Adopționiștii din istoria bisericii timpurii. Aceștia erau un grup semnificativ de creştini care credeau că Hristos Și-a început viaţa pământească ca o fiinţă care a fost cu totul om, asemenea nouă, dar care a fost în cele din urmă adoptat pentru a deveni Fiul lui Dumnezeu. Ei nu au fost preocupaţi de existența păcatului din viaţa lui Hristos în perioada dinaintea adoptării Sale. Opiniile lor se găsesc în scrierile părinţilor bisericii, despre care Ellen White l-a avertizat pe Baker.

Analiza mea asupra scrisorii Baker, prezentată în următoarele câteva pagini, m-a condus la concluzia că adopţionismul a fost eroarea împotriva căreia Ellen White îl avertiza pe Baker. Mi se pare că interpretarea plasată asupra acestei scrisori de către interpreţii lui Ellen White este în întregime artificială şi străină, o interpretare care nu poate fi făcută decât ignorând propria declaraţie clară a lui Ellen White cu privire la această problemă.

Este cunoscut faptul că pionierii Bisericii Adventiste au provenit dintr-o mare varietate de medii religioase şi teologice şi că, după marea dezamăgire din 1844, ei au dedicat mult timp şi au studiat pentru a dezvolta o platformă a adevărului biblic pe care s-au putut uni. În primele lor conferinţe biblice au ajuns la o înţelegere comună cu privire la natura lui Dumnezeu, natura omului, Sabat, îndreptăţirea prin credinţă, etc. Cu toate acestea, ei nu au înlăturat cu succes toate înţelegerile lor diferite legate de natura lui Hristos. 

Arianismul

Încă de la sfârșitul secolului existau printre noi câteva voci care susțineau, în diferite moduri, păreri limitate cu privire la divinitatea lui Hristos.[1] Aceste opinii, în general vorbind, se încadrau în categoria a ceea ce teologii au numit arianism, după un anumit Arie care a susţinut cu putere păreri similare în marile controverse hristologice din secolul al IV-lea.[2]

Potrivit lui Arie, şi celor care i-au urmat gândirea, Hristos nu a existat împreună cu Tatăl în toată veșnicia, ci a fost creat de către Tatăl la un moment dat, înainte de istoria lumii. Hristos a fost văzut ca fiind cel mai mare şi cel mai înălțat dintre fiinţele create de Dumnezeu. Prin urmare, El nu a fost „adevăratul Dumnezeu al adevăratului Dumnezeu”, ci o formă inferioară de divinitate.

Ellen White nu a folosit termenul tehnic de arianism, dar a depus mărturie pentru divinitatea eternă a lui Hristos în cartea ei Hristos Lumina lumii în aşa fel încât erorile hristologice specifice ale arianismului au fost combătute în mod evident. [3]Prin urmare:

Din zilele veșniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl […] (pag. 19)

Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenței veșnice, fusese pretins de acest Învățător galilean ca aparținându-I. El Se anunțase ca fiind Cel existent prin Sine Însuși […] (pag. 469)

În Hristos este viața originară, neîmprumutată și nederivată. (pag. 530)

În lumina acestei mărturii clare, erorile hristologice ariene au dispărut treptat şi este îndoielnic faptul că există cercetători adventiști de ziua a şaptea care cred acum că Hristos a fost creat.

Adopţionismul

În mod asemănător, fără a identifica eroarea hristologică prin numele său tehnic specific, Ellen White a găsit ocazia de a combate principiile adopţionismului. Aceasta a fost o părere conform căreia Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu la naştere, nici în timpul primei faze a vieţii sale pământeşti, ci a devenit Fiul lui Dumnezeu prin adopţie. Această idee a fost susținută la Roma în anii 189-199 de către un negustor de piele din Bizanț pe nume Theodotus.[4] Aceasta a fost dezvoltată şi amplificată de Pavel de Samosata, care a slujit ca episcop al Antiohiei din 260 până în 269. Datorită influenţei puternice a lui Pavel, opinia a devenit destul de populară în bisericile din est şi în bisericile armeene, unde a fost păstrată timp de secole.[5] În secolul al VIII-lea a fost susținută în rândul bisericilor din vest de către Elipandus din Spania.[6]

Deşi existau diferențe de nuanță între opiniile susținătorilor adopționismului, trei opinii de bază au fost îndeobște împărtășite. Răspunsul lui Ellen White la aceste opinii şi respingerea acestora se găsesc nu numai în Hristos Lumina lumii, ci și într-o mărturie personală adresată lui W.L.H. Baker, un pastor care lucra în districtul Tasmania în timp ce Ellen White locuia în Australia şi lucra la manuscrisul pentru Hristos Lumina lumii.[7]

În această scrisoare interesantă găsim:

1. o avertizare adresată pastorului Baker asupra faptului că petrece prea mult timp citind;
2. o prevenire împotriva acceptării tradiţiilor părinților bisericii şi
3. o avertizare cu privire la învățarea unor teorii speculative care nu erau de folos membrilor bisericii. De asemenea, ea prezintă o respingere precisă, punctuală, a erorilor adopţionismului.

I – Opinie adopționistă: Isus nu a fost Fiul lui Dumnezeu la naştere. S-a născut dintr-o femeie ca toți oamenii. Deşi s-ar putea să se fi născut dintr-o fecioară, acest fapt nu ar fi avut nicio semnificație teologică. El S-a născut ca Fiu al omului, nu ca Fiu al lui Dumnezeu.

Ellen White i-a scris lui Baker:

Dar Isus Hristos a fost singurul Fiu al lui Dumnezeu […] Nașterea Lui a fost o minune a lui Dumnezeu; căci îngerul a spus: „Și iată, vei rămâne însărcinată în pântecele tău și vei naște un Fiu și Îi vei pune numele ISUS. El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da tronul tatălui Său David. Și va domni peste casa lui Iacob pentru totdeauna; și cât despre împărăția Lui, ea nu va avea sfârșit. Atunci Maria i-a spus îngerului: «Cum va fi aceasta, fiindcă eu nu știu de bărbat?» Și îngerul a răspuns și i-a zis: «Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea și Cel sfânt care se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.»”

Aceste cuvinte nu sunt adresate niciunei ființe omenești, ci doar Fiului infinitului Dumnezeu. Scrisoarea 8, 1895. (Sublinierea îmi aparține)

II – Opinie adopționistă: Isus nu a fost Fiul lui Dumnezeu în prima etapă a existenţei Sale pământeşti. El a fost o fiinţă umană obișnuită, cu înalte concepte de curăție şi sfinţenie, pe care s-a străduit să le dobândească eroic, dar el nu a fost în niciun caz divin. În această etapă a existenţei Sale, de vreme ce era cu totul şi în mod exclusiv uman, El ar fi avut aceleaşi tendințe ale păcatului şi urme ale depravării, pe care le au toţi oamenii. El ar fi putut chiar să fie biruit de ispită şi, de fapt, să fi păcătuit. Având în vedere lupta Sa continuă și eroică de a ajunge la sfinţenie, niciunul din aceste lucruri nu L-ar fi descalificat să devină Fiul adoptat al lui Dumnezeu când a atins punctul culminant al progresului Său spiritual. Pavel de Samosata a exprimat acest lucru astfel:

Maria nu a dat naștere Cuvântului, pentru că Maria nu a fost înainte de veșnicie. Dar ea a dat naștere unui om la același nivel cu noi.[8] (Sublinierea îmi aparține.)

Ellen White i-a scris lui Baker:

[…] Fie ca orice ființă umană să fie avertizată de la început ca să nu-L facă pe Hristos cu totul om, asemenea nouă; pentru că nu poate fi. (Sublinierea îmi aparține.)

Niciodată, în nici un fel, să nu lași nici cea mai mică impresie asupra minţilor omenești că vreo urmă a depravării sau o înclinaţie spre depravare a fost asupra lui Hristos, sau că El a cedat în vreun fel depravării.

Nu-L prezenta înaintea oamenilor ca un om cu tendințe ale păcatului.

El ar fi putut cădea, dar nici măcar pentru o clipă n-a fost în El vreo tendință rea. (Ibid.)

Această expresie interesantă, „nici măcar pentru o clipă,” pare să indice faptul că Ellen White se ferea cu groază de opinia adopționiștilor menționată mai sus. Poate că ei au putut să se gândească detașat la posibilitatea unor tendințe rele, a depravării sau chiar a păcatului în viaţa timpurie a lui Hristos, dar ea nu a putut. Aceasta pare să fie preocuparea ei principală în scrisoarea adresată pastorului Baker. În aceasta, ea afirmă în repetate rânduri că Hristos nu a păcătuit, menţionând acest lucru de zece ori şi excluzând cu grijă posibilitatea ca El să fi cedat măcar o singură dată în fața ispitei.

Nicio ocazie nu a fost dată ca răspuns la multiplele sale ispite [ale lui Satana]. (Ibid.) (Sublinierea îmi aparține.)

III – Opinie adopționistă: Ca urmare a strădaniilor Sale eroice de a atinge sfinţenia, Isus a fost în cele din urmă adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu. Au existat opinii diferite cu privire la când s-a întâmplat acest lucru. Unii au văzut aceasta ca pe un proces treptat, alţii au fost de părere că s-a întâmplat la botezul lui Isus, iar alţii la învierea Sa. După adoptarea Sa, natura umană s-a unit cu divinitatea.

Ellen White i-a scris lui Baker:

Nu este necesar să știm momentul exact în care natura umană s-a unit cu divinitatea. (Ibid.) (Sublinierea îmi aparține.)

Pe lângă această respingere precisă şi specifică a erorilor adopţionis­mu­lui în scrisoarea ei către pastorul Baker, Ellen White a dezvoltat temele divini­tă­ţii şi a preexistenţei lui Hristos, precum şi a nepăcătoșeniei Sale desăvârșite de-a lungul întregii Sale vieţi, în Hristos Lumina lumii.

Unii au studiat scrisoarea lui Ellen White adresată pastorului Baker şi, probabil din cauza lipsei de familiarizare cu erorile hristologice specifice ale adopționismului pe care ea le-a respins atât de puternic, au avut dificultăți în a înțelege expresia:

[…] nici măcar pentru o clipă n-a fost în El vreo tendință rea.

Unii au văzut în aceasta o dovadă a faptului că ea credea că Hristos ar fi preluat la întruparea Sa natura lui Adam înainte de cădere. Alţii, comparând aceasta cu comentariile făcute de ea cu privire la acest subiect în Hristos Lumina lumii, au tras concluzia nefericită că ea a susţinut ambele puncte de vedere în această chestiune specifică. Niciuna dintre concluzii nu este impusă de dovezi. Odată ce este recunoscut faptul că scrisoarea Baker este o respingere punctuală a adopționismului — în care pastorul Baker se pare că s-a implicat prin citirea părinţiilor bisericii — raţionamentul ei din această scrisoare devine foarte clar. Şi cu siguranţă nu suntem obligaţi să folosim un fragment dintr-o scrisoare personală către un pastor din Tasmania pentru a „echilibra” declaraţiile ei cu privire la natura umană a lui Hristos, aşa cum se găsesc în Hristos Lumina lumii, care este în mod evident lucrarea ei conştientă şi deliberată în care își prezintă înaintea întregii lumi poziția hristologică. A face acest lucru înseamnă a folosi o hermeneutică dubioasă; ca să nu spunem mai mult.

În ceea ce priveşte natura umană a lui Hristos, Ellen White, depărtându-se în mod conştient de hristologia Reformei, adoptă aceeaşi poziţie ca teologul elveţian Karl Barth şi face acest lucru din acelaşi motiv. Comparaţi:

Karl Barth:

Carnea (în care S-a întrupat Cuvântul) este forma reală a naturii umane marcată de căderea lui Adam […]

Dar nu trebuie să existe nicio slăbire sau umbrire a adevărului mântuitor că natura pe care Dumnezeu Şi-a asumat-o în Hristos este identică cu natura noastră, aşa cum o vedem în lumina căderii. Dacă ar fi altfel, cum ar putea Hristos să fie cu adevărat ca noi? Ce legătură am avea noi cu El?

[…] Isus nu a fugit de starea şi situaţia omului căzut, ci le-a luat asupra Sa, le-a trăit şi le-a purtat El Însuşi ca Fiul etern al lui Dumnezeu.[9]

Ellen White:

Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat natura umană atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat.[10]

Pentru a-l ridica pe omul căzut, Hristos trebuia să coboare acolo unde se afla el. El a luat natura umană şi a purtat slăbiciunile şi degenerarea neamului omenesc.[11]

Când a luat asupra Sa natura omului în starea ei căzută, Domnul Hristos nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei nature.[12] (Sublinierea îmi aparţine.)

Este concluzia acestui scriitor că o utilizare atentă a principiilor hermeneutice corecte ar face imposibilă folosirea scrisorii Baker pentru a „echilibra” cartea Hristos Lumina lumii. Pur şi simplu, scopul scriitorului nu a fost acela de a compara natura umană a lui Hristos cu natura lui Adam înainte de cădere, în opoziție de natura omului după cădere. Se pare că ea răspundea nevoilor unei probleme complet diferite, şi anume legătura nefericită a pastorului Baker cu erorile hristologice ale adopţionismului.

Iar dovezile cu siguranţă nu ne cer să o acuzăm pe Ellen White că ar fi susţinut ambele puncte de vedere în ce priveşte subiectul naturii umane a lui Hristos. Atunci când se aplică principiile hermeneutice corespunzătoare, scrierile ei la acest subiect sunt clare, uniforme şi fără echivoc. Orice încercare de a trasa o linie de demarcaţie între natura umană a lui Hristos şi natura noastră umană trebuie să fie înlăturată de această declaraţie simplă, dar profundă şi plină de înţeles:

El a fost în natura umană exact ceea ce poţi fi şi tu.[13]

[1] LeRoy Edwin Froom, Movement of Destiny (Washington, D.C., 1971), pp. 148-166.

[2] Phillip Schaff, History of the Christian Church (Grand Rapids, 1953), Vol. III, pp. 618-621.

[3] Ellen White, The Desire of Ages (Hristos Lumina lumii), Mountain View, 1940.

[4] Phillip Carrington, The Early Christian Church (Cambridge, 1957), Vol. II, p. 415.

[5] Albert Henry Newman, A Manual of Church History (Philadelphia, 1933), vol. II, pp. 379-380.

[6] H.R. Mackintosh, The Person of Jesus Christ (New York, 1962), p. 223 şi următoarele pagini.

[7] Ellen G. White, Scrisoarea nr. 8, 1895. Sala de patrimoniu a Bibliotecii Universităţii Loma Linda, Loma Linda, California. O parte apare în The Seventh-day Adventist Bible Commentary (Washington, D.C., 1953), vol. V, pp. 1128-1129.

[8] Newman, lucrarea citată, vol. K, p. 199.

[9] Karl Barth, Church Dogmatics (Edinburgh, 1963), pp. 151-158.

[10] White, lucrarea citată, p. 49.

[11] White, Review and Herald, 28 iulie 1874.

[12] White, The Seventh-day Adventist Bible Commentary (Washington, D.C.), Vol. V, p. 1131.

[13] White, Scrisoarea nr. 106, 1896.

Studentul care a examinat materialele prezentate în această lucrare, până aici, a luat cunoștință despre efectul surprinzător asupra istoriei Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea al unei singure scrisori scrise în 1895 de Ellen White, pe când era în Australia, pastorului W.L.H. Baker din Tasmania. Interpretările date câtorva rânduri din această scrisoare şi în special unui singur rând,

În El nu a existat nici măcar pentru o clipă vreo tendință rea, 

au fost folosite ca pârghia prin care Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost smulsă dintr-o poziţie hristologică ferm stabilită şi mutată într-o altă poziție hristologică, cu totul diferită. Pentru a schimba rezultatul, o „afacere” enormă a fost realizată cu un capital incredibil de mic.

Prin urmare, l-am încuraja pe student să examineze cu atenţie scrisoarea în sine (Anexa A) şi interpretarea alternativă sugerată (Anexa B), în contextul materialului istoric prezentat în Secţiunea a treia a acestei lucrări, pentru ca să poată decide singur dacă scrisoarea a fost folosită în armonie cu scopul şi intenţia autorului său.

Pastorul W.L.H. Baker, după cum am văzut, s-a asociat lucrării de publicare de la Pacific Press din California, din 1882 până în 1887, când a acceptat chemarea de a se asocia cu lucrarea de publicare nou înfiinţată în Australia. După o perioadă de slujire la editură, a cărei durată nu a fost clar stabilită, el a intrat în lucrarea pastorală și evanghelistică din Tasmania.

După câte se pare, el a considerat oarecum dificilă trecerea de la activităţile de scriere şi de publicare, activități mai erudite, la predicarea publică şi la studiile din casă în casă, iar la sfârşitul anului 1895 (sau începutul lui 1896) Ellen White i-a scris o scrisoare de consiliere şi de încurajare.

Scrisoarea este prezentată în această anexă așa cum a fost publicată de către White Estate (punctele de suspensie le aparțin). Din cele treisprezece pagini, zece din ele și o parte din a unsprezecea sunt despre sfaturi profesionale practice, informații bogate care pot fi benefice oricărui slujitor al Evangheliei care le studiază.

Două pagini şi ceva sunt dedicate a ceea ce poate fi numit sfat în domeniul hristologic. Comentariile cu privire la această parte a scrisorii vor preceda imediat aceste pagini (paginile 4–6 din manuscris).

Manuscript Releases, vol. 13, pp. 14–29

Dragă frate şi soră Baker:

Într-o viziune din timpul nopții, conversam cu voi. Am avut o solie pentru voi şi vă prezentam această solie. Erați doborâți şi vă simțeați descurajați. V-am spus: „Domnul mi-a poruncit să le vorbesc fratelui şi sorei Baker.” Voi considerați că lucrarea voastră aproape a dat greș, însă dacă un singur suflet rămâne credincios adevărului şi rezistă până la sfârşit, lucrarea voastră nu poate fi considerată o nereușită. Dacă o singură mamă s-a întors de la necredință la ascultare, vă puteți bucura. Mama care urmează să-L cunoască pe Domnul îi va învăţa pe copii să meargă pe urmele ei. Făgăduința le este adresată taților, mamelor şi copiilor lor. (Faptele Apostolilor 2:39) Aceşti copii dragi au primit de la Adam o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi a morții. Domnul L-a dat lumii pe Isus Hristos, iar lucrarea Sa în lume, a fost aceea de a restaura chipul moral al lui Dumnezeu în om şi de a remodela caracterul.

Adevărul trebuie propovăduit peste tot, iar agenţii umani trebuie să colaboreze cu Hristos, construind un zid de protecție în preajma copiilor şi despărțindu-i, pe cât posibil, de valul puternic al răului. Părinţii care sunt pe deplin convertiţi vor căuta mântuirea copiilor lor, învățându-i să fie fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Făcând această lucrare cu înţelepciune, ei sunt conlucrători cu Dumnezeu […]

Fratele meu, sora mea, îi puteți ajuta pe părinţi să-şi educe şi să-şi îndrume familiile. Prin apelurile voastre puternice, arătați-le că ei pot fi pentru lume o pildă în ce privește puterea şi influenţa unei familii ordonate și disciplinate. Influenţa creştină desăvârșită din cămin va arăta lumii că binele cel mai mare poate fi înfăptuit prin exemplul sfinţit al părinților şi prin educația religioasă.

Domnul nu vă va judeca după cantitatea de succes pe care aţi avut-o în eforturile voastre. Mi-a fost poruncit să vă spun că trebuie să vă păstraţi credinţa vie şi neclintită şi să o sporiţi continuu. Dacă vedeţi că aceia care au urechi totuşi nu aud şi că aceia care sunt inteligenţi totuşi nu înţeleg, după ce aţi făcut tot ce aţi putut mai bine, mergeţi mai departe şi lăsaţi rezultatele în seama lui Dumnezeu. Nu vă pierdeţi credinţa.

S-ar putea face unele îmbunătăţiri în vorbirea voastră. Atunci când vă adresați oamenilor, cultivaţi o atitudine serioasă şi pozitivă. Subiectul pe care îl prezentaţi poate să fie excelent şi să fie chiar acela de care au nevoie oamenii, dar ar fi bine să combinaţi îndemnurile stăruitoare cu o atitudine pozitivă […]

Este nevoie de un efort personal hotărât pentru a-i aborda pe oameni în casele lor. Prezintă cu autoritate expresia clară „Aşa zice Domnul” şi înălţă înţelepciunea lui Dumnezeu care se află în Cuvântul scris. Condu-i pe oameni la o decizie şi fă-i să audă mereu vocea Bibliei. Spune-le că şti despre ce vorbești şi mărturisește ceea ce este adevăr, pentru că Dumnezeu este Cel care l-a rostit. Predicile tale să fie scurte şi la subiect, iar apoi, când este momentul potrivit, adresează un apel pentru decizie. Nu prezenta adevărul într-o modalitate formală, ci lasă ca inima să fie vitalizată de Duhului lui Dumnezeu și cuvintele tale să fie rostite cu o așa siguranță, încât aceia care te ascultă să ştie că adevărul este o realitate pentru voi. Maniera ta de a te comporta poate fi educată, iar cuvintele tale pot fi atât de convingătoare încât să oglindească mărturia lui Pavel: „Fiindcă nu am urmat fabulații iscusit plănuite când v-am făcut cunoscută puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, ci am fost martori oculari ai maiestății Sale.” Cu tot la fel de multă convingere poți prezenta solia adevărului lui Dumnezeu. Cei care cred adevărul sacru și veșnic trebuie să-şi pună tot sufletul în ceea ce fac. Trebuie să fim profund mișcați în timp ce privim împlinirea profeţiei în scenele de încheiere ale istoriei acestui pământ. Pe măsură ce viziunea noastră se extinde și mai mult în gloriile veșniciei, venirea lui Hristos cu putere şi mare slavă, şi scenele din marea zi a judecății, noi nu ar trebui să rămânem pasivi şi indiferenți. Și am văzut pe morți”, spune Ioan, „mari si mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.” (VDC)

După o cuvântare scurtă, menține-te inviorat ca să poți oferi o pre­zen­tare biblică cu privire la punctele despre care ai vorbit. Caută să ajungi la inima ascultătorilor tăi, îndemnându-i să îți spună care sunt dificultățile lor, așa încât să le poți explica pasajele din Scriptură pe care nu le înțeleg. Înlătură orice manifestare de apatie şi ajută-i pe oamenii să înțeleagă faptul că în aceste întrebări solemne sunt chestiuni de viață și moarte, în funcție de hotărârea lor de a le primi sau respinge. Când prezinți adevarul crucial, întreabă adesea cine este doritor acum, după ce a auzit cuvintele lui Dumnezeu arătându-le datoria, să-și consacre inima și mintea lui Isus Hristos cu toată dragostea. „Cine nu este cu mine este împotriva mea.” Pe măsură ce Domnul înfățișează înaintea noastră scenele tulburătoare care se vor desfășura în ultimul mare conflict, putem noi să le contemplăm fără a fi plini de entuziasm, de ardoare şi de zel, ştiind că îngerii din ceruri sunt de partea noastră.

Apropiați-vă de oameni. Când puteți, vizitați familiile lor. Nu aşteptaţi ca oile să-și caute păstorul. Duceți cu voi încrederea şi siguranța credinței care dovedesc faptul că nu vă bazați pe niște povestiri nefolositoare, ci pe un clar „Așa zice Domnul.”

Sfatul în domeniul hristologic

Următoarele două pagini şi ceva conţin sfatul în domeniul hristologic pe care Ellen White i l-a dat lui Baker. Ea exprimă aceste îngrijorări:

1. Pericolul de a-i face pe oameni să înțeleagă că Hristos ar fi păcătuit. Aceasta este în mod clar principala ei îngrijorare. Ea afirmă cu putere că Hristos nu a păcătuit niciodată în zece expresii separate. Ea îşi foloseşte elocvența pentru a exclude complet posibilitatea de a fi existat chiar şi un singur păcat în experienţa lui Hristos:

În El nu a existat nici măcar pentru o clipă vreo tendință rea.

Niciodată, în nici un fel […]

Să nu lași nici cea mai mică impresie […]

Că El a cedat în vreun fel […]

Nu s-a clătinat nici măcar o clipă […]

„Nu are nimic în mine” […]

Nimic care să răspundă la ispită […]

Nicio ocazie nu a fost dată ca răspuns […]

Nici o singură dată Hristos nu a pășit pe terenul lui Satana […]

Satana nu a găsit nimic în El […]

Niciodată; nimic; nimic; nicio; nici o singură dată; nimic – de ce? De ce sfătuitorul inspirat s-a luptat să-l convingă pe Baker în această privință? Este rezonabil să deducem că sfatul inspirat este dat acolo unde este nevoie de un astfel de sfat?

2. Pericolul strâns legat de a-L face pe Hristos „cu totul om, asemenea nouă.” (Sublinierea îmi aparține.) În legătură cu acest lucru, ea prezintă două mari contraste între Hristos şi noi:

a. Naşterea sa miraculoasă ca Fiu al lui Dumnezeu;

b. Viaţa Sa fără pată, fără păcat.

Ea nu pune în contrast natura Sa cu a noastră, ci mai degrabă le compară:

El a luat asupra Sa natura umană şi a fost ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitită natura umană.

El S-a umilit atunci când a luat chip de om, pentru a putea înţelege forţa tuturor ispitelor cu care este asaltat omul.

Ea nu pune în contrast ispitele Sale cu ale noastre, ci mai degrabă le compară:

El a fost ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitit și omul.

Ispitit în toate lucrurile asemenea nouă.

Prin urmare, dacă îi permitem lui Ellen White să vorbească pentru sine în acest sfat în domeniul hristologic, ea subliniază două mari diferenţe între Hristos şi noi, naşterea Sa miraculoasă şi viaţa Sa fără păcat. De asemenea, ea evidențiază două mari asemănări între Hristos şi noi, ispitele Sale şi natura Sa umană. Apoi, își afirmă în modul caracteristic concluzia logică că secretul reușitei Lui poate fi și secretul reușitei noastre:

„Stă scris” a fost arma Lui de rezistență și este sabia Duhului pe care fiecare ființă umană trebuie să o folosească.

Şi să fie amintit că nu există loc pentru o natură divină într-un Hristos care este cu totul om, asemenea nouă.

(Numerotarea şi accentuarea cu caractere îngroșate îmi aparțin.)

Fii atent, foarte atent cum stăruiești asupra naturii umane a lui Hristos. Nu-L prezenta înaintea oamenilor ca pe un om cu tendințe ale păcatului.^[1] El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat o ființă fără păcat, curată, fără urmă de păcat asupra lui; El a fost după chipul lui Dumnezeu. El putea cădea şi a căzut prin neascultare. Din cauza păcatului, urmaşii lui s-au născut cu tendințele inerente ale neascultării. Dar Isus Hristos a fost singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană şi a fost ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitită natura umană. El ar fi putut păcătui, ar fi putut cădea, dar în El nu a fost nici măcar pentru o clipă vreo tendință rea.^[2] El a fost asaltat cu ispite în pustie așa cum Adam a fost asaltat cu ispite în Eden.

Frate Baker, evită orice întrebare în legătură cu natura umană a lui Hristos care poate fi înţeleasă greşit. Adevărul se află aproape de calea prezumţiei. În dezbaterile despre natura umană a lui Hristos, trebuie să fii extrem de atent la orice afirmaţie, ca nu cumva cuvintele tale să lase de înțeles mai mult decât ceea ce vrei să spui şi, astfel, să pierzi sau să diminuezi înțelegerea clară a naturii Sale umane ca fiind combinată cu divinitatea. Nașterea Lui a fost o minune a lui Dumnezeu; căci îngerul a spus: „Și iată, vei rămâne însărcinată în pântecele tău și vei naște un Fiu și Îi vei pune numele Isus. El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da tronul tatălui Său David. Și va domni peste casa lui Iacov pentru totdeauna; și cât despre împărăția Lui, ea nu va avea sfârșit. Atunci Maria i-a spus îngerului: «Cum va fi aceasta, fiindcă eu nu știu de bărbat?» Și îngerul a răspuns și i-a zis: «Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea și Cel sfânt care se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.»”

Aceste cuvinte nu sunt adresate niciunei ființe omenești, ci doar Fiului infinitului Dumnezeu. Niciodată, în nici un fel, să nu lași nici cea mai mică impresie asupra minţilor omenești că vreo urmă a depravării sau o înclinaţie spre depravare s-a oprit asupra lui Hristos, sau că El a cedat în vreun fel depravării ^[3]. El a fost ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitit și omul, totuși El este numit Cel sfânt ^[4]. Este o taină lăsată fără explicații pentru muritori faptul că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile asemenea nouă, şi totuşi fără păcat ^[5]. Întruparea lui Hristos a fost şi va rămâne pentru totdeauna o taină. Ceea ce este descoperit, este pentru noi şi pentru copiii noştri, dar fie ca orice ființă umană să fie avertizată de la început ca să nu-L facă pe Hristos cu totul om, asemenea nouă; pentru că nu poate fi. Nu este necesar să știm momentul exact în care natura umană s-a unit cu divinitatea. Noi trebuie să rămânem întemeiați pe stânca Isus Hristos, Dumnezeu arătat în natura umană.

Îmi dau seama că există un pericol în abordarea subiectelor care se referă la natura umană a Fiului infinitului Dumnezeu. El S-a umilit atunci când a luat chip de om, pentru a putea înţelege forţa tuturor ispitelor cu care este asaltat omul.

Primul Adam a căzut: al doilea Adam a rămas credincios lui Dumnezeu şi cuvântului Său în cele mai dificile circumstanţele, iar credinţa Sa în bunătatea, mila şi dragostea Tatălui Său nu s-a clătinat nici măcar o clipă ^[6]. „Stă scris” a fost arma lui de rezistență și este sabia Duhului pe care fiecare ființă umană trebuie să o folosească ^[7]. „De acum înainte nu voi mai vorbi cu voi, fiindcă vine prinţul acestei lumi şi nu are nimic în mine” — nimic care să răspundă la ispită ^[8]. Nicio ocazie nu a fost dată ca răspuns la multiplele sale ispite ^[9]. Nici o singură dată Hristos nu a pășit pe terenul lui Satana, pentru a-i da vreun câștig. Satana nu a găsit nimic în El care să-i încurajeze avansurile ^[10].

În calitate de învățători, trebuie să înţelegem că obiectivul şi învăţătura Domnului nostru au fost acelea de a simplifica, în toate instrucţiunile Sale, natura şi necesitatea desăvârșirii morale a caracterului pe care Dumnezeu, prin Fiul Său, a luat toate măsurile ca agenţii umani să-l poată obține, pentru a putea fi împreună lucrători cu Isus Hristos. Aceasta cere Dumnezeu şi în acest scop trebuie să lucreze slujitorii Evangheliei, atât în lucrarea de învățare a oamenilor, cât şi în lucrarea de vestire a Cuvântului.

Multe din întrebările pe care și le pun unii nu sunt necesare pentru perfecționarea credinței. Nu avem timp pentru a le studia. Multe lucruri depășesc înțelegerea noastră limitată și trebuie să acceptăm unele adevăruri care se află în afara puterii noastre de a raționa și pe care nu le putem explica. Ele ne sunt revelate ca fiind cuvintele infinitului Dumnezeu pe care trebuie să le acceptăm așa cum sunt. Cu toate că fiecare cercetător înzestrat trebuie să studieze adevărul așa cum este în Isus Hristos, există unele lucruri care nu sunt încă atât de simple, afirmații pe care mintea umană nu le poate cuprinde și explica fără a fi predispusă la o procesare și explicare omenească, care nu se vor dovedi a fi o mireasmă de viață spre viață.

Însă fiecare adevăr care este esențial pentru viața religioasă practică, care are legătură cu mântuirea sufletului, este afirmat într-un mod foarte clar și sigur. La întrebarea care i-a fost adresată de către un învățător al Legii, Hristos i-a răspuns printr-o întrebare, fiindcă Hristos ştia că acesta înțelegea Legea: „Și i-a spus: «Ce este scris în Lege? Cum înțelegi?»” La declaraţiile scripturistice simple ale învățătorului Legii, Hristos a spus: „Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.” La întrebarea acestuia: „Cine este aproapele meu,” Hristos a răspuns prin pilda samariteanului milos.

Hristos a descoperit ascultătorilor Săi deficienţa lor în împlinirea Legii lui Dumnezeu. Pentru ei iubirea de sine era supremă. Din stâlpul de nor, Hristos i-a spus lui Moise exact aceleași principii: „Și să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Să păzești cu sârguinţă poruncile Domnului, Dumnezeul tău, mărturiile şi orânduirile Sale, pe care ți le-a poruncit. Şi aceasta ne va fi neprihănire, dacă vom împlini cu scumpătate toate aceste porunci înaintea Domnului, Dumnezeul nostru cum ne-a poruncit El.”

Aceasta corespunde învățăturilor date mulţimii ca răspuns la întrebarea învățătorului Legii: „Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Acelaşi răspuns a fost dat tânărului bogat care a pus o întrebare similară: „Bunule învățător, ce să fac ca să moştenesc viața veșnică?” Și El i-a spus: „[…] Dacă voiești să intri în viață, ține poruncile.” Prin citarea preceptelor lui Iehova, El a arătat că făcea referire la cele zece precepte sfinte.

Tânărul a pretins că păstrase toate acestea şi a întrebat: „Ce îmi mai lipseşte?” Isus i-a îndreptat apoi atenția către îndatoririle pe care nu le-a făcut și pe care Legea lui Dumnezeu le precizează în mod clar — să-L iubești pe Dumnezeu cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuți. „Isus i-a spus: «Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde ce ai și dă la săraci, şi vei avea tezaur în cer; şi vino, urmează-Mă. Dar după ce tânărul a auzit acel cuvânt, a plecat întristat; fiindcă avea multe averi.” Acest om și-a iubit averile mai presus de Dumnezeu şi slujirea Lui şi mai mult decât sufletele semenilor săi. Bogăţiile erau idolul său.

Atunci nimeni să nu spună că nu există condiţii pentru mântuire. Există condiţii precise, şi oricărui om îi este atribuită sarcina neostenită de a cerceta cu sârguinţă şi de a căuta adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. Cu riscul de a pune în pericol sufletele noastre, trebuie să cunoaştem condiţiile dinainte stabilite de Cel care Și-a dat viaţa pentru a ne salva de la ruină. Cu siguranţă vom fi pierduți dacă vom fi purtați de curentul lumii, acceptând spusele oamenilor. Prin iubirea noastră egoistă de comoditate şi prin indolența noastră punem în pericol sufletele noastre şi sufletele altora. Trebuie să ne dăm toată stăruința ca să ştim ce zice Domnul.

Afirmaţiile omenești, chiar și ale preoţilor și conducătorilor, nu îmi vor fi de niciun ajutor. Eu trebuie să ştiu ce condiţii mi se impun, pentru a putea coopera cu Dumnezeu în salvarea sufletului meu. Nu pot împlini ceea ce Dumnezeu cere de la mine ca agent uman, prin îndeplinirea ideilor şi opiniilor chiar ale profesorilor de doctrină, cu excepţia cazului în care se armonizează cu vocea lui Dumnezeu. „Ce este scris în Lege? Cum înțelegi?” este întrebarea adresată de cel mai mare dintre toţi învățătorii.

Convingerea populară a părinților bisericii nu îmi va fi de niciun folos. Dumnezeu mi-a dat lucrarea de a cunoaște şi înţelege voia Sa cu mine personal. Prin studiu atent și însoțit de rugăciune, trebuie să caut să aflu personal adevăratul sens al Scripturii. Ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu în fiecare zi că nu suntem lăsaţi în seama tradiţiilor și afirmațiilor omenești. Nu putem fi în siguranţă când ne încredem în oricare alt cuvânt, în afară de „Stă scris.” Nu ne putem lăsa duși de val; nu ne putem clădi credinţa pe nicio teorie omenească, ca nu cumva să ajungem sub condamnare ca și evreii. „Voi învățați ca doctrine poruncile oamenilor,” le-a spus Hristos. Şi această declarație este clară și pentru noi în aceste zile din urmă.

În respectarea duminicii, poruncile oamenilor au ajuns mai presus de orice. Autoritatea oamenilor şi pretenția bisericii sunt făcute ca și Cuvântul lui Dumnezeu, în fața cărora toţi trebuie să se plece. Dacă am face acest lucru, am fi împreună lucrători cu omul păcatului, care s-a încumetat să schimbe vremurile şi Legea şi s-a înălţat pe sine deasupra lui Dumnezeu şi a tot ceea ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu.

Toţi cei care au zelul viului Dumnezeu, trebuie să fie împreună lucrători cu Dumnezeu pentru a drege spărtura care a fost făcută în Legea lui Dumnezeu de către omul păcatului şi pentru a ridica temelia care există de multe generaţii. „Voi sunteţi conlucrători cu Dumnezeu.” Ei își vor opri piciorul ca să nu încalce Legea lui Dumnezeu, şi prin precept şi exemplu vor îndrepta picioarele multora de pe calea neascultării. Ei vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească; ei vor numi Sabatul o desfătare, Sabatul sfânt al Domnului vrednic de cinste, şi Îl vor cinsti, neurmând propriile lor căi, nici făcându-și propriile plăceri, nici vorbind propriile lor cuvinte. „Atunci te vei desfăta în Domnul; și te voi face să călărești peste locurile înalte ale pământului și te voi hrăni cu moștenirea tatălui tău, Iacob, căci gura Domnului a vorbit aceasta.”

Trăim într-un timp plin de pericole şi avem nevoie de acel har care să ne facă să fim neînfricaţi în luptă, ca să punem pe fugă armatele vrăjmaşilor. Dragă frate, ai nevoie de mai multă credinţă, de mai multă îndrăzneală şi hotărâre în munca ta. Trebuie să fii mai îndrăzneț şi mai puţin timid. Întotdeauna vei avea dezamăgiri dacă nu mergi mai departe cu hotărâre. Nu trebuie să te prăbușești şi nici să fii descurajat. Trebuie să analizezi orice situaţie. Citește mai puţin, şi implică-te mai activ în slujire. Socializează cu oamenii şi pune în practică adevărul pe care îl cunoști. Lupta noastră este agresivă. Eforturile tale sunt prea slabe, trebuie să lucrezi cu mai multă putere, altfel vei fi dezamăgit de rezultatele lucrării tale. Sunt ocazii când trebuie să lansezi un atac împotriva vrăjmaşului. Trebuie să cercetezi metodele şi modalităţile de a ajunge la inima oamenilor. Mergi direct la ei şi vorbeşte-le. Învață să ai tact, cum să poți ajunge la oameni: și fii hotărât să nu eșuezi sau să fii descurajat.

Dumnezeu să te ajute ca zilnic să îți agăți sufletul neputincios de Isus Hristos. Rostește adevărul fără ezitare, fără șovăire; rostește-l cu îndrăzneală și siguranță, având Duhul Sfânt asupra ta.

Fă-i pe oameni să înţeleagă faptul că tu ai o solie care, dacă o vor primi, va însemna pentru ei viaţa veşnică. Dacă există un subiect care ar trebui să entuziasmeze sufletul, acesta este propovăduirea ultimei solii a harului pentru lumea care piere. Totuşi, dacă oamenii vor respinge solia aceasta, ea va fi pentru ei o miasmă de moarte spre moarte. Prin urmare, este necesar să lucrezi sârguincios, ca nu cumva truda ta să fie zadarnică. Oh, dacă ţi-ai da seama de lucrul acesta şi, prin puterea lui Dumnezeu, ai aduce adevărul în faţa conştiinţei oamenilor. Dă forță cuvintelor tale și fă ca adevărul să pară esențial pentru mințile lor educate. Te rog să faci din lucrarea ta un subiect de rugăciune serioasă, pentru ca să fie aprobată de Dumnezeu şi pentru ca tu să poți fi un lucrător de succes în via Sa.

Ideile tale sunt mult prea înguste, prea limitate; trebuie să-ți lărgești şi să-ți extinzi ideile. Nu-ți educa mintea să privească departe, făcând astfel de prea puțină importanță subiectele asupra cărora stăruiești pentru a atrage atenția urgent asupra lor. Captivează atenția ascultătorilor tăi. Îți poți schimba maniera de lucru; poți pune vigoare şi interes profund în subiectele tale. Poți permite Duhului Sfânt să transforme omul. Poți purta responsabilităţile pe care ești înclinat să le neglijezi […]

Când unui lucrător i se încredinţează o anumită parte din via Domnului, el este considerat un colaborator credincios al lui Dumnezeu în acea vie. El nu trebuie să aştepte ca oamenii să-i spună punct cu punct ce trebuie să facă, ci să-şi planifice munca aşa încât să lucreze oriunde este nevoie de el. Dumnezeu ți-a dat o minte pe care să o folosești. Dorinţele credincioşilor şi nevoile celor necredincioşi să fie cercetate cu atenţie, iar munca ta trebuie să împlinească toate aceste nevoi. Întreabă-L pe Dumnezeu ce trebuie să faci, nu-i întreba pe oameni. Tu ești slujitorul viului Dumnezeu şi nu slujitorul vreunui om. Nu poți îndeplini lucrarea lui Dumnezeu într-o modalitate inteligentă, în timp ce ești umbra gândurilor şi îndrumărilor altui om. Tu ești sub conducerea lui Dumnezeu. […]

Când trebuie să meargă în căutarea oii pierdute, păstorul nu trebuie să manifeste doar un interes ocazional, ci o trudă zeloasă pentru suflete. Pentru aceasta este nevoie de cercetarea cea mai serioasă a inimii, de rugăciunea cea mai stăruitoare înălţată spre Dumnezeu, ca să Îl cunoaştem pe El şi puterea harului Său, „ca în veacurile ce vin să arate nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.”

Istoria noastră religioasă nu ar trebui să fie insipidă, banală, ci o experienţă caracterizată de har şi de lucrarea hotărâtă a puterii lui Dumnezeu prin eforturile noastre. Te rog să citești Efeseni 3:7–21. Citește cu atenţie şi cu rugăciune, fiindcă aceasta este pentru tine, pentru mine şi pentru toți slujitorii din toate Conferinţele, indiferent dacă au fost sau nu hirotoniți în mod oficial în lucrare.

Nu uita că niciun muritor nu poate să spună cu precizie cum trebuie să se desfăşoare lucrarea sau să limiteze activitatea unui om care se află în slujba lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să prescrie câte zile sau săptămâni trebuie să rămână cineva într-o anumită localitate, înainte de a pleca în altă parte. Situațiile de față trebuie să modeleze lucrările slujitorului lui Dumnezeu, iar dacă acesta Îl caută pe Dumnezeu, el va înțelege faptul că lucrarea lui cuprinde fiecare parte a viei Domnului, atât cele de aproape, cât şi cele aflate în depărtare. Slujitorul nu trebuie să-şi limiteze lucrarea la o măsură specificată. El nu trebuie să aibă limite predefinite, ci trebuie să-şi extindă lucrarea ori de câte ori nevoia cere să se procedeze aşa. Dumnezeu este conlucrătorul lui. Lucrătorul ar trebui să caute înţelepciunea şi sfatul Său la fiecare pas şi să nu depindă de sfaturile omeneşti.

Lucrarea a fost împiedicată într-o mare măsură în multe teritorii, din cauză că lucrătorii cer sfaturi de la unii care nu lucrează în acel câmp şi care nu înțeleg care sunt nevoile. Ca urmare, ei nu înţeleg situaţia la fel de bine ca acela care se afla pe teren.

Lucrarea ta, frate Baker, trebuie să fie îmbunătățită pentru a avea succes […]

Există un pericol, un mare pericol pentru toţi oamenii de a se înșela singuri. Există anumite împrejurări în care Satana va lucra cu viclenie şi cu iscusință pentru a zădărnici cauza lui Dumnezeu. Se vor dezvolta unele influenţe care nu provin de la tronul lui Dumnezeu. Tendinţele înnăscute şi cultivate sunt încurajate, astfel că Satana găseşte o ocazie de a le stârni și întări. Dacă nu sunt recunoscute de cel care le posedă, acestea vor duce la o dezvoltare a slăbiciunii. Când un om nu urmează statornic Lumina Vieţii, nu ştie în ce se poticneşte.

Oamenii trebuie să-şi păstreze sufletele în dragostea lui Dumnezeu, altfel nu vor reuşi să-i înveţe pe alţii aceste lecţii preţioase, şi îşi vor dovedi inutilitatea şi lipsa de putere de a-și forma un caracter după asemănarea divină. Talentul și multitudinea de cunoștințe nu sunt suficiente pentru a califica un om pentru o poziţie de răspundere, care să-l facă un lucrător înţelept, cu excepţia cazului în care îi este conferit echilibru printr-un caracter simetric şi prin a face din Isus Îndrumătorul său ceresc, fără să se încreadă în presupusa lui inteligenţă sau în talentele sale. Oamenii nu ar trebui niciodată să înlocuiască Îndrumătorul ceresc cu un îndrumător pământesc, care este el însuşi doar o parte din uriașa țesătură a omenirii, ca și ei înșiși — limitat şi supus greșelilor.

Deseori găsim în caracterul uman contraste puternice de lumină şi întuneric. Singura siguranţă, pentru bărbaţii şi femeile cărora Dumnezeu le-a dat raţiune, este de a supune o ambiţie care este pământească. Și este important ca ei înşişi să simtă nevoia, ca Maria, de a alege partea mai bună, care nu va fi niciodată luată de la ei, stând la picioarele lui Isus şi învăţând de la El blândeţea şi umilința inimii, moartea față de eu, ca viaţa lor să poată fi ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Noi toţi avem nevoie şi trebuie să avem o religie curată, împrumutată de la nimeni altcineva decât de la Hristos Isus, izvorul harului ceresc. Apoi trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu privind la Dumnezeu, punându-ne încrederea în El şi păstrând adevărul într-o inima curată şi neîntinată, având acea credinţă care lucrează prin iubire şi care curăță sufletul. Adevărul, atunci când este practicat, este o călăuză. Hristos este adevărul. Trebuie să ne supunem Lui, singurul care este adevărul şi singurul care poate da inimii tulburate siguranță şi pace. Fiecărui membru al familiei umane, sigur pe sine, lăudăros sau fără speranță, Dumnezeu, Cel care cercetează inimile, îi spune: „Ştiu faptele tale.” Dumnezeu vorbeşte. „Îl cunosc.” Poate fi ipocrizie pe de o parte sau amăgire pe cealaltă parte. Dumnezeu vede şi ştie.

Dragul meu frate şi draga mea soră Baker, pe care vă iubesc în Domnul, El vă va călăuzi dacă vă veți pune încredere doar în El. – Scrisoarea 8, 1895 (către W.L.H. Baker şi soţia sa, lucrători nord-americani în Australia, scrisă probabil din Sunnyside, Cooranbong, N.S.W.)

White Estate,
Washington, D.C.

12 februarie 1975

Ei nu au înţeles greşit avertizările cu privire la folosirea darurilor spirituale. Ei au recunoscut că sfaturile din Spiritul Profetic ar fi lipsite de sens pentru cei care nu au înţeles doctrina biblică a darurilor spirituale, dar au folosit nestingherit sfaturile ca un ajutor pentru a-şi înţelege propria teologie.

Deoarece termin pregătirea pentru publicare a acestui manuscris, tocmai m-am întors în Statele Unite după o perioadă de slujire în străinătate, şi am fost privilegiat să văd o casetă video a unei discuţii anterioare dintre dr. Walter Martin şi dr. William Johnson în cadrul emisiunii lui Ankerberg. Am rămas cu două impresii distincte: în primul rând, am fost forțat să îmi reamintesc de principiul că dezbaterile sunt câştigate prin șiretlicuri, nu prin dovezi. Sper ca mai târziu să găsesc timp pentru a scrie mai multe despre acest subiect. În al doilea rând, am fost foarte întristat de spectacolul unui teolog care făcea atâta caz din întrebarea:

Crezi că Ellen White e infailibilă?

şi care cerea în mod repetat un răspuns.

Este posibil să existe un teolog oriunde în lume care să nu ştie că termenul infailibil poate fi aplicat în mod corespunzător numai lui Dumnezeu? Nici o fiinţă umană care a trăit vreodată pe acest pământ nu a fost infailibilă. Nici o fiinţă umană nu va fi vreodată infailibilă. Dacă vreun mesager inspirat din perioada Vechiului sau a Noului Testament era înfruntat cu întrebarea: „Eşti infailibil?”, ei puteau să răspundă doar: „Nu.” Iar a ne baza acceptarea sau respingerea mesajelor lor pe răspunsul lor la această întrebare ar însemna să stabilim un nou nivel de absurditate.

Întrebarea importantă şi relevantă este dacă profeţii Bibliei şi/sau Ellen White au spus adevărul atunci când au afirmat că Dumnezeu le-a dat informaţii pe care să le împărtăşească cu noi ceilalți. Eu cred că există suficiente dovezi pentru a demonstra că atât profeţii Bibliei, cât şi Ellen White au spus adevărul. Lăsați-i pe ceilalți, dacă doresc, să se confrunte cu întrebarea: „Ești infailibil?” Aş prefera să nu fiu implicat în asemenea absurdități.

Când eram un băiat în creştere, uneori tatăl meu îmi trimitea mesaje prin sora mea mai mare. În câteva ocazii am reacționat oarecum cu indiferență, adresându-i sorei mele întrebarea provocatoare: „Ești tu șefa?”

Ea s-a uitat la mine cu atenţie şi a spus: „Vom vedea asta.”

În acest fel am învăţat anumite lucruri: (1) tatăl meu nu a fost încântat de sugestia că, dacă ar avea să-mi spună ceva, ar trebui să-mi transmită mesajul în mod personal. Se pare că a simțit că era în limitele prerogativelor sale să folosească un mesager, dacă el a ales să facă acest lucru. (2) Tatăl meu a fost chiar mai puţin înțelegător cu întrebarea mea provocatoare față de mesager: „Ești tu șefa?” El avea un vorbă pentru asta. Spunea că doar unul care „face pe deșteptul” ridică astfel de probleme. El a descurajat cu tărie adresarea unor astfel de întrebări.

Am considerat că ar fi prudent să-i ascult sfatul.

De asemenea, consider că este prudent să ţin cont de ceea ce Dumnezeu alege să-mi spună printr-un mesager ales. Nu voi pune la îndoială dreptul Său de a folosi un mesager şi nici nu voi încerca să-L limitez în ceea ce privește subiectului mesajelor. Acestea sunt prerogativele Lui, nu ale mele. Şi cu siguranţă nu voi înfrunta mesagerul cu întrebarea celui care „face pe deșteptul” și cu totul nepotrivită: „Ești infailibil?”

Există întrebări valide care să fie adresate mesagerilor. Este potrivit să ne aşteptăm ca toți mesagerii care transmit mesaje importante să aibă acreditări, prin care sunt „certificați” pentru noi ca mesageri ai lui Dumnezeu. Acestea ar include: (1) lipsa de contradicţie cu alte mesaje ale mesagerilor certificați anterior; (2) curăția etică şi morală; (3) dovezi ale influenţelor supranaturale; (4) consecvența; (5) acurateţea previziunii, etc.

Lista ar putea fi extinsă, dar a devenit deja destul de restrictivă. Dintre mesagerii autoproclamați ai epocii noastre, dacă există, puțini ar putea îndeplini chiar şi aceste calificări.

Ellen White a putut şi a făcut acest lucru. Primii adventiști au fost preocupați mai întâi de acreditarea ei, de certificarea ei ca mesager al lui Dumnezeu. Când au fost convinși că era un mesager autentic, au acceptat cu recunoştinţă informaţiile pe care li le transmitea, văzând-o ca o lumină din lumea mai bună.

Ei nu au încercat, aşa cum ar face unii astăzi, să traseze o linie între chestiuni de credinţă şi chestiuni de procedură. Nici nu au îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu care ar putea fi subiectele despre care să le trimită informaţii şi despre care să nu le trimită. L-au lăsat pe El să decidă acest lucru.

Nici nu au născocit doctrine neplauzibile cu privire la gradele de inspiraţie sau de inspiraţie parţială care sfidează toate încercările de definire. Cum am putea citi un mesaj parţial inspirat? Ar trebui să privim paragrafele alternative ca fiind inspirate şi neinspirate? Sau propozițiile alternative, sau cuvintele alternative? Sunt toate cuvintele numerotate cu numere impare dintr-o frază cumva inspirate şi toate cuvintele numerotate cu numere pare neinspirate? Sau vice versa? Ar trebui să împărţim fiecare cuvânt cu o linie orizontală şi să privim partea de sus ca fiind inspirată şi partea de jos ca fiind neinspirată? Sau sunt acele părți ale mesajul care se potrivesc cu gândirea mea inspirate, iar celelalte părți neinspirate?

Nu am întâlnit încă o persoană care să fie în stare să formuleze o definiție rațională a inspiraţiei parţiale. Voi ați întâlnit?

Ellen White a dispreţuit, pe bună dreptate, toate aceste eforturi inutile. „Lucrarea aceasta ori este de la Dumnezeu, ori nu este,” a spus ea. „Mărturiile sunt ori ale Duhului lui Dumnezeu, ori ale diavolului.” (4M 230) Prin urmare, ea a exclus cu fermitate posibilitatea ca acestea să fie produsul propriei sale minți.

Pot să înţeleg faptul că diferite persoane inspirate pot primi misiuni diferite. Isaia nu a fost trimis la Ninive. Lui Ieremia nu i s-a încredințat sarcina de a construi o arcă. Lui Ellen White, precum și profeţiilor Gad şi Ido şi fiicelor evanghelistului Filip, (şi altora) nu li s-a încredințat sarcina de a adăuga părți la Biblie. Dar fiecare a avut propria misiune, şi în împlinirea acestei misiuni, fiecare s-a împărtășit în mod egal din darul inspiraţiei. Acest lucru pot să-l înţeleg. Inspiraţia parţială nu pot nici să o definesc, nici să o înţeleg.

Primii adventiști au acceptat instrucțiunile pe care Dumnezeu le-a trimis prin intermediul mesagerul ales si au beneficiat enorm prin folosirea acestora. Deci, și noi putem beneficia la fel. Probabil nu este doar o coincidenţă faptul că zonele lumii în care biserica noastră este cea mai slabă astăzi sunt, de asemenea, zonele în care mesajele lui Ellen White sunt cel mai puţin respectate. Primii adventiștii au tratat scrierile lui Ellen White cu mult respect.

Dar în vremurile noastre cerințele continue pentru studii superioare au adus schimbări. S-a apelat din ce în ce mai mult la gândirea teologică și din ce în ce mai puţin la sfaturile inspirate ale mesagerul ales al lui Dumnezeu pentru biserica rămăşiţei. Nu este neobişnuit astăzi, în sălile instituţiilor noastre de învăţământ superior, să auzim următorul protest:

Ellen White nu a fost un teolog!

Valabilitatea acestei declaraţii ar depinde, probabil, de definiţia cuvântului teolog.

Spunem că ea nu a fost un teolog, deoarece nu a urmat cursurile niciunui seminar teologic?

Nici Isus Hristos, nici apostolii sau profeţii nu au făcut acest lucru.

Pentru că nu a obținut nicio diplomă în teologie?

Nici Isus Hristos, nici apostolii sau profeţii nu au avut așa ceva.

Pentru că nu a discutat despre religie în termeni erudiți, abstracți sau filozofici?

Nici Isus Hristos, nici apostolii[1] sau profeţii nu au discutat în acest fel.

Pentru că nu a fost acceptată ca fiind unul dintre teologii din vremea ei?

Nici Isus Hristos, nici apostolii sau profeţii nu au fost acceptați.

Câți, am putea presupune, dintre cei care au scris Scripturile ar fi admişi de către teologii din timpurile moderne ca membri ai fraternității lor selecte?

Moise, Isaia, şi Pavel? Probabil. Daniel, Ioan? Posibil. Cu siguranţă nu Marcu. Probabil nu Matei sau Luca. Petru? Ei bine — poate da, poate nu. Amos, Osea, Ioel? Cred că glumiți.

Dar ei au spus adevărul despre Dumnezeu. La fel şi Ellen White. Înţelegerea ei cu privire la voinţa şi scopul lui Dumnezeu pentru poporul Său a fost neasemuită. Ea avea cunoştinţe profunde despre Scriptură.

În ceea ce mă priveşte, eu cred că Ellen White este cel mai bun teolog pe care lumea l-a avut după apostolului Pavel, pentru simplul motiv că ea este primul teolog inspirat pe care lumea l-a avut după apostolului Pavel. Calvin, Luther, Wesley, etc., au adus marile lor contribuţii, dar şi greşeli la fel de mari. Ea, cumva, a evitat erorile lor şi a dat mărturie numai pentru puritatea adevărului.

Un punct slab al compilaţiilor, cum ar fi aceasta, este faptul că sunt concise. Studentul care își va lua timp să examineze citatele prezentate aici, în contextul lor, va descoperi că acestea sunt susținute de sensul vast și profund al Scripturii. Opiniile hristologice ale lui Ellen White nu erau din afara Bibliei. Ele erau categoric înrădăcinate şi fundamentate în Scriptură.

Ea însăşi a fost avertizată, şi ne-a avertizat și pe noi, că

Chiar ultima amăgire a lui Satana va fi aceea de a face fără efect influenţa mărturiei Duhului lui Dumnezeu. — 1SA, p. 48

Invit studentul să compare cu declaraţia de mai sus folosirea scrierilor ei de către cei care promovează printre noi doctrinele calviniste şi să tragă propriile concluzii.

A fost o voce printre noi, iar această voce încă mai poate fi auzită, dacă nu chiar la fel de clar cum a fost odată. Dacă vrem să o ascultăm, această voce blândă şi persistentă încă ne mai poate conduce afară din pustia confuziei în care ne aflăm în prezent.

Natura lui Dumnezeu, a cărui Lege a fost încălcată, și natura lui Adam, călcătorul de Lege, se întâlnesc în Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. — Ms. 141, 1901

[1] Primii doisprezece apostoli. Îl exclud pe apostolul Pavel, care a fost educat la un nivel foarte înalt.

Este îndoielnic faptul că liderii adventiști de ziua a șaptea la nivel mondial pot trata corespunzător o problemă de această magnitudine, făcând declarația academică tradițională că suntem „incomodați” de concluziile la care a ajuns dr. Froom. Seriozitatea şi amploarea neînţelegerii care a fost creată ar părea să necesite un anunţ potrivit căruia, deși recunoaştem că dr. Froom şi tovarăşii săi au stabilit în faţa lumii o declaraţie pe care ei o considerau a fi corectă, totuși investigația şi cercetarea continue au arătat că nu pot fi susținute concluziile.

Ce ar trebui să spună dr. Martin lumii? Nu vom îndrăzni să vorbim în numele lui, dar se pare că un fel de declaraţie rectificativă este recomandată. Va continua apoi să-i numească din nou pe adventiștii de ziua a şaptea drept un „cult”? Această întrebare trebuie rezolvată în conştiinţa sa. Din partea mea, trebuie să mărturisesc că puterea mea de înţelegere nu este egală cu provocarea de a înţelege gândirea unui teolog care ar citi următoarele versete biblice şi apoi ar acuza membrii unui grup creştin, care doresc să le accepte aşa cum sunt scrise, fără rectificare, drept un cult. (Sublinierea din toate citatele îmi aparține.)

Despre Fiul său Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost născut conform cărnii din sămânța lui David. – Romani 1:3

[…] Dumnezeu, trimițând pe propriul Său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase […] – Romani 8:3

Fiindcă deopotrivă cel ce sfințește și cei sfințiți, sunt toți dintr-unul; din care cauză, nu Se rușinează să îi numească frați. – Evrei 2:11

Fiindcă, după cum copiii sunt părtași cărnii și sângelui, în același fel și El S-a împărtășit din aceleași […] – Versetul 14

[…] a luat asupra Lui sămânța lui Avraam. – Versetul 16

De aceea în toate I Se cuvenea a fi făcut asemenea fraților Săi […]  – Versetul 17

Fiindcă nu avem un Mare Preot care nu poate să simtă compasiune pentru neputințele noastre, ci în toate a fost ispitit asemenea nouă […] – Evrei 4:15

[…] a fost făcut în asemănarea oamenilor. – Filipeni 2:7

Cei care se întreabă dacă exprimarea lui Pavel din Romani 8:3, în asemănarea cărnii păcătoase, ar putea însemna doar o asemănare aparentă şi nu o asemănare reală, ar trebui să cântărească cu atenţie rezultatele aplicării consecvente a principiului interpretativ la Filipeni 2:7. Biserica s-a confruntat cu această întrebare în controversele hristologice din secolelor timpurii ale erei creştine şi, în final, a respins cu fermitate ideea de asemănare aparentă, dar nu reală, ca fiind o hristologie defectuoasă, rezultând dintr-o înţelegere greşită a cuvântului „asemănarea” a lui Pavel şi nefiind compatibilă cu adevărata credinţă creştină. Ar trebui să acceptăm cu recunoştinţă principiul lor interpretativ, că cuvântul grecesc homoioma al lui Pavel înseamnă o asemănare reală şi nu doar una aparentă, aşa cum vedem în Filipeni 2:7, și apoi să respingem acelaşi principiu când privim în Romani 8:3?

Concluzia că aceste versete pot fi înţelese în mod corespunzător ca însemnând că Hristos a venit pe pământ în natura omului căzut, mai degrabă decât în natura lui Adam înainte de cădere, nu mi se pare a fi o concluzie absurdă, cu atât mai puţin una cultică. Dar trebuie să trăiesc cu conştiinţa mea şi să-i las pe alţii să trăiască cu a lor.

Şi ce ar trebui să spună lumii actuala generaţie de adventiști de ziua a şaptea? Am putea evita responsabilitatea directă și primară, subliniind faptul că nu am luat parte la discuţiile şi concluziile iniţiale. Dar care este responsabilitatea noastră acum?

Cu riscul de a-i ofensa pe cititorii neadventiști ai acestei lucrări, aş dori să vă prezint o ilustraţie care cred că va fi plină de înțeles pentru cititorii mei adventiști. Când noi, adventiștii, discutăm despre înţelegerea noastră cu privire la Sabat cu neadventiștii, una dintre întrebările care va fi foarte probabil adresată este următoarea:

Cum rămâne cu bunicul meu (sau bunica, tatăl, mama, etc.)?
El (ea) a fost un (o) creștin(ă) sincer(ă), dar nu a păzit Sabatul.
Cum rămâne cu el (ea)?

De nenumărate ori am răspuns la întrebare cu o ilustrație care este foarte veche, dar încă eficientă. Sună cam aşa:

Să presupunem că bunicul tău avea un magazin de ţară şi că pe tejghea avea un semn pentru măsurarea metrilor de stofă. El a vândut mulţi metri în conformitate cu această măsură timp de douăzeci de ani. Apoi tu moştenești magazinul şi vinzi metri de stofă, în acelaşi fel, timp de încă zece ani. Dar, într-o zi, o clientă se întoarce la magazin şi se plânge că metrul de stofă pe care l-a cumpărat de la tine era de numai 98 de cm lungime, nu de 100.

Eşti indignat. Precizezi, cu patos, că bunicul tău a vândut mulți metri în conformitate cu acest semn timp de douăzeci de ani, iar tu timp de zece ani, și că nimeni nu a făcut vreodată o astfel de plângere până acum. Clienta ta răspunde că nu contestă integritatea morală a bunicului tău sau a ta, dar ar aprecia dacă ai verifica măsura de pe tejghea.

Dintr-o altă parte a magazinului procuri o riglă, o pui pe tejghea şi ai un şoc. E adevărat. Măsura de „un metru” este de numai 98 cm lungime! Tâmplarul care a montat tejgheaua pare să fi făcut o greşeală. Aşa că acum întrebăm:

Bunicul tău a fost vinovat? Nu. N-a ştiut.
Ai fost tu vinovat? Nu. N-ai ştiut.
Dar acum, care este responsabilitatea ta?
Cât de mulți metri de 98 cm poți vinde fără a fi vinovat?

Răspunsul evident vine întotdeauna rapid. Niciunul. Nici un singur metru.

După cum văd eu, responsabilităţile actualei comunităţi academice adventiste de ziua a şaptea sunt următoarele:

1. Verificarea constatărilor prezentei lucrări. Concluziile unei persoane nu ar trebui să fie acceptate din oficiu, chiar dacă acestea sunt concluziile mele, ca nu cumva să riscăm să repetăm aceeaşi experienţă regretabilă cu care ne confruntăm acum. Pentru a facilita acest lucru, am fost atent să includ numărul coloanelor din revistă în documentaţia mea. Consider că procesul de verificare poate fi realizat într-un timp relativ scurt.
2. Atunci când aceste constatări au fost verificate, o declaraţie rectificativă corespunzătoare ar trebui să fie prezentată lumii.
3. Un proces extins de reeducare în cadrul Bisericii Adventiste ar trebui întreprins fără întârziere. Dimensiunile acestei probleme sunt indicate de faptul că declaraţia eronată a fost inițial pregătită şi publicată de profesori de seminar, şi că ei şi succesorii lor au prezentat-o studenţilor care acum predau în colegiile adventiste de ziua a şaptea şi predică în Bisericile Adventiste de Ziua a Şaptea. În acest mod, confuzia a fost amplificată. Totuşi, cred că o rectificare adecvată ar putea fi făcută într-un timp relativ scurt. A fost nevoie de aproape treizeci de ani pentru ca situaţia să atingă actualul grad de tensiune. Mă îndoiesc că ar fi nevoie de mai mult de un an sau doi pentru a îndrepta problema. Membrii bisericii noastre, vorbind la modul general, nu au fost implicați în această neînţelegere în măsura în care au fost seminariile şi colegiile noastre.

Însă va fi necesar să ne adresăm o întrebare copleșitoare: Suntem în stare să recunoaștem că s-a făcut o greşeală? Natura umană se ferește de o astfel de responsabilitate.

Să ne gândim, în timp ce luptăm cu această întrebare, la exemplul unora dintre conducătorii evrei din vremea lui Hristos. Conform analizei lui Ellen White, la început, ei au respins povestea păstorilor despre naşterea lui Isus din convingere, crezând că acest lucru nu ar putea fi adevărat. Dar evenimentele ulterioare i-au convins că trebuie să fie adevărat. Cu toate acestea, mai degrabă decât să se umilească admițând faptul că au greșit, au ales să-L răstignească pe Hristos. Atât de departe pot merge fiinţele umane pentru a-și proteja reputaţia.

Suntem în stare să admitem o greșeală?

Mai gândeşte-te, frate învățat, frate profesor, frate pastor.
Gândeşte-te bine.

Notă specială pentru membrii bisericii

Dacă voi, care sunteţi membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, sunteţi convinşi, ca şi mine, că situaţia din faţa noastră trebuie corectată, vă rog să vă gândiți împreună cu mine la maniera în care corectarea poate fi realizată.

Ne putem aştepta ca administratorii noştri să preia inițiativa? Nu chiar. Ei sunt ca un călăreț care intră în arena circului, stând cu câte un picior pe spatele a doi cai diferiți. Fireşte, preocuparea lor principală este ca cei doi caii să rămână unul lângă celălalt. Ar fi foarte dificil pentru ei să iniţieze o acţiune pe care ar vedea-o ca un potenţial pericol pentru unitatea bisericii.

Pastorii bisericii noastre? Ei se află între ciocan și nicovală. Chiar dacă s-ar putea să fie convinși de dovezi că este necesar să se facă o corectare, ei ştiu, de asemenea, că, dacă încearcă să iniţieze o schimbare fără sprijinul administrației, vor fi stigmatizați drept „controversați” şi „dezbinători,” iar acest lucru poate însemna sinucidere profesională.

Profesorii noştri? Dintre toţi lucrătorii bisericii noastre, ei sunt cei mai profund implicați în această problemă. Eroarea le-a fost transmisă prin canale academice, aparent cu ştampila aprobării denominaționale. Ei au transmis-o studenților lor. Administratorii şi pastorii ar putea să stea deoparte de această problemă, dar profesorii nu pot. Studenţii lor pun întrebări la care trebuie să răspundă, şi astfel ei au făcut publice şi au scris declaraţii în apărarea cărții Questions on Doctrine. Ar fi foarte jenant pentru ei să se retragă acum din aceste poziţii.

Cine a mai rămas?

Voi.

Voi aveți libertate de acţiune. Nu sunteţi îngrădiți de restricţiile organizaţionale care limitează libertatea lucrătorilor bisericii noastre. Speranţa mea este în voi. Organizaţia noastră este una democratică şi ar trebui să încercăm cu toții să acționăm împreună.

În timp ce scriu aceste cuvinte (martie 1986), oamenii din Filipine tocmai au oferit lumii un exemplu impresionant cu privire la ceea ce poate fi realizat de o opinie publică stârnită. Nu mă înţelegeți greşit. Eu nu insinuez ca cineva să iasă în stradă sau să facă propagandă pentru o schimbare în conducere. Aceste metode sunt pentru lume, nu pentru biserică. Iar schimbarea conducătorilor în acest moment nu ar realiza prea mult. Puţini administratori, dacă există vreunul, ar fi dispuşi să meargă înaintea poporului lor cu o problemă de acest gen.

Atunci, ce putem face?

Educați, educați, educați. (5M 590). Dovezile sunt clare. Argumentele nu sunt necesare. Nici un învățat nu ar îndrăzni să apere neregularităţile procedurale din declaraţia despre natura umană a lui Isus din Questions on Doctrine, iar însemnările istoriei nu pot fi tăgăduite. Problema noastră este pur şi simplu faptul că nu am știut aceste lucruri. Ne-am concentrat atenţia asupra gândirii lui Calvin şi a lui Luther şi am neglijat propria noastră istorie teologică.

Şi te rog, fratele meu, nu suspecta faptul că problema din faţa noastră este o lipsă de integritate sau de sinceritate. În primăvara anului 1985, un pastor adventist din Australia a vorbit în capela seminarului din Filipine, unde predam. Un student l-a întrebat ce învață pastorii adventiști din Australia despre natura lui Hristos. În timp ce îi ascultam răspunsul, mi-am dat seama că, dacă mi-ar fi fost adresată mie aceeaşi întrebare acum zece ani, aș fi dat exact acelaşi răspuns pe care acest pastor l-a dat. De fapt, el a spus:

Dacă vrei să ştiţi ce învățăm despre natura lui Hristos, studiază Questions on Doctrine.

Acum zece ani aş fi dat exact acelaşi răspuns.

Lucrul pe care încerc să îl stabilesc este următorul: în măsura în care sunt capabil să judec, nu eram mai puţin serios şi sincer acum zece ani decât sunt astăzi. Problema mea nu a fost lipsa de sinceritate, ci lipsa de informaţii. Nu mi s-a dat nicio ocazie să examinez probele. Cred că acelaşi lucru este valabil şi pentru majoritatea colegilor mei lucrători din Biserica Adventistă. Să nu suspectăm, cu atât mai puţin să acuzăm, pe cineva de fățărnicie. După ce am încheiat patruzeci de ani de slujire în cadrul Bisericii Adventiste, voi declara, aici, cu convingere că eu îi consider pe „lucrătorii” Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea ca fiind printre cele mai sincere și mai devotate persoane care se găsesc pe fața pământului în ziua de azi. Am socotit un privilegiu să trăiesc şi să lucrez printre ei.

Deci, să educăm, să educăm, să educăm. Lăsați dovezile să vorbească singure. Încercați să evitați disputele. După ce ați terminat de citit această carte, dați-o și altcuiva să o citească. Oferiți-o pastorului vostru şi lăsați-l să ştie câţi dintre frații voștri, membri ai bisericii, sunt la fel de îngrijoraţi ca voi despre curăția credinţei noastre. Lăsați dovezile să acționeze asemenea unui aluat dospit în biserica noastră din întreaga lume. Când suficienți oameni au văzut dovezile, putem fi siguri că se va face ceea ce trebuie. Nu trebuie să avem nicio îndoială în această privinţă.

Sunt optimist în legătură cu acest lucru. Cred că biserica noastră îşi va corecta cursul şi va continua să-şi îndeplinească destinul rânduit de Dumnezeu. Am avut cutezanţa de a prezice că vor fi cel puţin o sută de milioane de adventiști de ziua a șaptea care Îl vor aştepta pe Domnul nostru, atunci când va reveni. Dar aceasta este un alt subiect.

CURAJ ÎN DOMNUL!

1. Donald Grey Barnhouse, editor la Eternity, o revistă pentru pastorii evanghelici protestanţi, colaborează cu un tânăr învățat, Walter Martin, care studiază „cultele” americane. Unele dintre constatările lui Martin sunt tipărite în revista Eternity.
2. Dr. Barnhouse rostește o predică la radio, care este ascultată de către un pastor adventist de ziua a șaptea, T.E. Unruh. Unruh îi scrie lui Barnhouse o scrisoare de apreciere.
3. Reamintindu-i-se, prin intermediul scrisorii, de existența adventiștilor de ziua a șaptea, Barnhouse îi sugerează lui Martin că acest grup ar trebui să fie următorul subiect al investigațiilor sale.
4. Martin îi abordează pe conducătorii adventiști de ziua a șaptea la nivel mondial din Washington, D.C. şi solicită cooperarea lor. După o anumită ezitare, solicitarea este acceptată.
5. O serie extinsă de conversaţii şi comparaţii de opinii între Martin şi un mic grup de adventiști au dus, în cele din urmă, la concluzia că adventiștii de ziua a şaptea nu sunt un „cult.”
6. Una dintre influenţele majore care a condus la această concluzie este asigurarea din partea grupul adventist că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în afară de o minoritate slab informată, a crezut întotdeauna, ca Martin şi colegii săi evanghelici, că Domnul Isus Hristos a venit pe acest pământ în natura lui Adam înainte de cădere. Dovezile oferite lui Martin se bazau pe documentul pe care l-am examinat în Secţiunea a patra şi l-am găsit a fi extrem de eronat.

Cum s-a putut întâmpla acest lucru?

Să ne impunem cu hotărâre să analizăm, fără eschivare, toate posibilităţile:

1. Atât grupul adventist cât şi Walter Martin erau deopotrivă persoane necinstite care colaborau în mod deliberat la amăgirea lumii.

Acest lucru ar fi contrar a tot ceea ce știm despre ei. Activitatea lui Walter Martin nu ar oferi sprijin nici unei astfel de acuzaţii. Iar aceia dintre noi care sunt familiarizaţi cu devotamentul de lungă durată al adventistului faţă de cauza lui Hristos, găsesc această concluzie absolut inacceptabilă. Am putea sublinia în această privință (deşi unii, învinovățind coluziunea, ar putea respinge această dovadă) că, până în ziua de azi Martin a rămas convins de sinceritatea şi integritatea adventiștilor, aşa cum ei au rămas convinşi de ale lui.

2. Ori adventiștii au fost nesinceri, iar Martin a fost sincer; ori Martin a fost nesincer, iar adventiștii au fost sinceri.

Aici trebuie să recunoaştem că păşim pe un teren minat. Resentimentele care mocnesc din ultimele decenii sunt susceptibile de a izbucni în noi explozii, întrucât persoane din ambele părţi rezolvă problema potrivit cu concepţiile lor anterioare şi/sau greşite.

Suntem obligaţi să recunoaştem că atât comunitatea adventistă de ziua a şaptea, cât şi comunitatea protestantă evanghelică, s-au privit mult timp cu mare neîncredere şi ar putea fi în siguranţă să descriem acest lucru ca pe o subestimare remarcabilă a acestei lucrări. Putem, fără ezitare, să privim în față dovezile? Mulți protestanți evanghelici i-au considerat mult timp nesinceri pe adventiștii de ziua a șaptea, din motive pe care îi voi lăsa să le furnizeze (negarantând corectitudinea lor). Şi din partea lor, mulţi adventiști de ziua a şaptea i-au privit mult timp pe protestanții evanghelici drept nesinceri, din motive pe care pot să le furnizez. Am un sertar plin de lucrări, broșuri şi cărţi care au fost scrise şi distribuite de către evanghelici despre adventiști, care sunt literalmente pline cu relatări false și grosolane ale faptelor, neexceptând afirmaţia înfiorător de falsă că noi, adventiștii de ziua a şaptea, credem că Satana este Mântuitorul nostru.

Este îndoielnic faptul că va fi posibilă o cercetare logică cu privire la natura problemei din faţa noastră, dacă vom permite ca aceste neînţelegeri şi prejudecăţi învechite să fie reînviate. Şi nu trebuie să recunoaștem că întrebările cu privire la sinceritatea şi integritatea inimilor omenești sunt în mare măsură dincolo de judecata omenească? Și nu ar fi mai bine dacă ne-am preocupa de lucrarea mâinilor omenești şi am lăsa judecata inimilor omenești Domnului? Am putea lua în considerare în acest moment sfatul scriitorului adventist, F.D. Nichol, care ne-a cerut să ne reamintim că oamenii pot susține cu sinceritate declarații absurde; şi sfatul lui Ellen White, care ne-a îndemnat ca întotdeauna să admitem că cei care nu sunt de acord cu noi sunt sinceri în convingerile lor. A treia posibilitate ar fi aceasta:

3. Membrii grupului adventist nu au fost atât de bine informaţi despre istoria bisericii lor, pe cât ar fi trebuit să fie, iar Walter Martin nu a fost atât de atent la examinarea surselor primare, pe cât ar fi
trebuit să fie.

Aceasta pare a fi cea mai acceptabilă şi mai solidă explicaţie a ceea ce s-a întâmplat. Pe măsură ce analizăm rolul jucat de grupul adventist, descoperim că termenul plural nu este deloc adecvat.

Devine din ce în ce mai clar că clasificarea probelor a fost realizată de o singură persoană, dr. L.E. Froom, și că ceilalți pur și simplu au făcut cunoscute concluziile sale lui Martin și întregii lumi. Explicaţia lor ar putea fi aceea că, din cauza responsabilităţilor grele pe care le purtau, nu au avut timp pentru activităţi ample de cercetare. În orice caz, lipseau în mod evident verificări eficiente şi reverificări privind descoperirea, selectarea şi clasificarea informațiilor.

Este la fel de evident că dr. Froom nu a devenit tot atât de expert în teologia istorică a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, precum în teologia istorică europeană. Și apoi, el putea să aducă drept argument faptul că cercetarea masivă pe care o făcea în teologia istorică europeană, care a dus la lucrările sale monumentale, The Prophetic Faith Of Our Fathers și The Conditionalist Faith Of Our Fathers, i-a lăsat timp prea puțin timp pentru o examinare detaliată a însemnărilor istorice adventiste de ziua a șaptea.

Astfel, câteva elemente care au ieșit la lumină au fost rapid redactate într-o declaraţie care nu reflectă o conştientizare a totalității dovezilor existente.

Cât despre dr. Martin, nu pare că acesta a făcut o examinare personală suficient de atentă a surselor primare relevante, sau că atitudinea critică corespunzătoare, pe care un învățat atent trebuie să şi-o asume faţă de toate clasificările probelor, a funcţionat în acest caz. Ne amintim că declaraţia prezentată de Froom şi de tovarăşii săi a fost în întregime de natură istorică şi a fost compusă în întregime din interpretări ale declaraţiilor lui Ellen White. S-ar părea că, dacă dr. Martin ar fi examinat în mod sistematic aceste declarații în contextul lor original, cu siguranţă ar fi avut îndoieli cu privire la neregularităţile procedurale. Iar dacă ar fi analizat în profunzime toate declaraţiile despre natura umană a lui Isus pe care Ellen White le publicase în cărţi şi articole din reviste, el nu ar fi putut să evite concluzia că ea a crezut, cu mare convingere, că Isus Hristos a venit pe acest pământ în natura umană a omului căzut, şi categoric nu în natura lui Adam înainte de cădere.

În elaborarea acestei concluzii, nu trebuie să criticăm motivele nimănui. Dacă adventiștii au fost motivaţi de dorinţa de a îmbunătăţi relaţiile dintre Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi alte biserici, nu i-am putea învinovăţi pentru aceasta. Şi dacă Walter Martin a fost motivat de dorinţa de a îndrepta Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea către poziţii teologice pe care el le considera a fi corecte, nu l-am putea învinovăţi pentru acest lucru. Dar, bineînțeles, nu este nici absurd, nici necreştinesc să insistăm ca acuratețea istorică să nu fie compromisă în niciun fel în căutarea acestor obiective. În opinia mea, atât adventiștii, cât şi Walter Martin ar fi trebuit să fie mai atenţi în ceea ce privește acurateţea istorică.

Acest lucru ne lasă cu întrebarea: Cum au ajuns concluziile eronate ale acestui mic grup să fie acceptate de către adventiști?

S-ar părea că răspunsul poate fi dat într-un singur cuvânt: autoritate. Au existat mai multe forțe care au acționat în această situaţie.

Atitudinile împotriva autorității și instituției din anii 1960 nu apăruseră încă în viaţa americană în anii 1950. Respectul pentru autoritate în toate domeniile a fost mult mai comun decât acum.

Majoritatea pastorilor adventiști de ziua a şaptea la acel moment nu erau instruiți într-un seminar sau o școală postuniversitară, ci plecau în misiune imediat după absolvirea colegiului, cu specializare în religie.

Materialele sursă necesare pentru o analiză istorică a opiniilor hristologice ale Bisericii Adventiste şi ale lui Ellen White erau disponibile numai la sediul central al bisericii din Washington, D.C. Acestea nu fuseseră distribuite în bibliotecile din întreaga lume (prin microfilm), așa cum sunt acum.

Cei care au avut întrebări, întrucât unii aveau, s-au trezit privind pe cele două țevi ale puștii autorității. Cu ce drept ar îndrăzni ei să nu fie de acord cu învățații de frunte ai bisericii lor? Şi cu ce drept ar îndrăzni ei să nu fie de acord cu dr. Walter Martin, ale cărui calificări academice au fost prezentate ca fiind impecabile?

Deci, atunci când cartea Questions on Doctrine a fost publicată de către o editură adventistă de ziua a șaptea în 1957, susţinută de un program de publicitate foarte puternic în revistele adventiste, prezumtiv aprobată de către mulţi lideri de opinie adventiști de ziua a şaptea şi purtând ştampila de aprobare a conducătorilor Conferinţei Generale, ce pastor sau profesor adventist ar îndrăzni să ridice obiecţii?

(Au existat foarte puţine persoane bine informate cu privire la acest subiect, inclusiv un învățat adventist competent, pe nume M.L. Andreasen, care au ridicat obiecţii. Ei au fost tratați cu fermitate, dacă nu chiar cu cruzime, ca fiind persoane care produc probleme și care au încălcat principiile de ordine ale bisericii. Alţii, fără îndoială, au considerat experienţa lor o lecţie instructivă.) Iar când cartea doctorului Martin, The Truth About Seventh-day Adventists, a fost publicată de editura Zondervan (1960) şi susţinută de recomandările sale academice impresionante, cine și-ar fi imaginat că un astfel de document teribil de incorect, ca cel pe care l-am examinat, ar fi putut supravieţuit verificării sale profesionale?

Dr. Martin însuşi relatează că, atunci când editorii de la editura Zondervan și-au exprimat îndoielile cu privire la manuscrisul său, el le-a calmat temerile prin afirmarea autorităţii sale academice, mai degrabă decât prin prezentarea probelor.[1] Privind acum asupra acestei situații, ar părea că ar fi fost mai bine pentru biserică şi pentru lume dacă editorii de la Zondervan ar fi insistat cu încăpăţânare să examineze probele.

[1] Adventist Currents, iulie 1983, pagina 19.

Johnson, Harry. The Humanity of the Saviour. Epworth Press, London, 1962.

Review and Herald. Review and Herald Publishing Association, Washington, D.C.

Studiile Școlii de Sabat. Trimestrul al doilea, 1909; primul trimestru, 1913

Schaff, Phillip. Creeds of Christendom. Baker, Grand Rapids, 1977.

Signs of the Times. Pacific Press Publishing Association, Mountain View, California.

Smith, Uriah. Looking Unto Jesus. Review and Herald Publishing Association, Battle Creek, Michigan, 1897.

White, Ellen G. Christ’s Object Lessons (Parabolele Domnului Hristos). Review and Herald Publishing Association, Washington, D.C., 1941.

White, Ellen G. The Great Controversy Between Christ and Satan (Tragedia veacurilor). Pacific Press Publishing Association, Mountain View, California, 1911.

White, Ellen G. Selected Messages (Solii alese), 2 volume. Review and Herald Publishing Association, Washington, D.C., 1958.

White, Ellen G. Testimonies for the Church (Mărturii pentru comunitate), 9 volume. Pacific Press Publishing Association, Mountain View, California, 1938.

Această învăţătură calvinistă a fost acceptată de unii şi respinsă de alţii. Tensiunea a crescut până când, la celebra conferinţă Glacier View din Colorado din 1979, potrivit unor rapoarte, conducătorii bisericii au respins învăţătura; sau, potrivit altor rapoarte, oarecum au ocolit-o în timp ce apărau doctrina sanctuarului.

În orice caz, astăzi există un număr semnificativ de pastori adventiști de ziua a şaptea care sunt îngrijoraţi şi care se simt stânjeniţi faţă de întreaga situaţie.

Ei suferă din cauza tensiunii produse de solicitarea de a îmbrăţişa două propuneri care se exclud reciproc.

1. Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere. Prin urmare, El a fost scutit de toate aceste slăbiciuni, tendinţe, neputinţe ereditare, etc., cu care noi trebuie să ne luptăm pentru a trăi fără să păcătuim.
2. Totuși, El a fost ispitit în toate lucrurile asemenea nouă şi ne-a dat un exemplu pe care ar trebui să-l imităm, trăind fără păcat aşa cum a trăit El.

Contradicţia evidentă în aceste două propuneri incompatibile poate fi văzută cel mai bine examinând o descriere a neputinţelor pe care noi le avem, potrivit acestei concepţii, şi pe care Hristos nu le-a avut.

Descrierea omului:

Această stare de păcat în care se nasc toţi oamenii este […] o dispoziţie moştenită spre păcat […] (Actul păcatului izvorăște din această dispoziţie) […] Păcatul real din partea omului este expresia naturală a acestei înstrăinări […] Noi venim pe lume ca o specie depravată […] În ceea ce-i priveşte pe toţi ceilalţi oameni (cu excepţia lui Hristos), ei se nasc fără Dumnezeu […] Condiţia specifică în care Adam i-a adus pe toţi oamenii, este păcatul originar […] Natura noastră este una decăzută. Această decădere implică toate dorinţele şi slăbiciunile noastre.

Descrierea lui Hristos:

Legătura dintre toţi ceilalţi oameni și Adam a generat în ei o natură umană decăzută, cu tendinţe spre păcat. Hristos este singura excepţie […] Dorinţele, înclinaţiile şi răspunsurile Sale au fost în mod spontan şi instantaneu pozitive faţă de neprihănire şi în mod automat negative faţă de păcat. Nu era nimic în El care să reacţioneze la păcat […][1]

A-l descrie astfel pe om, prin contrast cu Hristos, şi totuşi a susţine că Hristos nu a avut nici un avantaj faţă de noi este vădit ridicol. Cine dintre noi nu ar schimba cu bucurie natura sa cu o natură care este în mod spontan şi instantaneu pozitivă faţă de neprihănire şi în mod automat negativă faţă de păcat? A susţine că o persoană cu o astfel de natură a fost ispitită în toate lucrurile, așa cum suntem noi ispitiţi, este absurd.

Ceva trebuie să cedeze. Fie părerea că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere trebuie să rămână legată de corolarul său logic, că El a fost atât de diferit de noi încât noi nu ne putem aștepta să biruim așa cum El a biruit; fie părerea că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut trebuie să rămână legată de corolarul său logic că putem birui, folosind aceleaşi metode pe care El le-a folosit (credinţă, încredere, dependenţă de Dumnezeu), așa cum El a biruit.

A îmbina aceste două opinii înseamnă a crea o tensiune logică care, mai devreme sau mai târziu, va deveni insuportabilă.

Conferinţa de la Glacier View nu a rezolvat câtuși de puţin problema. Atâta timp cât seminariile şi colegiile noastre continuă să înveţe că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere, vom continua să vedem un număr tot mai mare de pastori şi membri adventiști abandonând credinţa istorică a Bisericii Adventiste şi îmbrăţişând doctrina calvinismului modern, conform căruia nu este posibil, prin niciun mijloc, ca omul să biruiască.

Trebuie să recunoaştem cinstit că, întrucâtva, calvinismul istoric a fost diferit de calvinismul modern în învăţătura sa cu privire la acest subiect. În celebra Confesiune de la Westminster din 1647, o mărturisire de credinţă considerată pe scară largă ca fiind cea mai cuprinzătoare şi mai valoroasă dintre confesiunile calviniste timpurii şi din care au fost preluate, de către alte crezuri, porţiuni considerabile, există o secţiune despre Legea lui Dumnezeu în care citim:

VII. Niciuna din utilizările Legii mai sus menţionate nu este în contradicţie cu harul Evangheliei, ci se supune în mod minunat acestuia; Duhul lui Hristos supunând şi permiţând voinţei omului să facă nesilit şi cu bucurie ceea ce voia lui Dumnezeu, descoperită în Lege, cere să fie făcut.[2] (Sublinierea îmi aparţine)

Cu toate acestea, modificări ale acestei opinii au apărut la începutul anilor de după Reformă şi au constituit motivul multor neînţelegeri între protestanţi. Arminius din Olanda a fost printre primii adversari proeminenţi ai teologiei „numai prin îndreptăţire” a calvinismului modificat, de unde termenul de „teologie arminiană,” care este folosit de către învăţaţi pentru a descrie şcoala de gândire care s-a opus „teologiei calviniste.”

A discuta corespunzător opiniile diferite ale celor două şcoli teologice ar necesita o altă carte, cel puţin la fel de voluminoasă ca aceasta, însă poate că un scurt rezumat ar fi de ajutor.

Școala de gândire calvinistă privește înapoi la Augustin pentru unele dintre principalele sale presupoziţii, şi la Calvin şi Luther din perioada Reformei. (Trebuie reamintit faptul că Luther a fost la fel de strict devotat doctrinei predestinării așa cum a fost Calvin, deşi numele lui Calvin este, de obicei, asociat în timpul nostru cu această doctrină.) Şcoala calvinistă a fost reprezentată, încă din timpul Reformei (în general vorbind), de către anglicani, reformaţi, prezbiterieni, unele Biserici Congregaţionaliste şi Baptiste. În zilele noastre, probabil cei mai mulţi dintre acești creştini care se numesc evanghelici ar prefera să fie consideraţi mai degrabă calviniști în teologia lor, decât arminieni.

Şcoala arminiană privește înapoi la anabaptiști pentru multe dintre presupoziţiile sale şi la Erasmus, Zwingli şi Arminius din perioada Reformei. De atunci încoace, a fost reprezentată de către metodiști, unele Biserici Congregaţionaliste și Baptiste, şi de către Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

Rezumatul care urmează este inevitabil mult simplificat, de dragul conciziei, şi nu descrie nuanţele diferenţei din cadrul şcolilor de gândire, cum ar fi diferitele concepte despre predestinare în rândul calviniștilor sau de sfinţire în rândul arminienilor, dar este o clasificare aproximativă şi generală.

Caracteristicile generale ale teologiei calviniste:

1. Predestinarea absolută
2. Păcatul originar fiind definit ca vină și slăbiciune moștenite
3. Omul nu are liber arbitru
4. Hristos a venit în natura lui Adam înainte de cădere
5. Accentul pus pe Hristos ca înlocuitor al nostru
6. Omul nu poate înceta a păcătui prin niciun mijloc
7. „Numai îndreptăţirea” îl mântuiește pe om. Sfinţirea ca rod al îndreptăţirii este bună, dar nu este necesară pentru mântuire.
8. Sfinţirea instantanee are loc la venirea lui Hristos.

Caracteristicile generale ale teologiei arminiene:

1. Predestinarea condiţionată
2. Păcatul originar fiind definit numai ca slăbiciune moștenită
3. Omul are liber arbitru
4. Hristos a venit în natura omului decăzut
5. Accentul pus pe Hristos ca exemplu și înlocuitor al nostru
6. Omul poate înceta a păcătui prin puterea lui Hristos
7. „Numai îndreptăţirea” nu îl mântuiește pe om. Sfinţirea ca rod al îndreptăţirii este necesară pentru mântuire.
8. Sfinţirea instantanee nu are loc niciodată.

Fiecăruia dintre aceste două sisteme teologice trebuie să i se atribuie consecvenţă logică și intrinsecă, ceea ce înseamnă că propunerile din cadrul fiecărui sistem sunt logic compatibile cu presupoziţiile de bază ale acelui sistem. Dar ar fi extrem de dificil să pătrundem în vreunul din cele două sisteme pentru a scoate o doctrină izolată şi a o integra în celălalt sistem. A face acest lucru, înseamnă a crea tot felul de probleme de incompatibilitate logică şi de contradicţie.

Însă aceasta este ceea ce mai mulţi adventiști de ziua a şaptea încearcă să facă în momentul de faţă.

Atrași de posibilitatea atrăgătoare de a obţine o mai bună acceptare din partea bisericilor evanghelice sau de conceptul tentant al mântuirii în păcat, ei au încercat să scoată propoziţia numărul patru — că Hristos a venit pe pământ în natura lui Adam înainte de cădere — din sistemul calvinist şi să o integreze în sistemul adventist de ziua a şaptea (arminian). Rezultatele au variat de la confuzie la haos.

În spaţiul limitat pe care îl putem acorda aici acestui subiect, să comparăm ultimul punct.

Calvinist – evanghelic

8. Sfinţirea instantanee are loc la venirea lui Hristos.

Arminian – adventist

8. Sfinţirea instantanee nu are loc niciodată.

Este evident că metoda prin care ar putea avea loc sfinţirea instantanee ar trebui să fie manevrare, adică ceva mecanic sau fizic care trece peste slăbiciunea umană şi voinţa omului. Dacă un om a păcătuit până la un anumit moment în timp şi dacă la momentul respectiv Dumnezeu îi face ceva care îl determină pe loc să nu mai păcătuiască niciodată, acest lucru nu poate fi numit nici îndreptăţire, nici sfinţire. Termenul potrivit ar fi manevrare — o procedură, să spunem, în care Dumnezeu ia şurubelniţa cerească din lada Sa cu scule, o introduce în urechea credinciosului şi face o ajustare, zicând:

Gata, dragul meu. Tu nu vei mai păcătui niciodată!

Această „mântuire de tip şurubelniţă” ar putea să nu fie ofensatoare pentru calvinistul care crede că oricum omul nu are liber arbitru. Astfel că toate experienţele sale cu privire la mântuire sunt predeterminate de voinţa lui Dumnezeu, care pur şi simplu nu ţine seama de voinţa omului, şi ar putea fi clasificate drept manevrări. Însă cum ar putea fi îmbinată această „mântuire de tip şurubelniţă” cu principiul liberului arbitru al teologiei armi­nian-adventiste? Potrivit lui Ellen White, o astfel de îmbinare de idei este imposibilă.

Când va veni Hristos, El nu va schimba caracterul nici unei persoane. – 4M 429

Când va veni, El nu va veni să ne cureţe de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmităţile temperamentului şi firii noastre. Dacă, totuşi, va face această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinţi vor fi sfinţi şi mai departe. Cei care şi-au păstrat trupul şi duhul lor în sfinţenie şi cinste vor primi atunci atingerea finală a nemuririi. Dar cei care sunt nedrepţi, nesfinţiţi şi murdari vor rămâne aşa pentru totdeauna. Nicio lucrare nu va fi făcută atunci pentru a îndepărta defectele lor şi spre a le da caractere sfinte. Curăţitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curăţire şi să îndepărteze păcatele şi stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă. Acum este timpul să se aducă la îndeplinire această lucrare pentru noi. – 2M 355 (Sublinierea îi aparţine)

Ellen White identifică în mod consecvent şi clar ideea că Dumnezeu a dat o Lege de care creaturile Sale nu pot asculta, nici chiar prin harul Său, ca fiind prima şi cea mai mare minciună spusă de Satana despre Dumnezeu.[3] Este uimitor şi descurajator să asculţi teologi adventiști de ziua a şaptea, aşa cum mi s-a întâmplat mie, asigurând adunările adventiste de ziua a şaptea că:

1. Ei cred cu tărie că scrierile lui Ellen White sunt inspirate de Dumnezeu; și că
2. Ei cred cu tărie că este imposibil ca omul să înceteze a păcătui, chiar şi prin puterea lui Dumnezeu. (Unul dintre ei merge chiar atât de departe încât să sugereze că este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să continue a păcătui, ca să poată continua să-l ierte cu îndurare.)[4]

Însă aceasta este starea în care ne aflăm în prezent. Convingerea mea e că aceasta este fructul natural al copacului care a fost plantat prin publicarea declaraţiei hristologice incorecte în Questions on Doctrine, în 1957.

Cred cu putere că Ellen White, care a avut, la urma urmei, un simţ moderat al umorului, ar fi putut să examineze toate aceste eforturi ale interpreţilor ei şi să zică în sinea ei:

Cu prieteni ca aceştia, cine are nevoie de duşmani?

[1] Heppenstall, The Man Who Is God, pagina 107 și următoarele.

[2] Schaff, Creeds of Christendom, pagina 643. (Reţineţi, totuși, că acest lucru a fost îndată contrazis de Catehismul scurt.)

[3] După cum este scris în: PP 69, 77, 88; HLL 24, 29, 117, 309, 761; TV 489; ST 16/01/96; ST 17/03/95; ST 7/04/93; ST 27/04/93, etc.

[4] Edward Heppenstall, Perfection, o programă folosită la un curs pentru pastori din Conferinţa Southeastern California, decembrie 1961, pagina 2.