Profet sau preot?
Copiază link

Profet sau preot?

Adevăratul nord

Cineva ar putea să conducă un experiment fascinant, cerând unui grup de oameni să-şi închidă ochii, să-şi ridice mâna dreaptă şi apoi să indice direcţia spre nord. Acest experiment va avea întotdeauna ca rezultat o mare deosebire de opinii. Aşadar, cum va stabili grupul în ce direcţie se află nordul? Oare ar trebui să voteze care este direcţia nordului? Oare ar trebui să urmărească direcţia fiecărei mâini şi să decidă unde se află nordul printr-o metodă ştiinţifică de stabilire a punctului optim aflat la media dintre direcţiile indicate de toate mâinile? Sau fiecare ar trebui să fie mulţumit cu propria părere legată de direcţia în care se află nordul?

Oare nu ar fi mai înţelept să se stabilească direcţia nordului prin folosirea unui compas? Adevăratul nord nu este un subiect care trebuie supus dezbaterilor, ci trebuie să fie observat şi acceptat. Nordul nu este stabilit prin suma opiniilor noastre, nici direcţia lui nu este deschisă discuţiilor. Nordul magnetic pur şi simplu există. Este un fapt aflat în afara percepţiilor noastre senzoriale.

Dacă tu şi cu mine am naviga împreună cu biserica noastră pe o mare întinsă, oare ar conta dacă folosim nordul magnetic ca punct de referinţă, sau dacă folosim opiniile comunităţii noastre? Un filozof a spus odată: „Fie facem adevărul să se conformeze cu dorinţele noastre, fie facem dorinţele noastre să se conformeze cu adevărul”. Prin urmare este înţelept să sugerăm că, în ciuda protestelor unora, conformarea cu adevărul va avea ca rezultat o călătorie şi o sosire în siguranţă la destinaţie pentru biserica noastră. A face adevărul să se conformeze cu dorinţele noastre va avea ca rezultat o călătorie interminabil de lungă, deoarece vom fi întotdeauna rătăciţi, sau vom eşua tragic din cauza naufragiului.

Singurul nord adevărat aflat la dispoziţia noastră constă în călăuzirea primită de la Dumnezeu în Cuvântul Său. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii (Evrei 4,12). Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să străpungă faţadele şi acţiunile exterioare pentru a da pe faţă adevăratele motive şi intenţii ale inimii. Numai dacă îi îngăduim Cuvântului lui Dumnezeu să îşi facă lucrarea în inima noastră, putem fi siguri că urmăm adevărul, şi nu dorinţele noastre egoiste.

Apostolul Pavel a avertizat cu privire la un timp când dorinţele omeneşti vor lua locul adevărului. „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Timotei 4,3.4). Oare nu cumva ne aflăm deja în acel punct? Oare nu cumva dificultatea cu care se confruntă oamenii cu urechile gâdilate sunt predicatorii care nu sunt siguri în ce direcţie se află nordul şi mulţimea de învăţături şi filozofii interesante, dar discutabile, care ne bombardează urechile, dornice să ia locul Cuvântului lui Dumnezeu?

Apelul aproape disperat pe care apostolul Pavel l-a adresat lui Timotei este categoric valabil pentru noi astăzi: „Timotee, păzeşte ce ţi s-a încredinţat; fereşte-te de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii şi au rătăcit cu privire la credinţă” (1 Timotei 6,20.21). Probabil că ar fi de folos să vedem cum definesc unii nordul în adventismul din zilele noastre.

Când vom înceta să păcătuim?

În Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost introdus un sistem doctrinar nou pentru adventism, iar acum este acceptat ca fiind adevărul de către mulţi dintre membrii noştri. Mai întâi, li se spune că Dumnezeu nu aşteaptă de la ei să înceteze a păcătui în această viaţă pământească, deoarece El ştie că acest lucru este imposibil. Apoi sunt asiguraţi că El îi va reface miraculos şi instantaneu, când Se va întoarce Hristos, aşa încât nu vor mai păcătui niciodată.

Dar oare cum va putea Dumnezeu să ia un om care a păcătuit o viaţă întreagă şi să-l refacă instantaneu, aşa încât nu va mai păcătui niciodată? El poate să facă acest lucru, numai dacă înlătură libertatea personală a acelui om – capacitatea lui de a alege, transformându-l într-un computer programat. Prin urmare, dacă Dumnezeu poate să rezolve problema păcatului printr-o astfel de metodă mecanică, de ce nu a făcut acest lucru cu Lucifer însuşi, cu veacuri în urmă?

De unde vine această teologie a mântuirii? Direct de la Reformaţiune. Ea este o parte a unui sistem teologic elaborat, care a fost dezvoltat de către adepţii lui Calvin. Să vedem pe scurt câteva părţi ale acestui sistem.

Nici chiar căderea lui Adam şi, prin el, căderea neamului omenesc, nu a fost o întâmplare sau un accident, ci a fost rânduită în sfaturile tainice ale lui Dumnezeu (Loraine Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination, p.234).

Inevitabilitatea destinului veşnic al fiecărui om a fost o parte centrală atât a teologiei lui Luther, cât şi a lui Calvin.

(Calvin) Viaţa veşnică a fost rânduită mai dinainte pentru unii, iar moartea veşnică a fost rânduită pentru alţii (Boettner, p.15).

(Luther) A fost rânduit mai dinainte […] cine trebuie să fie condamnat (Boettner, p.15).

Aşadar, ce înseamnă cu exactitate acest lucru pentru cei ce sunt condamnaţi?

[Hotărârea Lui] se întinde […] de la Creaţiune la judecată şi cuprinde toate activităţile sfinţilor şi îngerilor din cer, precum şi ale celor nemernici şi ale demonilor din iad (Boettner, p.13).

Acest dumnezeu monstruos al calvinismului creează nişte oameni, îi predestinează să fie pierduţi, îi priveşte cum păcătuiesc, nu le îngăduie să se pocăiască, iar apoi îi torturează pentru păcatele lor pe parcursul întregii veşnicii. Iar toate acestea sunt săvârşite într-o nepărtinire desăvârşită faţă de cel păcătos.

Celor nealeşi nu li se face nicio nedreptate (Boettner, p.113).

Unii adventişti de ziua a şaptea încearcă în prezent să scoată o pagină din această teologie calvinistă şi să o introducă în teologia bisericii noastre. Este pagina care ne învaţă că nu este nicio nevoie să încetăm a păcătui, deoarece Dumnezeu ne va reface miraculos la a doua venire a lui Hristos, aşa încât nu vom mai păcătui niciodată.

Sistemele teologice sunt asemenea stâlpilor unui gard, legaţi între ei. Doctrinele nu stau singure. Ele sunt conectate cu celelalte doctrine. A te baza pe o singură doctrină şi a o scoate din sistemul ei, fără a le lua şi pe celelalte este rareori cu putinţă. Vrem noi cu adevărat să ne întoarcem în mlaştina predestinaţiei, a păcatului originar şi a focului iadului spre a găsi o soluţie teologică pentru problema păcatului continuu din viaţa noastră de zi cu zi?

Liberalism sau legalism

Într-un forum deschis pe un website, a fost pusă o întrebare: „Care dintre următoarele probleme crezi că este mai serioasă în biserica din zilele noastre: legalismul sau liberalismul?” Oare nu este posibil ca liberalismul să fie doar o altă formă a legalismului? Cineva a sugerat că liberalii sunt adesea doar nişte fundamentalişti care au un set diferit de puncte de credinţă. Ei aplică pur şi simplu legea „liberalismului” pentru a îngădui o anumită măsură de „libertate creştină”, adesea spre a vedea până unde pot să meargă pentru a o anula. Atât legalismul, cât şi liberalismul sunt centrate asupra eului în feluri diferite. Atât legalismul, cât şi liberalismul sunt probleme în biserica noastră şi în viaţa noastră. Din punct de vedere practic, ele sunt unul şi acelaşi lucru (deşi, în funcţie de tipul personalităţii tale, ai putea o să preferi pe una în defavoarea celeilalte).

Un alt indiciu care arată că liberalismul şi legalismul sunt unul şi acelaşi lucru este faptul că atât legalismul din urmă cu o sută de ani, cât şi liberalismul de astăzi sunt foarte confortabile cu mesajul de la 1888. În 1893, când a vorbit la Conferinţa Generală, A.T. Jones a citat avertizările adresate conducătorilor bisericii de către Ellen White.

Nu puteţi să neglijaţi mesajele de avertizare ale lui Dumnezeu, nu puteţi să le respingeţi, sau să le trataţi cu uşurătate, fără a fi în pericolul unei pierderi infinite. Batjocura, ridiculizarea şi răstălmăcirea pot fi îngăduite numai cu preţul degradării propriului suflet. Folosirea unor astfel de arme nu vă va aduce victorii preţioase, ci mai degrabă va înjosi mintea şi va despărţi sufletul de Dumnezeu…. Cei care nu au trecut prin experienţa unei lucrări cuprinzătoare a pocăinţei în lumina pe care Dumnezeu a binevoit să o dea poporului Său încă de la acea dată nu vor înţelege lucrurile cu claritate şi nu vor fi gata să spună că mesajele trimise de Dumnezeu sunt o amăgire…. Prejudecăţile şi părerile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut în niciun fel; seminţele semănate în unele inimi acolo sunt gata să răsară la viaţă şi să aducă un seceriş pe măsură. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost nimicite niciodată, iar ele încă aduc un rod nesfânt, otrăvind judecata, pervertind percepţiile şi orbind înţelegerea cu privire la mesaj şi mesageri pentru cei cu care intraţi în legătură (Extras din 1893 General Conference Daily Bulletin, p.67-70).

În martie, 1890, Ellen White i-a confruntat pe cei ce se împotriveau soliei de la 1888, în cuvintele următoare:

Mă tem de voi şi mă tem de interpretările pe care le atribuiţi oricărui pasaj din Scriptură, aşa cum s-au dat pe faţă de la sine în spiritul necreştinesc pe care l-aţi manifestat…. Fiţi precauţi cu privire la direcţia în cere mergeţi, ca nu cumva să săvârşiţi păcatul împotriva Duhului Sfânt…. Mă tem de orice aplicaţie a Scripturii, care are nevoie de un astfel de spirit şi aduce roadele pe care le-aţi manifestat voi (Scrisoarea 83, 1890).

Este mult prea vizibil astăzi faptul că multe voci moderne atacă părţi din solia de la 1888, întocmai cum le-au atacat cu mai bine de o sută de ani în urmă. Indiferent dacă vocile vin din legalism, sau din liberalism, există un mare disconfort cu privire la mesajul care i-a fost adresat bisericii noastre prin Jones şi Waggoner.

Inima soliei de la 1888

Care este temelia solidă, ideea fundamentală ce străbate solia de la 1888? Este ceva ce nu a trecut niciodată prin mintea lui Luther, Calvin, sau chiar a fraţilor Wesley. Este ceva ce nu a străpuns conştiinţa fraţilor şi surorilor noastre păzitoare ale duminicii din prezent. Este curăţirea sanctuarului ceresc – lucrarea de slujire a Marelui nostru Preot în Sfânta Sfintelor.

În termeni foarte practici, curăţirea sanctuarului ceresc este curăţirea inimilor noastre. Totuşi, ce înseamnă lucrul acesta în mod concret? Să-l ascultăm pe un scriitor adventist care a încercat să explice în 1893.

Pe măsură ce adevărul Său ne este descoperit rând cu rând şi pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu pas cu pas, sunt necesare schimbări şi despărţiri radicale de vechile căi, dacă vrem să facem paşii următori la fel cum i-am făcut pe cei dintâi. De ce acela care mărturiseşte a-L cunoaşte pe Hristos zăboveşte uneori luni şi ani de zile fără… să aibă nicio bucurie deosebită în Domnul?... Voi aţi refuzat până acum să umblaţi în lumina care a strălucit deja…. Acea lumină dă pe faţă păcatul şi compromisul vostru. Dacă refuzaţi să umblaţi în lumina care a strălucit până acum, cu ce sunteţi mai buni decât atunci când aţi refuzat să faceţi primul pas? Nici cu o iotă, iar voi aveţi nevoie de convertire încă odată. Refuzul de a face pasul al douăzecilea sau al o sutălea constituie o răzvrătire tot atât de mult precum constituie refuzul de a face primul pas. Când nu va mai fi făcut niciun compromis cu păcatul, când va fi înlăturată orice cauză a ofensării lui Dumnezeu, chiar dacă va fi nevoie să faceţi un sacrificiu la fel de mare precum aţi renunţa la mâna dreaptă sau ochiul drept, atunci viaţa voastră va fi un triumf continuu în Dumnezeu. Prima biruinţă pe care aţi câştigat-o, când aţi făcut primul pas, v-a adus bucurie; a doua biruinţă, când aţi făcut al doilea pas, v-a adus încă o bucurie; iar pe măsură ce vă apropiaţi de Domnul, lumina voastră devine din ce în ce mai strălucitoare şi bucuria voastră din ce în ce mai mare…. Cât de mulţi din mijlocul adventiştilor de ziua a şaptea au nevoie de convertire! Viaţa noastră ar trebui să fie un şir necontenit al convertirii. Atunci, bucuria şi pacea dragostei dintâi vor înviora şi vor umple sufletul…. Starea voastră de căldicel înseamnă răzvrătire, iar păcatul vostru de a refuza să continuaţi a-L cunoaşte pe Domnul vă va împiedica să primiţi binecuvântările şi bucuria lui Hristos (Review and Herald, 9 mai, 1893).

Mulţi, mulţi adventişti au făcut primii paşi. Ei iubesc Sabatul şi A Doua Venire, dar s-au împotmolit la pasul al douăzecilea sau al o sutălea şi se miră de ce experienţa lor creştină stagnează. Cât de mult avem nevoie de un şir necontenit al convertirii. În acelaşi an, un alt scriitor adventist a scris cuvintele următoare:

Nu există niciun păcat, indiferent cât de adânc înrădăcinat în om, sau cât de mult timp a fost îngăduit, care să nu poată fi biruit pe deplin, dacă este predat pe deplin în mâinile Aceluia care are toată puterea în cer şi pe pământ. Dacă ne păstrăm privirea aţintită asupra lui Isus prin credinţă, noi putem să ne împotrivim fiecărei ispite. El a făgăduit că va pregăti o cale de a scăpa de toate ispitele care sunt prea puternice pentru noi. Scopul lui Dumnezeu este ca noi să trăim fără păcat; pentru că prin puterea Lui suntem în stare să biruim orice ispită căreia El îi îngăduie să vină asupra noastră; deoarece, dacă El pregăteşte o cale de scăpare din ispitele care sunt prea puternice pentru noi, nu poate exista niciun motiv pentru care nu ar trebui să ajungem fără păcat şi să trăim o viaţă curată. Păcatul şi numai păcatul este cel care ne descurajează […]. De ce ne-ar scrie Dumnezeu, prin slujitorul Său, „ca să nu păcătuiţi”, dacă nu există nicio cale de a fi feriţi de păcat?.. […]. Dar oricât ne-am lupta şi oricât de hotărâţi am fi, în Calea către Hristos, p.64, ni se spune că „vom fi nevoiţi adesea să îngenunchem şi să plângem la picioarele lui Isus din cauza nedesăvârşirilor şi greşelilor noastre, dar nu trebuie să fim descurajaţi. Chiar dacă suntem biruiţi de vrăjmaşul, nu suntem alungaţi, nici părăsiţi sau respinşi de Dumnezeu” […]. Când ne păstrăm fără încetare privirile aţintite asupra lui Hristos, noi putem să trăim fără păcat. Când ne vom abate privirile de la El, vom păcătui. Noi putem să privim la El fără încetare […]. Dar dacă ajungem la concluzia că nu putem să împlinim îndemnul „ca să nu păcătuiţi”, deja ne-am abătut privirile de la Hristos, am făcut pregătiri pentru a împlini poftele firii şi ne vom cufunda în disperare” (Review and Herald, 7 martie, 1893).

Profet sau preot?

Între rolul de profet şi cel de preot biblic se află o tensiune continuă şi intensă. Frământarea care există între aceste două chemări este asemenea unui val clocotitor ce străbate inima Scripturii. Probabil că exemplul cel mai bun cu privire la faptul acesta este văzut în conflictul mortal dintre profetul Ieremia şi fraţii lui preoţi. Profetul a împlinit cu o consecvenţă plină de milă, constructivă şi responsabilă chemarea lui Dumnezeu de a înfrunta ce era greşit în Israel şi de a confrunta naţiunea cu faptele ei greşite. Pe de altă parte, preotul avea un rol mai degrabă pastoral, o autoritate instituţională mai mare, şi îşi asuma sarcina de a păstra naţiunea la un nivel echilibrat. În tensiunea care apărea, profetul suporta adesea mânia şi represaliile preotului.

În perioada timpurie de pionierat a oricărei mişcări a credinţei, vocea profetică este mult mai puternică şi mai respectată. Pe măsură ce mişcarea se maturizează, vocea preoţească îşi sporeşte influenţa. Cu toate acestea, în cele din urmă, aceasta poate să ajungă atât de dominantă, încât să aducă la tăcere vocea profetică. Cu cât organizaţia ajunge să fie mai puternică şi mai bine întemeiată, cu atât simte mai puţin nevoia de a avea o voce profetică. Unul dintre motivele declinului unei organizaţii este acela că vocea profetică ajunge treptat să fie adusă la tăcere şi devalorizată în organizaţie. Când vorbeşte, profetul este considerat a fi excentric, supărător şi chiar distructiv pentru organizaţie.

Am ajuns categoric la acest punct în adventism. Apelurile la reformă din zilele noastre sunt privite ca fiind distructive şi dezbinătoare. Încă odată, Ieremia îşi găseşte locul în groapă, deoarece îndrăzneşte să atace starea de fapt.

De ce atunci când cineva îşi exprimă îngrijorarea cu privire la un anumit aspect care nu este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu în biserică, apar adesea acuzaţii de intoleranţă din partea celorlalţi membri ai bisericii, sau chiar din partea pastorului? Răspunsul constă parţial în concepţia modernă despre toleranţă. Începând de la cultură şi până la îmbrăcăminte, de la muzică şi până la filme, de la divorţ şi până la doctrină şi chiar de la feminism şi până la orientările sexuale interzise, totul trebuie să fie tolerat acum de către membrii bisericii.

Cineva a spus odată: „Ultima virtute a unei societăţi nelegiuite este toleranţa”. Roger Williams a constatat că toleranţa este intolerabilă, deoarece era doar la un pas de intoleranţă. Toleranţa din zilele noastre este intolerantă cu oricine continuă să creadă în definiţia biblică a păcatului. Cei care îşi ridică vocea în semn de îngrijorare sau de protest împotriva relelor persistente din mijlocul nostru nu mai sunt toleraţi. Responsabilitatea faţă de Cuvântul revelat al lui Dumnezeu este intolerabilă.

Din cauza acestor presiuni, sufletele credincioase au cedat în faţa unei conspiraţii a tăcerii. De ce suntem aşa de reţinuţi să vorbim? Parţial, pentru că ne temem să fim etichetaţi ca intoleranţi. Ca rezultat, compromisul înaintează fără piedici, păcatul continuă neconfruntat, învăţătura falsă este încurajată, iar standardele morale sunt mai joase decât oricând. Cei care au standarde înalte, care nu vor să-şi lase copiii să închirieze cele mai recente filme, să mănânce alimente dăunătoare, să vizioneze toate filmele de desene animate, sau să aibă întâlniri sentimentale la o vârstă prea timpurie sunt evitaţi şi ostracizaţi. Cei care se opun fundaţiei Grace Link, competiţiilor sportive dintre colegii şi teatrului sunt ridiculizaţi şi batjocoriţi.

Trebuie să avem aceeaşi atitudine pe care a avut-o Isus, şi anume că responsabilitatea spirituală cere ca păcatele publice să fie tratate public. Isus a mustrat deschis păcatul, deşi i-a iubit pe cei păcătoşi. Oare putem noi să facem mai puţin, şi totuşi să fim nişte ispravnici credincioşi?

Foarte respectatul teolog evanghelic J.I. Packer a fost unul dintre cei care au mărşăluit în semn de protest în iunie, 2002, când sinodul Diocezei Anglicane din New Westminster a autorizat ca episcopul ei să compună un serviciu religios pentru binecuvântarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Într-un articol care explică motivul acţiunii lui, Packer a argumentat că decizia luată în Westminster „falsifică Evanghelia lui Hristos, abandonează autoritatea Scripturii, pune în pericol mântuirea semenilor şi trădează biserica în rolul rânduit ei de Dumnezeu în calitate de bastion şi apărător al adevărului divin”. El a făcut referire la ceea ce numea „amăgirea de a-I cere lui Dumnezeu să sfinţească păcatul, prin binecuvântarea celor pe care El îi condamnă. Acest lucru”, spunea el, „este iresponsabil, lipsit de respect şi cu adevărat blasfemator”.

În acest context, noi ar trebui să ascultăm bine avertizarea lui Dumnezeu din Psalmi 50,16.17: „Dumnezeu zice însă celui rău: ‘Ce tot înşiri tu legile Mele, şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările, şi arunci cuvintele Mele înapoia ta?’” Invocând memoria lui Martin Luther, Packer a citat cuvintele acestuia: „Dacă eu mărturisesc cu glasul cel mai puternic şi prin expunerea cea mai clară fiecare punct al adevărului lui Dumnezeu, cu excepţia precisă a acelui mic punct care spune că lumea şi diavolul atacă în această clipă, nu-L mărturisesc pe Hristos, oricât de curajos aş putea fiu în mărturisirea credinţei în El. Acolo unde lupta este înverşunată este locul în care este dovedită loialitatea soldatului, iar dacă el se dă înapoi în acel loc, faptul de a fi statornic pe toate celelalte câmpuri de luptă înseamnă pur şi simplu fugă şi dezonoare”. (Why I Walked, „Christianity Today”, ianuarie, 2003).

Standarde târâte în praf

Din nefericire, majorităţii dintre noi le-a fost frică să protesteze în felul acesta, din cauza unei dorinţe greşit orientate de a păstra armonia cu orice preţ. Ca exemplu al felului de protest pe care ar trebui să-l adresăm în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea împotriva învăţăturii false care distruge sufletele, aş dori să prezint următorul răspuns la cartea lui Keavin Hayden, Lifestyles of the Remnant, publicată de Review and Herald în 2001. (Kevin D. Paulson, disponibil pe www.greatcontroversy.org)

După citirea cărţii lui Hayden, puţini ar trebui să se îndoiască de faptul că poziţia pe care o ia cineva cu privire la curentul adventismului în legătură cu subiectele mântuirii are implicaţii directe asupra felului în care tratăm standardele de stil de viaţă. [El admite sincer] că problemele actuale legate de închinare şi stilul de viaţă din biserică sunt determinate direct de concepţia noastră cu privire la mântuire şi desăvârşire (p.16,24) […]. El atacă speranţa desăvârşirii caracterului în viaţa aceasta, ca fiind produsul „duhurilor amăgitoare şi învăţăturilor dracilor” […]. El declară că doctrina [aceasta] este învăţătura lui antihrist (p.18-19,20) […]. Hayden insistă că atunci când Ellen White vorbeşte despre mântuirea „numai prin neprihănirea lui Hristos” şi descrie haina de nuntă din pilda lui Isus (p.19), ea se referă numai la neprihănirea substitutivă (îndreptăţire), în contrast cu sfinţirea, cu privire la care Hayden neagă faptul că poate fi desăvârşită vreodată aici pe pământ […]. [El insistă] că „din cauza stării noastre fireşti” (chiar şi după convertire) „toată neprihănirea noastră (faptele bune) este asemenea unei haine murdare” (p.19) […].

Realitatea este că nici Scriptura, nici Ellen White nu pun semnul de egalitate între sfinţire şi hainele murdare ale neprihănirii proprii! Ellen White afirmă: „Ce este sfinţirea? Este a-I da lui Dumnezeu în întregime şi fără rezerve totul – sufletul, trupul şi spiritul” (Our High Calling, p.212),  „atât dreptul nostru de a intra în cer, cât şi pregătirea noastră pentru acesta se află în neprihănirea lui Hristos” (Hristos Lumina lumii, p.300). Cu alte cuvinte, atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea constituie neprihănirea lui Hristos…. Nici Biblia, nici Ellen White nu înalţă vreodată curăţia îndreptăţirii mai presus de aceea a sfinţirii şi niciuna dintre acestea nu este descrisă ca fiind neprihănirea lui Hristos într-o măsură mai mică sau mai mare decât cealaltă.

Hayden atacă doctrina desăvârşirii creştine, după cum urmează: „Dar dacă este posibil, atunci tot ce avem nevoie este ca Duhul Sfânt să ne facă suficient de buni. Noi nu avem realmente nevoie de caracterul substitutiv al lui Hristos, nu-i aşa? […] Când Îl primim prin credinţă ca fiind înlocuitorul nostru, Cerul consideră caracterul Său desăvârşit, infinit, ca şi cum ar fi al nostru. Cerul ne consideră ca împlinind standardul desăvârşit, infinit al Legii divine, chiar dacă noi nu îl împlinim realmente în viaţa noastră (p.19).  În Parabolele Domnului Hristos (p.312), [Ellen White scrie:] „Când ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Sa, voinţa noastră se contopeşte cu voinţa Sa, mintea noastră devine una cu mintea Sa, gândurile noastre sunt aduse la supunerea faţă de El, iar noi trăim viaţa Sa. Aceasta înseamnă a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale”….

Hayden descrie caracterul substitutiv al lui Isus ca pe o „umbrelă a harului veşnic”, care ne lasă loc pentru a cădea şi pentru a fi mai „toleranţi” faţă de căderile altora (p.24)…. Hayden atacă… „o învăţătură tradiţională care a lovit adventismul ca o plagă ani de zile – şi anume că Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne unim cu puterea Duhului Sfânt şi să dezvoltăm în viaţa aceasta un caracter absolut desăvârşit, la fel ca acela al lui Hristos” (p.18)…. „Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că până şi acele fapte bune pe care Hristos le creează în noi continuă să dea greş în a corespunde standardului infinit al Legii (p.20-21)…. El spune destul de clar că, în concepţia lui, chiar şi când suntem uniţi cu puterea Duhului Sfânt, desăvârşirea lui Hristos rămâne inaccesibilă pentru noi…. „Noi vom ajunge în cele din urmă la împlinirea speranţei noastre de a avea o stare de neprihănire desăvârşită la marea A Două Venire (p.23)…. [Dar Ellen White declară] că „atunci când caracterul lui Hristos va fi reprodus pe deplin în cei din poporul Său, El va veni pentru a-i declara ca fiind ai Săi” (Parabolele Domnului Hristos, p.69)…. „El a venit personal în lume pentru a le arăta locuitorilor ei cum să trăiască o viaţă fără păcat” (Evanghelizarea p.385)…. „El a venit în lumea aceasta şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca prin puterea Sa poporul Său de asemenea să poată trăi o viaţă fără păcat” (Review and Herald, 1 aprilie, 1902)…. „Acela care nu are suficientă încredere în Hristos pentru a crede că El îl poate feri de păcat nu are credinţa că El îl va primi în împărăţia lui Dumnezeu” (Solii Alese, cartea 3, p.360)…. Dacă desăvârşirea este imposibilă în viaţa aceasta, standardele specifice ale stilului de viaţă adventist nu vor fi singurele victime. Dacă viaţa fără păcat a Domnului este inaccesibilă chiar şi pentru creştinul sfinţit, cerceii şi hamburgerii şi muzica contemporană vor fi doar o parte a problemei. Dacă această doctrină este acceptată, fiecare categorie a conduitei creştine este lăsată vulnerabilă în faţa valurilor schimbătoare ale unei presupuse naturi josnice imposibil de biruit. Iritarea, pofta, mânia, neînţelegerile din familie, ura rasială, lăcomia după proprietăţi îşi vor impune prezenţa lor ocazională la fel de des – poate mai des – decât dorinţa noastră de a călca tabuurile unice ale adventismului clasic….

Dacă acceptăm premisa că o anumită măsură de păcat va fi întotdeauna prezentă în viaţa creştinului, atunci care păcate ni se va îngădui să continuăm a le săvârşi?.... Când vedem semnele de abuz pe trupul unui copil bătut, sau citim despre incendierea rasistă a unei biserici afro-americane, oare trebuie ca furia noastră să fie adusă la tăcere de posibilitatea ca astfel de păcate să continue a exista printre păcatele asupra cărora cei greşiţi nu pot să câştige biruinţa totală? Noţiunea că „greşelile ocazionale” vor fi întotdeauna partea creştinului trece cu vedere realitatea că majoritatea păcatelor, chiar şi cele foarte odioase şi brutale, sunt săvârşite de obicei doar ocazional…. Fiecare faptă nemiloasă, de la inchiziţie şi până la sclavia brutalităţii industriale a marcat cărarea nedesăvârşirii creştine. Iar dacă un fel de păcat este scuzabil, din cauză că natura noastră păcătoasă este prea puternică, până şi pentru Duhul Sfânt, atunci va fi întocmai pentru orice alt fel de păcat. Hayden vorbeşte favorabil despre acei creştini care „nu reuşesc să atingă înălţimea standardului, deoarece noi am încercat cu bune intenţii să facem tot ce am putut mai bine şi am dat greş” (p.13). Problema este că lumea a privit la intenţiile bune ale creştinilor timp de două mii de ani şi s-a săturat de nereuşitele noastre continue….

Suntem tulburaţi de aparenta convingere a lui Hayden, pentru care cheia unităţii bisericii este mai degrabă o toleranţă nelimitată faţă de diversitate, decât supunerea necondiţionată a credincioşilor faţă de sfatul scris al lui Dumnezeu…. De ce pacea între noi, prin toleranţa mutuală, este atât de evidentă în cartea lui Hayden, într-o măsură mult mai mare decât necesitatea păcii cu Dumnezeu prin ascultarea condusă de Duhul?...

„Cei care nu au suficient curaj pentru a mustra greşeala, sau care, din cauza indiferenţei sau a lipsei de interes, nu fac niciun efort serios spre a-şi curăţi familia sau biserica lui Dumnezeu, sunt consideraţi responsabili pentru răul care ar putea rezulta din neglijarea datoriei lor. Noi suntem la fel de răspunzători pentru relele pe care am fi putut să le împiedicăm în viaţa altora prin exercitarea autorităţii părinteşti sau pastorale, ca şi când faptele au fost ale noastre” (Patriarhi şi profeţi, p.578)…. „A vesti Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie constituie o lucrare de cea mai mare importanţă. Totuşi, aceasta este o lucrare întru totul diferită de aceea de a critica fără încetare, gândind răul şi separându-te de ceilalţi. A judeca şi a mustra sunt două lucruri diferite. Dumnezeu le-a încredinţat slujitorilor Săi lucrarea de a-i mustra cu dragoste pe aceia care greşesc, dar a interzis şi a condamnat judecarea necugetată care este aşa de obişnuită în mijlocul celor ce se declară a fi credincioşi ai adevărului” (The Upward Look, p. 366).

În cartea lui, Hayden invocă de repetate ori termeni ca „libertate religioasă”, „drepturile omului” şi „libertate de conştiinţă” ca fiind pledoaria lui pentru o toleranţă mai mare în biserică în ce priveşte stilul de viaţă şi aspectele legate de închinare (p.27,67,74,77,89,123). În una dintre cele mai îndrăzneţe dintre declaraţiile lui, Hayden sugerează că adventiştii care caută să înalţe standardele cu privire la dietă, îmbrăcăminte, muzică, etc. îşi vor uni în cele din urmă forţele cu cei ce promovează legile duminicale, deoarece se presupune că ei au „cultivat un caracter care crede că ştie ce este cel mai bine pentru toţi ceilalţi” (p.123)…. Hayden critică îndeosebi practica evangheliştilor adventişti conservatori de a le cere candidaţilor să renunţe la portul bijuteriilor înainte de botez (p.67,70)…. Hayden scrie: „Simplul fapt că Biserica Adventistă ar putea să piardă bătălia cu privire la bijuterii nu înseamnă că noi am pierdut bătălia cu privire la suflete” (p.74). Totuşi, el pare să nu-şi dea seama că îndepărtarea de sfatul inspirat înseamnă a pierde bătălia cu privire la suflete!...

La un moment dat, Hayden ne sugerează să botezăm în biserică oameni care nu au renunţat pe deplin la folosirea tutunului, numind acest fapt una dintre „pietrele de poticnire” pe care adventiştii le-au pus în mod tradiţional în calea noilor membri (p.50-52)…. [Dar Ellen White declară]: „Noi nu-i primim în biserică pe aceia care folosesc băuturi alcoolice sau tutun. Noi nu putem să admitem astfel de persoane. Dar putem să încercăm să îi ajutăm să biruiască” (Temperanţa, p.166)….

Totuşi, ceea ce ar trebui să tulbure orice adventist credincios este comentariul următor făcută de Hayden: … „Dacă vom continua să adoptăm o poziţie dogmatică şi inflexibilă cu privire la aspecte morale mai puţin definite, cum ar fi portul bijuteriilor, dictându-le tinerilor noştri ce fel de muzică trebuie să asculte şi condamnând participarea lor la activităţi cum ar fi dansul, frecventarea teatrului, putem să ne aşteptăm să continuăm a-i vedea părăsind biserica noastră, mulţi dintre ei ne mai întorcându-se niciodată” (p.125)…. Cu privire la concepţia lui Hayden că standardele înalte au tendinţa de a-i alunga pe tineri şi sunt presupuse a fi „un handicap pentru abilitatea noastră de a aduce noi convertiţi în biserică” (p.125), cum se face că acele comunităţi religioase cu standardele cele mai înalte de credinţă şi practică – dintre care unele sunt mai aspre decât adventismul conservator în anumite aspecte – au crescut ca număr de membri în ultimii douăzeci de ani, în timp ce aceia care au o tendinţă liberală, mai tolerantă, au scăzut continuu?...

Într-o carte intitulată The Screwtape Letters, de C.S. Lewis,… un demon pe nume Screwtape îl sfătuieşte pe un demon cu mai puţină experienţă cu privire la felul în care să prindă în capcană fiinţele omeneşti. „Jocul”, a zis Screwtape, „este să-i faci să alerge peste tot cu stingătoare de foc, ori de câte ori este o inundaţie. Fă-i pe oameni să se înghesuie în barcă pe partea care este aproape scufundată. Când oamenii sunt căldicei şi apatici, stârneşte-i împotriva pericolului entuziasmului şi emoţiilor. Dacă sunt leneşi, vorbeşte-le despre ipocrizia celor care muncesc. Dacă sunt nemiloşi, avertizează-i împotriva relelor sentimentalismului…. Cu alte cuvinte, fă-i să audă tare şi repetat avertizări de care nu au nevoie”.

Nicio analogie nu ar putea să descrie mai bine obsesia unora asemenea lui Keavin Hayden cu privire la pericolele legalismului, rigidităţii excesive şi paranoiei apocaliptice, în mijlocul unei biserici în care predicatorii ei cei mai populari şi literatura principală lovesc continuu împotriva un astfel de presupuse rele…. Nici decăderea tot mai adâncă a lumii, nici impactul ei tot mai mare asupra bisericii nu beneficiază de multă atenţie; totuşi, Hayden continuă să scrie în tonuri nemiloase despre „biserica noastră orientată spre standarde” (p.41)…. Chiar şi un studiu fugitiv al raportului sfânt arată că poporul lui Dumnezeu a fost amăgit şi înrăit cu mult mai adesea de conformarea cu lumea, decât de extremismul conservator….

Hayden scrie, aşa cum fac şi alţii din adventismul contemporan, că dificultatea actuală a bisericii este găsirea unui anumit teren de mijloc între alternativele liberale şi conservatoare din mijlocul nostru (p.123)…. Dar Inspiraţia [spune] „ [...] Ascultarea sau neascultarea constituie elementul asupra căruia trebuie să decidă întreaga lume. Toţi vor fi chemaţi să aleagă între Legea lui Dumnezeu şi legile oamenilor. Aici va fi trasată linia de despărţire. Vor fi numai două clase” (Hristos Lumina lumii, p.763).

Trebuie să întrebăm: De ce, în avertizările lor adresate bisericii din zilele de pe urmă, atât Scriptura, cât şi Ellen White sunt atât de lipsite de obsesia legalismului care este aşa de obişnuită în adventismul contemporan?... Nici Scriptura, nici Ellen White nu descriu marea problemă a celor ce se declară credincioşi în timpul sfârşitului ca fiind aceea a neprihănirii prin fapte, a atenţiei excesive acordate standardelor, sau a predicării seci a Legii. Este adevărat, aşa cum evidenţiază Hayden, că Ellen White avertizează cu privire la fanatismul din biserică în timpul sfârşitului (p.36)…. Dar ea vorbeşte mult mai adesea despre „aceia care au cedat pas cu pas pretenţiilor lumii şi s-au conformat cu obiceiurile lumii”, despre aceia care „nu au fost sfinţiţi prin ascultarea de adevăr,… unindu-se cu lumea şi împărtăşind spiritul ei”….

În rezumat, cartea lui Hayden este un document tragic şi distructiv, una dintre cele mai ruşinoase cărţi care au fost publicate vreodată de către o casă de editură adventistă. Ea loveşte direct în miezul credinţei noastre, prin negarea desăvârşirii caracterului prin puterea Duhului Sfânt…. Putem cel puţin să-i mulţumim lui Hayden pentru că recunoaşte sincer faptul că negarea acestei doctrine cheie este legată direct de o abordare mai îngăduitoare a stilului de viaţă…. Toate celelalte aspecte ale vieţuirii creştine – nu doar cele unic adventiste – ajung vulnerabile, dacă creştinismul este redus doar la încă o formulă de genul „tot ce poţi mai bine”, printre nenumărate alte formule. Cartea lui Hayden este demonstraţia cea mai clară cu putinţă cu privire la motivul pentru care, chiar acum, vedem târându-se în praf aşa de multe dintre standardele noastre îndrăgite.

Curaj în timp de criză

Aici este marele pericol al multora…. „Ei aşteaptă să vadă ce vor gândi alţii. Dacă aceştia nu sunt de acord, ei sunt convinşi că subiectul în discuţie nu are nici o importanţă…. [Ei] umblă în lumina altora, trăiesc prin experienţa altora, simt cum simt alţii şi fac ce fac alţii. Ei acţionează ca şi cum n-ar avea individualitate. Identitatea lor este cufundată în alţii, ei sunt umbre simple ale celor pe care îi socotesc drepţi. Dacă nu devin conştienţi de caracterul lor şovăitor şi nu-l corectează, vor fi lipsiţi de viaţa veşnică; nu vor fi în stare să se lupte cu pericolele zilelor din urmă…. Alături de ei trebuie să fie cineva care să-i informeze dacă cel care se apropie este un duşman sau un prieten…. Bărbaţi, femei şi tineri, Dumnezeu vă solicită să aveţi curaj moral, voinţă statornică, tărie morală şi perseverenţă, dispoziţii sufleteşti, care nu se pot baza pe afirmaţiile altora. El vrea ca, înainte să primiţi sau să respingeţi aceste afirmaţii, să le studiaţi, să le cântăriţi şi să le aduceţi înaintea Lui în rugăciune.” (Mărturii, vol.2, p.129-130).

Cei care se merg pe căile lumeşti şi îşi permit obiceiuri contrare legilor fizice şi morale ale Domnului, precum şi cei care au făcut înţelegeri cu bisericile şi organizaţiile Babilonului, indiferent dacă sunt conducători sau laici, ar trebui să fie mustraţi cu claritate. „În timpul când mustrarea şi pericolul atârnă deasupra celor din poporul lui Dumnezeu, este nevoie de ceva în plus faţă de rugăciuni şi lacrimi. Faptelor nelegiuite trebuie să li se pună capăt” (Review and Herald, 17 mai, 1887).

Aşa de mulţi au spus: „Ştiu că Dumnezeu va limpezi lucrurile într-o zi. Adesea văd lucruri despre care ştiu că nu sunt bune, dar le trec cu vederea de dragul prietenilor mei care au nevoie de dragostea şi încurajarea mea”. Inspiraţia are acest sfat pentru „mulţi”: „Încetaţi să fiţi de acord să ascultaţi pervertirea adevărului fără a adresa niciun protest” (Solii Alese, cartea 1, p.196).

Poate că, dacă aţi vorbit şi aţi fi refuzat să luaţi parte la o modalitate greşită de a acţiona, prietenii voştri ar fi stat de partea adevărului. Cu toate acestea, noi avem această conspiraţie a tăcerii – această mentalitate a „privirii îndreptate în altă parte”. Sunt sigur că mulţi ar fi coborât din arcă, dar nu au vrut să fie diferiţi şi să-şi părăsească prietenii.

Cât de mulţi din mijlocul nostru astăzi vor pieri la hotarele ţării? Cât de mulţi care sunt aşa de siguri că sunt în bună rânduială cu Dumnezeu vor petrece mileniul ca nişte oase putrede împrăştiate pe acest pământ, în loc de a umbla pe străzile de aur? Mulţi sunt amăgiţi de ceea ce cred că sunt nişte sentimente iubitoare, creştine, care în realitate nu au nicio altă sursă mai înaltă de autoritate, decât prinţul întunericului însuşi.

Ne aflăm la hotare. Fie ca Dumnezeu să deschidă ochii orbi şi să dezlege limbile mute. Trebuie să ne îndreptăm spre adevăratul nord şi să nu ghicim calea spre casă.