Vine Isus atât de curând?
Copiază link

Vine Isus atât de curând?

Credeţi că Domnul Isus vine curând? Nu a fost aceasta întrebarea pusă de adventiştii de ziua a şaptea în 1950?  Sau în 1910? Sau în 1890? Sau de către mileriţii din 1844? Cu toate acestea, după un secol şi jumătate, noi suntem încă aici, formulând aceeaşi întrebare. Nu cumva, undeva s-a produs o greşeală tragică? Ar fi posibil ca fiii şi nepoţii noştri să pună aceeaşi întrebare, ca adventişti, peste încă cincizeci de ani? Ce să facem pentru a împiedica să se întâmple aşa ceva? Ce garanţie avem că Domnul Isus vine într-adevăr foarte curând? Realitatea şocantă este că nu avem nicio garanţie. Este posibil ca Domnul Isus să nu vină chiar atât de curând. Eu nu sunt în stare să declar fără echivoc, că Domnul Isus va reveni în următorii zece ani sau măcar în următorii douăzeci de ani.

Apocalipsa 7,1-3 descrie perioada de timp în care trăim, astfel: „După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: ‚Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!’

Cei patru îngeri ţin de multă vreme vânturile distrugerii. Ei au primit porunca precisă, de a continua să ţină vânturile, până când Dumnezeu îşi va putea încheia lucrarea finală de sigilare. Acest fapt ne dezvăluie două realităţi. Prima, lucrarea de sigilare încă nu s-a încheiat. A doua, noi nu vom vedea sfârşitul suferinţei acestei lumi, până când lucrarea de sigilare nu se va încheia, chiar dacă aceasta se va petrece peste decenii în viitor. Înţelegeţi de ce nu avem nicio garanţie că Domnul Isus vine curând?

Planul lui Dumnezeu pentru Adventism

Deoarece am afirmat că nu avem nicio garanţie că Domnul Isus vine curând, permiteţi-mi să adaug că, totuşi, eu cred că este posibil ca Domnul Isus să vină foarte, foarte curând. Se pare că există anumite perioade precise, când Dumnezeu accelerează evenimentele de pe pământ şi din biserică, conducându-le până într-un punct culminant, după care, aşteaptă să vadă dacă poporul Lui este pregătit să înainteze odată cu El.

În 1844, Dumnezeu a condus cu putere evenimentele prin intermediul mişcării milerite şi, dacă poporul Lui s-ar fi unit în credinţă, imediat după marea dezamăgire, lucrarea de sigilare ar fi putut fi încheiată foarte rapid. Dar, după marea dezamăgire mişcarea s-a fărâmiţat în numeroase grupări, iar Dumnezeu nu Şi-a putut încheia lucrarea de sigilare.

Apoi, timp de patruzeci de ani, starea de lucruri a continuat la un nivel relativ constant, până în 1888, când Dumnezeu a început să accelereze din nou evenimentele din lume şi din biserică, spre un alt punct culminant. Încă odată, Dumnezeu a privit cu speranţă, aşteptând să vadă dacă poporul Lui este capabil să înţeleagă situaţia şi să se gândească serios la plecarea acasă. Dar încă odată, planurile lui Dumnezeu au fost deturnate, de data aceasta, prin egoismul, spiritul de critică şi dorinţa de putere a unora dintre adventiştii de ziua a şaptea.

Ca urmare, starea de lucruri şi reluat cursul constant încă nouăzeci de ani după aceea. Reflectând asupra acestei situaţii, convingerea mea este că, în prezent, ne deplasăm din nou spre unul dintre acele rare puncte culminante ale istoriei, când Dumnezeu accelerează evenimentele încă odată într-o desfăşurare finală. Şi, încă odată, El speră că poporul Lui va înţelege perspectivele veşniciei şi se va uni cu El în rezolvarea problemei păcatului. Vor reuşi ei de data aceasta? Vom reuşi noi de data aceasta? Dacă considerăm că suntem dispuşi să luăm în serios numele pe care ni le-am ales – adventişti de ziua a şaptea – atunci, istoria păcatului ar putea fi încheiată într-un timp foarte scurt. Pe de altă parte, dacă vom continua să dormim şi să ne felicităm pentru bisericile noastre frumoase, pentru înaltele noastre calităţi şi pentru numărul crescând de botezuri, în anumite părţi ale lumii, altele decât în America de Nord, atunci, punctul culminant va trece pe lângă noi, exact aşa cum au trecut celelalte, iar această lume obosită va continua să lupte pentru supravieţuire, în timp ce tu şi eu vom intra dezamăgiţi în morminte.

Poporul ales al lui Dumnezeu

În trecut, în timpul Domnului Hristos, evreii aveau câteva declaraţii deosebit de preţuite, pe care le citau cu plăcere, când situaţia lor părea să se înrăutăţească. Una dintre acestea se află în Ieremia 31,53-37. „Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: ‚Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!’ Aşa vorbeşte Domnul: ‚Dacă cerurile sus pot fi măsurate, şi dacă temeliile pământului pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut’, zice Domnul”. Vorbind despre Ierusalim, în versetul 40, Domnul spunea: „şi nu vor mai fin niciodată nici surpate, nici nimicite”.

Dumnezeu le spusese evreilor că, atât timp cât soarele, luna şi stelele vor rămâne pe cer, Israel va rămâne poporul ales. El le-a făgăduit că, pe cât de sigur este faptul că nimeni nu poate măsura întinderea cerului sau adâncimea pământului, tot atât de sigur este faptul că El nu va lepăda pe Israel. Ellen White comentează: „Iudeii aplicau aceste cuvinte, spunând că se referă la ei înşişi; şi pentru că Dumnezeu a manifestat milă şi o favoare atât de mare faţă de ei, iudeii se lăudau că, indiferent de păcatele sau nelegiuirile lor, El îi va păstra ca naţiune favorizată şi Îşi va revărsa binecuvântările Sale speciale asupra lor. Acest pericol a ameninţat în toate veacurile poporul lui Dumnezeu; şi îi ameninţă în mod special pe cei care trăiesc aproape de încheierea timpului […]. Dacă îşi închid ochii, faţă de propria lor decădere, aşa cum au procedat iudeii şi dacă aleg să meargă pe propriile lor căi, Domnul le va da o orbire a minţii şi o împietrire a inimii, ca să nu poată discerne lucrurile Duhului lui Dumnezeu” (Redemption, vol.1, p.38-39).

Dar, nu pare făgăduinţa pe care tocmai am citit-o, o asigurare absolută; nu erau iudeii îndreptăţiţi să creadă că Israel va rămâne pentru totdeauna poporul ales al lui Dumnezeu? Nu suntem noi, de asemenea, îndreptăţiţi, să credem că biserica noastră va merge înainte, atunci când citim că, deşi pare să cadă, ea nu va cădea? Sau, atât ei cât şi noi, am uitat că mai există încă un principiu crucial, exprimat în aceeaşi carte? „Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac” (Ieremia 18,9.10).

Orice făgăduinţă pe care Dumnezeu a adresat-o vreodată unei persoane sau unui popor, cu privire la relaţia lor cu El şi cu privire la viitorul lor, a fost condiţionată de răspunsul acestora faţă de voinţa Lui declarată. Moise exprimă această idee, în Deuteronomulul 28: „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind şi împlinind toate poruncile Lui pe care ţi le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău, îţi va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ. Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine şi de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău” (v. 1,2). „Vei fi pentru Domnul un popor sfânt, cum ţi-a jurat El, dacă vei păzi poruncile Domnului, Dumnezeului tău, şi vei umbla pe căile Lui” (v.9). „Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului tău, pe care ţi le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini” (v.13).

„Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate legile Lui, pe care ţi le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine şi de care vei avea parte” (v.15). „Domnul va trimite împotriva ta blestemul, turburarea şi ameninţarea, în mijlocul tuturor lucrurilor de care te vei apuca, până vei pieri curând, din pricina răutăţii faptelor tale, care te-a făcut să Mă părăseşti” (v.20). „Toate blestemele acestea vor veni peste tine, te vor urmări şi te vor ajunge până vei fi nimicit, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, Dumnezeului tău, pentru că n-ai păzit poruncile Lui şi legile Lui, pe care ţi le-a dat” (v.45).

Moise a avertizat poporul Israel în mod clar, spunându-le că, dacă vor persista în neascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, se vor confrunta cu posibilitatea reală a unei distrugeri totale. Ellen White afirmă foarte succint: „Ar trebui reţinut faptul că atât făgăduinţele, cât şi ameninţările lui Dumnezeu sunt condiţionale” (Ev. 695). Ştiaţi că şi noi suntem în pericolul de a uita acest principiu, asemenea iudeilor din timpul Domnului Hristos?

Avertizări pentru noi

Probabil că ar fi de folos să revedem câteva declaraţii inspirate, care nu sunt citite prea des în cercurile adventiste de ziua a şaptea: „Sunt plină de tristeţe, când mă gândesc la starea noastră ca popor […] la regresul nostru constant, care ne-a separat de Dumnezeu […]. Şi totuşi, opinia generală spune că biserica este înfloritoare şi că pacea şi prosperitatea spirituală se văd pretutindeni în mijlocul ei. Biserica I-a întors spatele Conducătorului ei, Domnul Hristos, şi se întoarce, încet, încet pe drumul către Egipt” (5T 217). „Întregul trup este bolnav, datorită administrării şi a plănuirii greşite” (TM 397). „O putere ciudată a tăiat cablul ancorei. . . iar noi plutim în derivă pe mare, fără hartă şi fără compas” (RH 24 iulie, 1888). „Voi mergeţi pe aceeaşi cale ca pe care a mers Israelul din vechime. Neglijenţa voastră de a urma lumina, vă va aşeza într-o situaţie mai nefavorabilă decât aceea a iudeilor, asupra cărora Domnul Hristos a pronunţat un blestem” (5T 75-76).

„Dacă această biserică, aflată în prezent în regres din toate punctele de vedere, nu se va pocăi şi nu va fi convertită, va mânca din rodul propriilor ei fapte, până când se va scârbi de ea însăşi” (8T 250). „Mă doare să spun, fraţii mei, că păcatul neglijenţei voastre de a umbla în lumină, v-a învăluit în întuneric. Chiar dacă sunteţi oneşti în nerecunoaşterea şi neascultarea luminii; îndoiala pe care aţi cultivat-o şi neglijenţa voastră în ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu, v-au orbit mintea, aşa că, pentru voi, întunericul este lumină, iar lumina este întuneric” (5T 71).

„Oh, cât mari sunt privilegiile care ne sunt acordate ca popor al lui Dumnezeu! Dar, dacă Dumnezeu nu a cruţat pe poporul pe care El l-a iubit, atunci când au refuzat să umble în lumină, cum poate El să cruţe poporul pe care El l-a binecuvântat cu lumina cerului, dezvăluindu-le cel mai înalt adevăr încredinţat vreodată omului muritor, spre al vesti lumii? […]Decăderea din interiorul poporului va atrage condamnarea lui Dumnezeu, aşa cum a s-a întâmplat cu Ierusalimul […]. Fraţii mei, noi nu ştim ce se află în faţa noastră […]. Dumnezeu să lucreze cu noi şi pentru noi, pentru ca păcatele care au determinat mânia Sa asupra lumii antediluviene, asupra Sodomei şi a Gomorei şi asupra Ierusalimului din vechime, să nu devină şi păcatele noastre” (Letter to Butler and Haskell, 8 decembrie, 1886).

„Ce ar face Mântuitorul, dacă ar trebui să vină la noi acum, aşa cum a venit la Iudei? El ar avea de îndeplinit aceeaşi lucrare” (RH, vol. 2, p. 308). „Ierusalimul constituie o reprezentare a ceea ce se va întâmpla cu biserica, dacă va refuza să primească şi să urmeze lumina dată de Dumnezeu […]. Acestea nu sunt poveşti ieftine, ci adevărul.” (8T 67, 68). „Dacă imităm exemplul lor de fărădelege şi ne îndepărtăm de Dumnezeu, vom cădea la fel de sigur ca ei” (1T 608, 609). „Când o biserică se îngâmfă şi se mândreşte, nu prin dependenţa  de Dumnezeu, nu prin înălţarea puterii Lui, ea va fi părăsită în mod sigur de Domnul, şi va fi doborâtă. Când un popor se preamăreşte pe sine prin bogăţie, inteligenţă şi cunoaştere şi prin orice altceva, în afară de Domnul Hristos, va ajunge curând în confuzie.” (8T 127).

Acestea declaraţii inspirate sunt extrem de serioase. Ele ar trebui să conştientizeze de faptul că principiul profeţiei condiţionale se aplică şi pentru noi, în aceeaşi măsură în care s-a aplicat pentru Israelul din vechime. Asemenea lor, noi suntem puşi la încercare, pentru a se vedea ce vom face cu poruncile lui Dumnezeu. Oare vom asculta noi, beneficiind ca urmare de toate binecuvântările legământului, sau ne vom aşeza, prin neascultare, în afara graniţelor făgăduinţelor lui?

Corabia care va reuşi să treacă prin încercare ne reprezintă pe fiecare, în mod individual, nu vreo entitate în exteriorul nostru, care ne va purta spre victorie, doar să ne prindem de ea. Corabia Adventismului va reuşi să înainteze, numai dacă ne vom dedica, în mod individual, toate puterile, pentru a învăţa şi pentru împlini planul lui Dumnezeu în timpul acesta de criză. Cu alte cuvinte, deciziile noastre individuale sunt cele care vor hotărî ce anume se va întâmpla cu biserica.

Aici se impune următorul mesaj de avertizare. Eu nu sugerez că cea mai bună cale de a împlini voia lui Dumnezeu este aceea de a ne separa de biserica organizată. De fapt, mă tem că, dacă toţi cei credincioşi faţă de Dumnezeu, s-ar separa de biserică, aceasta ar fi condamnată la ruină, în mod sigur, iar noi am fi în pericolul real de a pierde ocazia măreaţă de a grăbi cea de a doua venire şi ar fi posibil să ne confruntăm cu perspectiva neplăcută de a merge dezamăgiţi în morminte. Ceea ce doresc să spun eu este să nu îndrăznim să fim prea liniştiţi şi prea mulţumiţi, complăcându-ne în ideea că, datorită faptului că biserica va trece victorioasă în încercare, vom trece şi noi, în mod automat, dacă ne prindem de ea. A te ataşa de biserică, pur şi simplu nu este destul. Singura noastră speranţă constă într-o viaţă de studiu şi rugăciune cum nu a experimentat nimeni dintre noi mai înainte.

Care este remediul?

Cum putem fi siguri că nu vom repeta greşeala iudeilor şi nu ne vom pierde poziţia ca rămăşiţă a lui Dumnezeu? Cum putem ieşi biruitori din încercare, oferindu-i lui Isus posibilitatea de a pune capăt suferinţei acestei planete într-un viitor foarte apropiat? Pot sugera gândul că niciodată nu putem fi mai orbi, decât atunci când ignorăm eşecurile din trecut, presupunând că nouă nu ni se vor întâmpla niciodată. Am avut parte de o demonstraţie dramatică a capacităţii omului de deturna planul lui Dumnezeu, chiar în interiorul bisericii noastre. Dacă avem o şansă, oricât de mică, de a fi rămăşiţa finală a lui Dumnezeu astăzi, trebuie să înţelegem, cât se poate de clar, în limitele noastre umane, ce anume s-a întâmplat în perioada dintre anii 1888 şi 1990. Aceea a fost cea mai recentă ocazie a noastră de a merge acasă, şi trebuie să ştim de ce nu s-a reuşit. Vă îndemn să aşezaţi subiectul în capul listei de studiu şi rugăciune.

„Cum a privit Dumnezeu solia de la 1888? În marea Lui milă, Domnul a trimis poporului Său, cea mai preţioasă solie, prin fraţii Waggoner şi Jones” (TM 91). „Dacă este înţeleasă în adevăratul ei caracter şi dacă este proclamată în Duhul, slava acestei solii va lumina lumea” (Ms. 15, 1888). Acesta este limbajul strigătului cu glas tare al soliei celui de-al treilea înger. Iar concluzia pe care putem să o formulăm este că, prin solia de la 1888, Dumnezeu a intenţionat să-Şi pregătească poporul şi să vestească lumii o avertizare finală. Dar ce s-a întâmplat?

Prin manifestarea opoziţiei faţă de această solie, Satana a reuşit, într-o mare măsură, să închidă calea prin care poporul nostru trebuia să primească puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu dorea cu ardoare să le-o ofere… . Lumina care trebuia să lumineze cu slava ei întregul pământ, a fost respinsă şi, prin acţiunea fraţilor noştri a fost ţinută, într-o mare măsură, departe de lume” (1SM 234, 235). Cu alte cuvinte, prin dispute şi gelozie şi prin opoziţie deschisă, oamenii au reuşit să amâne cea de a doua venire a lui Hristos, pentru încă o sută de ani.

„Dumnezeu le-a dat fraţilor Jones şi Waggoner o solie pentru popor. . . . Când respingeţi solia adusă de către aceşti oameni, voi Îl respingeţi pe Domnul Hristos, sursa soliei” (Letter 51-A). În anul 1888, în timpul prezentărilor de la Minneapolis, Ellen White a stat în primul rând şi a fost auzită spunând, din nou şi din nou, „Amin, există multă lumină aici”. Cu o ocazie, ea declara că Dr. Waggoner a fost în stare să prezinte neprihănirea prin credinţă, într-o manieră în care ea nu reuşise.

În ultimii ani a existat o încercare majoră de a se dovedi că, deşi unii dintre conducători au respins solia de la 1888, majoritatea au acceptat-o, şi chiar oponenţii ei s-au pocăit mai târziu, alăturându-se în susţinerea ei. Ca rezultat, ni s-a spus, biserica noastră a ajuns să accepte solia a neprihănirii prin credinţă, iar noi am predicat-o în permanenţă de atunci. Această încercare are deficienţe serioase. În primul rând, dacă am fi acceptat solia, am fi fost deja de mult în împărăţia lui Dumnezeu. Prezenţa noastră pe acest pământ demonstrează că problema încă există. În al doilea rând, dovada istorică arată o continuă respingere a soliei, la multă vreme după 1888. Voi face un pas mai departe. Eu nu cred că, de la acea dată şi până acum, noi, ca biserică, am înţeles, predicat sau trăit solia de la 1888. Fie am fost prinşi în capcana legalismului, fie în capcana neprihănirii atribuite.

În 1926, fratele A. G. Daniells, fost preşedinte al Conferinţei Generale, scria: „Solia nu a fost niciodată primită, nici proclamată, nici vestită în mod clar, aşa cum ar fi trebuit, pentru a permite ca biserica să primească nemăsuratele binecuvântări care veneau odată cu ea” (Christ Our Righteousness, p.47). În 1898, Ellen White încă vorbea despre dezbinare, împotrivire şi respingere încăpăţânată a luminii. În 1902, ea spunea: „Am fost instruită că experienţa teribilă de la Conferinţa Minneapolis constituie unul dintre cele mai triste capitole din istoria celor ce cred în adevărul prezent” (Letter 179, 1902). W. C. White, fiul ei, scria: „Dar cel mai serios aspect al lipsei de loialitate a constat în faptul că, deoarece sora White accentua importanţa soliei neprihănirii prin credinţă şi, prin aceasta, părea să-i susţină pe aceşti fraţi (Waggoner şi Jones), contrar judecăţii lor, s-a ajuns la dezvoltarea unui spirit de respingere a Mărturiilor sorei White” (A. V. Olson, Thirteen Crisis Years, p.332). Este posibil ca plaga atacării şi ignorării scrierilor ei, să îşi aibă rădăcinile în anii de după 1888?

Probabil că miezul întregii probleme se află în următoarele comentarii scrise de către Ellen White, în 1901. „S-a spus destul, din nou şi din nou, dar nu se face nicio schimbare; ei procedează exact la fel, pretinzând că acceptă solia; dar nu fac nicio modificare” (Talk in Battle Creek College library, 1 aprilie, 1901). Acceptarea prefăcută, dar fără a se face nicio schimbare, nu va încheia niciodată lucrarea lui Dumnezeu, nici chiar într-o sută de ani. Este posibil ca acesta să fie ceea ce i-a încurcat pe unii istorici care au crezut că o slujire cu buzele a însemnat o acceptare din inimă? Este posibil ca acelaşi element să constituie şi problema noastră contemporană?

Inspiraţia ne spune că liderii Conferinţei Generale de la 1901 „au închis şi au baricadat uşa împiedicând intrarea Duhului […]. Uşile au fost baricadate împotriva puterii cereşti care ar fi spulberat tot răul” (Letter from Elmshaven, 5 august, 1902). „Rezultatul ultimei Conferinţe Generale a însemnat cea mai mare, cea mai teribilă durere a vieţii mele. Nu s-a făcut nicio schimbare” (Letter from Elmshaven, 15 ianuarie, 1903).

În ce constă solia de la 1888?

Aşadar, dacă este adevărat că Dumnezeu urmează să-Şi încheie lucrarea pe pământ prin solia de la 1888, şi dacă este adevărat că noi nu am ascultat niciodată, în mod real, solia de la acea dată, cu excepţii izolate; în ce constă această solie care ar fi putut produce ploaia târzie şi strigătul cu glas tare atunci, şi care va le produce astăzi, dacă o vom accepta? Solia poate fi rezumată într-un singur verset biblic – Hristos în voi, nădejdea slavei. Solia de la 1888 s-a concentrat asupra pregătirii poporului lui Dumnezeu pentru înălţarea la cer; prin urmare, a avut multe de spus despre modul de a ajunge desăvârşiţi în Hristos, pregătindu-ne astfel pentru încheierea timpului de probă. Solia nu a tratat subiectul siguranţei personale a mântuirii, ci îndreptăţirea şi glorificarea numelui lui Dumnezeu.

Probabil că ar fi de folos să cităm câteva extrase scurte din mesajele prezentate de către Jones şi Waggoner: „Domnul Hristos a preluat însuşi trupul uman, nu al unei fiinţe fără păcat, ci trupul omului păcătos, aşa cum este el. Acest trup a avut toate slăbiciunile şi tendinţele păcătoase la care este supusă natura umană căzută” (Waggoner, Christ and His Righteousness, p.26, 27). „Noi am lăsat în experienţa creştină, ici şi colo, mici rezerve pentru păcat. Nu am îndrăznit niciodată să ajungem în punctul în care să credem că viaţa creştină trebuie să fie o viaţă fără păcat. Noi nu am îndrăznit să credem sau să predicăm ideea aceasta. Dar, ca urmare, nu putem predica legea lui Dumnezeu pe deplin. De ce? Pentru că nu înţelegem puterea îndreptăţirii prin credinţă”. (Waggoner, G. C. Bulletin, 1891, p.156,159). Aici se află deosebirea dintre modul în care este prezentată îndreptăţirea de evanghelici şi modul în care este prezentată îndreptăţirea în soliei de la 1888. Numai în solia de la 1888 auzim despre puterea de a ne feri de păcătuire, iar această victorie asupra păcatului este întotdeauna legată de natura căzută a lui Hristos.

„Domnul Hristos trebuie să fie în noi, aşa cum era Dumnezeu în El, iar caracterul Lui trebuie să fie în noi, tot aşa cum era caracterul lui Dumnezeu în El […].Cooperarea dintre divin şi uman – taina lui Dumnezeu în tine şi în mine – […] este solia celui de al treilea înger” (Jones, G. C. Bulletin, 1893, p.207). „Prin Isus Hristos, aşa cum era El, în trup păcătos, Dumnezeu a demonstrat în faţa universului, că El este în stare să aleagă ia în stăpânire orice trup păcătos, într-o asemenea măsură, încât manifestarea prezenţei Lui, a puterii şi slavei Lui, să învingă manifestarea păcatului […]. Prin urmare, Dumnezeu ne va lua aşa cum suntem, şi va lucra în noi, într-o asemenea manieră, încât firea noastră păcătoasă să înceteze a-şi exercita influenţa şi să înceteze să afecteze pe cineva; deoarece Dumnezeu se va manifesta prin propria Sa prezenţă neprihănită şi prin slava Sa, în ciuda a aceea ce suntem noi şi în ciuda naturii noastre păcătoase […].  Aceasta este taina lui Dumnezeu, ‚Hristos în voi, nădejdea slavei’ – Dumnezeu manifestat într-un trup păcătos” (Jones, G. C. Bulletin, 1895, p.303).

„Deci trupul Domnului Isus Hristos a fost trupul nostru, şi îi El exista tot ceea ce „există în trupul nostru” – toate tendinţele spre păcat existente în trupul nostru erau şi în trupul Lui, influenţându-L să consimtă cu păcatul” (Jones, G. C. Bulletin, 1895, p.328). „Desăvârşirea caracterului este ţinta creştină -  desăvârşirea în trupul omenesc care trăieşte în această lume. Domnul Hristos a atins această ţintă, trăind în trupul omenesc, în această lume, şi a deschis şi a consacrat o cale, prin care, fiecare credincios să o poată atinge, în El” (Jones, The Consacrated Way to Christian Perfection, p.84). „Dar înainte de încheierea timpului de probă, va exista un popor atât de desăvârşit în El, încât, în ciuda trupului lor păcătos, ei vor trăi vieţi fără păcat. Ei vor trăi vieţi fără păcat în trupuri muritoare, deoarece Acela care a demonstrat că are putere asupra tuturor vieţilor trupeşti, va trăi, în ei, o viaţă fără păcat, într-un trup păcătos” (Waggoner, G. C. Bulletin, 1901, p.146).

Nu sunteţi de acord că acesta este un mesaj rar în zilele noastre? În loc de a studia mesajul acesta şi de învăţa cum să-l aplicăm, noi suntem divizaţi, întrebându-ne dacă Domnul Hristos a luat natura noastră căzută sau natura necăzută a lui Adam. Chiar mai mult, îi sfătuim pe cei din poporul nostru, să nu discute despre subiectul acesta. Suntem aproape siguri că desăvârşirea este un cuvânt rău şi că ideea unei vieţi fără păcat constituie o extremă fanatică. Satana a realizat o lucrare ilustră de închidere a minţii noastre, faţă de singura solie care ne poate pregăti pentru cea de a doua venire. Dar Satana nu a reuşit să realizeze această lucrare destul de bine. În ciuda celor mai mari eforturi ale sale de a distruge această solie, ea este vie şi sănătoasă, şi tot mai mulţi oameni îşi dau seama de importanţa ei.

Eu cred că poporul lui Dumnezeu nu va lăsa încă odată să treacă pe lângă ei această ocazie de aur. Văd o trezire în rândul bisericii şi nu cred că Satana va fi în stare să îi adoarmă iarăşi pe toţi. Dar notaţi un aspect. Aceasta trezire are loc doar în rândul unei minorităţi. Majoritatea continuă să doarmă, într-un somn de moarte, presupunând că, atât timp cât vin la biserică, se află în siguranţă. Ce trezire tragică va avea loc, când majoritatea adventiştilor de ziua a şaptea îşi vor da seama că au semnul fiarei. Dacă doriţi să evitaţi o asemenea tragedie şi dacă doriţi să-L vedeţi pe Domnul Hristos revenind pe acest pământ foarte curând, atunci vă rog să vă reorganizaţi vieţile voastre, dacă e necesar. Aşezaţi subiectul soliei de la 1888 în fruntea priorităţilor voastre şi petreceţi, în studiu şi rugăciune, mai mult timp decât oricând înainte în viaţa voastră.

Să ascultăm apelul lui Dumnezeu pentru noi, prin solul Său inspirat. „Lumina străluceşte de la tronul lui Dumnezeu. Care este scopul acestei lumini? Scopul ei este ca poporul să poată fi pregătit pentru a rezista în ziua lui Dumnezeu. Voi, cei care aţi dedicat timp şi bani pentru a vă ornamenta aparenţele şi pentru a vă decora casele, aş dori să vă întreb: ‚Este Hristos, nădejdea slavei întrupată în voi?’ Ziua aproape a trecut. Este prea târziu să fim preocupaţi de lucrurile ieftine ale lumii, este prea târziu pentru o lucrare superficială. Este prea târziu pentru a-i acuza cu glas tare pe oameni că manifestă prea multă sârguinţă în slujba lui Dumnezeu, spunându-le: ‘Sunteţi prea agitaţi, sunteţi prea insistenţi şi prea categorici” (RH 4 martie, 1890).