Protestant sau catolic
Copiază link

Protestant sau catolic

În ultimii câţiva ani, adventiştilor de ziua a şaptea li s-a propus o provocare. Oare ştim noi cu adevărat că suntem protestanţi prin felul în care înţelegem Evanghelia, sau suntem mai mult catolici, decât protestanţi? Aceasta nu este o provocare minoră, deoarece modalitatea catolică de a fi mântuit este categoric nebiblică, iar dacă aderăm la Evanghelia catolică fără să ne dăm seama, cu siguranţă avem câteva înţelegeri greşite şi chiar periculoase cu privire la Evanghelie. Trebuie să ştim dacă Evanghelia noastră este biblică, sau dacă este o versiune denaturată, contrafăcută a Evangheliei.

Provocarea

Într-un articol din Review, ni s-a dat un scurt chestionar pentru a verifica înţelegerea noastră cu privire la felul în care este mântuit un om. Întrebările au fost împărţite prin numere impare şi pare, care urmau a fi indicate în declaraţiile model de mai jos:

Impar: „Statutul nostru corect înaintea lui Dumnezeu se bazează în exclusivitate pe ceea ce a făcut Hristos pentru noi. Adevărat sau fals?”

Par: „Statutul nostru corect înaintea lui Dumnezeu se bazează pe ceea ce a făcut Hristos pentru noi şi în noi. Adevărat sau fals?”

Impar: „Noi suntem îndreptăţiţi numai prin meritele lui Isus Hristos. Adevărat sau fals?”

Par: „Noi suntem îndreptăţiţi de Dumnezeu prim meritele lui Hristos şi prin lucrarea Duhului Său Sfânt în viaţa noastră. Adevărat sau fals?”

Impar: „Dumnezeu ne acordă un statut corect înaintea Lui, considerându-ne neprihăniţi în ochii Săi. Adevărat sau fals?”

Par: „Dumnezeu ne acordă un statut corect înaintea Lui, făcându-ne realmente neprihăniţi în ochii Săi. Adevărat sau fals?”

Impar: „După acceptarea neprihănirii lui Hristos, credinciosul experimentează naşterea din nou, care are ca rezultat o viaţă şi un caracter schimbat. Adevărat sau fals?”

Par: „După ce trăim experienţa naşterii din nou, prin care viaţa şi caracterul unui om sunt schimbate, acel om urmează a fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Adevărat sau fals?

După aceste întrebări, autorul a explicat ideea din chestionar.

„Dacă aţi răspuns ‘adevărat’ la toate întrebările cu numere impare şi ‘fals’ la toate întrebările cu numere pare, atunci vă încadraţi în categoria punctelor de vedere protestante clasice. Pe de altă parte, dacă aţi răspuns ‘adevărat’ la toate întrebările cu numere impare, sunteţi înclinaţi, cel puţin într-o anumită măsură, spre învăţătura pe care romano-catolicismul a adoptat-o de la Conciliul din Trent, din secolul al XVI-lea”.

Cu toate acestea, problema cea mai importantă este: Care dintre aceste declaraţii reflectă învăţătura Bibliei cu privire la modul în care sunt mântuiţi oamenii? Autorul continuă: „Toate declaraţiile cu numere impare au reflectat învăţătura Bibliei, care spune că statutul nostru corect înaintea lui Dumnezeu nu se bazează pe ceva ce putem noi să facem – nici chiar pe ceva ce Dumnezeu poate să facă în noi – ci în exclusivitate pe ceea ce a făcut Hristos în locul nostru, prin viaţa şi moartea Sa. Prin contrast, declaraţiile cu numere pare reflectă ideea că statutul nostru corect înaintea lui Dumnezeu nu se bazează doar pe meritele lui Hristos, care ne sunt atribuite sau creditate, ci şi pe ceea ce Dumnezeu face în viaţa noastră. Această a doua poziţie a fost atrăgătoare pentru câteva grupări creştine, din care fac parte romano-catolicii (şi unii adventişti) […]. În dorinţa de a accentua sfinţenia lui Dumnezeu şi înaltele Sale aşteptări de la poporul Său, mulţi credincioşi sinceri sunt atraşi de idei care nu sunt susţinute de Scriptură” (Clifford Goldstein, Adventist Review, 23 septembrie, 1999).

Într-un articol ulterior din Review, autorul a dezvoltat modul său de a înţelege adevărata Evanghelie. „De la Reformaţiune, Luther şi aproape toţi protestanţii au insistat asupra faptului că îndreptăţirea prin credinţă este un act prin care Dumnezeu ne declară neprihăniţi […]. Reformatorii au susţinut că îndreptăţirea era ceva ce Dumnezeu face pentru noi, nu în noi – o deosebire crucială […]. Noi suntem îndreptăţiţi numai prin ceea ce a făcut Hristos pentru noi, separat de noi, în afara noastră […]. Protestanţii înţeleg ‘harul îndreptăţirii’ ca fiind pur şi simplu o declaraţie legală; pentru Roma, îndreptăţirea este un proces de înnoire interioară, ceva ce are loc în noi” (Clifford Goldstein, Adventist Review, 22 iunie, 2000).

Un alt autor ajunge la aceleaşi concluzii într-un articol anterior din Review. „Simplu spus, Roma papală înlocuieşte îndreptăţirea primită în exclusivitate prin credinţă, prin care cel păcătos este considerat sau recunoscut ca fiind neprihănit datorită lui Hristos, cu o îndreptăţire care îl face pe cel păcătos să fie neprihănit, printr-un har interior, sfinţitor sau transformator. Prin acest har transformator, cel păcătos este declarat a fi îndreptăţit […]. Altfel spus, Roma susţine că păcătosul este îndreptăţit datorită lucrării pe care harul o îndeplineşte în interiorul lui” (Woodrow Whidden, Adventist Review, 25 mai, 2000).

O istorie recentă

Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, Desmond Ford a conceput o provocare serioasă la adresa câtorva puncte de credinţă adventistă, inclusiv îndreptăţirea prin credinţă. Pentru a susţine poziţia lui, un cleric anglican a scris o carte care tratează conflictul continuu cu privire la neprihănirea prin credinţă în Biserica Adventistă. Analiza lui cu privire la îndreptăţire este următoarea: „În timp ce Roma a susţinut că îndreptăţirea înseamnă a-l face drept pe cel credincios, prin lucrarea unei înnoiri interioare a inimii lui, reformatorii au susţinut că îndreptăţirea este declaraţia lui Dumnezeu care afirmă că un credincios este drept în exclusivitate pe temeiul neprihănirii lui Hristos, care se află în afara credinciosului” (Geoffrey Paxton, The Shaking of Adventism, Zenith Publishers, Wilmington, DE, 1977, p.39).

Acuzaţia lui era că a ne concentra asupra „locuirii lăuntrice a lui Hristos înseamnă a abandona doctrina Reformaţiunii cu privire la îndreptăţire” (Ibid., p.42). „Harul lui Dumnezeu se referă întotdeauna la Dumnezeu şi niciodată la ceea ce se află în inima credinciosului” (Ibid., p.40).

Se pare că aceeaşi provocare a fost adresată în a doua parte a anilor 70, de către un teolog reformat. Atunci, au fost prezentate aceleaşi probleme, iar nouă ni s-a cerut să alegem între Evanghelia protestantă şi Evanghelia catolică. Provocarea este simplă şi fundamentală. Dacă credem într-o lucrare interioară a harului ca fiind necesară pentru mântuire şi precede mântuirea, se va spune că suntem catolici. Dacă credem că mântuirea constă în faptul că Hristos ne declară neprihăniţi, printr-o declaraţie legală, se va spune că suntem protestanţi.

Îndreptăţirea în Biblie

Primul loc spre care trebuie să ne îndreptăm este Scriptura, iar apoi Spiritul Profetic. Atunci când tragem vreo concluzie cu privire la un subiect aşa de important cum este mântuirea, singurele surse sigure sunt cele inspirate.

Declaraţia clasică a apostolului Pavel se află în Romani 5,1: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Contextul din Romani 3-5 vorbeşte cu claritate despre îndreptăţire, care produce întotdeauna pace în inimă, deoarece suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Romani 4,7.8 descrie ce se întâmplă în îndreptăţire. „Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” Prin urmare, îndreptăţirea este iertarea păcatelor, acoperirea păcatelor, a nu ţine seama de păcatul celui credincios.

Ellen White explică semnificaţia acestei iertări. „Iertarea lui Dumnezeu nu este doar un simplu act juridic, prin care El ne eliberează de condamnare […]. Este revărsarea unei iubiri răscumpărătoare care transformă inima. David a avut o concepţie corectă despre iertare, când s-a rugat: ‘Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!’ (Psalmi 51,10) (Cugetări de pe Muntele fericirilor, p.114). Observaţi foarte atent că iertarea este un act juridic – o declaraţie legală – dar nu se reduce la acest fapt. Iertarea este transformarea inimii – o lucrare interioară. Este crearea unei inimi şi unui spirit nou înăuntrul nostru.

Într-o declaraţie similară, citim: „A fi iertat în modul în care iartă Hristos nu înseamnă doar a fi iertaţi, ci a fi înnoiţi în duhul minţii noastre. Domnul spune: ‘Vă voi da o inimă nouă’” (Review and Herald, 19 august, 1890). Iertarea păcatului nu este urmată de înnoire – ea este înnoirea. Iertarea înseamnă o inimă nouă. Nu există nicio deosebire între iertare, înnoire şi transformare. Toate descriu acelaşi act al lui Dumnezeu, pe care noi îl cunoaştem cel mai bine ca fiind îndreptăţirea.

În Tit 3,5-7, avem o descriere foarte clară a îndreptăţirii. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice”. Cum ne mântuieşte Isus? Prin naşterea din nou şi înnoirea inimii săvârşită de Duhul Sfânt. Observaţi că Duhul Sfânt este implicat direct în această experienţă mântuitoare. Acest proces de înnoire duce la îndreptăţire. (S-a sugerat că îndreptăţirea din versetul 7, de fapt, precede înnoirea din versetul 5. Totuşi, în versetul 5, înnoirea este metoda prin care Dumnezeu „ne-a mântuit”. Oare vrem noi realmente să sugerăm că îndreptăţirea are loc înainte de a fi mântuiţi? Acest fapt ar distruge locul crucial al îndreptăţirii în procesul mântuirii). În mod clar, aceste versete spun că înnoirea şi naşterea din nou sunt metodele prin care Dumnezeu ne mântuieşte şi ne îndreptăţeşte. Îndreptăţirea este mult mai mult decât o declaraţie legală sau o declaraţie prin care suntem consideraţi neprihăniţi.

1 Corinteni 6,11 prezintă o perspectivă unică asupra procesului mântuirii: „Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru”. Oare a fost Pavel puţin cam încurcat în ordinea evenimentelor aici? Probabil că în mintea noastră logică occidentală, noi am creat o succesiune rigidă, care nu se vede întotdeauna în Scriptură. Poate că apostolul Pavel încearcă să ne spună că spălarea şi sfinţirea şi îndreptăţirea sunt mai degrabă asemănătoare, decât diferite. Ele descriu un proces unitar al mântuirii. Nicio parte nu este mai importantă sau necesară decât celelalte în vederea mântuirii. Încă odată, vedem că mântuirea este o lucrare interioară, îndeplinită de Duhul Sfânt.

În Romani 8,1.9.10, se află câteva declaraţii paralele interesante. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului…. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii”. A fi „în Isus Hristos” înseamnă a fi „în Duhul”, adică Duhul care locuieşte „în voi”, ceea ce înseamnă de asemenea că „Hristos este în voi”. Toate aceste expresii descriu acelaşi proces al mântuirii ce are loc în persoana care crede în Isus. A împărţi aceste concepte pe categorii şi a spune că unele ne îndreptăţesc, iar altele sunt doar rezultatul îndreptăţirii, înseamnă a răstălmăci cuvintele Scripturii, în scopul de a se potrivi cu ideile noastre teologice preconcepute.

În paragraful următor, avem o descriere frumoasă a procesului convertirii: „Când cel păcătos, atras de puterea lui Hristos, se apropie de crucea înălţată şi se aruncă la pământ înaintea ei, are loc o nouă creaţiune. El primeşte o inimă nouă. El ajunge o făptură nouă în Hristos Isus…. Dumnezeu Însuşi este Acela care ‘socoteşte neprihănit pe cel ce crede în Isus’” (Parabolele Duhului Hristos, p.163). În clipa în care cel păcătos se predă, încrezându-se în moartea ispăşitoare a lui Hristos, Dumnezeu îl face pe cel păcătos să fie o făptură nouă cu o inimă nouă, iar acest întreg proces este descris ca fiind îndreptăţirea.

„Prin primirea neprihănirii Sale atribuite, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt” (SDA Bible Commentary, vol.6, p.1098). Aici, avem o combinaţie de termeni care sunt separaţi strict în scrierile teologice actuale cu privire la acest subiect. Atribuirea este încadrată în procesul îndreptăţirii, în timp ce transformarea este încadrată în procesul sfinţirii. Totuşi, în propoziţia aceasta, aflăm că noi primim neprihănirea atribuită (îndreptăţirea), prin procesul de transformare săvârşit de Duhul Sfânt. Singura noastră concluzie posibilă este că transformarea şi îndreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru.

Probabil că următoarea este cea mai clară dintre toate declaraţiile: „După ce ne-a făcut neprihăniţi prin neprihănirea atribuită a lui Hristos, Dumnezeu ne declară drepţi” (Solii Alese, vol.1, p.394). Este important să observăm aici că gândirea populară actuală ar reformula această declaraţie astfel: „După ce ne-a declarat neprihăniţi, prin neprihănirea atribuită a lui Hristos, Dumnezeu ne face drepţi”. Felul în care este formulată de Ellen White este total inacceptabil pentru aceia care pun la îndoială în prezent concepţia adventistă îndelung susţinută cu privire la Evanghelie. Ellen White se exprimă prea clar pentru a fi înţeleasă greşit. Mai întâi, Dumnezeu ne face neprihăniţi în interior (ceea ce este neprihănirea atribuită), iar apoi ne declară drepţi sau neprihăniţi. Dumnezeu pur şi simplu declară ceea ce a făcut deja.

Capitolul cel mai renumit cu privire la convertire din Biblie este Ioan 3. Să căutăm câteva paralele în versetele 14,15,3 şi 6. „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică […]. Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu […]. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh”. În aceste versete, primirea vieţii veşnice vine numai prin naşterea din nou, iar naşterea din nou vine numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Acesta este în totalitate un proces de transformare interioară.

Mai sunt şi alte paralele în Efeseni 4,22-24. „Cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul”. Când părăsim starea de „om vechi”, care este un alt termen pentru a descrie starea de păcătoşi pierduţi, noi suntem creaţi ca „oameni noi”, ceea ce înseamnă a fi înnoiţi în duhul minţii noastre. Biblia descrie cu consecvenţă schimbarea de la statutul de om „pierdut” la cel de om „mântuit” în calitate de făptură nouă, născut din nou, ceea ce constituie întotdeauna un proces interior.

Mai sunt şi alte paralele în Galateni 2,16.20. „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii […]. Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc […] dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. Aici avem cea mai puternică declaraţie posibilă a lui Pavel, care spune că suntem îndreptăţiţi numai prin credinţă, şi niciodată prin fapte. Apoi, el descrie acest fapt ca fiind o răstignire şi o viaţă nouă în Hristos. Prin urmare, a fi îndreptăţit este egal cu a fi răstignit împreună cu Hristos şi cu faptul că Hristos trăieşte în tine. Toţi aceşti termeni înseamnă exact acelaşi lucru – schimbarea de la statutul de om pierdut, la cel de om mântuit.

În Galateni 3,11.2.3 se află o înţelegere şi mai profundă. „Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci ‘cel neprihănit prin credinţă va trăi’….

„Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” Duhul Sfânt este foarte implicat în procesul îndreptăţirii. El începe lucrarea îndreptăţirii prin credinţă, care face automat ca îndreptăţirea să fie un proces lăuntric.

Îndreptăţirea în concepţia reformatorilor

În provocarea care ne-a fost adresată, ni s-a spus că reformatorii protestanţi au crezut şi au susţinut declaraţiile cu numere impare, în timp ce Biserica Catolică a susţinut declaraţiile cu numere pare. Suntem asiguraţi cu privire la „concepţia matură despre îndreptăţire” pe care a avut-o Luther, şi anume că aceasta este atribuirea forensică sau legală a neprihănirii lui Hristos acordată credinciosului pocăit” (Hans LaRondelle, Ministry, noiembrie, 2000). „A fi iertat şi a fi făcut drept se contrazic una pe alta” (Hans Heinz, Ministry, noiembrie 2000). Ni se spune că Luther şi ceilalţi reformatori au crezut în îndreptăţire ca fiind o declaraţie legală, a considera pe cineva neprihănit, mai degrabă decât a-l face să fie neprihănit. Să vedem câteva declaraţii reprezentative ale lui Martin Luther.

„[…] această mişcare a îndreptăţirii este lucrarea lui Dumnezeu în noi” (Luther’s Works, Concordia Publishing House, Saint Louis, 1963, vol.34, p.177 [1536]).

„Prin urmare, El ne atrage la Sine şi ne transformă […]. Acesta este modul în care, în Romani 5, ‘Suntem îndreptăţiţi prin credinţă’” (LW, vol.32, p.235-236 [1521]).

„Prin urmare, Hristos, care este primit prin credinţă şi care trăieşte în inimă, este adevărata neprihănire creştină, pe baza căreia Dumnezeu ne consideră neprihăniţi şi ne acordă viaţa veşnică” (LW, vol.26, p.129-130).

„Dar, atât cât priveşte îndreptăţirea, Hristos şi eu trebuie să fim atât de strâns uniţi, încât El trăieşte în mine şi eu în El…. Credinţa trebuie să fie prezentată corect, şi anume, că prin ea sunteţi atât de cimentaţi în Hristos, încât El şi voi sunteţi o singură persoană, care nu poate fi separată…. Această credinţă mă uneşte cu Hristos mai profund decât un soţ este unit cu soţia lui” (LW, vol.26, p.167-168).

„Aşadar, ce anume îndreptăţeşte […] Duhul Sfânt este cel care îndreptăţeşte” (LW, vol.26, p.208 [1535]).

„Credinţa această vă îndreptăţeşte; ea Îl va face pe Hristos să locuiască, să trăiască şi să domnească în voi” (LW, vol.27, p.172 [1519]).

La începutul predicilor lui despre Ioan 3, Luther a spus: „Acest capitol accentuează mai presus de orice altceva acel subiect sublim: credinţa în Hristos, singura care ne îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu” (LW, vol.22, p.275).

John Calvin a scris: „Prin faptul că ne îndreptăţeşte, Hristos ajunge să fie al nostru, printr-o unire fundamentală şi […] esenţa naturii divine ne umple în interior” (Institutes of the Christian Religion, Eerdmans Pub.Co., Grand Rapids, MI, 1975, vol.3, sect.11, #5).

Toate aceste declaraţii ne spun acelaşi lucru elementar. Îndreptăţirea ne transformă. Când Hristos locuieşte în inimă, Dumnezeu ne consideră neprihăniţi. Îndreptăţirea înseamnă că Hristos locuieşte în mine, iar eu locuiesc în El. Credinţa ne cimentează în Hristos, aşa încât nu mai putem fi separaţi. Îndreptăţirea este săvârşită de către Duhul Sfânt. Experienţa naşterii din nou este îndreptăţirea. Toate aceste declaraţii accentuează neprihănirea interioară ca fiind esenţa îndreptăţirii, şi totuşi ni se spune că acea concepţie matură a lui Luther cu privire la îndreptăţire este „atribuirea legală a neprihănirii lui Hristos în dreptul credinciosului pocăit”.

Cum a apărut această înţelegere greşită? De ce avem un tablou greşit cu privire la ce anume au crezut majoritatea reformatorilor? Probabil că aceasta ar putea fi cheia: „Cu timpul, luteranii a început să facă o deosebire din ce în ce mai precisă între evenimentul de a fi declarat neprihănit (îndreptăţirea) şi procesul prin care suntem făcuţi neprihăniţi (sfinţirea, naşterea din nou)” (Raoul Dederen, Ministry, noiembrie, 2000). Cei care l-au urmat pe Luther au fost aceia care au început să facă o deosebire precisă între faptul de a fi declarat neprihănit şi faptul de a fi făcut neprihănit.

Un alt teolog se exprimă chiar şi mai clar: „Concepţia lui Luther despre îndreptăţire, concepţia lui cu privire la prezenţa lui Hristos în cel credincios […] toate au fost respinse ori modificate radical de către cei ce l-au urmat” (Alister McGrath, Iustitia Dei: A History of the Christian Doctrine of Justification, vol.2, p.32). McGrath descrie cu precizie modul în care s-a întâmplat acest lucru: Melanchton a promovat îndreptăţirea exclusiv legală (Ibid, p.23-26). Martin Chemnitz l-a apărat pe Luther împotriva atacurilor catolice, iar el a urmat raţionamentul lui Melanchton. Chemnitz a spus că nu există nicio dovadă biblică pentru o neprihănire interiorizată. El a spus că „Hristos în voi” este o expresie figurativă, iar noi suntem consideraţi neprihăniţi, chiar dacă nu suntem cu adevărat neprihăniţi (Ibid., p.29). Luteranismul ortodox a ajuns să adopte această concepţie a lui Chemnitz şi, astfel, a respins poziţia lui Luther (Ibid., p.44-45).

Prin urmare, vedem că focarul problemelor se află la aceia care l-au urmat pe Luther şi au schimbat de-a lungul timpului ceea ce a susţinut el cu adevărat. Îndreptăţirea exclusiv legală este realmente o idee a luteranismului scolastic de după Reformaţiune. Din nefericire, această înţelegere a îndreptăţirii a devenit poziţia standard a bisericilor şi teologilor din zilele noastre. Acum, unii dintre gânditorii noştri adventişti de ziua a şaptea ne spun că aceasta este poziţia biblică şi poziţia reformatorilor. Realitatea dură este că poziţia aceasta (întrebările cu numere impare din chestionar) nu este nici biblică, nici protestantă. Este poziţia care a ajuns să fie cunoscută în zilele noastre ca fiind poziţia evanghelică şi care constă într-un set bine definit de puncte de credinţă cu privire la modul în care funcţionează mântuirea pentru creştini. Ceea ce chestionarul denumeşte Evanghelia catolică (întrebările cu numere pare) este în realitate poziţia biblică şi protestantă.

Îndreptăţirea în învăţătura catolică

Aşadar, care este adevărata poziţie catolică referitoare la mântuire? De fapt, aceasta este exprimată foarte bine în articolele din Review, pe care le-am citat anterior. „Meritele lui Hristos […] sunt realmente interiorizate în viaţa credinciosului, prin sacramentele administrate de Biserica Romano Catolică însăşi. Roma susţine că aceste merite mântuitoare nu rămân în afara noastră, ci ajung să fie ceva ce se întâmplă în interiorul unui om, o schimbare care îi dă acelui om merite înaintea lui Dumnezeu […]. ‘Mânaţi de Duhul Sfânt’, spune Catehismul, ‘noi putem să merităm atât pentru noi înşine, cât şi pentru alţii, harurile necesare pentru a obţine viaţa veşnică’ […].

‘Biserica afirmă că sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mântuirea credincioşilor’ […]. Sistemul romano-catolic se bazează pe concepţia fundamentală că tot ce a făcut Hristos pentru un om este primit prin mijlocirea bisericii însăşi. Cu alte cuvinte, mântuirea… le este distribuită credincioşilor numai prin intermediul bisericii, al sacramentelor şi preoţilor ei” (Clifford Goldstein, Adventist Review, 22 iunie, 2000).

„Harul sfinţitor al lui Dumnezeu este introdus în cel credincios, prin sacramentele bisericii […]. Această neprihănire ‘introdusă’, interiorizată, formează baza meritorie pentru îndreptăţirea credinciosului pocăit […]. Calea catolică a mântuirii constă într-un sistem sacramental vast care consideră că harul este transmis prin mijlocirea sacramentelor administrate de către preoţii hirotoniţi. Sacramentele şi preoţii omeneşti […] sunt canalele de transmitere a harului mântuitor” (Woodrow Whidden, Adventist Review, 25 mai, 2000).

Există câteva învăţături catolice clare cu privire la mântuire, care au fost exprimate foarte bine în citatele de mai sus.

1) Harul lui Dumnezeu este introdus în cel credincios. Introducerea aceasta este asemănătoare cu ceea ce se întâmplă când are loc o transfuzie de sânge. Sângele altui om este introdus în sângele meu, aşa încât devin una, şi nu mai pot fi separate niciodată. Dumnezeu introduce neprihănirea Sa în noi, aşa încât aceasta devine o parte inseparabilă în noi, iar apoi noi putem să folosim această neprihănire interiorizată (care acum este o parte din noi) pentru a asculta de Dumnezeu şi pentru a săvârşi fapte bune. Aceasta nu este o neprihănire împărtăşită, care înseamnă că Dumnezeu ne împărtăşeşte puterea şi harul Său clipă de clipă, atâta vreme cât rămânem în legătură directă cu El. Dacă ne despărţim de El, legătura neprihănirii este ruptă, iar noi rămânem fără niciun fel de neprihănire. Noi nu avem o neprihănire interioară pe care putem să o folosim aşa cum vrem.

2) Neprihănirea este introdusă în noi numai prin sacramente. Aceasta este concluzia finală crucială cu privire la mântuire. Noi nu putem să primim neprihănirea şi îndreptăţirea prin consacrarea faţă de Dumnezeu şi prin mărturisirea păcatelor înaintea lui Hristos. Noi putem să primim harul lui Dumnezeu numai prin sacramentele bisericii, administrate de către preoţi. Sacramentele îi transmit credinciosului realmente harul şi neprihănirea lui Dumnezeu.

3) Pentru că avem o neprihănire care a fost introdusă în noi, avem merite înaintea lui Dumnezeu, iar faptele bune pe care le săvârşim prin această neprihănire interiorizată ne vor face să merităm viaţa veşnică.

4) Mântuirea este posibilă numai prin mijlocirea bisericii, prin lucrarea preoţilor. Este imposibil să fi mântuit printr-o apropriere personală de Dumnezeu, prin credinţă, pe baza ispăşirii lui Hristos.

Aceasta este adevărata poziţie catolică referitoare la neprihănirea prin credinţă. Ea nu vorbeşte despre locuirea lui Hristos în noi. Ea nu spune că a fi îndreptăţit înseamnă a fi făcut neprihănit. Ea nu vorbeşte despre lucrarea Duhului Sfânt în noi, care ne conduce la îndreptăţire. Ea nu vorbeşte despre naşterea din nou ca fiind necesară, înainte de a fi declaraţi neprihăniţi de către Dumnezeu. Ea vorbeşte numai despre biserică, sacramente şi preoţie.

Ce se întâmplă de fapt?

Acum, ne întoarcem la chestionarul cu care a început acest articol. Poziţia denumită ca fiind protestantă şi biblică este în realitate poziţia evanghelică, iar poziţia denumită catolică este în realitate poziţia protestantă şi biblică. Adevărata poziţie catolică este destul de diferită de oricare dintre întrebările aflate în chestionar. (În chestionarul original erau şi alte întrebări care făceau o deosebire corectă între concepţia protestantă şi cea catolică, dar cele selectate sunt cele mai semnificative pentru studiul nostru.)

De ce merită toate aceste lucruri atenţia noastră? Deoarece, dacă Evanghelia biblică este legată în totalitate de o experienţă interioară, în care Duhul Sfânt ne face realmente să fim neprihăniţi prin naşterea din nou, înainte ca noi să putem fi declaraţi neprihăniţi, atunci suntem avertizaţi să stăm departe de ea învăţătura ei, pentru că este catolică. Suntem avertizaţi împotriva Evangheliei biblice, sub pretenţia că aceasta este o Evanghelie catolică. Mai mult, ni se spune că ar trebui să credem într-o altă Evanghelie, care în realitate este poziţia evanghelică, sub pretenţia că aceasta este Evanghelia biblică.

Aceasta este o amăgire foarte subtilă, deoarece face o legătură între învăţătura evident distructivă şi greşită a Bisericii Catolice cu privire la mântuire şi adevărata Evanghelie a Bibliei. Suntem învăţaţi să le respingem pe amândouă, pentru că una dintre ele este evident periculoasă. Ni se spune că îndreptăţirea interioară şi lucrarea Duhului Sfânt de a ne face neprihăniţi, înainte de a fi declaraţi neprihăniţi sunt unul şi acelaşi lucru cu neprihănirea introdusă, interiorizată prin sacramente, merite şi indulgenţe. Prin intermediul unor articole atent concepute şi al unui chestionar (în care cu greu ştim care ar trebui să fie răspunsurile corecte) ni se spune să înlocuim Evanghelia biblică cu concepţia evanghelică.

Deoarece, în concepţia evanghelică, îndreptăţirea este o declaraţie legală a iertării, şi nu o schimbare propriu-zisă a inimii – schimbarea inimii urmând a avea loc în procesul sfinţirii, despre care evanghelicii cred că nu se va încheia niciodată în viaţa aceasta – prin urmare îndreptăţirea acoperă păcătuirea continuă, până la o anumită măsură. De fapt, ei consideră că este imposibil să încetăm a păcătui, atâta vreme cât avem un trup muritor cu o natură păcătoasă.

Uneori, ne-am întrebat cum ar putea fi amăgiţi chiar şi „cei aleşi”. În cele din urmă, mesajul adventist a fost aşa de clar, întemeiat pe dovezi biblice atât de solide, încât amăgirea era aproape întru totul imposibilă. Iar apoi, au venit vânturile de învăţătură care au bătut în jurul nostru în perioada ultimilor douăzeci de ani. Treptat, acele vânturi s-au infiltrat în biserica noastră la diferite nivele, până când ceea ce a fost respins imediat în anii precedenţi, a ajuns să fie curentul principal de gândire la anumite nivele. Ni se spune că învăţătura care a fost cândva învăţătura adventistă ortodoxă cu privire la mântuire este în realitate catolică şi periculoasă. Ni se spune că Evanghelia promovată de Ford, Brinsmead şi Paxton în anii 1970 este adevărata Evanghelie pe care ar fi trebuit să o acceptăm atunci şi, cu siguranţă, pe care trebuie să o înţelegem corect astăzi. Vânturile amăgirii sunt foarte convingătoare şi pot să-i spulbere cu uşurinţă pe „cei aleşi” în zilele noastre.

Gânduri finale

Intenţionez să concluzionez acest studiu cu câteva gânduri pătrunzătoare cu privire la ce anume se întâmplă în Biserica Adventistă din zilele noastre.

Aici avem de a face doar cu două curente distincte. Există un curent autentic al Evangheliei veşnice, aşa cum este definită în Apocalipsa 14,7, şi există curentul care se va constata a fi foarte îndrăgit şi care constituie poziţia evanghelică. Cele două curente sunt alcătuite din concepţii absolut logice, impecabile şi coerente, dar, aşa cum spune Ellen White, oamenii încep de la premise greşite şi adună tot ce poate să le susţină, iar protestantismul evanghelic a făcut exact acest lucru.

Aceste concepţii s-au înrădăcinat deja în Biserica Baptistă, în Biserica lui Hristos, şi chiar în alte grupări conservatoare. În mod incredibil, în prezent, ele pătrund adânc în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea!

În zilele noastre, dacă încercăm să integrăm în adventismul de ziua a şaptea unele dintre aceste idei păgâne, augustiniene, catolice, evanghelice şi reformate, înseamnă că adventismul de ziua a şaptea a ajuns să fie „ţara nimănui”.

Fraţii noştri de la Glacier View au greşit complet prin condamnarea escatologiei lui (Ford; interpretarea lui cu privire la timpul sfârşitului), dacă susţin soteriologia lui (concepţiile lui despre mântuire). Fie el a avut dreptate în ambele domenii, fie a greşit în ambele. Totuşi, în mod inexplicabil, cei care au condus dezbaterea de la Glacier View nu au înţeles situaţia suficient de bine, pentru a sesiza faptul că escatologia şi soteriologia lui Ford au fost întru totul inseparabile.

Nu există nicio modalitate în care putem fi în siguranţă, acceptând parţial poziţia Evangheliei veşnice şi parţial poziţia evanghelică, deoarece ideile false vor câştiga întotdeauna în cele din urmă. Când adevărul şi minciuna sunt combinate, în final, minciuna învinge.

Mulţi predicatori adventişti de ziua a şaptea din zilele noastre prezintă un sistem teologic hibrid şi au un amestec de Evanghelie veşnică şi protestantism evanghelic.

De exemplu, să ne gândim la predicatorii care susţin concepţia că Hristos a preluat natura noastră căzută, botezul credincioşilor la vârsta adultă şi posibilitatea unei vieţi creştine biruitoare. Aceste concepţii sunt întru totul inconsecvente cu concepţiile protestante evanghelice. Totuşi, mulţi dintre aceiaşi predicatori vor prezenta predici consecvente cu concepţiile evanghelice: o mântuire primită în exclusivitate prin îndreptăţire, păcatele nu ne despart de Dumnezeu, concepţia că omul din Romani 7 este un om convertit.

Când încearcă să combine învăţăturile lor evanghelice cu părţi din Evanghelia veşnică, aceşti predicatori prezintă o Evanghelie inconsecventă. Nu este logic să combini aceste două categorii de învăţături. Totuşi, majoritatea dintre noi pur şi simplu nu au suficientă pricepere şi experienţă pentru a sesiza astfel de inconsecvenţe, iar ca urmare membrii cu o varietate amplă de înţelegeri diferite vor prelua din predici ceea ce cred ei şi vor declara că totul este – o Evanghelie minunată.

Cu cât vom neglija mai mult studiul Cuvântului lui Dumnezeu, ca adventişti de ziua a şaptea, cu cât mai mare va fi incapacitatea noastră de a sesiza lipsa de consecvenţă din prezentări – fie din predici, fie din cărţi (Colin Standish, Our Firm Foundation, noiembrie, 1996).

Realitatea este că, atunci când nu sesizăm inconsecvenţele din învăţături, nu vom sesiza nici inconsecvenţele din domeniul practic. Confuzia noastră în domeniul doctrinei conduce la confuzie în domeniul stilului de închinare, al metodelor de creştere a bisericii, al muzicii, amuzamentului, standardelor bisericii, şi aşa mai departe.

Probabil că una dintre cele mai bune concluzii ale acestui articol este îndemnul apostolului Pavel din Efeseni 4,13-15: „Până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos”.