În cele ce urmează, vom realiza un studiu istoric al câtorva evenimente specifice care au avut loc în Adventism de-a lungul ultimei sute de ani. Speranţa mea este că, în timp ce parcurgem aceste momente cruciale ale istoriei noastre, vom învăţa lecţii cu să ajutorul cărora să putem evităm repetarea greşelilor făcute de oameni bine intenţionaţi. Scriptura prezintă cu  conştiinciozitate greşeli ale unor oameni credincioşi cu scopul ca generaţiile următoare să nu repete. Speranţa mea este că şi noi putem învăţa din greşelile făcute în istoria adventistă, astfel încât, pe măsură ce ne pregătim pentru revenirea iminentă a Domnului nostru, să luăm decizii mai bune.

O evaluare inspirată

La scurt timp după evenimentele din 1888, Ellen White a cugetat la ceea ce se întâmplase la Minneapolis. Manuscrisul 30 din 1889 poate fi găsit în The Ellen G. White 1888 Materials, paginile 352-381. Acea perioadă a fost foarte dificilă pentru Ellen White, iar ea şi-a exprimat foarte clar frustrarea şi dezamăgirea. „Am trecut prin cea mai dureroasă încercare a vieţii mele, deoarece, din acest moment, încrederea pe care am avut-o până acum, că Dumnezeu conduce şi stăpâneşte mintea şi inima fraţilor mei, nu a mai fost aceeaşi. Când am primit invitaţia: ‘Sora White, dorim să participi la întrunirea noastră; influenţa ta este necesară’ am simţit că nu trebuie să mă gândesc la preferinţele sau la simţămintele mele, ci să mă ridic prin credinţă şi să încerc să-mi fac partea, lăsându-L pe Domnul să îndeplinească lucrarea care era absolut necesară. Acum, asupra mea apasă o povară mai mare. Din acest moment, trebuie să privesc numai spre Dumnezeu, pentru că nu mai îndrăznesc să depind de înţelepciunea fraţilor mei. Văd că ei nu apelează întotdeauna la Dumnezeu pentru a fi sfătuitorul lor, ci aşteaptă să fie conduşi într-o mare măsură de oamenii pe care i-au aşezat în fruntea lor în locul lui Dumnezeu’”.

Putem simţi puţin împreună cu Ellen White în experienţa aceasta? Înainte de acea dată, ea fusese de acord să răspundă la solicitările conducătorilor bisericii, respectând în mod tacit îndrumările privitoare la locurile în care trebuia să vorbească şi să lucreze. Dar acum, nu mai putea continua să accepte deciziile lor chiar atât de uşor, deoarece ei ascultau de oameni în loc să asculte de Dumnezeu. „La adunarea de la Battle Creek (în 1889), am încercat să-mi explic cu claritate poziţia, dar oamenii care ar fi trebuit să stea alături de mine, nu mi-au adresat niciun cuvânt ca răspuns. Am declarat că la Minneapolis am rămas aproape singură. Am stat singură înaintea lor în timpul conferinţei, deoarece lumina pe care Dumnezeu a considerat de cuviinţă să mi-o încredinţeze, a fost aceea că ei nu acţionau în conformitate cu sfatul lui Dumnezeu. Nimeni nu a îndrăznit să spună: ‚Soră White, sunt alături de tine. Sunt de partea ta”.

Putem simţi durerea pe care o trăia solul lui Dumnezeu pe parcursul acestei perioade critice a Adventismului? Probabil că, cel mai important aspect al anului 1888, nu a fost ceea ce au făcut sau spus Jones şi Waggoner, ci atitudinea conducătorilor bisericii faţă de sfatul dat prin inspiraţie. Scepticismul şi îndoiala aduc întotdeauna un seceriş amar, iar deciziile următoarei decade au fost luate, în mare parte, datorită atitudinii şi spiritului greşit al conducătorilor din această perioadă. „M-am simţit profund îndurerată din cauză că fraţii mei, care mă cunoşteau de mulţi ani şi aveau dovezile caracterului lucrării mele, aveau să rămână în continuare în amăgirea în care erau şi, în loc să mărturisească faptul că au greşit, susţineau aceleaşi idei false, ca şi când ar fi fost adevăruri”.

„Ieşiţi de pe cale, fraţilor. Nu vă interpuneţi între Dumnezeu şi lucrarea Sa. Dacă, în ceea ce vă priveşte, nu simţiţi nicio responsabilitate faţă de solie, atunci eliberaţi calea dinaintea celor care au pe suflet această povară”. Dacă acest mesaj ar fi fost ascultat, cât de multe decizii ar fi putut fi luate în mod diferit de cele care ne afectează până în ziua de azi. Ellen White a înţeles adevărata problemă a anului 1888. „Există o mândrie a părerilor personale, o încăpăţânare care închide sufletul faţă de ceea ce este bine şi faţă de Dumnezeu. Avertizările au fost dispreţuite, harul a fost respins, privilegiile au fost abuzate, convingerea a fost slăbită, iar mândria inimii omeneşti a fost întărită. Rezultatul este acelaşi ca în cazul iudeilor – o împietrire fatală a inimii. Sufletul care se ridică împotriva soliilor lui Dumnezeu, nu se află în siguranţă”. Adevărata problemă a anului 1888 a fost mândria umană şi abuzul de autoritate. Fiinţele omeneşti vor face întotdeauna greşeli neintenţionate, dar, dacă refuză să se schimbe când Dumnezeu le adresează mustrarea, răzvrătirea care rezultă va constitui întotdeauna o pagubă gravă pentru cauza lui Dumnezeu. Acest spirit a prejudiciat în lucrarea Bisericii Adventiste aspecte cruciale, care nu au fost niciodată pe deplin restabilite în următorii o sută de ani.

După aproape un an, Ellen White le-a adresat delegaţilor Conferinţei Generale încă un sfat. Manuscrisul 30 din 1890 poate fi găsit în The Ellen G. White 1888 Materials, p.906-916. „Celor în faţa cărora stau astăzi, le spun, în temere şi iubire faţă de Dumnezeu, că există pentru noi o lumină mai mare şi că prin primirea acestei lumini, vor veni binecuvântări mari. Dar, când îi văd pe fraţii mei plini de mânie împotriva soliilor şi a solilor lui Dumnezeu, mă gândesc la scene asemănătoare din viaţa Domnului Hristos şi din viaţa reformatorilor. Cei prin care Dumnezeu îşi trimite razele Sale preţioase de lumină, au parte de aceeaşi primire care le-a fost acordată slujitorilor lui Dumnezeu din veacurile trecute. Conducătorii poporului din zilele noastre repetă comportamentul şi faptele iudeilor din vechime. Ei critică şi ridică întrebare după întrebare, refuzând să recunoască dovezile şi respingând lumina trimisă, exact în acelaşi fel în care iudeii au tratat lumina adusă lor de către Domnul Hristos”.

„Inima răutăcioasă a necredinţei va face ca minciuna să pară a fi adevăr, iar adevărul să pară minciună, şi va adopta această poziţie, indiferent de dovezile care i-ar putea fi aduse”. Observaţi că problema aflată aici, nu este acceptarea unei erori, ci refuzul de a răspunde la dovezile aduse în favoarea adevărului şi promovarea propriilor opinii în locul luminii trimise de Dumnezeu. Mândria umană şi îndreptăţirea de sine au constituit întotdeauna adevărata problemă. „Ei merg pe o cale care duce în întunericul nopţii. Ei cred că respectă îndemnurile unei raţiuni demne de încredere, dar în realitate urmează un alt domn. În orbirea lor, aceşti oameni s-au aşezat sub conducerea unui domn de a cărui putere sunt total inconştienţi. Ei s-au opus unicului Duh care ar fi putut să-i conducă, să-i lumineze şi să-i mântuiască”.

„Prin respingerea soliei date la Minneapolis, oamenii au săvârşit un păcat. Ei au comis mult mai mult decât un păcat, deoarece au nutrit ani de zile aceeaşi ură împotriva solilor lui Dumnezeu şi s-au opus adevărului pe care Duhul Sfânt îi îndemna să-l accepte”. Observaţi cu atenţie efectele cauzate de acest spirit greşit al oamenilor lui Dumnezeu. „Cei care se opun luminii, în cele din urmă, nu mai reuşesc să o recunoască. . . . Lumina a fost considerată fanatism şi s-a vorbit despre ea ca şi când ar fi fost fanatism, ca şi când ar fi fost un pericol care trebuie oprit. În felul acesta, oamenii au devenit nişte îndrumători care duc într-o direcţie greşită”.

În anii care au urmat după 1888, mândria părerilor personale şi abuzul de autoritate au determinat conducătorii bisericii să se schimbe călăuzirea lui Hristos cu stăpânirea Satanei, fără a fi conştienţi de aceasta. Rezultatul a fost acela că au îndrumat biserica într-o direcţie greşită. Adevărata problemă a anului 1888 poate fi rezumată la mândrie şi autoritarism.

Cartea scrisă de A.C. Daniells, în 1929, Christ Our Righteousness, este destul de relevantă în această privinţă. Fratele Daniells, pensionar, fost preşedinte al Conferinţei Generale, reflecta la evenimentele petrecute cu 38 de ani înainte. „În 1888, adventiştii de ziua a şaptea au primit o solie de trezire foarte concretă […]. În toţi aceşti ani, ei au avut o convingere fermă şi au nutrit o speranţă întemeiată că, într-o zi, această solie va beneficia de o mare atenţie în rândul nostru şi va realiza lucrarea de curăţire şi renaştere, pentru îndeplinirea căreia credeau că a fost trimisă de Dumnezeu în biserică […]. Este greu de conceput felul în care a putut exista o greşeală de înţelegere şi nesiguranţă cu privire la dovezile cereşti aduse în sprijinul acelei solii […]. Este evident că aplicarea acestei solii nu s-a limitat doar la perioada Conferinţei de la Minneapolis, ci se extinde până la încheierea timpului şi, prin urmare, are, pentru biserica din prezent, o însemnătate mai mare decât putea avea în 1888. Cu cât suntem mai aproape de marea zi a lui Dumnezeu, cu atât mai imperativă este nevoia lucrării de curăţire a sufletului pentru realizarea căreia a fost trimisă acea solie […]. Ar trebui să ne aşteptăm ca solia neprihănirii prin credinţă, care a fost trimisă bisericii într-o formulare atât de definită, să beneficieze de un loc dominant în perioada de încheiere a marii mişcări de care suntem legaţi” (p.23-26). Din perspectiva fratelui Daniells, solia de la 1888 nu realizase încă lucrarea pentru care fusese trimisă. În perioada dintre anii 1890 şi 1900, solia nu a fost acceptată. Aceasta nu poate însemna altceva decât că, deciziile luate în acel timp, nu au fost determinate de un răspuns sincer faţă de respectiva solie. Noi nu am luat decizii întemeiate pe acea solie, ci provocate de opoziţia faţă de ea. Fratele Daniells şi-a exprimat, de asemenea, speranţa că, pe măsură ce ne vom apropia de încheierea timpului, solia de la 1888 va ocupa un loc dominant în studiul şi experienţa noastră. Curăţirea sufletului, pe care o realizează această solie, va fi absolut esenţială, dacă biserica rămăşiţei doreşte să-şi îndeplinească lucrarea în mod triumfător. Ignorând şi respingând punctele cheie ale soliei, nu putem „încheia lucrarea”. Aşa cum, în perioada anilor 1890, exista o opoziţie deschisă şi una ascunsă împotriva soliei, tot astfel se întâmplă şi în perioada anilor 1990. Se pare că învăţăm foarte greu lecţiile istoriei. Respingerea acelei solii a costat lumea o sută de ani de suferinţă în plus. Oare vom condamna noi lumea la încă o sută de ani de păcat, prin mândria părerilor personale şi prin încăpăţânarea noastră, sau ne vom umili inima şi vom îngădui ca solia lui Dumnezeu să îndeplinească astăzi în viaţa noastră, lucrarea pe care nu a putut să o îndeplinească în urmă cu o sută de ani?

Rezultatele practice ale respingerii soliei

Aşa cum se întâmplă cu toate soliile trimise de Dumnezeu, acceptarea sau respingerea lor aduc, pe termen lung, rezultate cu mult mai vaste decât efectele propriu-zise ale soliei iniţiale. Prin respingerea soliei de la 1888 au fost comise greşeli suplimentare, care continuă să ne afecteze şi astăzi. Dacă ne amintim că adevărata problemă a fost mândria părerilor personale şi abuzul de autoritate, nu ar trebui să fim surprinşi să vedem cum sentimentele de ofensă şi animozitatea se răsfrâng şi asupra altor domenii ale lucrării.

Planul lui Dumnezeu a fost ca lucrarea medicale cu cea pastorală să se desfăşoare  într-o strânsă asociere. Educaţia sanitară şi tratamentele naturale aveau rolul de a deschide calea Evangheliei, pregătind inimile oamenilor pentru a se preda conducerii Domnului Isus Hristos. Dumnezeu a dorit ca, pretutindeni în lume, pastorii şi medicii să lucreze împreună în mici clinici şi restaurante. Dar în perioada dintre 1890 şi 1900, între conducerea lucrării misionare medicală şi conducerea pastorală, au început să apară unele neînţelegeri. Dr. John Harvey Kellog era cel mai renumit misionar medical la data aceea, având alături de el mai mulţi asociaţi cu instruire în domeniul medicinii. Treptat, Dr. Kellog a început să fie nemulţumit de conducătorii bisericii. El simţea că aceştia nu practicau cu adevărat principiile reformei sănătăţii şi nu susţineau lucrarea lui. În acelaşi timp, A.T. Jones continua să se confrunte cu opoziţia deschisă şi ascunsă faţă de solia de la 1888 şi, la rândul lui, a început să fie nemulţumit de conducătorii bisericii. Spre sfârşitul deceniului, Jones s-a asociat cu Dr. Kellog în dezaprobarea manierei în care era condusă biserica. Apoi, Dr. Kellog a expus o formă de panteism, iar conducătorii bisericii, îndemnaţi de Ellen White, au luat o poziţie foarte dură împotriva ideilor lui. Legătura dintre lucrătorii medicali şi pastori a fost totalmente distrusă, cu simţăminte puternice de suspiciune şi neîncredere de ambele părţi. Nu este incorect să declarăm că a fost destul de greu să restabilim acea legătură. Lucrarea medicală şi cea pastorală s-au desfăşurat în direcţii paralele, cu obiective diferite, metode diferite şi sisteme de retribuţie diferite. Planul lui Dumnezeu pentru lucrarea misionară medicală nu a fost niciodată pe deplin realizat în Biserica Adventistă, cu excepţia unor exemple particulare izolate care demonstrează ce ar fi putut fi în întreaga biserică, dacă am fi urmat cu atenţie sfatul lui Dumnezeu.

Un alt rezultat al respingerii soliei de la 1888 poate fi observat în domeniul lucrării de educaţie. La trei ani după 1888, conducătorii au decis să despartă grupul alcătuit din Jones, Waggoner şi Ellen White. Lui Ellen White i s-a cerut să meargă în Australia, ceea ce a şi făcut. În timp ce se afla acolo, ea a hotărât să introducă reforma sănătăţii într-o manieră care nu fusese încă aplicată în Statele Unite. Ea a făcut tot ceea ce a putut mai bine pentru a institui la Avondale un sistem educaţional corespunzător celui pe care Dumnezeu i-l descoperise ca model pentru toate instituţiile de educaţie adventistă. Fratele Sutherland a fost convins că acest sistem educaţional trebuie adoptat şi în Statele Unite, iar conducătorii bisericii i-au cerut să instituie reformele de rigoare în Battle Creek, Michigan. Sutherland a înţeles foarte bine că reformele respective nu putea fi aplicate în Battle Creek, prin urmare, a început la Berrien Springs, unde se înfiinţase Colegiul Misionar Emmanuel. Timp de doi ani, Sutherland şi Magan au încercat să urmeze exemplul de la Avondale în educarea tinerilor. Dar, din diferite motive, nu au reuşit, iar în 1904, au demisionat. După multă cercetare şi frământare sufletească, au înfiinţat o nouă şcoală, la Madison, în Tennesee, unde au încercat din nou să pună în aplicare reformele privitoare la educaţie, pe care nu fuseseră în stare să le instituie în Michigan.

Cu privire la această nouă şcoală, Ellen White a făcut câteva remarci semnificative: „Lucrarea pe care au îndeplinit-o fraţii la Madison a realizat, în ceea ce priveşte prezentarea unei imagini corecte a ceea ce înseamnă o educaţie multilaterală şi completă, mai mult decât orice altă şcoală înfiinţată de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în America” (Ms. Rel., vol. 11, p. 182). „Dacă ar exista mai multe şcoli care să beneficieze de o educaţie similară, noi am deveni, ca popor, o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni. Solia ar fi dusă rapid în fiecare ţară, iar sufletele care se află acum în întuneric, ar fi conduse la lumină” (Ms. Rd., vol. 11, p.193).

Într-adevăr, în anii ulteriori, şcoala Madison s-a bucurat de un mare succes şi mulţi sperau că această şcoală va putea fi un model pentru toate instituţiile de învăţământ adventiste, oferindu-i bisericii posibilitatea de a recupera unele dintre pierderile suferite în perioada dintre 1890 – 1910. Dacă biserica ar fi fost dispusă să-şi reorganizeze şcolile elementare pe baza modelului de la Madison, astăzi ne-am fi bucurat de binecuvântările bogate ale unei educaţii realizate pe deplin după voia lui Dumnezeu. Dar, în loc să procedeze astfel, conducătorii bisericii au ţinut la distanţă şcoala din Madison, oferindu-i ajutor puţin şi destul de multă opoziţie. În loc să modifice programul de educaţie în toate instituţiile adventiste din lume, biserica a declarat şcoala din Madison ca fiind „self-supporting school”, adică şcoală independentă, ceea ce însemna că i se va permite să-şi continue nestânjenită activitatea, dar nu avea să devină niciodată un model pentru sistemul educaţional adventist. Ca rezultat, nu am avut şansa de a-L vedea pe Dumnezeu făcând lucrarea de educaţie adventistă, cap şi nu coadă.

Conferinţa biblică din 1952

În 1952 a fost convocată o Conferinţă biblică mondială a bisericii. la Washington, D.C. La conferinţă s-au prezentat multe solii excelente, transcrise într-un set de două volume intitulate Our Firm Foundation. Preşedintele Conferinţei Generale a încheiat conferinţa cu o provocare. „Solia neprihănirii prin credinţă vestită la conferinţa din 1888 a fost repetată aici […]. Iar acest mare adevăr a fost prezentat la conferinţa bibilică din 1952 cu mult mai multă putere decât la conferinţa din 1888 […]. Lumina îndreptăţirii şi a neprihănirii prin credinţă străluceşte astăzi asupra noastră mai limpede decât oricând şi decât asupra oricărui popor. Întrebarea, ‚Care a fost atitudinea lucrătorilor şi a poporului nostru faţă de solia neprihănirii prin credinţă vestită în 1888? Ce au făcut ei cu privire la ea?’ nu va mai fi rostită niciodată. De acum înainte, marea întrebare trebuie să fie, ‚Ce au făcut ei cu lumina privitoare la neprihănirea prin credinţă, care a fost proclamată la conferinţa biblică din 1952?” (Vol. 2, p.617).

Fratele Branson lega în mod clar această conferinţă de solia de la 1888. El adresa participanţilor provocarea de a întreprinde o acţiune semnificativă ca răspuns la solia neprihănirii prin credinţă care fusese prezentată la conferinţa din 1952. El sugera că, în loc de a-i condamna pe cei din trecut, trebuie să ne întrebăm ce vom face noi cu privire la cele prezente. Acesta este de asemenea adevăratul scop al articolului pe care îl citiţi. Singurul motiv pentru care revedem eşecurile din trecut, constă în dorinţa de a înţelege modul în care putem evita repetarea lor. Dacă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a pierdut în anii de după 1888 un teren destul de important, atenţia noastră trebuie să se concentreze asupra modalităţilor în care putem să-l recuperăm. Ce putem face pentru a repara pe cât posibil pagubele produse atunci şi pentru a pregăti calea prin care Dumnezeu să-Şi realizeze demonstraţia Sa finală înaintea lumii şi a îngerilor? Cum putem noi răspunde la solia din 1888, astfel încât binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu să poată fi revărsată asupra bisericii rămăşiţei Sale, cu rezultatul inevitabil al primirii ploii târzii şi al vestirii strigătului cu glas tare al îngerului?

Prin urmare, ce a înţeles fratele Branson ca fiind răspunsul corect faţă de soliile conferinţei din 1952? „Suntem angajaţi într-un efort menit să dubleze numărul membrilor noştri într-o perioadă de patru ani, de la 1 ianuarie, 1950, la 31 decembrie, 1953”. Dublarea numărului de membrii constituie un scop admirabil, dar oare în aceasta constă solia de la 1888? Este dublarea numărului de membri calea de a repara răul produs în 1888? Sau solia de la 1888 se referă la umilirea inimii şi ascultarea de Dumnezeu în toate lucrurile? Nu vorbeşte ea despre umplerea noastră cu neprihănirea lui Hristos, aşa încât manifestarea ei să devină evidentă în faţa lumii?

Ei bine, ce s-a întâmplat în anii de după 1852? Au fost oare promovate noi programe care să aducă succesul bisericii pretutindeni în lume? Da. Am dublat noi numărul de membri? Da. A venit Duhul Sfânt în revărsarea ploii târzii? Nu. Am vestit noi Evanghelia în întreaga lume? Nu. De fapt, la numai patru ani după aceea, în cadrul unor dezbateri serioase cu liderii religioşi evanghelici, în străduinţa de a fi concilianţi şi de a evita eticheta de „sectă”, noi am sacrificat câteva dintre aspectele foarte importante ale doctrinei neprihănirii prin credinţă. În loc de a face un pas înainte în lumina deplină a soliei de la 1888, am abandonat în mod public câteva dintre punctele centrale ale acestei solii. Apelul fratelui Branson a fost corect, dar soluţia sugerată – dublarea numărului de membrii – nu a ţintit spre cauzele fundamentale ale eşecului de la 1888. Problema 1888 a fost o problemă a inimii, care nu poate fi rezolvată niciodată prin programe şi statistici. Probabil că, asemenea poporului evreu din timpul Domnului Hristos, şi nouă ne este la fel de greu să învăţăm lecţiile dureroase ale istoriei. Mândria omenească şi imaginea publică par să ne absoarbă inima în totalitate, astfel încât nu mai rămâne loc pentru predare şi ascultare din iubire. În mod categoric, în perioada anilor 1950, nu ne-am apropiat de înţelegerea semnificaţiei soliei de la 1888 şi nici nu am reparat pagubele produse prin respingerea ei.

Adunările anuale din 1973-1974

Adunarea anuală reprezintă cea mai importantă întrunire anuală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. În 1973 şi 1974 au avut loc două asemenea întruniri foarte semnificative. Pentru un scurt timp, la fiecare dintre cele două adunări, treburile administrative au fost lăsate la o parte, iar conducătorii bisericii s-au ocupat de problemele spirituale. Cred că fiecare adventist trebuie să audă apelurile rostite de conducătorii bisericii în cadrul acestor adunări.

La începutul Adunării anuale din 1974, fratele Robert Pierson, preşedintele Conferinţei Generale, le-a adresat delegaţilor următorul apel:

„Domnul s-a apropiat mult de poporul Său în timpul Adunării anuale din 1973 […]. A fost un timp de cercetare profundă a inimii, nu numai în cadrul şedinţelor oficiale, ci şi acasă şi în camerele noastre de hotel. În calitate de conducători, am recunoscut că am împlinit, ca biserică, mult prea puţin din aşteptările şi dorinţele Domnului nostru şi ne-am cercetat sufletul, în efortul de a descoperi ce s-ar putea face pentru a pune capăt amânării Domnului şi pentru a grăbi venirea lui Hristos.

În timpul săptămânii, mai precis al celor zece zile în care am fost împreună, preocuparea conducătorilor bisericii a fost aceea de a deveni asemenea lui Isus şi de a câştiga biruinţa asupra păcatului în vieţile noastre […]. Atât ca indivizi, cât şi ca biserică, am fost chemaţi la o schimbare de direcţie, la o schimbare a accentelor, la o schimbare a priorităţilor.

S-au schimbat priorităţile noastre în timpul celor doisprezece luni care au trecut, sau au continuat ele să fie în mare parte aceleaşi de dinaintea întâlnirii noastre cu Domnul? Ce putem spune despre agendele de lucru ale comitetelor noastre – au fost ele în mod substanţial diferite? Au fost organizate şedinţele după aceeaşi obişnuită ordine de zi? […] Unii au declarat că Adunarea anuală din 1973 a fost cea mai semnificativă întrunire a Bisericii Adventiste de la 1888 încoace. Ne-a vorbit Domnul într-adevăr într-o manieră specială? Ne-a chemat El să continuăm pocăinţa şi înnoirea noastră, sau a fost doar un val trecător? Am răspuns noi printr-o biruinţă durabilă asupra păcatului, sau am părăsit Takoma Park şi ne-am întors acasă în aceeaşi experienţă laodiceană de dinainte? Ca să mă exprim în mod practic – au observat fraţii noştri colaboratori vreo diferenţă în viaţa noastră, când ne-am întors de la Adunarea anuală? Au sesizat vreo schimbare soţiile noastre, soţii şi copiii noştri? Sunteţi voi, anul acesta, mai aproape de idealul lui Dumnezeu, ca urmare a participării la Adunarea anuală de anul trecut? Este caracterul vostru mai aproape de caracterul lui Hristos, Modelul nostru? Sunteţi voi mai binevoitori, mai atenţi acum? Aţi câştigat biruinţa asupra oricărei necurăţii, asupra temperamentului şi vorbirii nestăpânite? A produs Adunarea anuală din 1973 vreo schimbare?

Probabil că întrebarea cea mai pătrunzătoare dintre toate este: Dacă membrii bisericii şi conducătorii ei din fiecare nivel al administraţiei şi din fiecare zonă au trăit aceeaşi experienţă de care beneficiem noi, ne putem aştepta la revărsarea ploii târzii şi la reînnoirea strigătului cu glas tare, curând – foarte curând? […] Vreau să închei această lucrare! Vreau să-L văd pe Isus! Vreau să merg înainte, ca să-L cunosc pe Domnul, aşa încât această mare luptă să poată fi încheiată odată pentru totdeauna! Cu doisprezece luni înainte, am realizat un început – un bun început. Mulţumim lui Dumnezeu pentru acel început. Dar un bun început nu e destul. O reînviorare, odată pe an, la Adunarea anuală, deşi este o binecuvântare, pur şi simplu nu este destul. Reînviorarea noastră trebuie să se dezvolte într-o reformă durabilă! (Review and Herald, 30 ianuarie, 1975)

Acest puternic apel accentua câteva aspecte. În primul rând, recunoaşterea rolului nostru în amânarea venirii Domnului Hristos. În al doilea rând, faptul că adunarea a constituit o încercare de a trata problemele nerezolvate de la 1888. Este de o importanţă considerabilă să observăm că, în timpul acestor două adunări, nu s-a discutat nici măcar odată despre dublarea numărului de membri sau despre botezarea unui marelui număr menţionat. Atenţia a fost concentrată asupra reformei spirituale a inimii, aşa cum îndemna solia de la 1888. În al treilea rând, s-a adresat chemarea la o schimbare de direcţie în viaţa individuală şi în biserică în ansamblu. A existat o înţelegere clară a faptului că nu putem „încheia lucrarea” prin programe mai bune sau printr-o tehnologie mai înaltă. Schimbarea priorităţilor a fost considerată unica speranţă de a primi ploaia târzie a Duhului Sfânt.

Ca rezultat al acestui apel, Adunarea anuală de la 1974 a formulat şi votat o declaraţie de misiune. Declaraţia a fost publicată pe prima pagină a revistei Review, sub titlul, „World Leaders in Annual Council Speak to the Church” (Conducătorii bisericii din întreaga lume vorbesc).

În calitate de conducători, simţim cu seriozitate că „chipul lui Isus” trebuie să se reflecte în mod clar, nu numai în viaţa personală a membrilor bisericii, dar şi în predicile adventiste, în literatura adventistă şi în instituţiile adventiste – şcoli, spitale şi case de editură. Răspunsul la întrebarea: Ce este diferit cu privire la religia adventistă? trebuie să fie evident pentru toţi cei care vin în legătură cu oricare dintre domeniile bisericii rămăşiţei. Scopul adventist este în primul rând calitatea şi nu cantitatea. . . . Întrebarea, De ce Îl lăsăm pe Isus să aştepte? trebuie să planeze asupra fiecărei familii adventiste, asupra fiecărei adunări a bisericii, mică sau mare. Noi credem că Dumnezeu doreşte să realizeze, prin această generaţie, ceea ce a dorit să realizeze de multe decenii. Credem că ar trebui să i se ofere lui Dumnezeu ocazia de a dovedi prin acest popor, astăzi, că harul Lui este suficient pentru a-i păzi pe oameni de cădere (vezi Iuda 24), că bărbaţii şi femeile care trăiesc în mijlocul ispitei şi păcatului pot învinge, aşa cum a învins Isus (vezi Apocalipsa 3,21), iar calea vieţii produce oamenii cei mai fericiţi, mai buni şi mai demni de încredere de pe pământ. . . . Când o generaţie întreagă de adventişti de ziua a şaptea iau în serios intenţia de a deveni tot ceea ce poate face harul lui Dumnezeu din ei, momentul deciziei finale a întregii lumi, pentru sau împotriva lui Dumnezeu, nu mai poate fi amânat multă vreme. (Review and Herald, 14 noiembrie, 1974)

Ce declaraţie remarcabilă şi neobişnuită! Amânarea venirii lui Hristos nu se va încheia prin programe noi, prin eforturi mai energice în activitatea de evanghelizare sau prin dublarea numărului de membrii ai bisericii, ci prin faptul că adventiştii de ziua a şaptea „devin o dovadă a ceea ce poate face harul lui Dumnezeu” cu privire la biruirea păcatului şi ispitei. Când o generaţie de adventişti vor trata cu seriozitate propria lor religie, Satana va fi înfrânt în războiul contra lui Dumnezeu!

La o săptămână după aceea, Kenneth Wood, editorul publicaţiei Review, comenta acest apel astfel:

„A ignora solia este echivalent cu a vota o nouă amânare a venirii lui Hristos. Ascultarea ei înseamnă votul pentru grăbirea venirii lui Hristos. Solia a fost vestită ca un rod al apelului adunării din 1973. Formularea apelului a fost realizată pe temeiul acceptării următoarelor presupoziţii: (1) Hristos ar fi putut veni cu mai multe decenii în urmă, (2) vina amânării îi aparţine omului, nu lui Dumnezeu, şi (3) amânarea va continua până când secerişul pământului va fi copt – până când Dumnezeu va avea un popor care să dezvolte, caracterul lui Isus, prin credinţa lui Isus, şi în felul acesta să dezică pentru totdeauna acuzaţia Satanei că Dumnezeu a fost nedrept în pretenţia adresată omului de a asculta în mod desăvârşit legea Lui […]. Noi credem că la Adunarea anuală, Duhul Său a început o lucrare care ar putea duce la venirea lui Hristos în zilele noastre. El a început să conştientizeze nevoia schimbărilor în biserică. Cu toate acestea, biserica este mare, iar schimbările necesită timp. Aşa cum a subliniat cineva, o barcă poate fi întoarsă înapoi cu uşurinţă, dar ca să întorci un vapor oceanic este nevoie de timp. Totuşi, poate fi întors! Dacă Dumnezeu caută să întoarcă această biserică spre pocăinţă, înviorare, reformă şi spre lume – prin luminarea mărturisirii şi, dacă poporul lui Dumnezeu este dispus să coopereze, începând cu conducătorii, schimbările pot fi realizate, iar lucrarea poate fi încheiată!” (Review and Herald, 21 noiembrie, 1974).

Încă odată, observaţi accentul pe schimbarea de direcţie a bisericii. Ca să existe vreo speranţă a revenirii apropiate a lui Hristos, marele vapor oceanic, identificat ca fiind Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, trebuie orientat într-o direcţie diferită. În acelaşi editorial, fratele Wood adresa o avertizare serioasă:

Dar, dacă poporul şi conducătorii nu sunt preocupaţi de intenţia lui Dumnezeu, dacă sunt mulţumiţi să rămână în lumea aceasta şi dacă sunt satisfăcuţi cu „agendele de lucru obişnuite”, atunci, aşa cum a arătat preşedintele Conferinţei Generale, la Adunarea anuală recentă [1973 şi probabil 1974], se va vorbi şi despre generaţia noastră ca despre aceea de la 1888. Nu ne putem gândi la ceva mai trist. Cât de tragic ar fi dacă L-am dezamăgi pe Dumnezeu şi dacă, privind în urmă, teologii şi istoricii adventişti din viitor, ar fi nevoiţi să considere timpul nostru ca fiind o ocazie pierdută, un timp în care Mişcarea Adventistă nu a împlinit aşteptările lui Dumnezeu. Aceasta nu trebuie să se întâmple!

Ştiţi ce s-a petrecut de fapt în anii de după 1888? Noi am încuiat şi am baricadat uşa în faţa Duhului Sfânt. Dacă Domnul Hristos ar fi dorit să vină atunci, noi L-am fi tratat aşa cum L-au tratat iudeii la prima venire. Noi i-am dat lui Satana ocazia de a înainta în lucrarea lui de tulburare a popoarelor lumii acesteia. I-am spus lui Dumnezeu că nu-Şi poate încheia marea luptă tocmai acum. De ce? Datorită mândriei părerilor personale, a mândriei poziţiei ierarhice şi a refuzului de a recunoaşte greşeala. Aceasta voia să spună fratele Pierson când declara că am putea experimenta în generaţia noastră un al doilea 1888. Fratele Wood şi fratele Pierson adresau bisericii apelul de a învăţa lecţiile perioadei de la 1888, ca să evităm repetarea aceloraşi greşeli.

Într-un alt editorial, referindu-se la trecut, fratele Wood vorbea despre Adunarea anuală din 1973:

„Noi credem că apelul a avut o importanţă neobişnuită şi că Dumnezeu îl foloseşte pentru a crea o nemulţumire sfântă în interiorul bisericii – o nemulţumire cu privire la realizările spirituale ale bisericii, cu privire la progresul ei şi cu privire la unele măsuri administrative, ţinte şi priorităţi. Credem că această nemulţumire determină la auto-examinare şi că va conduce la un studiu mai profund al Cuvântului lui Dumnezeu, la o mai strânsă relaţie cu Dumnezeu, la o înţelegere a neprihănirii prin credinţă, atât ca doctrină, cât şi ca experienţă, la o dorinţă fierbinte după revărsarea Duhului Sfânt în ploaia târzie, la schimbări drastice în multe instituţii denominaţionale şi la o acţiune misionară mai bine conturată şi mai puternică. Dar, dacă membrii şi conducătorii bisericii nu reuşesc să înţeleagă şi să accepte una dintre premisele fundamentale pe care a fost întemeiat apelul, şi anume, că este posibil să grăbim sau să amânăm cea de a doua venire a lui Hristos, se vor vedea rezultate puţine, sau chiar niciunul.” (Review and Herald, 28 februarie, 1974)

Ideea exprimată aici este de o importanţă crucială – noi trebuie să acceptăm adevărul că data revenirii lui Hristos este influenţată, fie pozitiv, fie negativ, de acţiunile noastre ca biserică, pentru că, dacă acest adevăr nu este acceptat, apelul este lipsit de sens. După cum intrarea lui Israel în ţara făgăduită a fost influenţată de către propriile lor decizii, tot astfel intrarea rămăşiţei în Ţara făgăduită este influenţată de către deciziile ei. Avem nenumărate dovezi inspirate cu privire la ideea aceasta şi, dacă refuzăm să o credem, vom continua să aşteptăm în zadar ca Dumnezeu să-Şi îndeplinească marea lucrare. Realitatea dureroasă este aceea că Dumnezeu a aşteptat şi aşteaptă de mai bine de o sută de ani ca noi să păşim alături de El. Fratele Wood accentua ideea că nu trebuie să fim prea mulţumiţi de lucrarea bună pe care o realizăm, îndeosebi atunci când privim la creşterea noastră numerică. El sugera că în instituţiile noastre vor fi necesare „schimbări drastice”. Oare nu ar trebui să ne amintim care au fost planurile şi scopurile lui Dumnezeu la înfiinţarea acestor instituţii şi să vedem unde ne-am abătut de pe cale – în mare parte, ca rezultat al respingerii soliei de la 1888? Dacă suntem cu adevărat serioşi cu privire la faptul că reprezentăm biserica rămăşiţei din profeţie, trebuie să întreprindem acţiuni „drastice” pentru a începe o reînviorare şi o reformă adevărată atât timp cât uşa harului este încă deschisă.

În 1973, apelul Adunării anuale a fost intitulat, „Un apel fierbinte” şi publicat pe prima pagină a revistei Review. Probabil că aceasta a constituit cea mai directă şi mai precisă declaraţie tipărită vreodată în publicaţiile noastre din ultimii ani.

Dumnezeu aşteaptă să apară o generaţie de adventişti care să demonstreze că oamenii pot urma calea vieţii aici pe pământ, că Domnul Isus nu a fost un exemplu care depăşeşte potenţialul urmaşilor Lui, că harul Său este în stare să ne păzească de orice cădere şi să ne înfăţişeze înaintea Lui fără pată şi fără zbârcitură” Iuda 24.

Fiecare membru al bisericii Laodicea are nevoie … de o predare adevărată şi deplină a vieţii şi a voinţei faţă de autoritatea divină a Bibliei şi faţă de Spiritul Profeţiei – o predare care poate fi numită chemarea la schimbări revoluţionare în modul de viaţă personal şi în măsurile şi practicile administrative ale bisericii. Fiecare membru trebuie să recunoască faptul că, fie grăbeşte, fie întârzie venirea Domnului Hristos. . . . În calitate de conducători participanţi la această Adunare anuală, am recunoscut în mod onest faptul că există inconsecvenţe între predicarea şi practicile bisericii, şi că îngăduirea în continuare a acestor inconsecvenţe va conduce în mod implicit la amânarea realizării depline a misiunii bisericii şi a venirii lui Hristos. . . . Ignorarea sau respingerea sfaturilor lui Dumnezeu ar putea fi pe drept definită ca un act de nesupunere care va afecta modul în care privim şi aşteptăm venirea Domnului.

Observaţi cuvintele şi ideile dramatice ale acestui apel. Avem nevoie de „schimbări revoluţionare” în modul nostru de viaţă şi în practicile bisericii. Aceasta nu este doar o ajustare uşoară a ceea ce deja realizăm, astfel încât să putem elimina micile deficienţe. Conducătorii noştri au sugerat că trebuie să se producă schimbări majore ale modului în care ne organizăm agenda de lucru, ca biserică. Inconsecvenţele noastre, datorate faptului că nu am ascultat sfaturile lui Dumnezeu, reprezintă o „nesupunere”, iar dacă sunt lăsate necorectate, vor continua să amâne revenirea lui Hristos. Acestea sunt cuvinte puternice venite din partea conducătorilor Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Dar astăzi, cei care folosesc exact aceleaşi cuvinte sunt consideraţi oameni lipsiţi de loialitate care produc dezbinare. Oare este posibil ca mândria părerilor personale şi imaginea publică să fi ocupat încă odată locul central în inima Adventismului?

În apelul lor, conducătorii bisericii au indicat, printr-un act curajos şi foarte neobişnuit, anumite domenii specifice în care ne aflăm într-o poziţie de nesupunere faţă de Dumnezeu.

Ei au atras atenţia asupra nevoii unei mai mari atenţii în păzirea Sabatului, în administrarea darurilor care îi aparţin lui Dumnezeu, în păzirea porţilor sufletului şi în aplicarea principiilor vaste şi precise ale vieţuirii sănătoase.  Aceste grupuri de studiu au indicat, de asemenea, dovezi ale scăderii moralităţii, inclusiv în privinţa atitudinii mai mult decât incidentale, faţă de divorţ şi recăsătorire. S-a exprimat îngrijorarea faţă de tendinţa crescândă de a imita lumea în îmbrăcăminte şi ornamentaţii. Aceste grupuri de studiu au examinat întregul spectru al domeniilor de activitate instituţională a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi au adus dovezi care evidenţiază faptul că unele dintre aceste instituţii îşi pierd în anumite privinţe caracterul lor distinctiv ca instrumente ale înaintării lucrării lui Dumnezeu pe pământ. . . .  Este cunoscut faptul că, într-un veac al dezvoltării conştiinţei sociale şi al schimbărilor este posibil ca instituţiile adventiste să fie implicate în acţiuni care beneficiază de o mare apreciere, dar pe care le pot realiza şi cei aflaţi în lume, în timp ce biserica rămăşitei neglijează lucrarea pe care nu o poate face nimeni altcineva în afara ei. . . . Unul dintre cele mai mari pericole care ameninţă instituţiile noastre de învăţământ superior este reprezentat de teologiile şi filozofiile contrafăcute, care ar putea fi asimilate în mod inconştient de către studenţii noştri din instituţiile neadventiste, şi care, la întoarcerea lor ca profesori, să aducă „vinul” Babilonului în şcolile noastre (Apocalipsa 14,8-10; 18,1-4). Este de asemenea cunoscut faptul că există o ameninţare constantă la adresa creşterii spirituale, prin sporirea invenţiilor destinate confortului, ridicarea nivelului de trai şi dorinţa după o remuneraţie egală cu aceea oferită de lume. . . .

În timp ce Adunarea anuală a evaluat aceste aspecte şi altele legate de viaţa poporului lui Dumnezeu şi a instituţiilor bisericii, s-a ridicat întrebarea, în ce măsură şi în ce sens reprezintă toate acestea o nesupunere faţă de autoritatea şi voinţa lui Dumnezeu, exprimată în mod clar prin Cuvântul Său şi prin scrierile Spiritului Profeţiei. Fără a condamna pe nimeni, adunarea invită poporul lui Dumnezeu de pretutindeni să răspundă apelului la reînviorare şi reformă – să întreprindă orice schimbare care pare necesară pentru a face ca biserica să fie în stare să-L reprezinte corect pe Domnul Hristos şi să împlinească misiunea Lui unică. . . . Delegaţii acestei Adunări anuale din 1973 extind următorul apel, adresându-se tuturor lucrătorilor şi membrilor bisericii din întreaga lume. . . . Renunţaţi la spiritul nesupunerii care a influenţat prea mult vreme oamenii şi deciziile bisericii. (Review and Herald, 6 decembrie, 1973).

Un alt motiv de îngrijorare al Adunării anuale a fost dezvoltarea tendinţei instituţiilor noastre de a participa la acţiuni demne de apreciere prin care se afirmă instituţiile lumeşti (războiul împotriva drogurilor, etc.), în timp ce neglijează acele domenii de activitate pe care nu le poate face nimeni altcineva în afara rămăşiţei (tratamente naturale, lucrarea misionară medicală, etc.). Este întotdeauna ceva obişnuit să ne lăsăm prinşi de valul popularităţii, şi să cedăm ispitei de a ne concentra energiile asupra acestor activităţi care se bucură de mare apreciere. Trebuie să ne amintim cine suntem şi ce ne străduim noi de fapt să realizăm prin „faptele noastre bune”. Biserica rămăşiţei are un scop şi o misiune diferită de orice altă organizaţie de pe pământ, iar noi trebuie să ne concentrăm asupra motivelor fundamentale ale existenţei noastre.

În apelul la încetarea nesupunerii din mijlocul nostru, Adunarea anuală spunea că trebuie „să întreprindem orice schimbare care pare necesară pentru revenirea la ascultarea de îndrumările lui Dumnezeu”. Aceasta este, încă odată, o chemare la o schimbare totală în multe dintre activităţile şi programele noastre, ca să ne putem bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrării noastre. Este foarte uşor să confundăm creşterile numerice cu aprobarea lui Dumnezeu. Grija noastră neîncetată trebuie să fie aceea de a ne aşeza într-o relaţie corectă cu Dumnezeu, de a fi ascultători faţă de voia Lui, ca să putem intra în lumina binecuvântărilor lui Dumnezeu.

Lecţii din istoria noastră

Trebuie să ne amintim în mod continuu că reînviorarea nu vine niciodată fără reformă. Dacă reînviorarea este menită să transforme cu adevărat viaţa noastră şi biserica, atunci vom fi nevoiţi să schimbăm un mare număr de lucruri care se petrec astăzi. Dumnezeu nu va trimite niciodată măsura deplină a harului Său (Duhul Sfânt în ploaia târzie), în timp ce noi rămânem neascultători în diferite domenii. Conducătorii din 1973-74 ai bisericii noastre, au înţeles cu claritate aceste imperative, dar eu mă întreb dacă viziunea noastră este la fel de bine conturată. Creşterea numerică şi prestigiul par să domine gândirea noastră, iar apelurile la reformă şi ascultare sunt percepute adesea ca fiind o lipsă de loialitate şi acte dezbinătoare. Orice apeluri la o reînviorare adevărată trebuie să adreseze şi o chemare la reformă în privinţa unor acte concrete de neascultare.

Reînviorarea, îndeosebi cea mai mare dintre toate reînviorările spirituale din istorie – ploaia târzie – va fi întemeiată pe adevăr şi niciodată pe un amestec de adevăr şi eroare. Eroarea distruge şi dezbină întotdeauna. Acesta este unica raţiune principală a pluralismului şi fragmentării noastre contemporane. Dumnezeu nu va fi niciodată justificat prin intermediul erorii. Numai adevărul poate aşeza tronul lui Dumnezeu şi destinul bisericii rămăşitei pe o temelie sigură, o temelie care să nu poată fi zguduită de atacurile Satanei. Trebuie să ne concentrăm toate eforturile asupra înţelegerii adevărului aşa cum ni l-a dat Dumnezeu, nu aşa cum au încercat să-l intuiască minţile omeneşti. Şi trebuie să fi suficient de oneşti pentru a recunoaşte că nu am înălţat şi nu am trăit acest adevăr suficient de bine până acum. Dacă nu ne umilim inimile noastre mândre şi nu ne pocăim de mândria părerilor personale, noi – această generaţie – nu vom putea niciodată primi ploaia târzie.

Îmi este foarte teamă că, la o sută de ani după respingerea soliei de la 1888, încă nu am învăţat lecţiile pe care Dumnezeu a dorit să le învăţăm din experienţa aceea. Mândria părerilor personale şi mândria poziţiei ierarhice par a fi chiar mai puternice decât au fost în zilele lui Butler şi Smith. În 7 ianuarie, 1988, Adventist Review a publicat o ediţie comemorativă 1888. La pagina 21 se afla un ghid al evenimentelor şi materialelor aniversare. Cuvântul „aniversare” apărea de nouă ori într-o coloană şi jumătate. Ce aniversăm noi? În mod obişnuit, aniversăm victorii şi mari evenimente. Sărbătorim evenimente care ne-au produs bucurie şi pe care am dori să le repetăm. Oare aceasta să însemne anul 1888? Oare au aniversat izraeliţii care au rătăcit patruzeci de ani în pustie, evenimentul nefericit de la Cadeş-Barnea, unde, datorită neascultării, cu excepţia a celor doi, au fost condamnaţi cu toţii să moară în pustie? Cadeş-Barnea şi 1888 reprezintă exact acelaşi lucru. Dacă ar trebui să învăţăm cea dintâi lecţie a istoriei, atunci aceasta este lecţia pocăinţei pentru ceea ce s-a întâmplat la 1888. Pocăinţa noastră nu este în primul rând pentru păcatele de acum o sută de ani, ci pentru că astăzi continuăm să comitem aceleaşi păcate ale îndărătniciei şi mândriei prin care întârziem şi mai mult împlinirea planului lui Dumnezeu. Dacă ne gândim la ceea ce am realizat până acum, putem spune că nu ne-am pocăit. Când vom regreta în mod sincer mulţumirea de sine şi mândria noastră laodiceeană şi, când ochii noştri vor vedea în mod clar ce am fi putut fi, în viaţa noastră personală şi în viaţa bisericii se vor produce schimbări radicale. Noi nu fi niciodată aceiaşi.

În mod tragic, în ediţia comemorativă a revistei Review, nu a existat nicio recomandare de a citi soliile lui Jones şi Waggoner. Nici măcar una! În ediţia din noiembrie 1984 a aceleiaşi publicaţii, a apărut următoarea declaraţie: „În 1888, la pre-sesiunea Adunării pastorale, Biserica Adventistă s-a orientat într-o direcţie ascendentă. De atunci biserica nu a mai fost aceeaşi. Adunarea pastorală din 1985 urmează tradiţia celei din 1888”. Dacă credem cu adevărat că biserica noastră s-a orientat într-o direcţie ascendentă în 1888, atunci nu am învăţat cea dintâi lecţie a istoriei noastre. Cum ne putem noi pocăi de ceva pe care îl percepem ca fiind o mare victorie?

Într-o ediţie comemorativă a revistei Ministry (februarie, 1988) se află următoarele observaţii:

Cu siguranţă, biserica a crescut ca mărime. La acea sesiune a Conferinţei Generale [1888], erau mai puţin de 100 de delegaţi. Astăzi, numărul delegaţilor este atât de mare, încât nu ne mai putem aduna într-o mică biserică, ci trebuie să căutăm, pentru sesiunile Conferinţelor noastre Generale, cele mai mari amfiteatre ale lumii. În 1890, în lume, existau mai puţin de 30.000 de adventişti. Astăzi sunt mai mult de 5 milioane. Biserica se roagă ca Dumnezeu să ne conducă la botezarea a două milioane de suflete preţioasă între 1985 şi 1990, iar eu îi invit cei care spun că biserica eşuează, să devină o parte a succesului. (p.62)

Aceste cuvinte seamănă cu apelul rostit la Conferinţa biblică din 1952, dar total opus faţă de apelurile Adunărilor anuale din 1973 şi 1974. Concentrarea asupra câştigării de suflete şi creşterii numerice este mult mai populară decât schimbarea strategiilor şi practicilor noastre de la nesupunere, la ascultare. Când vom trata cu seriozitate primirea ploii târzii, nu vom mai vorbi despre dublarea numărului de membrii ai bisericii. Singurul nostru interes va fi justificarea numelui lui Dumnezeu în marea luptă contra Satanei. Vom dori să punem capăt oricărei neascultări personale şi colective pe care Satana ar putea să o folosească drept acuzaţie împotriva lui Dumnezeu. Preocuparea noastră pentru justificarea lui Dumnezeu va deveni mai importantă decât dorinţa de a fi mântuiţi. Tot ceea ce va conta pentru poporul lui Dumnezeu este ca domnia Satanei pe această planetă, să ajungă la o încheiere rapidă. Tot ceea ce spunem sau facem, va avea o semnificaţie numai în măsura în care contribuie la atingerea acestui obiectiv.

Soluţiile sugerate astăzi în vederea rezolvării problemelor bisericii au un singur element comun cu atitudinea manifestată la 1888. Ele sunt metode omeneşti, bazate pe mândria omenească asociată cu lipsa implicită a dispoziţiei de a recunoaşte greşelile majore. O singură soluţie oferă speranţa succesului, iar aceasta se regăseşte în sfaturile conducătorilor bisericii noastre în 1973 şi 1974. Ele chemau la predarea caracterului, biruinţa asupra păcatului, nemulţumirea faţă de progresul bisericii până la acea dată, şi la toate „schimbările revoluţionare” care ar putea fi necesare pentru a ne conduce înapoi, la deplina armonie cu voinţa exprimată a lui Dumnezeu. Aceasta este calea. Sunt provocări serioase şi directe, lipsite de orice mândrie omenească care să ne determine să protestăm afirmând cât de mult bine facem pretutindeni în lume. Conducătorii noştri ne-au cerut să fim cât se poate de cinstiţi cu noi înşine şi să-L lăsăm apoi pe Dumnezeu să preia conducerea deplină odată pentru totdeauna.

Nu este de mare folos să începem să arătăm cu degetul spre cei care greşesc. Avem suficiente lucruri de care să ne preocupăm în cadrul propriei noastre sfere de influenţă. Am fost mulţumiţi să-i lăsăm pe alţii să gândească în locul nostru şi am fost mulţumiţi de propria noastră bogăţie. Am fost mulţumiţi cu făgăduinţele lui Dumnezeu care ne asigură că va duce corabia în port. Dar L-am lăsat pe Dumnezeu să aştepte în atât de multe privinţe. Acum este timpul să ne întrebăm: „Cum am întârziat eu venirea Ta, Doamne? Ce doreşti Tu să fac? Mă pocăiesc de atitudinea mea nepăsătoare şi indiferentă. Voi sacrifica mândria părerilor mele în favoarea voinţei Tale”. Atunci, neprihănirea prin credinţă nu va mai fi doar o doctrină, ci va deveni o experienţă personală. Numai atunci vom putea fi siguri că 1974 şi timpul petrecut până ziua de astăzi nu vor mai constitui un alt 1888, în istoria poporului lui Dumnezeu. Anii în care trăim pot reprezenta, sau cel mai trist eşec din istoria adventistă, sau cel mai strălucit succes pe care l-am cunoscut vreodată. Generaţia actuală poate recupera eşecurile trăite cu o sută de ani în trecut şi poate pregăti calea revenirii triumfătoare a Regelui nostru. Hotărârea se află mâinile noastre. Oare ce fel de hotărâre va fi?

Vom vedea felul în care Dr. Ford a înţeles Evanghelia, aşa cum s-a exprimat el însuşi în cartea lui, Right With God Right Now. Subtitlul cărţii este, „How God Saves People As Shown in the Bible’s Book of Romans”. „Vestea proastă în Epistola către Romani este că toate gândurile pe care le avem sunt întinate. Fiecare emoţie a inimii noastre, fiecare înclinaţie a minţii noastre şi fiecare tendinţă a firii sunt întinate – în fiecare dintre noi – până la a doua venire a lui Isus şi până la proslăvire…. Păcatul rămâne în creştin până la proslăvire” (p.1,15). Cu alte cuvinte, Evanghelia nu înlătură păcatul din viaţa noastră. Ea poate să înlăture numai condamnarea pe care o merităm noi, în timp ce fiecare faptă sau gând din viaţa noastră continuă să fie păcătoase.

Să citim câteva versete din Epistola către Romani. „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii…. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică” (Romani 6,17.18.22). Când experimentăm schimbarea de la starea de robi ai păcatului la starea de robi ai neprihănirii, suntem eliberaţi de păcat. Eliberarea de păcat şi sfinţirea sunt strâns legate între ele. Acesta este un tablou destul de diferit de „veştile rele din Epistola către Romani”, aşa cum sunt descrise de Ford.

Ford continuă pe tema aceasta: „Cu toţii am fost egoişti. Noi încă suntem egoişti […]. Nu există nici măcar o singură înclinaţie a inimii… care să nu fie întinată de egoismul nostru, chiar şi după convertire” (p.17.68). În această concepţie, convertirea nu ne schimbă în realitate, ea schimbă numai felul în care ne evaluează Dumnezeu. Puneţi această idee în contrast cu două declaraţii ale lui Ellen White: „Prin primirea neprihănirii Sale atribuite, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, noi devenim asemenea Lui” (SDA Bible Commentary, vol.6, p.1098). „După ce ne-a făcut neprihăniţi, prin atribuirea neprihănirii lui Hristos, Dumnezeu ne declară drepţi” (Solii Alese, cartea 1, p.394). Eu nu am citit nicio declaraţie venită dintr-o sursă inspirată, care să spună că Hristos a fost egoist, iar nouă ni se spune aici că vom deveni asemenea lui Hristos, prin atribuirea neprihănirii Sale, ceea ce înseamnă că suntem făcuţi neprihăniţi. Convertirea schimbă realmente viaţa de la starea de egoism, la cea de lipsă a egoismului.

Aşadar, iată semnificaţia cuvântului îndreptăţire, din perspectiva lui Ford: „Acest cuvânt, ‘îndreptăţire’, nu înseamnă niciodată a fi făcut neprihănit în interior. El înseamnă, în mod strict, a fi considerat neprihănit […]. Întreaga religie adevărată gravitează în jurul acestui punct central […].. Îndreptăţirea se află asupra ta fără încetare, asemenea soarelui […]. Îndreptăţirea este asupra ta tot timpul” (p.19-21). Ford crede că îndreptăţirea ne acoperă tot timpul, deoarece noi păcătuim tot timpul. Încă odată, Ellen White spune: „Iertarea lui Dumnezeu nu este pur şi simplu un act juridic, prin care El ne eliberează de condamnare. Nu este numai iertarea păcatului, ci eliberarea din păcat. Este revărsarea dragostei răscumpărătoare, care transformă inima” (Cugetări de pe Muntele fericirilor, p.114). Iertarea este sinonimă cu îndreptăţirea şi este mai mult decât faptul de a fi considerat neprihănit sau de a fi eliberat de condamnare. Este transformarea inimii de la egoism, la dragoste.

În concepţia lui Ford, naşterea din nou nu înseamnă mântuirea, ci numai rezultatul mântuirii, care constă în exclusivitate în a fi declarat neprihănit prin îndreptăţire. Totuşi, această idee nu pare a se potrivi cu declaraţia din Tit 3,5-7: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice”. Actul îndreptăţirii este precedat de naşterea din nou sau înnoirea interioară, iar acest fapt este îndeplinit de către Duhul Sfânt. În scrierile apostolului Pavel, îndreptăţirea este mult mai mult decât a fi considerat sau declarat neprihănit. Ea este pur şi simplu transformarea interioară.

Dr. Ford pune în contrast îndreptăţirea şi sfinţirea: „Îndreptăţirea are de a face cu statutul tău. Sfinţirea are de a face cu starea ta […]. Statutul tău este întotdeauna acelaşi în Hristos – desăvârşit. Starea ta este când sus, când jos, când înăuntru, când în afară, adică un haos […]. Statutul se bazează pe ceea ce a făcut Hristos pentru mine. Starea mea se bazează pe ceea ce Hristos face în mine. Statutul este desăvârşit, complet sută la sută. Starea mea nu este, deoarece Dumnezeu lucrează în mine […]. Mesajul creştin constă în ce anume este Hristos pentru mine – ce a făcut Hristos deja. Viaţa creştină constă în ce anume este Hristos în mine – ce se întâmplă după convertire” (p.21,22). Vă rog să observaţi că noi rămânem îndreptăţiţi în permanenţă, chiar şi când viaţa noastră este un haos. Îndreptăţirea rămâne pe loc, în timp ce sfinţirea este când sus, când jos, când înăuntru, când afară.

Acum, trebuie să privim mai îndeaproape câteva declaraţii care sunt totalmente respinse şi chiar urâte de către aceia care susţin concepţia lui Ford. Ele intră în contradicţie cu toate faţetele Evangheliei populare. „Fiecare păcat aduce condamnarea asupra sufletului” (Mărturii, vol.4, p.623). „Păcătosul neajutorat trebuie să se prindă de Hristos ca fiind singura lui nădejde. Dacă se desprinde de El pentru o singură clipă, îşi pune în pericol sufletul Cugetări de pe Muntele fericirilor Săvârşirea oricărui păcat cunoscut […] va […] despărţi sufletul de Dumnezeu” (The Faith I Live By, p.138). „Săvârşirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere vocea Duhului Sfânt şi separă sufletul de Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, p.472). În mod clar, când păcătuim, ne pierdem îndreptăţirea. Îndreptăţirea nu este asupra noastră în permanenţă, asemenea soarelui, chiar şi atunci când păcătuim cu bună ştiinţă. Când păcătuim, pur şi simplu nu suntem mântuiţi.

Pe lângă acest fapt, în Biblie nu se face niciodată deosebirea între îndreptăţirea care este îndeplinită pentru noi şi sfinţirea care este îndeplinită în noi. Îndreptăţirea este atât ceea ce Dumnezeu face pentru noi, cât şi în noi. Atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea au loc numai prin credinţă şi sunt produse de către Duhul Sfânt în ambele cazuri. Statutul nostru înaintea lui Dumnezeu nu este drept, dacă starea noastră spirituală nu este dreaptă. Îndreptăţirea este convertirea, experienţa naşterii din nou. Este total greşit să separăm îndreptăţirea şi sfinţirea, făcând din prima experienţa mântuirii, iar din a doua rezultatul mântuirii.

Acest fapt ne conduce la 1844: „Ziua Ispăşirii din Vechiul Testament a indicat evenimentul crucii de pe Golgota. Este greşit să o amestecăm în calendar, încercând să aducem împlinirea Zilei Ispăşirii până în secolul al nouăsprezecelea. Ziua Ispăşirii din vechime nu vorbeşte despre secolul al nouăsprezecelea. Ea indică spre crucea lui Hristos. Acolo a avut loc ispăşirea finală şi deplină […]. Noi privim numai la Golgota, nu la un eveniment sau la o dată inventată de om” (p.55). De ce a trebuit Ford să respingă ideea că ispăşirea finală are loc după 1844? Este foarte important să înţelegem că această concepţie a lui despre mântuire l-a determinat să respingă interpretarea adventistă a capitolelor 7 şi 8 din Daniel. Premisa de la care a pornit el în înţelegerea Evangheliei este aceea care l-a obligat să respingă mesajul judecăţii preadvente. El spune: „Noi toţi am fost în Adam şi Eva, când ei au păcătuit…. Prin păcatul unuia, condamnarea a venit asupra noastră, a tuturor. Noi am fost născuţi morţi […]. Păcatul continuă […]. În viaţa noastră se află un păcat rezidual” (p.87,102). Deoarece păcatul este la fel de neîncetat precum respiraţia, noi nu putem să trăim niciodată fără păcat, nici să fim fără păcat la judecată. „Pentru că suntem născuţi în păcat, pentru că suntem născuţi fără Duhul Sfânt, […] noi nu putem să respectăm o lege sfântă în mod desăvârşit. Nici chiar după convertire […], eu nu împlinesc pe deplin Legea lui Dumnezeu nici măcar o singură zi, deoarece încă am vechea natură” (p.241,242).

Desigur, se face referire la Romani 7: „În Evanghelie, nu se află nicio condamnare, chiar dacă nu reuşim să atingem standardele lui Dumnezeu […]. Romani 8 nu vorbeşte despre un om diferit de cel din Romani 7 […] Oamenii greşesc, când spun: «Trebuie să ieşim din Romani 7 şi să intrăm în Romani 8»” (p.161,177,178). Cu alte cuvinte, Romani 7 constituie experienţa creştină normală, deoarece noi nu suntem condamnaţi, nici chiar când suntem vânduţi robi păcatului. Dar să citim din nou Romani 8,1.2: „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii”. Oare nu se află aici un contrast clar faţă de neajutorarea, disperarea, frustrarea şi nenorocirea omului din Romani 7? În experienţa personală, cele două capitole sunt într-un contrast asemenea nopţii şi zilei.

Trebuie să fie observat încă un aspect: „Noi nu mărturisim păcatul în scopul de a fi iertaţi. Noi am fost deja iertaţi prin crucea lui Hristos” (p.316). Această declaraţie spune că iertarea ne aparţine înainte de a ne mărturisi păcatul. Totuşi, ce ne învaţă Biblia? „Dacă ne mărturisim păcatul, El este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28,13). Una dintre învăţăturile cele mai clare ale Bibliei este aceea că atunci când ne mărturisim păcatele, suntem iertaţi. În rezumat, Evanghelia lui Ford prezintă patru puncte principale:

• Îndreptăţirea este numai o declaraţie legală ce are loc în cer, unde neprihănirea lui Hristos este atribuită celui credincios. Îndreptăţirea constă în faptul că Hristos ne declară neprihăniţi, nu în faptul că ne face neprihăniţi.
• Îndreptăţirea este disponibilă fără încetare pentru cel credincios, asemenea unei umbrele care se află deasupra lui, chiar şi când păcătuieşte. Mântuirea noastră este asigurată, chiar şi când păcătuim, atâta vreme cât continuăm să credem în Isus.
• Noi nu ne mărturisim păcatul în scopul de a fi iertaţi.
• Naşterea din nou este rezultatul îndreptăţirii. Lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt este exclusă din procesul îndreptăţirii.
• Concepţia că îndreptăţirea este naşterea din nou este o învăţătură romano-catolică.
• Îndreptăţirea are legătură cu statutul legal înaintea lui Dumnezeu, nu cu starea spirituală.
• Sfinţirea are legătură cu starea spirituală.
• Când Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe cei păcătoşi, ei rămân păcătoşi.
• Sfinţirea nu are loc în exclusivitate prin credinţă. Numai îndreptăţirea are loc în exclusivitate prin credinţă.
• Sfinţirea este rezultatul îndreptăţirii, şi are loc prin credinţă plus efortul omenesc.
• Legea lui Dumnezeu nu poate fi respectată în mod desăvârşit, nici chiar de către cei convertiţi. Tot ce face un credincios este întinat de păcat. Cel credincios păcătuieşte continuu. Îndreptăţirea este o umbrelă legală aflată deasupra lui, asigurându-i mântuirea, în ciuda păcatelor din viaţa lui.
• Noi nu suntem condamnaţi, chiar dacă nu reuşim să atingem standardul lui Dumnezeu. David nu şi-a pierdut îndreptăţirea, când a păcătuit.
• Cu privire la păcat, nu există nicio deosebire între omul religios şi cel nereligios.
• Ziua Ispăşirii s-a împlinit pe deplin la cruce. Aceasta nu a avut nicio legătură cu anul 1844 şi cu judecata care a urmat. Învăţătura lui cu privire la neprihănirea prin credinţă este premisa pe baza căreia respinge judecata de cercetare. Dacă mântuirea este o declaraţie legală permanentă pentru cel credincios, de ce ne-ar mai judeca Domnul pentru faptele noastre?
• Hristos este înlocuitorul nostru la judecată. Pentru că Hristos este desăvârşit, iar desăvârşirea Sa este atribuită în dreptul nostru, noi putem fi apăraţi la judecată.

(Sunt îndatorat rezumatului concis prezentat de Dr. Erwin Gane într-o broşură intitulată An Examination of Desmond Ford’s Book, disponibilă la Orion Publishing).

Roadele Evangheliei lui Ford

Deoarece punctele principale ale acestei învăţături nu au fost abordate şi respinse niciodată cu claritate, seminţele semănate în deceniul 1970 au adus o recoltă bogată în cei treizeci de ani care au urmat. Ideile lui Ford au continuat să apară în cărţi, articole şi predici despre Evanghelie. Mulţi din zilele noastre, care nu ar visa niciodată să-l urmeze pe Ford continuă să promoveze concepţia lui cu privire la mântuire, îndeosebi tinerii noştri. Un exemplu cu privire la acest fapt se află într-o carte recentă, scrisă de George Knight, intitulată Cross of Christ. Punctele principale evidenţiate în cartea aceasta sunt următoarele:

• Noi suntem născuţi în vrăjmăşie cu Dumnezeu.
• Natura egoistă pe care o moştenim constituie un păcat.
• Noi nu putem să învingem toate obiceiurile noastre rele.
• Moartea lui Hristos este partea centrală a Planului de Mântuire, nu viaţa Sa.
• Îndreptăţirea îl declară neprihănit pe cel păcătos.
• Judecata arată dacă am acceptat sau nu jertfa lui Hristos.
• Cei 144000 nu sunt o parte a procesului ispăşirii.
• Ispăşirea este îndeplinită separat de participarea omului.

Toate aceste puncte sunt identice cu înţelegerea lui Ford cu privire la ispăşire şi metoda mântuirii. Evanghelia lui Ford a fost acceptată de mulţi adventişti în deceniile de după retragerea acreditării lui pastorale. Trebuie să ne amintim că în centrul punctelor principale teologice ale lui Ford s-au aflat subiectele referitoare la neprihănirea prin credinţă, schiţate în secţiunea precedentă, şi nu declaraţiile lui cu privire la anul 1844 şi judecata de cercetare. Acestea au fost doar rezultatul natural al felul în care a înţeles el procesul mântuirii.

În revista Ministry din ianuarie şi martie, 2008, a fost publicată o serie alcătuită din două părţi cu privire la subiectul neprihănirii prin credinţă. Autorul a fost Dr. Roy Gane, profesor de ebraică şi limbile Orientului Apropiat la Seminarul Teologic. El a declarat următoarele: „Nu toate nedesăvârşirile omeneşti, nici chiar din sfera activităţii conştiente, pot fi considerate păcate. Viaţa omului este încărcată de tot felul de nedesăvârşiri nepăcătoase cauzate de limitele noastre în domeniul aptitudinilor, cunoaşterii, memoriei, coordonării fizice şi aşa mai departe”. Dr. Gane a făcut o deosebire importantă între „păcatul” ca natură căzută şi „păcatul” ca o călcare a Legii lui Dumnezeu. Natura noastră căzută pe care o moştenim la naştere a produs multă nedesăvârşire, dar acest rezultat al păcatului lui Adam trebuie să fie deosebit cu precizie de călcările poruncilor lui Dumnezeu, care cauzează o ruptură în relaţia cu Dumnezeu. Deşi starea căzută pe care o moştenim la naştere are nevoie de sângele ispăşitor al lui Hristos şi de vindecare, ea nu are nevoie de iertare, deoarece iertarea se aplică numai călcărilor morale ale voinţei explicite a lui Dumnezeu. Prin urmare, termenii îndreptăţire, sfinţire şi neprihănire prin credinţă, aşa cum sunt folosiţi de obicei, nu se aplică la starea noastră căzută, pe care o moştenim la naştere ca rezultat al păcatului lui Adam. Starea căzută are nevoie de o re-creare prin intermediul jertfei lui Hristos, în timp ce călcările morale au nevoie de iertare prin intermediul aceleiaşi jertfe.

Apoi, Gane a pus următoarea întrebare: „Este îndreptăţirea prin credinţă numai o declaraţie în virtutea căreia, prin credinţă, un păcătos stă înaintea lui Dumnezeu ca şi cum ar fi neprihănit, sau implică ceva mai mult?” El răspunde: „Când Dumnezeu îi consideră neprihăniţi pe cei care au credinţă […], El îi declară a fi astfel deoarece Cuvântul Său creator i-a făcut să fie astfel”. Cu privire la relaţia dintre îndreptăţire şi sfinţire, el spune: „Deşi îndreptăţirea şi sfinţirea se deosebesc din punct de vedere teologice, ele sunt interconectate din punct de vedere al experienţei, încă din momentul convertirii. Ambele au aspecte care se desfăşoară continuu, sunt aspecte esenţiale ale mântuirii şi sunt daruri ale harului lui Dumnezeu”.

Ceea ce a fost deosebit de interesant în legătură cu această serie de articole au fost scrisorile trimise de cititori cu privire la aceste puncte. Cineva a scris: „Articolul scris de Dr. Gane pur şi simplu prezintă încă o încercare de a susţine neprihănirea obţinută prin dezvoltarea caracterului, teologia secerişului, care a încurcat poporul nostru timp de decenii…. El încearcă dar nu reuşeşte să dovedească modul în care Duhul Sfânt ne inspiră neprihănirea până la punctul în care nu mai păcătuim deloc şi suntem păziţi de orice cădere, nu prin harul lui Dumnezeu şi prin realizările lui Hristos, ci prin ascultarea noastră – implicând că prin această împărtăşire a neprihănirii este posibil ca noi să nu mai păcătuim niciodată. Ideea că oamenii trebuie să atingă desăvârşirea caracterului prin Duhul Sfânt, în scopul de a fi mântuiţi, este identică ideii teologului catolic care susţine că, pentru a fi mântuiţi, trebuie să fim plini de fapte bune […]. Dacă putem fi mântuiţi doar din păcatele noastre, şi nu în păcatele noastre, atunci suntem cu toţii nenorociţi” (Martie, 2008).

Acest răspuns are nevoie de o oarecare explicaţie. Teologia secerişului este învăţătura că, atunci când caracterul lui Hristos este reflectat în mod desăvârşit în poporul Său, El Se va întoarce (Parabolele Domnului Hristos, p.69). După evenimentul Ford, s-a dezvoltat o opoziţie puternică faţă de această concepţie. Aceasta nu este „neprihănirea obţinută prin dezvoltarea caracterului”, ci este neprihănirea prin credinţă care conduce la maturitatea caracterului. Ideea „introducerii neprihănirii în noi” este versiunea catolică a neprihănirii împărtăşite. Această idee spune că noi putem să umplem un rezervor de neprihănire asemenea unui rezervor de automobil, care după aceea devine proprietatea noastră, pe baza faptelor bune pe care putem să le săvârşim pentru a merita mântuirea. Neprihănirea împărtăşită constă în faptul că Hristos ne împărtăşeşte neprihănirea Sa clipă de clipă, atâta vreme cât rămânem în El, ceea ce produce în noi un caracter asemenea caracterului lui Hristos. Gane nu a făcut nicio aluzie la ideea că noi putem fi umpluţi cu neprihănire. Gane nu a sugerat niciodată că noi suntem păziţi de cădere „prin propria ascultare”. Ascultarea noastră nu ne va duce mai departe decât ascultarea fariseilor. Este evident că în această scrisoare se află câteva „sperietori de ciori” – presupoziţii incorecte care vor să facă punctele susţinute de autor să pară stupide. O idee a devenit foarte evidentă în ultimii zece ani. Orice accent pus pe neprihănirea interioară şi biruinţa asupra păcatului este etichetat ca fiind o teologie catolică – din nou, pentru a-i determina pe ascultători sau cititori să respingă astfel de concepţii. O declaraţie semnificativă din această scrisoare este concepţia autorului ei că noi trebuie să fim mântuiţi „în păcatele noastre”. Toate cele de mai sus constituie o demonstraţie clară a moştenirii lăsate de Ford în gândirea adventistă actuală.

O altă scrisoare spunea: „Deşi este încărcată de o mulţime de pasaje din Scriptură, poziţia lui Dr. Gane reflectă mai degrabă teologia pre-Reformaţiune (credinţă plus), decât poziţia protestantă (numai credinţa)”. Observaţi din nou legătura făcută între teologia lui Gane şi catolicism, în scopul de a recomanda o respingere imediată a unei astfel de teologii. Un alt scriitor a spus: „Biblia şi toţi marii reformatori protestanţi ne învaţă că nu există absolut niciun merit care ne îndreptăţeşte, în niciun fel şi în nimic din ce putem noi să facem, în nimic din ce face Dumnezeu în noi, în nimic din ce face Dumnezeu cu noi, în nimic din ce pune Dumnezeu în noi şi în nimic din ceea ce dezvoltă Dumnezeu în noi!” (mai, 2008). Chiar dacă Dumnezeu lucrează în interiorul nostru prin harul său şi prin neprihănirea lui Hristos, această lucrare nu constituie îndreptăţirea mântuitoare.

Dr. Gane a răspuns succint la scrisorile primite. „Tom Hughes reprezintă greşit abordarea mea şi o identifică greşit ca fiind filozofia catolică a neprihănirii introduse sau infuzate în noi, care susţine că ‘sufletul’ născut din nou, neprihănit, este capabil prin sine însuşi să săvârşească fapte ce constituie un merit parţial pentru mântuire […]. Cu privire la lucrarea lui Hristos de a ne mântui din păcatele noastre, […] deşi noi nu vom fi eliberaţi de natura noastră păcătoasă până la proslăvire, Hristos ne oferă prin Duhul Sfânt ocazia de a câştiga o biruinţă progresivă asupra alegerilor păcătoase (= curăţirea caracterului nostru)”. Ca răspuns la o altă scrisoare, Gane a spus: „Multe ‘nedesăvârşiri’, inclusiv numeroasele greşeli pe care fiinţele omeneşti nu sunt în stare să le biruiască în viaţa aceasta, din cauza limitelor lor fizice şi mintale (cum ar fi pierderea memoriei) nu sunt incluse în definiţia biblică a faptelor şi gândurilor păcătoase… ca fiind călcări morale ale Legii lui Dumnezeu. «Nedesăvârşirea» constituie o categorie mai largă decât «păcatul». Toate păcatele sunt nedesăvârşiri, dar nu toate nedesăvârşirile sunt păcate”. Cu referire la scrisoarea lui Gordon Collier, Gane declară că acesta foloseşte „pasaje selective şi rigide ale Scripturii, care rup relaţia dinamică dintre îndreptăţire şi sfinţire şi dintre rolul lui Hristos şi rolul Duhului Sfânt […]. Collier este un exemplu al felului de abordare neechilibrată pe care seria mea alcătuită din două părţi a avut scopul de a o contracara” (mai, 2008).

Scrisorile care răspund la articolele lui Gane sunt reprezentative pentru Evanghelia lui Ford în forma ei pură, iar această Evanghelie este promovată acum pe scară largă în şcolile şi bisericile noastre. O perspectivă foarte interesantă cu privire la aceste subiecte vine din partea unui teolog evanghelic, J.P. Moreland, de la Biola University: „Care a fost esenţa Evangheliei? […] De la Reformaţiunea protestantă, Evanghelia a fost identificată cu îndreptăţirea prin credinţă […]. Noi suntem declaraţi neprihăniţi prin încrederea pe care o punem în lucrarea săvârşită de Isus […]. În primii 20 de ani ai vieţii mele creştine, aceasta a fost Evanghelia pe care am împărtăşit-o cu cei necredincioşi […]. Am constatat că este dificil să fac legătura între această Evanghelie şi sfinţirea, maturitatea şi creşterea spirituală. Tot ce am putut să spun a fost: «Dacă Isus este acum Domnul tău, tu trebuie să-L asculţi»”. Dar în 1980, el a descoperit o Evanghelia mai vastă. „Punctul în care ajungi să fii îndreptăţit? Îndreptăţirea este calea prin care cineva începe o viaţă de sfinţire. Evanghelia ne invită la o viaţă întru totul nouă şi îmbelşugată […]. Eu ajung să fiu îndreptăţit pentru a putea să învăţă să trăiesc această viaţă nouă, o viaţă care îmi va aparţine pentru totdeauna […]. Un om acceptă harul fără plată al lui Dumnezeu prin îndreptăţire, în scopul de a începe o viaţă în care Îl va avea din ce în ce mai mult pe Isus ca Domn al lui în viaţa aceasta şi în cea viitoare” (Ministry, mai, 2009). Eu am constatat că aceasta este o declaraţie destul de uimitoare din partea unui teolog evanghelic, îndeosebi deoarece întreaga noastră confuzie cu privire la subiectul acesta a venit din cauza adoptării în adventism a concepţiilor evanghelice.

Cu alte cuvinte, îndreptăţirea nu este suma totală a neprihănirii prin credinţă, ci deschiderea uşii pentru neprihănirea prin credinţă. Când Isus este acceptat ca Domn al nostru, neprihănirea Sa este atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea noastră. Din nefericire, sfinţirea a fost denigrată ca fiind doar un rod al Evangheliei, sau un rezultat al faptului de a fi mântuit, în timp ce ar fi mai corespunzător din punct de vedere biblic să spunem că sfinţirea este în realitate însăşi inima Evangheliei. Îndreptăţirea este singura cale prin care putem avea acces la o viaţă asemenea lui Hristos, iar acesta este, în esenţă, mesajul Evangheliei.

Voi împărtăşi câteva pasaje ample dintr-un articol remarcabil scris de Fernando Canale, profesor de teologie la Seminarul Teologic.

Recent, unii au ajuns să considere lucrarea pastorală mai degrabă ca fiind o propovăduire a mântuirii, decât o chemare la o viaţă sfântă…. Luther a dedus că sfinţirea şi respectarea poruncilor lui Dumnezeu nu sunt o parte integrală a mântuirii, ci rezultatul mântuirii…. Pastorii au avut înclinaţia de a adopta abordări orientate spre consumatori, care vor atrage majoritatea oamenilor din toate culturile. Astfel de abordări nu ezită să folosească ritualuri, preferinţe culturale contemporane şi mijloace de atracţie teatrală (de exemplu, muzica), atâta vreme cât evenimentele publice furnizează o audienţă largă, unde poate avea loc predicarea şi administrarea unei mântuiri instantanee.

Pastorii care cred, acţionează şi slujesc într-o astfel de atmosferă ar putea să aibă satisfacţia de a vedea sute de oameni ridicându-şi mâinile ca un răspuns emoţional al acceptării mântuirii. Totuşi, eu nu cred că acei oameni care răspund în felul acesta înţeleg sau experimentează ingredientul fundamental al înţelegerii adventiste a mântuirii: şi anume că mântuirea vine   dintr-o experienţă a credinţei care conduce la ascultare…. Eu susţin că proclamarea credinţei, fără o chemare la sfinţire şi ascultare, este întru totul străină de elementele esenţiale ale adventismului.

Declaraţia apostolului Pavel se evidenţiază în mod convingător: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12,14)…. „Fiţi sfinţi”, zice Dumnezeu, „căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1,16)…. Planul de Mântuire al lui Dumnezeu aduce sfinţirea înapoi în viaţa oamenilor. Experienţa sfinţirii prin credinţă şi ascultare reface chipul lui Dumnezeu în oameni şi produce bucuria mântuirii.

Credinţa şi ascultarea sunt două componente inseparabile ale aceluiaşi act al încrederii libere a omului în Dumnezeu. Decizia liberă a omului de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu la mântuire… nu este cauza, ci condiţia necesară pentru mântuire…. Aceeaşi credinţă şi ascultare prin care acceptăm şi primim iertarea Sa (îndreptăţirea prin credinţă) implică în mod simultan şi necesar un stil de viaţă caracterizat de o ascultare voioasă şi de bunăvoie (sfinţirea). În conformitate cu Scriptura, nu putem avea una, fără cealaltă. Înaintea lui Dumnezeu, noi nu putem să avem iertarea păcatelor, fără a fi ascultători în mod simultan şi fără a ajunge să fim schimbaţi în mod progresiv după chipul Său.

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinare a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7,1). Învăţătura Bibliei, care ne spune că un stil de viaţă sfânt (sfinţirea) este necesar pentru mântuire, se află în contradicţie cu concepţia susţinută de unii (Ministry, mai, 2009).

Acesta a fost un apel excelent la o înţelegere echilibrată a îndreptăţirii şi sfinţirii. El a făcut deosebire foarte bine între cauzele şi condiţiile mântuirii. Cauzele mântuirii sunt întotdeauna harul lui Dumnezeu şi ispăşirea săvârşită de Hristos. Condiţiile mântuirii sunt constituite de alegerile noastre de a crede, de a accepta, de a ne preda şi de a ne pocăi. Niciuna dintre aceste condiţii nu merită şi nici nu câştigă mântuirea, dar fără aceste alegeri nu putem fi mântuiţi.

Totuşi, în ciuda acestei abordări echilibrate, este destul de sigur că articolul respectiv a primit răspunsuri negative din partea a doi pastori. „Am fost descurajat de lectura articolului pastorului Fernando L. Canale”. El l-a caracterizat ca fiind „o înţelegere confuză sau parţială a Evangheliei […]. Acest articol ar putea fi înţeles ca susţinând […] o mântuire orientată spre fapte […]. Numai cei mântuiţi sunt sfinţiţi […]. Numai cei mântuiţi sunt făcuţi făpturi noi şi sunt chemaţi să aibă gândul lui Hristos”. Aceste declaraţii spun că noi suntem mântuiţi înainte de a fi sfinţiţi, suntem mântuiţi înainte de a fi făcuţi făpturi noi şi suntem mântuiţi înainte de a primi gândul lui Hristos. Cu alte cuvinte, niciunul din aceste lucruri nu este necesar pentru mântuire. „Articolul lui Fernando L. Canale seamănă mai mult cu o parafrazare a declaraţiei Conciliului din Trent […]. Cât de trist este că apar articole de acest fel” (Ministry, iulie, 2009). Încă odată descoperim că orice apel la sfinţire ca parte a Evangheliei este etichetat ca fiind catolic.

Acesta a fost mai degrabă un studiu tehnic al îndreptăţirii şi sfinţirii, necesar din cauza atacurilor subtile, bine argumentate şi chiar logice împotriva adevăratei Evanghelii. Moştenirea lăsată de Desmond Ford a fost dusă mai departe la multe nivele ale conducerii administrative, teologice şi pastorale. Deşi Ford nu mai ocupă un loc central în gândirea adventistă, Evanghelia lui a câştigat în teologia adventistă.

Recomandări practice

Voi concluziona acest articol cu câteva recomandări practice pentru viaţă, şi nu doar pentru predicarea unei vieţi sfinţite. Apostolul Pavel spune: „Orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10,5). Noi trebuie să preluăm orice gând interior şi să-l facem rob ascultării de Hristos. Aceasta este o declaraţie de importanţă imensă! Constataţi uneori că, cu cât încercaţi mai mult să nu vă gândiţi la unele lucruri, cu atât mai mult vă gândiţi la ele? Apostolul vorbeşte aici despre nivelul cel mai înalt al maturităţii creştine. Cine este în stare să realizeze acest lucru, fiind confruntaţi cu tot felul de distracţii şi atracţii venite literalmente din orice direcţie spre care ne îndreptăm atenţia în zilele noastre? Cine poate să-şi păstreze gândurile în siguranţă şi neinfluenţate? Dar să ne amintim răspunsul dat de Isus, când ucenicii Săi L-au întrebat: „Cine poate fi mântuit?” El a răspuns: „,La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (Matei 19,25.26). Puterea lui Dumnezeu şi numai aceasta ne face în stare să facem orice gând rob ascultării de Hristos.

Eu trebuie să văd cu ochii minţii tabloul a tot felul de gânduri aberante mărşăluind într-o procesiune înapoia lui Hristos, Biruitorul, asemenea unor prizonieri de război: gânduri de mândrie, gânduri de descurajare, gânduri imorale, pofte, gânduri de superioritate faţă de ceilalţi, gânduri de inferioritate faţă de ceilalţi, gândurile unor vicii ascunse, gânduri de răzvrătire şi nesupunere. Trebuie să văd toate aceste gânduri care ne molestează şi ne înving mărşăluind cu cozile între picioare în spatele Eliberatorului nostru, supuse şi înfrânte de puterea Sa. Poate că nu am ajuns încă acolo, dar dacă nu ne gândim la acest lucru, nu îl vom dori niciodată cu ardoare. Iar dacă nu îl vom dori niciodată cu ardoare, nu îl vom cere niciodată în rugăciune. Iar dacă nu îl vom cere niciodată în rugăciune, nu îl vom experimenta niciodată. Întăriţi de o putere care se află dincolo de limitele noastre, vom putea să mergem într-o lume distrusă ducând cu noi puterea vindecătoare a Evangheliei – făcând orice gând, venit din exterior sau din interior, rob al ascultării de Isus Hristos.

Thomas Davis a evidenţiat un punct central pentru o viaţă sfinţită, fără de care nici ascultarea, nici sfinţirea nu sunt posibile.

Dacă mântuirea vine fără plată, oare nu este o contradicţie a spune că noi trebuie realmente să plătim un preţ?…. Unde aşezăm predarea, care pare să sugereze renunţarea la propria libertate?…. Isus a exprimat într-un mod inconfundabil de clar cerinţa predării şi renunţării la sine: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Matei 16,24)…. Iacov îi sfătuieşte pe cititorii lui: „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu” (Iacov 4,7)…. Supunerea poate fi caracterizată ca un răspuns faţă de convingerea inspirată de Dumnezeu, exprimarea dragostei faţă de Dumnezeu, aşa încât El să poată spulbera toată împotrivirea noastră interioară faţă de voinţa Sa, să schimbe gândirea noastră şi să re-orienteze în mod radical atitudinea, motivele şi dorinţele noastre – întreaga inimă – pentru ca noi să ne abandonăm propriile „drepturi” egoiste şi să căutăm fără încetare să împlinim voia Sa…. Aşadar, prin predare, noi recunoaştem dreptul lui Dumnezeu asupra fiecărui aspect al vieţii noastre şi Îi dăm de bunăvoie dreptul de a aştepta de la noi să ne conformăm cu modelul Său în toate privinţele….

Dar când o confruntare interpersonală ne stârneşte mânia, dorinţa de răzbunare şi resentimentele; când cineva ne frustrează şi ne împiedică să ne aducem la îndeplinire dorinţele, când pune la îndoială opiniile noastre, când neagă „drepturile” noastre sau „ne dezamăgeşte”; când cineva pare să micşoreze sentimentul respectului de sine sau critică apetitul nostru, atitudinea noastră ar putea să fie destul de diferită. Când suntem prinşi într-o situaţie în care trebuie să ne luptăm cu predarea, cu abandonarea resentimentelor noastre, a mâniei, sau altor gânduri, suntem loviţi de păcătoşenia abisală a naturii noastre, de puterea păcatului, de preţul pe care îl cere predarea noastră şi de înclinaţia noastră rea de a ne împotrivi predării faţă de Duhul Sfânt….

Oare i se cere ceva păcătosului pentru a primi iertarea? O serie de texte vin în minte: „Dacă poporul Meu… se va smeri,… şi se va abate de la căile lui rele,… îi voi ierta păcatul” (2 Cronici 7,14). „Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,15). „Pocăiţi-vă…. spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2,38). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele” (1 Ioan 1,9). Aşadar, există cerinţe pe care trebuie să le îndeplinim pentru a primi iertarea mântuitoare a lui Dumnezeu….

„În Scriptură, Hristos este reprezentat ca un dar, însă darul acesta este numai pentru aceia care se consacră Lui cu tot sufletul, trupul şi duhul lor, fără rezerve” (Parabolele Domnului Hristos, p.115, sublinierile adăugate)…. Prin urmare, Hristos nu ne îndreptăţeşte pe baza predării noastre, ci El nu poate să ne îndreptăţească până când noi nu ne predăm…. Noi trebuie să plătim un preţ pentru îndreptăţire – acel preţ nu constă în faptele bune pe care le săvârşim sau pe meritele pe care le avem, ci în predarea noastră fără rezerve faţă de Isus…. A învăţa sau predica îndreptăţirea fără a arăta cu claritate şi obligaţia de a ne preda lui Isus… îl lasă pe învăţător sau predicator fără apărare în faţa acuzaţiei că vinde o Evanghelie ieftină (Ministry, iunie, 2009).

Aceasta este esenţa întregii activităţi pentru mântuire şi este necesară pentru mântuire. Fără o predare absolută, mântuirea nu este posibilă. „Dacă noi consimţim, El Se va identifica în aşa măsură cu gândurile şi cu ţintele noastre, încât va uni inima şi mintea noastră cu voinţa Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri. Voinţa, înnobilată şi sfinţită, îşi va găsi cea mai mare plăcere în slujirea Lui. Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să-L cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios…. Adesea, inima va arde în noi când Domnul Se va apropia să aibă comuniune cu noi, aşa cum a avut pe vremuri cu Enoh. Cei care se hotărăsc să nu facă niciun lucru, de niciun fel, care nu I-ar plăcea lui Dumnezeu, vor cunoaşte, după ce au înfăţişat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care trebuie să meargă. Ei vor primi nu numai înţelepciune, ci şi putere. Li se va da putere să asculte şi să slujească, aşa cum a făgăduit Hristos” (Hristos Lumina lumii, p.668).

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmi 139,23.24). Oare fiecare creştin duce o luptă interioară, încercând să reprime fiecare gând rău? Ce putem spune despre femeia care cântă cu răbdare imnurile la orgă în fiecare Sabat; despre preşedintele celui mai apropiat colegiu adventism; despre femeia de afaceri care face comentarii inteligente în timpul studiului Şcolii de Sabat? Pastorii? Categoric da, cu toţii ne luptăm cu igiena minţii într-un domeniu sau altul. Fiecare dintre noi ştie înăuntrul inimii lui că a avut aceste gânduri negative.

Iată câteva modalităţi practice de a ne ocupa de propriile gânduri.

• Consacră-te pe deplin lui Dumnezeu clipă de clipă, zi de zi.
• Pune în practică metode de a-ţi reorienta gândurile spre Dumnezeu pe parcursul zilei, făcând pauze regulate pentru a te ruga în tăcere.
• Cultivă umilinţa, ceea ce înseamnă a fi dispus să te schimbi, când ţi se dovedeşte că trebuie să te schimbi.
• Evită gândurile rele, când îţi dai seama cu claritate unde se ascund, aşa cum a sugerat apostolul Pavel: „Gândiţi-vă la lucrurile de sus”.
• Cere ajutorul unui prieten sau consilier.
• Principiile lui Pavel încă mai călăuzesc gândurile noastre: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4,8).

În cele din urmă, le adresez un cuvânt de încurajare creştinilor istoviţi, care simt că luptă singuri, pierzând bătălia împotriva gândirilor rele. Un Luptător desăvârşit a luptat şi a câştigat deja războiul, iar El a făgăduit că pacea Lui „vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4,7).

Doresc ca îndreptăţirea şi sfinţirea să fie mai mult decât o doctrină teologică. Să fie o minune care ne schimbă viaţa.

El a scris în mod elocvent despre lupta lui cu lipsa de sens a vieţii, cu înţelegerea faptului că indiferent ce a făcut el sau întregul succes pe care l-a avut, indiferent dacă a scris cărţi importante sau a devenit Secretarul Ministerului de Externe, indiferent dacă a fost căsătorit sau nu, sau dacă a dat greş în tot ce a făcut, „nimic din acestea nu ar fi contat nici în cea mai vagă măsură pentru mine sau pentru oricine altcineva, când vom fi cu toţii nimic, aşa cum toţi urmează să fie, inclusiv toţi cei care încă nu s-au născut; că nu va conta nici în cea mai vagă măsură, după ce am murit şi nu ar fi contat nici în cea mai vagă măsură, dacă nu m-aş fi născut niciodată; că eu urma să fiu în orice caz, pentru veşnicie, ceea ce aş fi fost, dacă nu m-aş fi născut niciodată; că nu a existat niciun sens în oricare din acestea; şi că în cele din urmă totul era nimic”. În cartea sa, Confessions of a Philosopher, el a scris că după toţi aceşti ani de căutare: „Acum, sunt la fel de încurcat de întrebările metafizice mai mari cu privire la existenţa mea, pe cât am fost atunci când eram copil – de fapt, mai mult de atât, deoarece înţelegerea profunzimilor şi dificultăţilor întrebărilor în sinea lor este acum mult mai mare”.

Majoritatea oamenilor încearcă să ignore această realitate prin a nu se gândi la ea, dar fără Dumnezeu, aceasta este singura realitate existentă. Dacă nu poţi să răspunzi la problema vieţii, nu ai niciun răspuns la problema vieţii. Moartea ruinează totul. Ea este marele neutralizator, marele distrugător.

Cliff Goldstein relatează o experienţă personală cu privire la această dilemă. „Anul trecut, am vorbit despre existenţa lui Dumnezeu în faţa unor studenţi dintr-un colegiu secular din California. Am spus: ‘Ştiţi, când am fost aproximativ de vârsta majorităţii dintre voi, când nu credeam în Dumnezeu şi când ceva mă convingea din când în când că era posibil ca Dumnezeu să existe, întotdeauna alungam acel gând din minte. De ce? Pentru că era ceva care îmi spunea că, într-adevăr, dacă Dumnezeu exista, atunci – gândindu-mă la felul în care trăiam – eram într-o mare încurcătură’. Starea de spirit s-a schimbat instantaneu. Zeci de conştiinţe, la unison, au început să se întoarcă împotriva lor înşişi. A fost aproape ca şi cum temperatura din încăpere a crescut din cauza frământărilor care existau dincolo de acele chipuri ce se simţeau deodată neconfortabil”. Din când în când, conştiinţa revine la viaţă, iar noi suntem obligaţi să ne gândim măcar pentru o clipă.

Un ateu a scris: „Vreau ca ateismul să fie adevărat şi mă simt deranjat de faptul că unii dintre cei mai inteligenţi şi bine informaţi oameni pe care îi cunosc sunt credincioşi religioşi. Motivul nu este doar că eu nu cred în Dumnezeu şi, fireşte, sper că am dreptate, ci este acela că eu sper ca Dumnezeu să nu existe! Nu vreau să existe un Dumnezeu; nu vreau ca universul să fie astfel”. Ce recunoaştere uimitor de onestă. Înţelegeţi? Dumnezeu vine automat cu implicaţii morale. Dacă Dumnezeu există, atunci există o putere morală transcendentă faţă de care vei trebui să dai socoteală, iar aceasta este o perspectivă înspăimântătoare pentru aceia care, chiar şi fără o cunoaştere a Legii lui Dumnezeu, totuşi simt că nu trăiesc în mod corect. Acesta este adevăratul motiv pentru care evoluţionismul este aşa de popular, deoarece oferă o evadare temporară de conştiinţa supărătoare.

Apostolul Pavel a scris despre astfel de oameni următoarele: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit” (Romani 1,20-22).

Sunteţi recunoscători că nu trebuie să citiţi sau să spuneţi ceea ce tocmai am citit? Sunteţi recunoscători că avem o soluţie logică şi raţională pentru gândul îngrozitor că viaţa este lipsită de sens? „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani 8,1.2). Sunt înveşmântat în haina neprihănirii lui Isus, singura neprihănire suficient de bună pentru a înlătura vinovăţia mea. Noi ştim ce înseamnă o conştiinţă vinovată, când aceasta clocoteşte în noi. Acea vinovăţie ar trebui să ne conducă la El, la piciorul crucii, când putem să cădem în faţa Dumnezeului nostru răstignit şi să cerem harul Său ca fiind singura noastră speranţă.

Prin urmare, să petrecem puţin timp meditând cu privire la Acela care ne dă speranţă când lucrurile par fără speranţă şi care ne oferă calea de a ieşi din lipsa de semnificaţie a vieţii.

Fiul omului pentru totdeauna

Nu putem decât să ne minunăm de ceea ce ştim despre credinţa noastră. Creatorul, Cel care este mai mare decât universul, a devenit cel mai umil dintre cei umili şi a suferit moartea păcătosului, pentru ca niciun păcătos să nu fie nevoit să se confrunte el însuşi cu moartea. Acela care este egal cu Dumnezeu, Cel care este Dumnezeu, Cel care este mai presus decât întreaga Creaţiune, ajunge să fie, la cruce, făptura cea mai de jos, chiar un blestem pentru noi, pentru ca noi să nu fim nevoiţi să ne confruntăm niciodată cu blestemul acela. Apostolul Pavel a scris despre Hristos: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6-8).

Ellen White făgăduieşte că „în Hristos, noi ajungem să fim uniţi cu Dumnezeu mai strâns, decât dacă nu am fi căzut niciodată. Prin faptul că a luat natura noastră, Mântuitorul S-a legat pe Sine de omenire, printr-o legătură care nu va fi ruptă niciodată. El este legat de noi de-a lungul veacurilor veşnice […]. Dumnezeu a adoptat natura umană în persoana Fiului Său şi a dus cu Sine aceeaşi natură în cerurile înalte. Cel care împărtăşeşte tronul universului este «Fiul omului»” (Hristos Lumina lumii). Domnul nu numai că a luat asupra Sa natura umană, dar va păstra acea natură umană pentru totdeauna; omenirea, în persoana lui Hristos, va împărtăşi tronul universului pentru veşnicie.

De multe ori, pe când era în trup omenesc, Isus S-a referit la Sine ca fiind „Fiul omului”, iar aceasta a fost o referire clară la natura Sa umană şi la legăturile Sale cu familia omenească. El a trebuit să devină om, pentru a fi înlocuitorul şi exemplul nostru. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2,14-18).

Isus nu numai că a luat asupra Sa natura umană, ci El are nevoie de natura aceea, pentru a fi „un mare preot milos şi vrednic de încredere” în cer. „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2,5). Omul Hristos Isus, deşi continuă a fi divin, păstrează natura umană pe care a luat-o, când s-a născut în lumea aceasta. Natura Sa umană nu Îl va părăsi niciodată. Biblia ne dă motive convingătoare să credem că Hristos „păstrează natura Sa umană pentru totdeauna”, o natură pe care a luat-o cu El în cer, după ce lucrarea Sa pe pământ a fost încheiată.

Ellen White scrie despre sfârşitul păcatului, următoarele: „Rămâne un singur semn de aducere aminte: Răscumpărătorul nostru va purta pentru totdeauna semnele răstignirii Sale. Pe capul Său rănit, pe coasta Lui, pe mâinile şi picioarele Lui, se află singurele urme ale lucrării nemiloase pe care le-a săvârşit păcatul…. Iar semnele umilirii Sale sunt cinstea Sa cea mai înaltă. De-a lungul veacurilor veşnice, rănile Golgotei vor arăta lauda Sa şi vor vorbi despre puterea Sa” (Tragedia veacurilor, p.674).

Acum, să privim înapoi, la timpul întrupării Sale. Ce înseamnă natura Sa umană pentru noi?

Cât de mult a fost asemenea nouă?

Noi ne luptăm cu emoţiile noastre, cu greşelile noastre, cu descurajarea şi cu impulsurile puternice ale naturii noastre inferioare. Dar oare Isus ne înţelege cu adevărat? Cât de mult a fost El asemenea mea?

Cu o ocazie, Domnul Isus a găsit un om cu mâna uscată în sinagogă, iar iudeii Îl urmăreau îndeaproape, ştiind că era posibil ca El să calce legile lor cu privire la Sabat. „Apoi le-a zis: ‘Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?’ Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei, şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: ‘Întinde-ţi mâna!’ El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă. Fariseii au ieşit afară, şi s-au sfătuit îndată cu Irodianii cum să-L piardă”. Aceasta nu a fost o izbucnire a temperamentului, ci o mânie legitimă faţă de ipocrizia cu care ei îşi susţineau tradiţiile lor, în timp ce complotau să-L ucidă.

Observaţi de asemenea întristarea Lui, din cauza orbirii lor intenţionate şi a urii lor ucigaşe.

Când a mers în Getsemani împreună cu trei din ucenicii Săi, Isus „a început să Se întristeze şi să se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: ‘Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine’” (Matei 26,37.38). Niciunul din noi nu are vreo idee cu privire la descurajarea care apăsa continuu asupra sufletului lui Isus, şi îndeosebi în acest timp de criză. „Ei (ucenicii) Îl văzuseră adesea deprimat” (Spirit of Prophecy, vol.3, p.94). Din cauza vieţii şi misiunii solitare a lui Isus, această trăsătură umană a lui Isus este înţeleasă cu uşurinţă.

Când Domnul Isus şi ucenicii Săi S-au adunat pentru ultima lor cină, El „S-a tulburat în duhul Lui, a mărturisit, şi a zis: ‘Adevărat, adevărat, vă spun, că unul din voi Mă va vinde’” (Ioan 13,21). Aceasta este aceeaşi emoţie pe care ucenicii au simţit-o, când L-au văzut pe Isus mergând pe apă. Irod a simţit această emoţie, când înţelepţii l-au întrebat despre împăratul nou-născut. Cuvântul înseamnă anxietate, incertitudine sau frică. Trebuie să ne amintim că Isus nu a ştiut ce Îi rezerva viitorul, cu excepţia unor detalii care I-au fost descoperite de către Tatăl. Isus a simţit aceeaşi anxietate şi incertitudine pe care le simţim noi, când lucrurile nu merg aşa cum am sperat .

Următoarele declaraţii sunt elocvente şi foarte uimitoare, deoarece ne arată cât de uman a fost Isus în realitate şi cât de îndeaproape au oglindit frământările Sale frământările noastre. Eu voi prezenta pur şi simplu declaraţiile, fără niciun comentariu.

„El a avut toată puterea pasiunii naturii umane” (In Heavenly Places, p.155).

„El a binecuvântat copiii care erau stăpâniţi de aceleaşi pasiuni ca ale Sale” (Signs of the Times, 9 aprilie, 1896).

„Fiul lui Dumnezeu […] s-a luptat exact cu aceleaşi ispite nemiloase şi aparent copleşitoare care îi asaltează pe oameni” (Solii Alese, cartea 1, p.95).

„El ştie cât de puternice sunt înclinaţiile inimii fireşti” (Mărturii, vol.5, p.177).

„El ştie din experienţă care sunt slăbiciunile omului, […] şi în ce constă puterea ispitelor noastre” (Divina vindecare, p.71).

Într-o scrisoare adresată nepoatei ei de optsprezece ani, ea scrie: „Isus a fost cândva exact de vârsta ta […]. El este familiarizat cu ispitele tale […]. Mintea Lui, asemenea minţii tale, a putut fi agasată şi încurcată […]. Tu nu treci prin nicio dificultate care nu a apăsat cu o greutate egală asupra Lui […]. Simţămintele Sale au putut fi rănite din cauza neglijenţei, a indiferenţei celor ce pretindeau a-I fi prieteni, la fel de uşor ca simţămintele tale” (Our High Calling, p.57-59).

Ne dăm noi seama pe deplin cât de complet uman a fost Isus şi cât de bine cunoaşte El luptele şi ispitele noastre?

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4,15.16). Noi putem să ne apropiem cu deplină încredere şi cu îndrăzneală de tronul lui Dumnezeu, pentru că Isus este acolo şi pentru că El înţelege cu adevărat luptele noastre.

Experienţa morţii a doua

După treizeci şi trei de ani de experienţă în domeniul realităţii noastre omeneşti, Domnul Isus ajunge la momentul cel mai dificil al întregii Sale existenţe veşnice. „Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: ‘Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu’” (Matei 26,39). Care este semnificaţia rugăciunii pe care El a   înălţat-o de trei ori? Care a fost paharul în faţa căruia El a simţit o frică, o întristare de moarte?

„Unii au vederi înguste despre ispăşire. Ei cred că Hristos a suferit numai o mică parte din pedeapsa Legii lui Dumnezeu; ei presupun că, în timp ce mânia lui Dumnezeu era asupra iubitului Său Fiu, Isus, pe parcursul tuturor suferinţelor Sale dureroase, avea dovada iubirii Tatălui Său şi acceptarea Lui; că porţile mormântului erau luminate în faţa Lui de o speranţă strălucitoare, şi că El avea o dovadă statornică a slavei Sale viitoare. Aici este o mare greşeală” (Mărturii, vol.2, p.214).

Soarta finală a celor pierduţi este moartea a doua. Sentimentul de groază este stârnit de înţelegerea întru totul copleşitoare a faptului că sunt pe punctul să înceteze a exista. Suferinţa lor cuprinde gânduri pline de nelinişte şi agonie cu privire la felul în care păcatele lor i-au adus în locul acesta. Ei sunt topiţi de simţăminte insuportabile de disperare profundă, ştiind că sunt pierduţi pentru totdeauna şi că nu pot face nimic pentru a opri nimicirea. Nimeni nu poate să vină în ajutorul lor sau să oprească îndeplinirea sentinţei. Ei ştiu că urmează să moară singuri şi să înceteze a exista pentru totdeauna. Această experienţă de neimaginat a fost preţul plătit pentru mântuirea noastră.

„Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care avea s-o simtă păcătosul, atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar; faptul acesta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu […]. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită” (Hristos Lumina lumii, p.753).

Această luptă a despărţirii a fost cea care L-a făcut pe Mântuitorul cel muribund să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46). Citim că „îndoielile cu privire la unitatea Sa cu Tatăl au sfâşiat sufletul Său” (Signs of the Times, 14 august, 1879). Acesta este Fiul lui Dumnezeu/Fiul omului, care Se întreabă dacă Îl va mai vedea vreodată pe Tatăl Său. Teama Sa, nesiguranţa Sa au fost reale, pentru că El a trecut prin experienţa morţii a doua. El a murit de moartea a doua, în care orice speranţă este spulberată.

Mântuitorul nostru a ales mai degrabă moartea, chiar moartea veşnică, decât să trăiască fără noi. Hristos ne-a uitit atât de mult, încât să moară pentru totdeauna, dacă era necesar. Acesta este paharul pe care Hristos S-a temut să-l bea.

Unde a fost Tatăl?

„În ceasul cel mai întunecat, când Hristos îndura suferinţa cea mai mare pe care Satana putea să o producă pentru a tortura natura Sa umană, Tatăl Său Şi-a ascuns de El faţa Sa iubitoare, mângâietoare şi miloasă. În această încercare, inima Lui s-a frânt” (Manuscript Releases, vol.12, p.407). În timpul acelor ore întunecate de după-amiază, Tatăl a fost alături de Fiul Său, dar din cauza legământului pe care îl făcuseră împreună în veşnicia trecută, Tatăl a trebuit să-Şi ascundă prezenţa în timpul suferinţei lui Isus. El trebuia să nu Se apropie de Isus, deoarece mântuirea neamului omenesc depindea de abţinerea Sa în acea clipă. El trebuia să exercite o stăpânire de sine divină, infinită, pentru a-Şi ţine în frâu dorinţa Sa divină, infinită de a-L ajuta pe Fiul Său înspăimântat, suferind şi muribund, cu care împărtăşise veşnicia trecută. Isus nu trebuia să aibă niciun simţământ al conştienţei cu privire la prezenţa Tatălui şi nici cu privire la legătura veşnică a dragostei care fusese întotdeauna între ei, deoarece Isus suferea moartea celui păcătos, fără nicio speranţă sau ajutor.

Dragostea divină a Tatălui faţă de tine şi faţă de mine a ţinut în frâu îndemnul Său interior copleşitor de a-Şi întinde mâinile, de a-L lua pe Isus în braţele Sale şi de a-L asigura că El era cu Fiul Său în clipa aceea în care Isus avea cea mai mare nevoie. Dumnezeu nu a putut şi nu a vrut să facă acest lucru, pentru că, dacă l-ar fi făcut, noi toţi am fi fost pierduţi. Oh, ce durere trebuie să fi suportat inima infinită a Tatălui, în timp ce Îl vedea pe Fiul Său iubit şi nevinovat, temându-se că El Îl abandonase şi Îl lăsase singur. Modul în care Tatăl Şi-a reţinut îmbrăţişarea divină va constitui subiectul de studiu al celor răscumpăraţi pentru veacurile nesfârşite ale veşniciei.

Uneori, uităm că ispăşirea înseamnă suferinţa Dumnezeirii. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au plătit preţul pentru răscumpărarea noastră. A fost singurul moment din întreaga veşnicie, când în Dumnezeire a avut loc o „despărţire”. O singură dată, legătura veşnică dintre cele trei Persoane a fost întreruptă. O singură dată, eternul Trio a fost obligat să experimenteze abandonarea şi separarea totală de Fiul – o separare care literalmente a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.

„A fost necesar ca întunericul îngrozitor să se adune în jurul sufletului Său, din cauza retragerii dragostei şi favorii Tatălui; deoarece Isus stătea în locul păcătosului şi fiecare păcătos trebuie să experimenteze acest întuneric […]. Inima lui Dumnezeu a suferit întristarea cea mai mare, când Fiul Său cel nevinovat suferea pedeapsa păcatului. Această despărţire între puterile divine nu va mai avea loc niciodată de-a lungul veacurilor veşniciei” (Manuscrisul 93, 1899).

Să ne aducem aminte că, pe parcursul acestei experienţe, Isus a trebuit să facă nişte alegeri. El nu S-a salvat pe Sine Însuşi, chiar şi când S-a temut că era pierdut pentru veşnicie. El ştia că putea să strige: „Destul; să piară neamul omenesc păcătos”, şi fiecare înger din cer ar fi venit să-L salveze. Dar dacă Isus ar fi coborât de pe cruce pentru a Se salva pe Sine, neamul omenesc ar fi fost pierdut. Când atârna pe cruce, Satana continua să-L ispitească, atacându-L cu gânduri descurajatoare, cum ar fi: Sunt atât de puţini care vor beneficia de jertfa Ta; nu merită toată suferinţa; nimănui nu-i pasă; Îţi iroseşti viaţa pentru nişte oameni care nu Te iubesc; ei sunt un neam nerecunoscător de oameni răi; lasă-i să piară; coboară de pe cruce şi salvează-Te pe Tine Însuţi.

Durerea emoţională pe care Fiul lui Dumnezeu a suportat-o din cauza simţământului supărării Tatălui Său, pentru că murdăria şi ruşinea păcatelor lumii au fost puse pe umerii Săi şi din cauza groazei gândului că sufletul Său se afla în absenţa milei şi era incapabil să simtă prezenţa Tatălui – toate acestea au frânt inima Fiului lui Dumnezeu. Pur şi simplu, El a ales mai degrabă moartea, decât să trăiască fără noi. El nu a vrut să fie Dumnezeu, dacă noi nu puteam să fim cu El. Dumnezeu a ales să nu existe pentru veşnicie, dacă acest lucru ar fi fost necesar pentru ca noi să putem trăi veşnic. Înţelegeţi motivul pentru care încercarea crucii a fost biruinţa cea mai mare la care universul a fost sau va fi vreodată martor? Moartea Isus a fost biruinţa credinţei. În ceasurile întunecate ale crucii, Isus a trebuit să Se bazeze pe cunoaşterea anterioară a Tatălui. Aceasta a fost ceea ce L-a susţinut, în timp ce suporta simţământul dezaprobării şi despărţirii.

„În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparenţă uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omeneşti. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. El cunoştea caracterul Tatălui Său, înţelegea dreptatea, mila şi marea Sa iubire. Prin credinţă, El Se baza pe Acela pe care L-a ascultat întotdeauna cu bucurie. Şi, în supunere, El S-a încredinţat pe Sine lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său L-a părăsit. Prin credinţă, Domnul Hristos a fost biruitor” (Hristos Lumina lumii, p.756).

Cântarea lui Moise şi a Mielului

Un aspect trebuie să fie luat în considerare. „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului” (Apocalipsa 15,2.3). Care este cântarea aceasta?

După păcatul lor îngrozitor de a se închina la un viţel de aur, Dumnezeu a ameninţat că va nimici pe Israel şi că va relua totul de la început cu Moise. „Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor: şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare” (Exod 32,10). Totuşi, Moise s-a rugat lui Dumnezeu să nu le dea popoarelor păgâne o scuză pentru a interpreta greşit caracterul Său iubitor şi milos. „Moise s-a întors la Domnul, şi a zis: ‘Ah! poporul acesta a făcut un păcat foarte mare!  Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!’” (Exod 32,31.32). Moise a cerut realmente moartea veşnică, în situaţia în care caracterul lui Dumnezeu avea să fie discreditat şi planul Său avea să fie ruinat.

Moise şi Hristos împărtăşesc în comun un lucru – moartea veşnică a fost de preferat faţă de eşecul Planului de Mântuire al lui Dumnezeu. Cântarea lui Moise şi a Mielului înseamnă că, pentru ultima generaţie, pentru rămăşiţă, viaţa veşnică şi speranţa cerului nu sunt atât de importante, pe cât sunt apărarea Numelui lui Dumnezeu şi succesul Planului de Mântuire.

Înţelegeţi cum schimbă acest fapt totul în experienţa noastră religioasă? În centrul preocupărilor noastre nu se mai află faptul de a fi iertaţi, aşa încât să putem avea asigurarea mântuirii personale. Raţiunea existenţei noastre şi a faptului de a fi adventişti de ziua a şaptea este aceea de a duce până la capăt Planul de Mântuire al lui Dumnezeu, de a apăra Numele lui Dumnezeu şi caracterul Său, prin dezminţirea ultimelor acuzaţii ale lui Satana împotriva Planului lui Dumnezeu. Satana spune că păcătoşii cu o natură căzută nu sunt în stare să-L asculte pe Dumnezeu 100% tot timpul şi că Evanghelia nu are acea putere.

Motivaţia noastră pentru a ne împotrivi ispitei şi a birui păcatul nu este speranţa de a ajunge în cer sau teama de iad. Noi nu luăm decizii în fiecare zi şi nu punem întrebări cu privire la ce este corect şi ce este greşit din cauza dorinţei noastre de a fi mântuiţi. Motivaţia noastră pentru a fi rămăşiţa şi pentru a respecta poruncile lui Dumnezeu trebuie să fie ultima piesă din marele puzzle al Planului de Mântuire al lui Dumnezeu, în scopul de a fi argumentul final în drama sălii de judecată, care se desfăşoară de 6000 de ani, dovedind că Satana minte şi că metoda lui nu funcţionează.

Deciziile noastre cu privire la ce este corect şi ce este greşit, atât la nivel individual, cât şi ca grup, ca biserică, nu se vor baza pe ce este îngăduit datorită milei lui Dumnezeu şi a împietririi inimii noastre, ci pe ceea ce va dovedi că Dumnezeu este drept, iar Satana este greşit. Noi nu vom mai întreba ce putem să ne permitem să facem, şi totuşi să fim mântuiţi. Singura noastră dorinţă va fi aceea de a apăra Numele lui Dumnezeu. Noi vom renunţa pentru totdeauna să căutăm minimum necesar pentru a fi mântuiţi. Noi dorim să ştim şi să facem orice Îl va onora pe Dumnezeu.

După încheierea timpului de probă, noi vom avea temeri şi nelinişti, dar nu cu privire la propria mântuire, ci ne vom teme că Îl reprezentăm greşit pe Dumnezeu. Când ajungem în punctul în care am prefera mai degrabă să fim şterşi din Cartea vieţii şi să mergem într-o inexistenţă veşnică, decât să pătăm Numele lui Dumnezeu în vreun fel, atunci vom învăţa cântarea lui Moise şi a Mielului, o cântare pe care poporul lui Dumnezeu nu a învăţat-o şi nu o va învăţa în nicio altă generaţie, cântarea celor 144000 care Îl urmează în exclusivitate pe Miel, fără nicio incursiune pe teritoriul lui Satana, fie cu bună ştiinţă, fie din neştiinţă.

Singura mea speranţă şi dorinţă fierbinte este ca această generaţie, aici şi acum, va învăţa cântarea lui Moise şi a Mielului şi va încheia acel puzzle al Planului de Mântuire al lui Dumnezeu, fără niciun spaţiu liber sau piese care nu se potrivesc.

În articolul acesta, urmează să ne ocupăm de lucruri care sună foarte ciudat în urechile adventiste. Voi explica toţi termenii şi implicaţiile lor, precum şi motivul pentru care adventiştii de ziua a şaptea trebuie să fie conştienţi cu privire la ei.

Mişcarea New Age

Prin anii 1980, termenul mişcarea New Age le-a inspirat creştinilor conservatori un sentiment de groază. A existat o convingere că această mişcare era înconjurată de ceva sinistru. Dar în deceniul 1990, teama aceasta a dispărut în mare măsură. Totuşi, mişcarea în sine nu a dispărut. Ea a pătruns în tăcere în cultura occidentală şi invadează bisericile creştine. Prin anul 2002, s-a estimat că 20% din americani adoptă acum aspecte ale acestei mişcări. În lanţul naţional de librării, numărul de cărţi New Age este egal sau depăşeşte numărul cărţilor creştine. Probabil că elementul fundamental al credinţei mişcării New Age este acela că Dumnezeu Se află în fiecare dintre noi, iar noi trebuie să redescoperim această esenţă divină din nou pentru a găsi pacea şi fericirea.

Biserica emergentă este o încercare de desprindere de activităţile şi obiectivele tradiţionale ale bisericii. Un pastor a spus următoarele: „Cu cinci ani în urmă am părăsit biserica organizată. Am renunţat la munca mea de pastor într-una dintre cele mai mari biserici din America pentru a merge… ei bine, niciunde, cu excepţia garajului meu transformat într-un birou” (Spencer Burke, Making Sense of Church, p.19). Mesajul mântuirii propovăduit de biserica emergentă nu se află în doctrină, ci în discuţii, nu în adevăr, ci în dialog, căutând mereu, dar negăsind niciodată. Un alt pastor a spus: „Predicile nu înseamnă în primul rând faptul că eu extrag adevărul din Biblie pentru a-l aplica vieţii oamenilor. Predica înseamnă a exprima în cuvinte experienţele oamenilor, pentru a le îngădui să găsească o legătură mai profundă în propria viaţă” (Doug Pagitt, Church Re-Imagined, p.166). Acest fapt îi îngăduie fiecăruia să aibă ceva de spus şi să ajungă la un fel de consens cu privire la ce anume ar putea să spună Biblia. Deoarece culturile se schimbă fără încetare, teologia trebuie să se schimbe odată cu ele. Un pastor a făcut următoarea remarcă: „Atunci când schimbăm mediul, mesajul primit de asemenea este schimbat, oricât de subtil ar fi acest lucru” (Brian McLaren, Church on the Other Side, p.68). Un alt pastor a declarat: „Vechea paradigmă spunea că dacă ai o învăţătură corectă vei avea o experienţă cu Dumnezeu. Noua paradigmă spune că dacă ai o experienţă cu Dumnezeu, vei avea o învăţătură corectă” (Leith Anderson, A Church for the 21st Century, p.21). Prin urmare, care sunt câteva dintre aceste experienţe care vor produce învăţăturile corecte?

Rugăciunea contemplativă

În centrul acestei întregi mişcări a bisericii emergente se află conceptul rugăciunii contemplative. Cum experimentează cineva acest fel de rugăciune? „Când cineva pătrunde în straturile mai adânci ale rugăciunii contemplative, va experimenta o golire interioară… o tăcere mistică profundă… o absenţă a gândurilor” (William Johnosn, Letters to Contemplatives, p.13). Cum se ajunge la această tăcere? Prin repetarea unei rugăciuni sau a unor cuvinte sfinte. „Nu te gândi la semnificaţia cuvântului; gândirea şi reflecţia trebuie să înceteze. Pur şi simplu rosteşte cuvântul în linişte, ignorând toate sentimentele şi gândurile” (Willigis Jager, Contemplation: A Christian Path, p.31). Cu alte cuvinte, mintea trebuie să-şi înceteze activitatea în scopul de a experimenta prezenţa lui Dumnezeu. Un observator scrie: „Rugăciunea contemplativă a ajuns încă odată ceva obişnuit în comunitatea creştină” (Sheed & Ward Catalog, Winter/Lent, 1978, p.12). Încă odată, este o expresie interesantă. Unde a fost mai înainte? În catehismul catolic, găsim expresia următoare: „Rugăciunea contemplativă este tăcere” (Catechism of the Catholic Church, 1994, p.652). Curentul major al bisericilor protestante (episcopali, metodişti, prezbiterieni, luterani, Biserica lui Hristos) s-a scufundat în apele contemplative.

Oare termenii mantra şi meditaţie fac să vă sune vreun clopoţel în memorie? Ei vin direct din metodele New Age. Un profesor de colegiu scrie: „Studenţii mei au fost în general metodişti, prezbiterieni, congregaţionalişti şi baptişti la vârsta mijlocie, între 30 şi 50 de ani, activi în conducerea laică ai bisericilor lor. În aparenţă, ei sunt oameni destul de convenţionali. Totuşi, am descoperit că aproape toţi studenţii mei au întâlnit mişcarea New Age într-una din multe ei forme şi au fost atraşi de misterele ei” (Bruce Epperly, Crystal & Cross, p.14).

Mişcarea Ancient-Future (Credinţa din vechime şi viitoare)

O altă expresie auzită adesea este „creştinismul originar” sau „ancient-future faith” (credinţa din vechime şi viitoare. Această expresie se referă la o spiritualitate care vine din trecutul îndepărtat şi face experienţa noastră creştină să fie mai autentică. Practicile străvechi sau originare nu se referă la apostolii din primul secol, ci la părinţii din pustie, care au trăit asemenea unor călugări, în mici comunităţi. Ei au adaptat practica mantrelor hinduse la metoda lor de rugăciune. Alte practici străvechi care ajung să fie populare sunt lumânările şi tămâia, semnul crucii, ungerea cu untdelemn şi servicii cum ar fi „Advent, Epiphany, Lent and Holy Week” (adventul, epifania, postul mare şi săptămâna sfântă). Pe lista misterelor străvechi se află toate cărţile catolice. O autoritate în domeniul reînnoirii închinării spune că noi trebuie să „privim bisericile catolice, ortodoxe şi protestante ca fiind diferite forme ale unei singure biserici adevărate – toate fiind întemeiate pe învăţătura şi autoritatea apostolică, găsindu-şi un teren comun în credinţa exprimată de creştinismul clasic” (Robert Webber, Ancient-Future Faith, p.85). Câţiva dintre aceşti mistici au avut viziuni în care li s-a arătat o femeie despre care ei au crezut că era Maria. Un aspect interesant al aceste reînnoiri a închinării este folosirea unor încăperi întunecoase. Acest element se află în mod obişnuit în templele budiste, precum şi în bisericile catolice şi ortodoxe.

Inter-spiritualitatea

Ce este inter-spiritualitatea? Acesta este rezultatul dorit al rugăciunii contemplative. Deoarece Dumnezeu Se află în toţi oamenii religioşi şi nereligioşi, toate lucrurile sunt într-o legătură intrinsecă. Există un teren spiritual comun în toate religiile. Biserica are nevoie să studieze şi să caute un teren comun cu hinduşii, budiştii, musulmani, şiiţii, jainiştii, taoiştii, confucianiştii, şi popoarele indigene. Într-un sondaj de opinie, 84% din americani credeau că Dumnezeu Se află pretutindeni şi în toate lucrurile.

Labirintul

Aţi auzit de labirint? Este o structură asemănătoare unui labirint, folosită în rugăciunea contemplativă. Participantul păşeşte prin labirint, până când ajunge în centru, iar apoi păşeşte înapoi, până când iese din labirint. Adesea, pe parcurs, pot fi vizitate puncte de oprire pentru rugăciune, unde se află lumânări şi tablouri. Obiectivul este acela de a te concentra, pentru a atinge prezenţa lui Dumnezeu, pe măsură ce ajungi în centrul labirintului.

Cercul tobelor

Apoi, există cercul tobelor, ceea ce este exact aşa cum sună. O reclamă spunea: „Noi îi unim pe oamenii din întreaga lume într-o oră de bătut al tobelor la unison! Ne adunăm laolaltă într-un sat global al tobelor!” (Worldwide Drumming event, Heartfelt Arena [One World Beat, 2006 event]).

Legăturile catolice şi hinduse

În această biserică emergentă nu există nicio teamă de a se întoarce la sursele de învăţătură catolice. Un conducător al serviciilor divine scria: „Părinţii timpurii ne pot aduce înapoi la ceea ce este obişnuit şi ne ajută să trecem dincolo de diferitele noastre tradiţii. Cuvintele: Unul, Sfânt, Catolic şi Apostolic indică spre unitatea bisericii” (Robert Webber, Ancient-Future Faith, p.89). Într-o carte intitulată Journeys Home, găsim multe exemple de protestanţi care se întorc la catolicism, iar pentru unii părinţii bisericeşti au jucat un rol important în întoarcerea lor. Calea credinţei din vechime şi viitoare (ancient-future faith) are potenţialul de a-i duce pe mulţi în braţele Romei.

Acest misticism creştin are legături directe cu misticismul oriental. Un călugăr catolic de renume mondial a ajuns să creadă, cu ajutorul unui mistic hindus, că tărâmul atins prin meditaţie este acelaşi, indiferent de religia ta. „În centrul fiinţei noastre se află un punct al vidului interior, care este neatins de păcat, un punct al adevărului pur. Acest mic punct este slava pură a lui Dumnezeu în noi. Ea se află în fiecare” (Thomas Merton, Conjectures of a Guilty Bystander, p.157-158).

Susţinătorii principali

Există câteva nume şi cărţi care ar putea să ne fie familiare, dar care sunt bine cunoscute în această mişcare.

– M. Scott Peck, The Road Less Traveled – au fost tipărite milioane de exemplare ale acestei cărţi. Ea spune că obiectivul creşterii spirituale este acela de a ajunge în totalitate şi pe deplin Dumnezeu. Autorul este mândru de faptul că este membru al mişcării New Age.

– Thomas Merton, părintele mişcării rugăciunii contemplative, este un călugăr catolic.

– Henri Nouwen este un teolog catolic. El crede că fiecare îşi găseşte propria cale spre Dumnezeu, deoarece Dumnezeu locuieşte în fiecare fiinţă umană.

– Thomas Keating şi Basil Pennington sunt călugări catolici.

– Tilden Edwards şi Gerald May, un preot episcopal şi un psihiatru, sunt profesori la Shalem Institute for Spiritual Formation în Washington, D.C.

– Morton Kelsey este preot episcopal.

– Matthew Fox este un preot episcopal care crede în misticismul New Age, în ecumenismul profund şi în existenţa divină a tuturor creaturilor.

Apoi, trecem la lumea creştină evanghelică, în care credincioşii insistă asupra inspiraţiei verbale, revenirii literale a lui Hristos, importanţei naşterii din nou şi în faptul că Numele lui Isus este singura cale a mântuirii.

– Richard Foster, Celebration of Discipline (Disciplinele spirituale) – cartea aceasta a fost tipărită în două milioane de exemplare. El îi recomandă pe Tilden Edwards, Thomas Merton şi Henri Nouwen. Termenii „spiritual formation” (formare spirituală) şi „spiritual directors” (îndrumători spirituali) au fost transferaţi din ordinele catolice în seminariile evanghelice, împreună cu rugăciunea contemplativă, rugăciunea respiraţiei care foloseşte mantre şi golirea minţii. Este o realitate tragică aceea că rugăciunea contemplativă şi panteismul se potrivesc precum mâna într-o mănuşă. Pur şi simplu nu poţi avea una, fără a o avea pe a doua. Cărţile lui Foster au fost clasate pe locul 1 şi 3 într-un sondaj de opinie în mijlocul creştinilor evanghelici.

– Brennan Manning este un fost catolic, susţinut de Philip Yancey. El îi recomandă pe Basil Pennington, Thomas Merton şi Thomas Keating. Toţi aceştia îi pun pe creştini în legătură cu ceva foarte periculos. Tilden Edwards scrie: „Acest curent mistic (rugăciunea contemplativă) este podul care uneşte spiritualitatea occidentală şi spiritualitatea Orientului Îndepărtat” (Tilden Edwards, Spiritual Friend, p.18). Calea aceasta a condus din India la Alexandria, apoi la părinţii catolici, la Thomas Merton, la Foster şi Manning. Manning ne recomandă să încetăm să ne gândim la Dumnezeu când ne rugăm, aşa încât să putem intra în marea tăcere a lui Dumnezeu – tot ce trebuie să facem este doar să repetăm un cuvânt sacru încet şi des. Cu câţiva ani în urmă, Manning a fost invitat de Malcom Maxwell pentru a fii vorbitorul Săptămânii de Rugăciune la Pacific Union College.

– Chicken Soup for the Soul este o serie de cărţi foarte populare printre creştini. Ea promovează mulţi scriitori şi cărţi oculte, cum ar fi Hot Chocolate for the Mystical Soul cu mediumuri şi spiritişti care îşi spun poveştile. Pe măsură ce Cuvântul lui Dumnezeu ajunge tot mai puţin citit şi tot mai puţin important, sporirea experienţelor mistice se înteţeşte, deoarece oamenii doresc să se apropie de Dumnezeu. Christianity Today numeşte calea spre maturitate ca fiind faptul că evanghelicii învaţă de la înţelepţii din bisericile Romano-Catolică şi Ortodoxă Răsăriteană, ceea ce este un motiv de bucurie.

– Tony Campolo a adoptat misticismul, rugăciunea centralizatoare, mantrele şi misticii catolici, îndeosebi pe Ignatius de Loyola. El spune că Reformaţiunea protestantă a lăsat prea mult adevăr catolic pe dinafară.

Acum, ne vom ocupa de câţiva oameni cu care suntem mai familiarizaţi. Şi ei au adoptat unele aspecte ale misticismului oriental. Cine este cel mai influent practicant al misticismului în zilele noastre? Nimeni altul decât Oprah Winfrey. „Dumnezeu nu este ‘acolo sus’. El există în fiecare din noi, şi depinde de noi să căutăm divinul interior” (Eric Butterworth, Discover the Power Within You, coperta). Showul ei a lansat mulţi autori New Age în centrul atenţiei naţionale. Un alt personaj este chiar mai greu de crezut. A fost scrisă o carte care spune că Duhul Sfânt şi natura lui Buddha sunt sinonime. Psalmul 23 şi I Ching sunt citate împreună. Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu, pe Isus, pe toţi Buddha şi pe sfinţi. În cartea aceasta se află o declaraţie de susţinere, scrisă de nimeni altul decât Fred Rogers (Wayne Muller, Sabbath, coperta). Aţi auzit vreodată de Mr. Roger’s Neighborhood (Vecinii Domnului Roger)? Această mişcare se potriveşte cu rezultatele unui sondaj de opinie din 2002, în care 70% dintre creştini cred că cei din alte religii ar trebui să fie lăsaţi în pace. Nu este necesar să le fie prezentat Isus Hristos. Acum, ne vom ocupa de un pastor care l-a înlocuit pe Billy Graham ca pastor principal în America. Rick Warren crede că biserica ar trebui să lase deoparte deosebirile dintre religii şi să conlucrăm pentru rezolvarea problemelor sociale. El i-a spus lui Eric Sawyer, cofondator al ACT-UP, un grup activist gay, următoarele: „Eric, cum pot să te ajut să-ţi prezinţi mesajul?” El a zis: „Eu lucrez cu aceşti oameni gay” (Interviu luat de Charlie Rose, 17 august, 2006). Viziunea lui este o cooperare globală care va cuprinde catolici, musulmani şi homosexuali. „Dacă vreţi ca Isus să Se întoarcă mai curând, concentraţi-vă asupra împlinirii misiunii voastre, nu asupra explicaţiilor profeţiei” (Rick Warren, Purpose Driven Life, p.286). Cu alte cuvinte, să nu ne concentrăm asupra revenirii lui Hristos, ci să-i ajutăm pe oameni să înţeleagă faptul că Hristos Se află deja în ei. Tony Campolo spune că aceia care pun accentul pe evenimentele finale şi A Doua Venire au fost cauza unor consecinţe extrem de dăunătoare (Tony Campolo, Speaking My Mind, p.209,211). Rick Warren spune că aceşti creştini constituie unul dintre cei mai mari duşmani ai secolului al douăzeci şi unulea şi sunt asemenea fundamentaliştilor islamici (Paul Nussbaum, The Purpose Driven Pastor, Philadelphia Enquirer, 8 ianuarie, 2006). Pastorul Warren spune că a aflat despre rugăciunea respiraţiei de la un călugăr catolic pe nume Fratele Lawrence (Rick Warren, Purpose Driven Life, p.89). Un adept al lui Lawrence îl descrie cântând şi dansând cu violenţă, asemenea unui nebun (Gerald May, The Awakened Heart, p.87). Foarte adesea, Warren îi promovează pe Richard Foster, Brennan Manning, Henri Nouwen şi Thomas Merton. Warren exercită o influenţă majoră în efortul de a aduce rugăciunea contemplativă şi formarea spirituală în curentul principal al creştinismului. Rick Warren spune că unul dintre gânditorii cei mai importanţi şi provocatori ai bisericii este Leonard Sweet, care spune: „Reinventaţi-vă pentru secolul al XXI-lea, sau veţi muri” (Leonard Sweet, Soul Tsunami, p.75). El vorbeşte despre „o canalizare a energiilor lui Hristos printr-o experienţă minte-trup” (Leonard Sweet, Quantum Spirituality, p.70).

Sue Monk Kidd, un creştin baptist, declară: „Autoritatea finală a vieţii mele nu este Biblia. Autoritatea mea finală este vocea divină din sufletul meu. Punct” (Sue Monk Kidd, The Dance of the Dissident Daughter, p.76). „Am ajuns să mă cunosc pe mine însumi ca o întruchipare a divinităţii” (Ibid, p.161).

Richard Foster prevede „o mare şi nouă adunare a poporului lui Dumnezeu…. Văd un călugăr catolic stând alături de un evanghelist baptist înălţând o jertfă de laudă” (Richard Foster, Streams of Living Water, p.273,274).

Noul spiritism

Ascultaţi un tânăr scriitor descriind metoda lui de rugăciune. „Mi-am construit o cameră pentru rugăciune. În acel spaţiu, am aprins lumânări, am ars tămâie, am agăţat rozarii şi am ascultat casete cu călugări benedictini. Am meditat ore în şir asupra unor cuvinte, imagini şi sunete. Am ajuns în punctul de a fi în stare să ating starea alfa a creierului, starea în care apar visele” (Mike Perschon, Desert Youth Worker: Disciplines, Mystics, and the Contemplative Life, Youthworker, noiembrie-decembrie, 2004). Acum, ascultaţi un practicant al unei alte puteri supranaturale: „Ştiinţa vrăjitoriei se bazează pe abilitatea de a intra într-o stare modificată a conştiinţei, pe care noi o numim ‘alfa’…. În starea aceasta, putem să primim informaţii mistice, vizionare, care nu vin prin cele cinci simţuri…. Alfa este trambulina pentru lucrările parapsihologice şi magice. Este inima vrăjitoriei” (Laurie Cabot, Power of the Witch, p.173,183). Dar veţi spune că acest tânăr nu este vrăjitor. El este un creştin devotat. Ascultaţi din nou: „Misticii din fiecare tradiţie religioasă vorbesc despre starea alfa a conştiinţei…. Prin metodele lor, ei au învăţat cum să intre în alfa, când se roagă sau se închină. Ei învaţă cum să ajungă iluminaţi” (Ibid., p.200). Înţelegeţi ce se întâmplă? Creştini dedicaţi sunt conectaţi direct cu tărâmul lui Satana. Ei îi îngăduie lui Satana să străbată barierele lobilor frontali ai gândirii raţionale şi să intre direct în subconştient, prin intermediul căruia el ajunge stăpânul lor la fel de sigur precum a fost posedarea demonică din Scriptură. Să ascultăm o femeie descriind experienţa labirintului: „Îmi amintesc că… rosteam rugăciuni de recunoştinţă adresate tuturor spiritelor pe care le invocasem în timpul ritualului nostru…. Apoi am văzut fiinţe din lumină albastră, fără chip, dar în formă de om, într-o procesiune solemnă…. M-am simţit minunat să împărtăşesc acelaşi spaţiu cu făpturile acestea – îngeri, gardieni ai labirintului” (Lauren Artress, Walking a Sacred Path, p.95-96).

Aceasta a devenit o parte importantă a lucrării creştine pentru tineret. Într-un sondaj de opinie desfăşurat în şaisprezece biserici, şcoli şi licee, răspunsul a fost: „Suntem dornici să învăţăm practicile rugăciunii contemplative” (Mark Yaconelli, „Ancient Future Youth Ministry”, Group Magazine, iulie – august, 1999, p.39). Chiar şi Charles Swindoll îi susţine pe Henri Nouwen şi Richard Foster (Charles Swindoll, So You Want to be Like Christ? p.65).

Creştinism „fără biserică”

În ţesătura acestor învăţături despre formarea spirituală străbate un fir important. Nu trebuie să Îl primeşti pe Hristos ca Mântuitor al tău şi să fii născut din nou pentru a fi urmaş al lui Hristos. Oricine, nu doar cei credincioşi, poate să practice disciplinele spirituale şi să devină asemenea lui Hristos. Isus este mai degrabă un model demn de urmat, decât un Mântuitor. Deoarece mulţi aşa-zişi creştini născuţi din nou nu au locuirea lăuntrică a lui Hristos, ei caută cu disperare o experienţă creştină, iar formarea spirituală arată asemenea unui dar din cer, care le oferă pacea şi asigurarea mântuirii.

Mai multe organizaţii misionare încearcă o nouă abordare a lucrării misionare. Ele câştigă convertiţi, îngăduindu-le să rămână la multe dintre concepţiile şi practicile lor religioase tradiţionale, sub pretextul că se abţin să-i ofenseze pe cei din alte culturi. Acest fapt conduce, de exemplu, „la un hinduism creştinat”, deoarece şi unul şi celălalt sunt aceleaşi în esenţă. „Noi nu vrem să schimbăm… geniul religios al Indiei” (H.L. Richard, Christ – Followers in India Flourishing Outside the Church, Mission Frontiers, martie – aprilie, 1999). În termeni practici, acest lucru înseamnă că familiile se închină lui Isus, în casele lor, alături de închinarea adusă celorlalţi zei hinduşi. Leonard Sweet face referire la „scânteile sacrului în urmaşii lui Iehova, sau Kali sau Krishna” (Leonard Sweet, Quantum Spirituality, p.130). O carte declară: „Creştinii nu pot să evanghelizeze cu adevărat, dacă nu sunt pregătiţi să fie evanghelizaţi în acest proces”. Noi trebuie „să învăţăm din tradiţiile credinţei din afara staulului creştin”, deoarece „Duhul Sfânt a fost cu aceşti oameni tot timpul” (Eddie Gibbs şi Ryan K. Bolger, Emerging Churches: Creating Christian Community in Postmodern Cultures, p.131-132). Oare toate aceste lucruri ne readuc în memorie amintiri cu privire la cele întâmplate în creştinismul din perioada secolelor al doilea şi al patrulea?

Ispăşire substitutivă?

Un preot episcopal spune: „Fixaţia bisericii asupra morţii lui Isus ca act mântuitor universal trebuie să înceteze” (Alan Jones, Reimagining Christianity, p.132). Un alt scriitor declară: „Dumnezeul lui Noe… Dumnezeul din pustie… Dumnezeul lui David… acest Dumnezeu nu există” (William Shannon, Silence on Fire, p.109-110). Evident, acest fapt duce la următorul pas: „Renunţ la concepţia că Biblia este un produs divin. Am învăţat că este un produs cultural omenesc…. Este aproape sigur că Isus nu a fost născut  dintr-o fecioară, nu S-a considerat pe Sine a fi Fiul lui Dumnezeu şi nu a înţeles scopul Lui de a muri pentru păcatele lumii” (Marcus Borg, The God We Never Knew, p.25). Un autor face referire la ideea că Isus a încercat să ia mai multe suflete în cer după ce astea mor, spunând: „O citire cinstită a Evangheliilor distruge această idee complet” (Brian McLaren, PBS Special on Emerging Church, Religion and Ethics Weekly, 15 iulie, 2005, partea 2). Apoi, el comentează asupra reformulării gândirii lui cu privire la evoluţie şi creaţionism. Ispăşirea nu este necesară în biserica emergentă, deoarece toate făpturile create sunt mântuite şi unificate cu Dumnezeu.

Înţelegeţi cât de periculos este acest creştinism bazat pe experienţă? Moartea ispăşitoare a lui Hristos este înlocuită cu ritualurile romano-catolice şi misticismul oriental care ne pun în legătură directă cu spiritismul. Acest fel de creştinism spune că, deoarece Dumnezeu Se află în interiorul nostru al tuturor, toate religiile sunt căi care duc la Dumnezeu, şi nimeni nu este greşit din cauza căii pe care merge.

Procesul de reunire cu Roma a început deja printr-o spiritualitate bazată pe experienţă şi prin rugăciunea contemplativă, care se întemeiază în totalitate pe experienţe subiective. Manifestările spiritiste vor apărea, cu multă atenţie acordată Mariei. Religiile lumii se vor uni pentru a promova pacea. Noul Hristos Se va aştepta ca toţi să se aplece şi să I se închine.

Legătura adventistă

Putem să recunoaştem cu uşurinţă cât de periculoase sunt toate aceste lucruri pentru biserica creştină şi îndeosebi pentru creştinii evanghelici, dar ce legătură au ele cu adventiştii de ziua a şaptea? În mod siguri, noi suntem imuni faţă de această mare amăgire. Ei bine, probabil că am fost cu cincizeci de ani în urmă, dar nu mai suntem astăzi. În mod tragic, apărarea noastră împotriva acestei amăgiri a fost spulberată de anii de apostazie crescândă.

Samir Selmanovic este un fost pastor adventist de ziua a şaptea. Astăzi, el face parte din mişcarea bisericii emergente. „A crede că Dumnezeu este limitat la acesta [creştinism] ar fi o încercare de a-L conduce pe Dumnezeu”. Viziunea lui este aceea de a-i uni pe evreii progresişti, creştini, musulmani şi pe căutătorii spiritualităţii care nu au o religie, într-o comunitate interconfesională pentru binele lumii. „Ce aparţine împărăţiei lui Dumnezeu nu poate fi răpit de creştinism” (Doug Pagitt şi Tony Jones, The Sweet Problem of Inclusiveness, An Emergent Manifesto of Hope, p.192-194).

Revista australiană Signs of the Times şi o nouă carte susţin rugăciunea centralizatoare, rugăciunea respiraţiei şi folosirea expresiei sau numelui lui Hristos în rugăciune. O Conferinţă din Statele Unite a invitat conducătorii bisericii emergente să le prezinte seminarii. Un curs al Seminarului le cere tuturor studenţilor să citească lucrarea lui Richard Foster. Leonard Sweet şi Samir Selminovic au vorbit la adunări sponsorizate de adventişti. În Adventist Review se face reclamă unor cărţi care tratează practicile străvechi.

Această nouă abordare a creştinismului deţine toate cheile împlinirii profeţiilor finale ale Apocalipsei. Trebuie să-i avertizăm cu credincioşie pe toţi cei pe care putem să-i avertizăm, pentru a recunoaşte amăgirile finale ale lui Satana şi pentru a rămâne credincioşi Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu.

Notă suplimentară

Nimic din articolul de mai sus nu ar trebui să fie folosit pentru a descuraja practicarea corectă a meditaţiei. Aşa cum este valabil în legătură cu toate darurile bune ale lui Dumnezeu, Satana a pervertit procesul meditaţiei, în scopul de a-i pune pe oameni în legătură directă cu tărâmul lui. Totuşi, meditaţia creştină este extrem de importantă pentru creşterea creştină. „Meditaţia şi rugăciunea sunt necesare pentru a creşte în har” (Mărturii, vol.2, p.187).

Unii au pus la îndoială practicarea oricărui fel de vizualizare sau imaginaţie în creşterea creştină. Ellen White are multe de spus despre pericolele unei imaginaţii nedisciplinate. Ea avertizează că nu poate exista nicio reformă reală în viaţa unui om, dacă imaginaţia nu este reformată de puterea harului lui Dumnezeu. Totuşi, observaţi cu atenţie declaraţiile următoare.

Ar fi bine să petrecem o oră în fiecare zi în contemplarea vieţii lui Hristos. Ar trebui să luăm punct cu punct şi să lăsăm imaginaţia să cuprindă fiecare scenă, îndeosebi cele finale” (Hristos Lumina lumii, p.83).

Construiţi în imaginaţia voastră tabloul căminului celor mântuiţi (Calea către Hristos, p.86).

În Biblie se deschide un teritoriu nelimitat pentru imaginaţie (Tragedia veacurilor, p.507).

Mintea lor (a copiilor) trebuie să fie umplută cu povestiri despre viaţa Domnului, iar imaginaţia lor să fie încurajată să creeze tablourile slavei lumii viitoare (Tragedia veacurilor, p.488).

Oh, cât de mult pierdem noi, prin faptul că nu ne educăm imaginaţia să insiste asupra lucrurilor divine, mai degrabă decât asupra celor pământeşti! Noi putem să-i oferim imaginaţiei cel mai amplu domeniu (SDA Bible Commentary, vol.6, p.1085).

Evident, există o folosire corectă a imaginaţiei, prin a vedea cu ochii minţii scene din viaţa lui Hristos sau povestiri biblice, sau cerul. În meditaţia creştină, mintea este concentrată asupra adevărurilor Bibliei, iar gândurile sunt orientate prin concentrarea asupra realităţilor Bibliei. În meditaţia orientală, scopul este acela de a goli mintea de orice gând conştient, aşa încât aceasta să fie deschisă pentru îndemnurile „divine”. Metodele folosite în meditaţia orientală au scopul de a face mintea să treacă într-o stare „neutră”, pentru a fi deschisă faţă de orice ar putea fi aşezat în ea. Ce mijloc perfect îi oferă acest lucru lui Satana pentru a-şi aşeza gândurile direct în mintea conştientă, fără nicio evaluare analitică.

În meditaţia creştină, mintea este direcţionată şi controlată de gânduri. În meditaţia orientală, mintea este golită de gândirea conştientă. Calea adevărului se află întotdeauna foarte aproape de calea minciunii.

Mai precis, de ce a avut loc aşa de multă împotrivire faţă de învăţătura judecăţii de cercetare? La mai puţin de doi ani după 1980, fostul profesor adventist Smuts van Rooyen a fost întrebat într-un interviu: „Ce anume consideraţi că este greşit în legătură cu doctrina adventistă despre judecata de cercetare?” El a răspuns:

Îngăduiţi-mi să răspund prin citirea unei declaraţii a lui Ellen White. În cartea Tragedia veacurilor, ea a spus: „Cei care trăiesc pe pământ în timpul când lucrarea de mijlocire a lui Hristos va înceta în sanctuarul ceresc vor trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără a avea un mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterul lor trebuie să fie eliberat de păcat prin sângele jertfei. Prin harul lui Hristos şi prin efortul lor stăruitor, ei trebuie să fie biruitori în lupta cu răul. Atâta vreme cât judecata de cercetare continuă în cer…, în mijlocul poporului lui Dumnezeu pe pământ, trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de abandonare a păcatului”.

În esenţă, din punct de vedere practic, judecata de cercetare se reduce la următoarele: Când John Doe îşi mărturiseşte păcatul nerăbdării, acel păcat nu este anulat, ci înregistrat. Sângele lui Isus a transferat pur şi simplu păcatul de la John, în sanctuar. La judecată, John va trebui să se confrunte cu păcatul acela din nou. Dacă până la data aceea, el nu a biruit păcatul respectiv, el va rămâne împotriva lui. Ca urmare, faptul acesta face imperativ ca John să biruiască fiecare păcat pe care l-a mărturisit vreodată. În realitate, el trebuie să ajungă la desăvârşire…. Perfecţionismul este un lucru îngrozitor şi conduce la o stare devastatoare de nesiguranţă în experienţa unui creştin, dar perfecţionismul este o parte integrală a doctrinei judecăţii de cercetare susţinute de Ellen White („Interviu cu Smuts van Rooyen”, Evangelica, mai, 1982, p.14).

Aşadar adevărata problemă nu este data de 1844, ci neprihănirea prin credinţă, în mod special învăţătura cu privire la biruinţa asupra tuturor păcatelor înainte de venirea lui Isus. Cu câţiva ani în urmă, Morris Venden scria: „Dialogul cu privire la judecata de cercetare… în interiorul bisericii noastre de astăzi pare a fi în primul rând o încercare de a stabili punctele noastre de credinţă în legătură cu păcatul, neprihănirea şi mântuirea” (Never Without Intercessor, p.7-8).

În cartea sa cea mai recentă, Desmond Ford a scris următoarele: „De asemenea, aş recomanda cu seriozitate cartea lui Woodrow W. Whidden, intitulată Ellen White on Salvation”. Soţia lui Ford, Gillian, s-a exprimat foarte explicit: „Accentul pus de Ford pe neprihănirea prin credinţă a fost acela care l-a condus la înţelegerea necesităţii unei reinterpretări a schiţei profetice adventiste de ziua a şaptea” (For the Sake of the Gospel, p.85,153).

Este foarte clar că toate discuţiile cu privire la judecata de cercetare, ispăşirea finală şi sfânta sfintelor se desfăşoară în realitate cu privire la Evanghelie şi metoda mântuirii. Punctele cheie ale lui Ford şi ale altora care susţin această teologie a mântuirii sunt următoarele:

1. Păcatul involuntar – credinţa că toţi au ajuns păcătoşi prin simplul fapt că s-au născut.
2. Natura necăzută a lui Hristos – credinţa că natura umană pe care Hristos a preluat-o a fost natura fără păcat a lui Adam, aşa cum a fost aceasta înainte de cădere [sau că El a avut o natură hibridă, parţial căzută şi parţial necăzută].
3. Mântuirea numai prin credinţă – ideea că temeiul mântuirii creştinului cuprinde în exclusivitate îndreptăţirea sau neprihănirea atribuită, ca fiind distinctă de neprihănirea transformatoare, care dă puterea înnoirii şi sfinţirii [care sunt numai rezultatele mântuirii].
4. Îndreptăţirea este în exclusivitate declarativă, şi nu transformatoare – credinţa că îndreptăţirea sau neprihănirea atribuită nu face altceva decât să declare că un credincios este neprihănit, fiind un act distinct de acela de a-l face realmente să fie neprihănit.
5. Imposibilitatea desăvârşirii caracterului creştin – credinţa că ascultarea desăvârşită a legii divine rămâne imposibilă pentru creştin în viaţa aceasta, chiar dacă îi este împărtăşită puterea divină (Kevin D. Paulson, Righteousness By Faith and the Sanctuary Doctrine, Adventists Affirm, Summer, 2009, p.18-19).

Mai există, de asemenea, şi întrebarea dacă lucrarea ispăşitoare a lui Hristos s-a încheiat la cruce. Aici, conceptul „lucrării încheiate a lui Hristos” trece dincolo de adevărul simplu că Isus a murit pentru întreaga lume şi a pus capăt sistemului jertfelor din Vechiul Testament. Iată câteva exemple de declaraţii: „Isus Hristos a îndepărtat păcatele tale […] cu două mii de ani în urmă” (Desmond Ford, citat în Conflicting Concepts of Righteusness By Faith, p.82). „Dumnezeu ne-a iertat cu 2000 de ani în urmă […]. Iar odată cu moartea Sa, s-a sfârşit” (Steve Marshall, Blessed Assurance, p.21).

Din punct de vedere logic, această teorie conduce la concepţia că toate păcatele noastre – trecute, prezente şi viitoare – au fost deja iertate şi că, odată ce un om Îl primeşte pe Hristos, păcatele viitoare vor fi iertate, întocmai la fel de sigur cum sunt iertate păcatele trecute. Susţinătorii adventişti ai acestei învăţături au folosit termeni cum ar fi: „iertare atotcuprinzătoare”, „umbrela harului veşnic” şi au ilustrat acest concept printr-un om care poartă un costum negru şi ţine o umbrelă albă deasupra capului. Un autor crede că mântuirea este bazată în exclusivitate pe îndreptăţire, declarând că „neprihănirea pe care Dumnezeu o produce în noi […] nu are nicio valoare mântuitoare” (Jack Sequeira, Beyond Belief, p.170).

Ford insistă că ştergerea finală a păcatelor credincioşilor are loc atunci când aceştia Îl primesc pe Hristos, fără nicio nevoie a unei ştergeri viitoare a păcatelor înregistrate, în cadrul unei judecăţi cereşti. Deoarece aceia care obiectează faţă de doctrina sanctuarului au tendinţa să creadă că păcatele noastre au fost deja înlăturate de Hristos pe cruce şi, ca urmare, nu trebuie să fie înlăturate din sanctuarul ceresc, nici din viaţa pământească a credinciosului, sfinţirea este redusă astfel la o lucrare nespecifică, niciodată încheiată, care funcţionează numai ca dovadă că o persoană a fost deja îndreptăţită.

Definiţiile pe care le dăm păcatului, îndreptăţirii, sfinţirii, bazelor mântuirii şi cerinţelor finale pe care Dumnezeu le adresează celor din poporul Său exercită o putere logică teribilă asupra concluziilor noastre cu privire la doctrine adventiste cheie, cum ar fi doctrina despre sanctuar, Sabat, teologia bisericii rămăşiţei şi multe altele. Dacă cineva acceptă concepţiile evanghelice cu privire la mântuirea „numai prin credinţă” şi ideea imposibilităţii desăvârşirii caracterului creştin, noţiunea unei judecăţi cereşti în care sunt cercetate gândurile şi faptele creştinilor este atât inutilă, cât şi dăunătoare. Mântuirea a fost îndeplinită la cruce, iar tot ce este necesar pentru un creştin este să accepte această realitate a unui fapt încheiat.

Cei care caută să amestece trăsăturile cheie ale concepţiilor evanghelice şi doctrina adventistă clasică a sanctuarului trebuie să compromită obligatoriu trăsăturile ambelor sisteme de gândire, deoarece altfel nu ar putea să ajungă la o astfel de sinteză. [Acest lucru a fost făcut pe parcursul ultimilor douăzeci de ani de către pastorii şi profesorii cei mai respectaţi din biserică, într-o încercare disperată de a combina două sisteme de credinţă incompatibile, aşa încât să putem evita a fi etichetaţi ca sectă.] Totuşi, nici Scriptura, nici scrierile lui Ellen White şi nici chiar simpla logică nu îngăduie o astfel de armonie. Consecinţele unor asemenea eforturi vor continua să fie o sursă de tensiune, afirmaţii inconsecvente şi o pace negociată în mod precar. [Ceea ce noi numim „unitate în diversitate” este în realitate „dezbinare în dezacord”, cu multă suspiciune din ambele tabere.] Iar în final […] astfel de eforturi trebuie să eşueze” (Kevin Paulson, p.27,37,38).

Ce este păcatul?

Deoarece la baza evangheliilor opuse este semnificaţia păcatului, să ne împrospătăm memoria cu privire la ce anume se află în centrul dezbaterilor aici. Ellen White a declarat: „Singura definiţie a păcatului care se află în Cuvântul lui Dumnezeu este: ‘păcatul este călcarea Legii’” (Tragedia veacurilor, p.493). Când a făcut acea declaraţie, a făcut Ellen White o declaraţie teologică, sau pur şi simplu o declaraţie devoţională? Când se ajunge la subiecte teologice cum ar fi păcatul şi mântuirea, unii comentatori au hotărât deja că, deoarece Ellen White nu a fost educată în domeniul teologiei sistematice, declaraţiile din cărţile ei constituie pur şi simplu nişte descrieri devoţionale.

Biblia ne spune că Isus a venit spre a ne mântui din păcatele noastre, ceea ce înseamnă că înţelegerea cu privire la păcat este intercorelată cu alte subiecte cum ar fi îndreptăţirea, sfinţirea şi lucrarea de mare preot a lui Hristos în sfânta şi sfânta sfintelor. Interpretarea păcatului atinge subiecte practice cum ar fi natura ispitei şi posibilitatea dezvoltării unui caracter desăvârşit în această lume plină de păcat.

Intenţionăm să ne ocupăm puţin de câteva „paradigme”. O paradigmă este un tipar de gândire folosit pentru a explica unele informaţii obţinute prin observaţie. Ea se bazează de obicei pe presupuneri nedovedite, dar rezonabile. O paradigmă spune că pământul este centrul universului, în timp ce o altă paradigmă spune că pământul se află la marginea unei galaxii.

Paradigma lui Ptolemeu nu s-a metamorfozat în paradigma lui Copernic doar prin acumularea unor adaptări. Mai degrabă, aceasta a fost înlocuită cu o paradigmă care a fost diametral opusă şi complet incompatibilă cu ea. Leonard Brand a declarat: „A pune soarele în mijlocul universului este o opţiune şi a pune pământul în mijloc este o alta. Nimeni nu poate face un compromis între cele două opţiuni, ci trebuie să o alegem fie pe prima, fie pe a doua”. Ce legătură are această declaraţie cu subiectul interpretării păcatului? Înţelegerea corectă a păcatului… trebuie să fie aşezată în paradigma corectă. Dacă acest lucru nu are loc, atunci nimeni nu poate să ajungă la o înţelegere corectă….

Părinţii bisericeşti timpurii… au depins în mare măsură de filozofia greacă pentru a înţelege doctrina despre Dumnezeu, doctrina despre om şi… doctrina despre păcat…. Augustin spune:… „Dumnezeu predestinează în mod suveran tot ce se întâmplă, inclusiv păcatul şi răul…, mântuirea şi neprihănirea”…. Reformatorii magistrali, cum ar fi Luther şi Calvin, au avut înclinaţia de a accepta concepţia lui Augustin cu privire la subiectul acesta. De asemenea, unii adventişti au înclinaţia de a-şi întemeia concepţia despre păcat, îndreptăţire şi sfinţire pe concepţia reformatorilor.

[Cum a influenţat această paradigmă semnificaţia păcatului?] „Copilul nou născut, precum şi omul aflat la jumătatea vieţii… sunt decăzuţi şi vinovaţi, din cauza legăturii cu Adam”. Augustin a declarat că… după cădere, „oamenii sunt liberi să păcătuiască, dar nu sunt liberi să nu păcătuiască”. Prin urmare, păcatul, neprihănirea, mântuirea şi condamnarea sunt în totalitate rezultatele hotărârii lui Dumnezeu, nu ale hotărârii tale. Dacă ai conlucrat cu Dumnezeu şi eşti mântuit, acest lucru a avut loc datorită faptului că El l-a hotărât, iar dacă eşti pierdut, nu ai avut nicio legătură cu acest fapt. Doctrina păcatului originar îşi are bazele în doctrina predestinaţiei, aşa cum a fost interpretată de filozofia greacă…. În conformitate cu paradigma filozofică greacă exprimată de Augustin, libertatea de a nu păcătui nu există. Mai mult, dacă aceasta este situaţia, atunci a defini păcatul ca o călcare a legii şi a considera un om ca fiind responsabil pentru păcat nu are absolut nicio logică, dacă omul acela pur şi simplu a adus la îndeplinire voinţa irezistibilă a unui Dumnezeu atotputernic” (Karl Tsaltabasidis, „What is Sin?” Adventists Affirm, toamna, 2009, p.43-45).

Acum, să vedem o analiză inspirată, aflată în scrierile lui Ellen White. „Efortul continuu al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele subiecte care se află în centrul marii lupte. Ideile lui fanteziste micşorează obligativitatea respectării Legii divine şi îi dau omului libertatea de a păcătui” (Tragedia veacurilor, p.568,569). Prin urmare, declaraţia de misiune a vrăjmaşului cuprinde reprezentarea greşită a naturii păcatului, deoarece el ştie că rezultatul final va fi o micşorare a obligativităţii respectării Legii divine.

„Învăţăturile filozofilor păgâni… au exercitat o influenţă în biserică. Muţi care au pretins că sunt convertiţi au continuat să fie ataşaţi de ideile principale ale filozofiei lor păgâne…. În felul acesta, în credinţa creştină au fost introduse greşeli serioase. Un loc proeminent printre aceste idei l-a avut credinţa în nemurirea naturală a omului şi starea lui conştientă în moarte” (Tragedia veacurilor, p.58). Pe baza dihotomiei trup/suflet, experienţa mântuirii are loc în sufletul etern, care nu are nicio legătură cauzală cu trupul. Mai mult, trupul este locul în care domneşte păcatul originar. În cadrul acestei paradigme, condamnarea este rezultatul faptului de a avea un trup păcătos, care conţine impulsuri, înclinaţii şi dorinţe.

Nemurirea sufletului, aşa cum este considerată în cadrul paradigmei filozofiei lui Platon, preia suveranitatea absolută a lui Dumnezeu şi decăderea totală a omului. Atâta vreme cât se află în această stare complet decăzută, condiţia omului este lipsită de speranţă. El este născut în lumea aceasta fiind deja vinovat şi condamnat pentru păcatul lui Adam. Singura libertate pe care o deţine este libertatea de a păcătui. El nu este capabil nici măcar să aleagă a nu păcătui. Învăţătura lui Augustin spunea că Dumnezeu îi alege pe câţiva din omenirea sortită pierzării pentru a primi darul credinţei prin har, iar pe ceilalţi îi lasă să sufere condamnarea meritată.

Implicaţia este clară, şi anume că păcatul nu are nimic de a face cu călcarea Legii. Dacă Dumnezeu a hotărât ca tu să fii neprihănit, atunci nu poţi să te împotriveşti voinţei Sale. Conceptele libertăţii, alegerii şi păcatului trebuie să fie interpretate în contextul gândirii filozofice greceşti, iar când acest lucru are loc, un om este fie mântuit, fie pierdut prin hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu. Păcatul este separat pentru totdeauna de alegere, iar dezvoltarea caracterului a fost deja stabilită de Dumnezeu.

„Pentru multe minţi, originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie o sursă de mare confuzie […]. Unii, în cercetările lor cu privire la existenţa păcatului, se străduiesc să caute într-un domeniu pe care Dumnezeu nu l-a descoperit niciodată […]. Totuşi, alţii nu reuşesc să găsească o înţelegere satisfăcătoare a marii probleme a răului, din cauza faptului că tradiţia şi interpretările greşite au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, natura guvernării Sale şi principiile Sale în tratarea păcatului” (Tragedia veacurilor, p.492).

În paradigma predestinaţiei, „mântuirea cerească nu depinde de nimic din ce putem să facem noi în viaţa aceasta; nici de o schimbare prezentă a inimii, nici de un punct de credinţă actual sau de o mărturisire de credinţă prezentă” (Tragedia veacurilor, p.538). Concepţiile despre nemurirea sufletului, păcatul originar şi decăderea completă a omului conduc direct la concluzia că păcatul nu are nimic de a face cu alegerea. Ca urmare, cauza primară a noţiunii că păcatul este separat de alegere se află în doctrinele nemuririi sufletului şi hotărârilor divine, care izvorăsc din paradigma filozofică greacă. Rezultatele asupra cristologiei şi subiectelor legate de stilul de viaţă sunt enorme. Informaţiile pot fi interpretate numai printr-un sistem, sau prin celălalt, dar nu pot fi interpretate prin combinarea celor două.

Paradigma marii lupte este foarte diferită de paradigma predestinaţiei. Ea deschide o perspectivă a unui sistem complet al adevărului, corelat şi armonios. „Sanctuarul din cer este însuşi centrul lucrării lui Hristos pentru om…. El deschide o perspectivă a Planului de Mântuire…. Este de cea mai mare importanţă ca toţi să cerceteze cu atenţie aceste subiecte” (Tragedia veacurilor, p.488,489). Dacă însuşi Planul de Mântuire trebuie să fie interpretat în contextul doctrinei sanctuarului, atunci, în virtutea logicii consecvente, doctrina despre păcat de asemenea trebuie să fie înţeleasă în contextul aceleiaşi paradigme.

„Cei care vor trăi pe pământ, când lucrarea de mijlocire a lui Hristos va înceta în sanctuarul ceresc, vor trebui să trăiască fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt…. Caracterul lor trebuie să fie curăţit de păcat […]. Prin harul lui Dumnezeu şi prin efortul lor stăruitor, ei trebuie să fie biruitori în lupta cu răul. Atâta vreme cât judecata de cercetare continuă în cer […], în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ, trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de abandonare a păcatului” (Tragedia veacurilor, p.425).

Acest pasaj se află într-o contradicţie clară cu câteva domenii deja discutate în contextul paradigmei filozofice greceşti […]. În paradigma anterioară, vinovăţia şi condamnarea apar din simplul fapt de a avea un trup păcătos, care conţine înclinaţii. Acestea au fost primite prin moştenire şi nu sunt eliminate prin convertire […]. Dacă păcatul trebuie să fie abandonat, prin „harul lui Dumnezeu şi efortul lor stăruitor”, atunci oamenii trebuie să aibă atât libertatea de a păcătui, cât şi de a nu păcătui. Ceea ce înseamnă că paradigma biblică nu susţine ideea decăderii totale şi a robiei voinţei […]. Această definiţie a ispitei şi a păcatului poate avea o logică numai în lumina temei marii lupte, în care oamenii au o libertate deplină” (Tsaltabasidis, p.52,53).

Declaraţia următoare are mari implicaţii cu privire la păcat, ispită, biruinţă şi cristologie: „Aşadar, atâta vreme cât Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să ajungem desăvârşiţi în Hristos. Mântuitorul nostru nu a putut fi făcut să cedeze puterii ispitei, nici măcar cu un gând […]. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor rezista în timpul de necaz. Noi trebuie să ne despărţim de păcat în viaţa aceasta” (Tragedia veacurilor, p.623). Pasajul acesta indică faptul că definiţia păcatului, ca fiind călcarea Legii, este singura definiţie corespunzătoare.

În pasajul următor, Ellen White declară că întinarea şi contaminarea au loc numai când un om este liber să nu păcătuiască. „Biruinţele lui Hristos fac cu putinţă ca noi să biruim […]. Niciun om nu poate fi biruit de Satana fără propriul consimţământ. Ispititorul nu are nicio putere de a controla voinţa, sau de a forţa un suflet să păcătuiască. El poate să tulbure, dar nu poate să întineze” (Tragedia veacurilor, p.510). „Călcarea voită a unei cerinţe a lui Dumnezeu […] aduce la tăcere mărturia vocii Duhului Sfânt şi desparte sufletul de Dumnezeu. «Păcatul este călcarea Legii»” (Tragedia veacurilor, p.472).

Odată ce tema sanctuarului/marii lupte este înţeleasă ca fiind paradigma, singura definiţie corespunzătoare a păcatului este aceea că păcatul este călcarea Legii…. Abandonarea păcatului nu se referă la firea pământească, ci la faptele firii. Moştenirea unei naturi păcătoase de la Adam nu contaminează caracterul nostru, nici nu ne face să fim vinovaţi; ci călcarea Legii face acest lucru. De asemenea, moştenirea unei firi păcătoase nu distruge capacitatea unui om de a alege să fie liber de păcat…. Insistenţa lui Ellen White asupra faptului că „singura noastră definiţie a păcatului” este „călcarea Legii” este în realitate o declaraţie teologică…. Ea a respins paradigma filozofiei greceşti care a produs concepţiile nemuririi naturale, a decăderii totale şi doctrina hotărârilor divine care consideră păcatul ca fiind separat total de alegere, iar când Ellen White s-a referit la abandonarea păcatului prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu… declaraţiile ei presupun că oamenii au o adevărată libertate de a alege cui vor să-i slujească…. Judecata are logică numai dacă păcatul este definit ca fiind călcarea Legii…. Nu mai este posibil să combinăm cele două paradigme, mai mult decât este posibil să folosim în acelaşi timp pământul şi soarele ca modele pentru a explica mişcarea planetară. O persoană trebuie să aleagă paradigma, întocmai cum trebuie să aleagă definiţia corectă a păcatului (Tsaldabasidis, p.55,56).

Tema marii lupte trebuie să fie temelia şi călăuza raţionamentelor noastre. Este foarte ciudat, dar foarte adevărat că o divizare ireconciliabilă între cele două poziţii vast diferite şi opuse continuă să rămână în cadrul temei marii lupte, aşa cum este interpretată aceasta de către unii învăţători adventişti. În adevărata paradigmă a marii lupte, păcatul are două componente fundamentale: 1) efectul păcatului lui Adam care ne face să fim mai slabi şi care ne-a fost transmis prin legea eredităţii într-o natură umană căzută, păcătoasă, înclinată spre păcat, pentru care nimeni nu este vinovat şi 2) alegerile şi faptele noastre păcătoase, pentru care suntem responsabili şi vinovaţi. Singurul lucru pe care îl moştenim în urma căderii lui Adam, ca fiind o consecinţă a căderii lui, este natura umană slăbită, firea păcătoasă căzută. Totuşi, noi nu primim în niciun fel vinovăţia sau condamnarea pentru căderea lui Adam şi nici nu merităm vreo pedeapsă pentru aceasta. A crede că această idee ar face necesar să acceptăm poziţia romano-catolică, precum şi pe cea protestantă, care susţin dogma „păcatului originar”. În consecinţă, am fi obligaţi să credem şi să practicăm ideea falsă a botezului nou-născuţilor.

Biserica Romano-Catolică susţine că noi suntem născuţi păcătoşi şi că „păcatul originar… este universal. Ca urmare, fiecare copil este întinat la naştere din cauza neascultării lui Adam…. De aceea, pentru a ajunge în împărăţia cerurilor, botezul, care spală păcatul originar, este esenţial pentru copilul nou născut, la fel cum este pentru omul pe deplin matur, ” (Cardinal James Gibbons, Faith of our Fathers, p.311). Confesiunea prinţilor protestanţi de la Augsburg, spune „De la căderea lui Adam, toţi oamenii… sunt născuţi în păcat, ceea ce îi aşază sub condamnare şi aduce moartea veşnică asupra tuturor celor ce nu sunt născuţi din nou prin botez şi Duhul Sfânt” (J.A. Wylie, The History of Protestantism, partea 1, p.597).

Natura lui Hristos

Învăţătura „păcatului originar” a izvorât din păgânismul grecesc şi a fost transmisă mai departe de către… Augustin… în Biserica Romano-Catolică şi susţinută de majoritatea protestanţilor…. Aceasta este credinţa falsă în „păcatul originar”… care cere în mod logic ca Hristos să fi preluat natura omului dinainte de cădere, pentru a-L face liber în mod evident de presupusa vină a „păcatului originar”. Următorul pas logic, desigur, este acceptarea ideii false a imaculatei concepţii a Mariei, mama lui Isus, aşa încât El să fi putut primi o natură umană fără păcat…. Oricare ar fi concluzia la care se ajunge cu privire la efectul căderii lui Adam, (şi cu privire la natura păcatului transmis prin acea cădere), ea va determina în mod logic concluziile noastre cu privire la natura umană a lui Isus Hristos…. Norman Gulley a scris că cele două înţelegeri contradictorii ale naturii lui Hristos „izvorăsc din două înţelegeri diferite cu privire la ce anume constituie păcatul”….

Isus a devenit unul dintre noi, prin faptul că la întrupare a luat… acelaşi material de bază uman slăbit şi căzut… pe care noi îl avem ca rezultat al căderii. Natura umană fără păcat, de dinaintea căderii, nu putea să moară, dar natura păcătoasă a omului de după cădere putea să moară…. La întruparea Sa, Hristos a luat natura căzută slăbită a omenirii, „natura păcătoasă”, aceeaşi natură umană pe care o au bărbaţii şi femeile pe care a venit să-i mântuiască. Acesta a fost întregul motiv al umilirii Sale pentru a deveni om…. Isus a luat acelaşi „trup păcătos” al naturii umane căzute căreia noi îi suntem supuşi şi a biruit puterea păcatului în acelaşi trup omenesc căzut, păcătos. Aşa cum Isus S-a bazat pe puterea lui Dumnezeu şi a primit-o pentru a face tot ce a făcut, tot astfel noi putem să experimentăm biruinţa şi eliberarea de păcat, prin predarea completă faţă de Hristos.

Pare surprinzător pentru mulţi că teologii protestanţi cei mai eminenţi din a doua parte a secolului al douăzecilea… au declarat deschis că natura umană a lui Hristos a fost aceea a omului de după cădere…. Timp de o sută de ani, 1852-1952, adventiştii au susţinut natura de după cădere a lui Hristos ca fiind poziţia adventistă indiscutabilă…. În zilele noastre, o majoritate a protestanţilor şi (în cea mai mare parte fără să-şi dea seama) o majoritate din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea de astăzi a acceptat ideea că Hristos a luat natura umană de dinaintea căderii” (Daniel Ferraz, The Humanity of the Son of God Is Everything to Us, (Adventists Affirm, toamna, 2009, pp.68-74).

Câteva comentarii ale lui Ellen White sunt relevante aici. „Natura umană a Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Acesta este lanţul de aur care leagă sufletul nostru de Hristos şi, prin Hristos, de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie subiectul studiului nostru…. Iar studiul întrupării lui Hristos este un domeniu roditor, care va răsplăti pe fiecare căutător care sapă adânc pentru a găsi adevărul prezent” (Youth’s Instructor, 13 octombrie, 1898). „Marea lucrare a răscumpărării putea fi îndeplinită numai dacă Răscumpărătorul lua locul lui Adam cel căzut” (Review and Herald, 24 februarie, 1874).

Schimbarea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea de la poziţia ei susţinută cu consecvenţă din 1852-1952 cu privire la natura umană căzută a lui Hristos a reprezentat o sarcină formidabilă…. Unul dintre promovatorii cei mai puternici şi mai activi ai acestei… noi interpretări anti-adventiste, care susţine natura lui Hristos de dinaintea căderii, a fost LeRoy Edwin Froom…. Când Barnhouse şi Martin au discutat cu cei trei reprezentanţi ai Questions on Doctrine despre „problema întrupării”,… aceştia au fost asiguraţi că „majoritatea denominaţiunii fost deja învăţată cu privire la ideea că natura umană a lui Hristos a fost fără păcat, sfântă şi desăvârşită, în ciuda faptului că unii dintre autorii denominaţiunii au continuat ocazional să tipărească opinii complet contrare şi respingătoare pentru majoritatea bisericii”….

În aparenţă, QOD nu a îmbunătăţit semnificativ percepţia lui Barnhouse cu privire la adventiştii de ziua a şaptea. Se spune că el ar fi declarat: „Tot ce spun este că adventiştii sunt creştini. Continui să cred că doctrinele lor sunt aproape cele mai dubioase dintre toate doctrinele grupărilor creştine din lume”….

[În rezumat], Biblia ne învaţă că noi am moştenit efectul, şi nu vinovăţia păcatului lui Adam. Adam a transmis… o natură umană căzută, slăbită, transmisă de la Adam împreună cu înclinaţia spre păcat…. Noi avem, în mod fundamental, două sisteme teologice de bază pe care putem să construim. Este sistemul Romano-Catolic/Calvin/Evanghelic, al cărui afirmaţii predominante sunt: suveranitatea augustiniană a lui Dumnezeu, noi toţi suntem născuţi păcătoşi, nevoia botezului noilor-născuţi, vom continua să păcătuim până la revenirea Domnului…. Romani 7 descrie un om convertit,… Isus a fost născut cu o natură umană fără păcat, asemenea naturii lui Adam înainte de cădere, natura Sa umană nu a fost asemenea naturii noastre. Prin urmare, descrierea crucială a mântuirii, „naşterea din nou”, … faptul de a fi „o făptură nouă”,… de a-L avea pe Hristos „locuind” în noi, … nu pot fi înţelese în mod corect….

Apoi, există forma adventistă de arminianism, care susţine că noi toţi am fost născuţi cu o înclinaţie spre păcat, totuşi, dacă trăim complet predaţi şi dependenţi de Dumnezeu, aşa cum a trăit Hristos, noi putem să experimentăm mântuirea „din” păcatele noastre, acum…. „Hristos în voi, nădejdea slavei”…. Isus este înlocuitorul nostru şi exemplul nostru de viaţă biruitoare…. Isus a fost născut cu o natură umană căzută asemenea naturii lui Adam după cădere, natura Sa umană a fost asemenea naturii noastre…. În acest fel, descrierile cruciale ale convertirii pot fi înţelese corect….

Încercarea de a rezolva dezbaterea cu privire la natura umană a lui Hristos nu poate fi făcută prin amestecarea interpretărilor „pre-cădere” şi „post-cădere”. Este necesar a alege între una şi cealaltă. Questions on Doctrine a fost calul troian final care a deschis „oficial” porţile pentru un potop de teologie catolică şi calvină în sistemul doctrinar confirmat în mod divin al adventiştilor de ziua a şaptea. Această carte caută efectiv să întoarcă înapoi o istorie de o sută de ani de… învăţătură adventistă cu privire la natura umană căzută a lui Hristos…. Această parte a istoriei noastre… ne va ajuta să înţelegem dezbinarea internă cu privire la standardele creştine, identitatea noastră ca biserică a rămăşiţei,… motivele pentru întârzierea celei de a doua veniri a lui Hristos (Ferraz, p.77-87).

Miza este extrem de mare, aşa cum a evidenţiat Jean Zurcher în Touched With Our Feelings. „Dacă greşim cu privire la natura umană a lui Isus, riscăm să greşim cu privire la fiecare aspect al Planului de Mântuire. Poate că dăm greş în a înţelege realitatea răscumpărătoare a harului revărsat asupra oamenilor de către Isus, pentru a elibera omenirea de puterea păcatului”.

Ellen White ne avertizează: „În concluziile noastre, noi facem multe greşeli din cauza concepţiilor noastre false cu privire la natura umană a Domnului. Când îi atribuim naturii Sale umane o putere pe care omul nu poate să o aibă în conflictele lui cu Satana, noi distrugem caracterul complet al naturii Sale umane” (SDA Bible Commentary, vol.7, p.929).

Prin urmare, de ce unii adventişti conservatori aşezaţi în poziţii strategice… insistă să susţină concepţia că Isus a avut o natură asemenea celei de dinaintea căderii?…

1) Respectul faţă de autoritate…. Ce este presupus şi susţinut pe căile oficiale ale bisericii – îndeosebi dacă susţinătorii ideilor par plini de har, profund spirituali şi credincioşi în alte privinţe faţă de învăţăturile clasice adventiste, aceste idei sunt uşor de acceptat ca fiind corecte de la sine. Adesea, astfel de oameni se întreabă în ei înşişi, în tăcere, nu cu glas tare, „Cum pot să greşească aşa de mulţi adventişti de ziua a şaptea buni, inteligenţi şi evident consacraţi?”…

2) Asocierile negative atribuite concepţiei că Isus a avut o natură asemenea celei de după cădere…. A fost larg promovată presupunerea… că a crede într-o cristologie de după cădere constituie o marcă a împotrivitorilor răutăcioşi şi critici, anti-denominaţionali, care sunt mai interesaţi să arunce cu pietre în biserică, decât să facă lucrarea lui Dumnezeu….

3) Repulsia evlavioasă faţă de gândul că Isus a experimentat ispitele unui trup căzut…. Ideea că Mântuitorul nostru curat şi fără pată a avut ceva care ar putea fi numit „păcătos” este respingătoare pentru unii…. Gândul la dorinţele nelegiuite pulsând prin nervii şi simţurile Domnului lor fără pată, chiar dacă El li S-a împotrivit printr-o voinţă sfinţită, este profund tulburător. Cunoscându-şi propria înclinaţie de a ceda la astfel de îndemnuri,… ei nu vor ca Hristos cel întrupat să fi fost niciunde pe aproape de astfel de lupte interioare (Kevin D. Paulson, Why Some Conservative Adventists Remain Confused About the Human Nature of Christ).

Îndreptăţirea şi sfinţirea

Ce influenţă au subiectul păcatului şi al naturii lui Hristos asupra experienţei zilnice a mântuirii pe care o cunoaştem ca fiind îndreptăţirea şi sfinţirea? Următoarele două scrisori au fost trimise revistei Ministry, una de către un preot catolic şi una de către un pastor luteran. Ambele scrisori s-au referit la „Declaraţia comună cu privire la doctrina îndreptăţirii”, alcătuită de Federaţia Luterană Mondială şi Biserica Catolică. Preotul a comentat: „Aceasta detaliază o înţelegere comună a înţelegerii îndreptăţirii noastre, prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus”. Pastorul luteran a zis: „Romano-catolicii şi luteranii sunt de acord acum cu privire la esenţa îndreptăţirii prin har, prin credinţă”. El s-a referit la „Minunatul document al lui Benedict cu privire la îndreptăţire, pe care acesta l-a prezentat anul trecut” (Ministry, mai, 2010, p.4).

Oare concepţiile false susţinute de obicei cu privire la păcat şi natura lui Hristos întunecă liniile de demarcaţie între catolicism şi protestantism în domeniul aspectelor practice ale Evangheliei, cum ar fi îndreptăţirea prin credinţă? Adevărul este că Evanghelia adventistă nu este nici Evanghelia catolică tipică, nici Evanghelia protestantă, motiv pentru care, probabil, Evanghelia adventistă nu este pe placul niciunuia din celelalte două grupe. Ellen White spune: „Binecuvântarea îndreptăţirii este păstrată prin predarea continuă a voinţei şi prin ascultarea continuă” (Solii Alese, vol.1, p.397). Tema aceasta este repetată pretutindeni în Scriptură, iar în Evanghelia aceasta este pus un accent major pe sfinţire. Următoarea scrisoare constituie un exemplu al înţelegerii unice adventiste a Evangheliei. „Acesta este punctul în care mulţi protestanţi şi catolici dau greş în egală măsură, înlocuind standardul Cuvântului lui Dumnezeu cu tradiţiile bisericii…. Încă din prima clipă în care îşi exercită credinţa, creştinii sunt îndreptăţiţi pe baza faptelor lui Hristos şi în niciun fel pe baza faptelor proprii. Totuşi, acest dar fără plată poate fi pierdut, dacă dăm greş în a ne însuşi binecuvântările care vin împreună cu el: convingerea cu privire la voinţa lui Dumnezeu şi puterea de a o aduce la îndeplinire” (Ministry, mai 2010, p.4). Cu alte cuvinte, îndreptăţirea fără sfinţire este o Evanghelie falsă.

Lui Johnny îi plăcea să se dea cu sania. Într-o zi cu zăpadă, Johnny s-au urcat pe un deal din spatele casei lui, de pe care nu s-a mai dat cu sania niciodată. Era abrupt, aşa că a ştiut că va zbura cu adevărat. Mama lui era afară, în curte, şi a văzut că sania care îl purta pe fiul ei aluneca din ce în ce mai rapid pe deal. Apoi, a văzut că el se apropia cu viteză de un fir de sârmă ghimpată pe jumătate ascuns în zăpadă, aflat aproximativ la înălţimea gâtului. „Întinde-te pe spate”, a strigat ea. Din cauza reflecţiei orbitoare a zăpezii, Johnny nu a văzut firul de sârmă, prin urmare, nici un motiv să se întindă. Totuşi, el a auzit porunca mamei şi a făcut ceea ce obişnuise să facă întotdeauna: a ascultat. Întinzându-se pe spate pe sanie, a trecut pe sub firul de sârmă ghimpată şi a ajuns în braţele mamei lui….

Johnny ne aduce faţă în faţă cu o întrebare cu privire la relaţia noastră cu Dumnezeu: Oare trebuie noi să Îl ascultăm pe Dumnezeu, chiar şi când nu înţelegem motivul?… Oare o relaţie cu Dumnezeu bazată pe încredere cere ascultarea, chiar şi când nu înţelegem poruncile lui Dumnezeu?… Cu toţii avem în comun o mare nevoie presantă: nevoia de a ne întemeia credincioşia faţă de Dumnezeu pe credincioşia Sa categorică, statornică şi neschimbătoare faţă de noi. Uneori acest fapt înseamnă a asculta fără a înţelege; a fi dispuşi să acţionăm înainte de a vedea motivele (Adventist Review, 27 iunie, 2010, p.23).

Adevărul că ascultarea are loc înainte de o înţelegere deplină, din cauză că avem încrederea că Dumnezeu aşază Evanghelia adventistă separat de toate celelalte versiuni ale Evangheliei. Să ne aducem aminte că se presupune ca neprihănirea să fie primită prin credinţă şi că este întotdeauna în legătură cu răspunsul nostru, care constă într-o ascultare deplină şi necondiţionată. Acesta este motivul pentru care numai Evanghelia adventistă poate să vorbească în mod onest despre adevărata desăvârşire creştină. Adevărata desăvârşire creştină este văzută cu cea mai mare claritate la Hristos. Atitudinea Sa curată a motivat ascultarea Sa absolută, care a avut ca rezultat o unitate deplină cu Tatăl. Ellen White aplică aceste cuvinte la experienţa noastră. „Această jertfă a fost adusă în scopul readucerii omului la desăvârşirea lui originară; da, mai mult… pentru a-i da o schimbare deplină a caracterului” (Manuscrisul 49, 1898).

Neprihănirea împărtăşită a lui Hristos este lucrarea pe care El o săvârşeşte în noi, pentru a ne schimba după chipul Său şi pentru a ne face una cu El. Aceasta este adevărata semnificaţie a faptului de a fi desăvârşiţi în sfera noastră. Înseamnă a fi în mod desăvârşit una cu El. Atitudinea noastră este schimbată, motivându-ne să fim ascultători pentru a-L reflecta pe El în mod deplin…. Tot ce deţinem luăm de la Hristos, respingând ceea ce umbreşte slava Sa. Privind la El ajungem asemenea Lui şi suntem schimbaţi în slava Sa….

Oamenii de ştiinţă au descoperit recent o metodă de a obţine pentru prima dată o suprafaţă 100% fină pe o sticlă perfect şlefuită. Este atât de fină, încât atunci când două astfel de plăcuţe de sticlă sunt lipite una de alta, eliminând orice urmă de aer între ele, legătura dintre molecule ajunge atât de puternică, încât este aproape imposibil să mai fie despărţite. Ele sunt cu adevărat una…. Neprihănirea pe care Domnul vrea să ne-o împărtăşească este unitatea perfectă pe care putem să o avem prin călăuzirea Duhului Său. Ascultarea motivată de o dragoste adevărată I-a îngăduit să ne şlefuiască zi de zi, până când ajungem să fim legaţi de El în mod absolut, devenind una cu El, până acolo încât este aproape imposibil să mai fim despărţiţi (Adventist World, decembrie, 2009, p.31).

Această înţelegere adventistă unică şi preţioasă face să fie deosebit de dificil să-l auzim pe editorul precedent al Adventist Review spunând: „Problemele auzite adesea implică […] natura umană a lui Hristos şi desăvârşirea creştină. Un grup mic dar gălăgios continuă să insiste asupra idealului desăvârşirii depline, în care nu mai există păcat. Apartenenţii grupului nu au susţinere din partea conducătorilor bisericii, totuşi […], dacă trebuie să vorbim despre unicitate cu privire la doctrina adventistă, atunci aceasta constă mai degrabă în configuraţia doctrinelor, decât în punctele de credinţă individuale”.

Cu toate acestea, declaraţia de mai sus nu se potriveşte cu sfatul inspirat. „Deosebirea dintre credinţa noastră şi aceea a bisericilor oficiale este aşa de mare, pe cât este cerul de sus faţă de pământ” (Spiritual Gifts, vol.2, p.300). Raymond Cottrell a scris: „Dacă adventiştii de ziua a şaptea ar renunţa la învăţăturile lor distinctive în scopul de a obţine şi a purta haina respectabilităţii teologice, fără îndoială, ei ar fi acceptaţi de către celelalte grupări creştine, dar procedând astfel, ar fi nişte trădători ai adevărului care  i-au făcut să fie un popor…. Ei ar înceta să mai fie adventişti de ziua a şaptea” (Review and Herald, 15 mai, 1958).

„În acest timp al sigilării, Satana foloseşte fiecare mijloc pentru a abate gândurile celor din poporul lui Dumnezeu de la adevărul prezent şi pentru a-i face să şovăie. Am văzut că Dumnezeu aşază o copertină peste cei din poporul Său pentru a-i ocroti în timpul de necaz; iar fiecare suflet care a fost hotărât cu privire la adevăr şi a avut o inimă curată urma a fi acoperit de copertina celui Atotputernic” (Early Writings, p.43).

„Trebuie să fim iluminaţi cu privire la Planul de Mântuire. Nici măcar unul din o suta nu înţelege pentru sine adevărul Bibliei cu privire la acest subiect care este atât de necesar pentru bunăstarea noastră prezentă şi veşnică” (Review and Herald, 3 septembrie, 1889).

Făgăduinţa cu privire la sfânta sfintelor este făgăduinţa desăvârşirii caracterului, o eliberare deplină de toate păcatele, atât cunoscute, cât şi necunoscute. Ignorarea celor două încăperi ale sanctuarului şi prezentarea în exclusivitate a binecuvântărilor primei încăperi înseamnă, în esenţă, a spune că nu există nicio deosebire. Înseamnă a mărşălui înapoi spre Egipt şi înapoi, înainte de anul 1844. Înseamnă a încerca să închidem uşa deschisă şi să deschidem uşa închisă. „Vrăjmaşii adevărului prezent au încercat să deschidă uşa sfintei, pe care Isus a închis-o, şi să închidă uşa sfintei sfintelor, pe care El a deschis-o în 1844” (Early Writings, p.43).

Singurul adevăr special pe care îl au adventiştii şi care nu este prezentat de către nicio altă denominaţiune este mesajul cu privire la ispăşirea finală – curăţirea sanctuarului. „Mintea tuturor celor ce adoptă mesajul acesta este îndreptată spre sfânta sfintelor, unde Isus stă în faţa chivotului, îndeplinind lucrarea finală de mijlocire pentru toţi aceia pentru care harul încă este valabil” (Early Writings, p.254). „Tot ce este nedesăvârşit în noi va fi văzut şi abandonat. Toată invidia, gelozia şi bănuiala rea şi toate planurile egoiste vor fi alungate din viaţă” (Solii Alese, vol.3, p.427).

Din ce motiv a trebuit ca toate acestea să fie amânate până la 1844? Singurul motiv inteligent este acela că Dumnezeu caută să pregătească un popor alcătuit din oameni a căror luptă inegalabilă cu răul din viaţa lor va demola pentru totdeauna acuzaţiile lui Satana împotriva guvernării lui Dumnezeu. Ispăşirea finală a fost amânată până în timpul sfârşitului, deoarece numai atunci Dumnezeu va avea un popor făcut să fie pe deplin desăvârşit. Dumnezeu a putut să folosească un om ca Martin Luther într-o eră anterioară – unul care obişnuia să bea bere şi să-i urască pe evrei – dar El nu poate să accepte astfel de fapte din partea credincioşilor aflaţi la încheierea marii lupte. Timpul a continuat, trecând prin perioada inchiziţiei şi Holocaustului, a sclaviei şi secesiunii, pentru că Dumnezeu continuă să aştepte o generaţie al cărei triumf deplin asupra păcatului va aduce la tăcere pentru totdeauna acuzaţiile vrăjmaşului. Ceea ce unii au numit a fi „teologia ultimei generaţii” este, prin urmare, corolarul logic şi esenţial al doctrinei judecăţii de cercetare începute în 1844.

Încă sub har

Aşadar, toate acestea înseamnă înaltă teologie, de fapt, mai înaltă decât poate să ajungă cel mai înalt gând omenesc. Vreau să închei cu câteva gânduri încurajatoare.

Prima declaraţie făcută de Dumnezeu lumii căzute a fost Geneza 3,15. În ciuda păcatului lor, Domnul i-a dat imediat lui Adam şi Eva făgăduinţa răscumpărării. Este vrednic de observat că numai după ce făgăduinţa aceasta a fost făcută, numai după ce harul şi mântuirea au fost descoperite, Domnul a pronunţat o judecată asupra lui Adam şi Eva. Făgăduinţa mântuirii a fost rostită prima, iar apoi a urmat judecata. Judecata vine numai prin comparaţie cu făgăduinţa Evangheliei.

Însuşi conceptul de Evanghelie conţine conceptul condamnării – o condamnare pe care nu trebuie să o suportăm. Aceasta este „vestea bună”. Deşi am călcat Legea lui Dumnezeu şi deşi Dumnezeu va judeca faptele de călcare a Legii, în Hristos Isus, noi suntem cruţaţi de condamnarea pe care judecata aceasta o va aduce cu siguranţă. În Apocalipsa 14, „Evanghelia veşnică” este prezentată prima, iar apoi urmează anunţul judecăţii, întocmai ca în Geneza 3. Judecata se află acolo, dar nu înainte de Evanghelie. Aşadar, temelia mesajului adevărului prezent trebuie să fie harul, vestea bună că, deşi merităm condamnarea, suntem iertaţi, curăţiţi şi îndreptăţiţi prin Isus.

Odată cu apariţia lui Israel există şi mai multe veşti bune. Pentru vechii egipteni, numele unui om era o parte foarte reală a acelui om. Casele lor, deşi făcute în principal din cărămizi de lut, totuşi stâlpii uşii şi pragul erau construite din piatră. Pe stâlpii uşii erau înscrise numele oamenilor care locuiau în casă. Chiar dacă acea casă era distrusă, exista o şansă foarte mare ca numele înscrise pe piatră să supravieţuiască, datorită durabilităţi pietrei.

Când Dumnezeu le-a cerut izraeliţilor să ungă stâlpii uşii şi pragul cu sângele mielului pascal, El le cerea să-şi acopere numele cu sângele Mielului. Numele lor de pe piatră nu le-a asigurat viaţa viitoare; numai sângele Mielului putea să facă lucrul acesta. Noi trebuie să învăţăm aceeaşi lecţie. Contează locul unde sunt scrise numele noastre. Singura carte importantă este Cartea vieţii Mielului. Pentru a avea numele scrise în cartea aceea, trebuie să acceptăm sângele Mielului, care ia locul nostru.

Desigur, a umbla cu Dumnezeu înseamnă mai mult decât atât, dar totul începe aici. Izraeliţii şi-au început exodul din Egipt prin acoperirea numelor lor cu sângele pascal, iar apoi şi-au început călătoria cu Dumnezeu. La fel este şi în cazul nostru. Calea noastră poate fi lungă şi grea, dar putem să începem călătoria noastră, având numele acoperite cu sângele Mielului.

În ultimii douăzeci de ani, eu am primit multe compilaţii care conţineau, pagină după pagină, declaraţii despre o venirea unei lumini noi şi despre necesitatea de a studia cu atenţie noile idei.

Unii adventişti au tratat foarte serios aceste declaraţii şi au venit cu idei noi pentru adventism. Aceşti oameni nu sunt cei care au împrumutat vechile idei false din bisericile Babilonului şi care încearcă să ne convingă de faptul că Evanghelia care ne lasă să trăim cu un anumit grad de păcat inevitabil în viaţa noastră, ca fiind ceva acceptabil pentru Dumnezeu, este Evanghelia veşnică a apostolilor şi reformatorilor. Ei nu sunt cei care încearcă să ne convingă de faptul că standardele bisericii noastre sunt doar nişte tradiţii victoriene care trebuie să fie respinse, dacă vrem să fim relevanţi şi să avem biserici care cresc. Ei sunt nişte adventişti foarte credincioşi, care susţin autoritatea absolută a Bibliei şi Spiritului Profetic. Ei cred pe deplin în doctrinele noastre care sunt asemenea unor pietre de hotar. Ei împlinesc toată lumina pe care o au şi, în stilul lor de viaţă, sunt credincioşi standardelor înalte care i-au fost descoperite rămăşiţei din timpul sfârşitului.

Există un singur aspect greşit cu privire la adventism. Am depăşit timpul ce ne-a fost rânduit cu o sută de ani în urmă şi, ca urmare, venim cu o serie de motive pentru faptul că încă nu suntem în cer. Unii spun că am greşit cu privire la anumite subiecte cruciale şi numai când ne vom corecta vom avea vreo speranţă de a merge acasă.

Există o declaraţie inspirată pe care nu am văzut-o niciodată în compilaţiile menţionate anterior. „Din ceea ce Domnul a binevoit să îmi arate, întotdeauna se vor ridica unii, şi din ce în ce mai mulţi, pretinzând că au o lumină nouă, care constituie un subiect secundar, un mijloc de a deschide uşile. Separarea se va extinde, până când va avea loc o ruptură între cei care acceptă aceste concepţii şi cei care cred solia îngerului al treilea. Îndată ce aceste noi idei vor fi acceptate, va avea loc o îndepărtare de aceia pe care Dumnezeu i-a folosit în lucrare, pentru că minţile vor începe să se îndoiască şi se vor îndepărta de conducători, deoarece Dumnezeu i-a lăsat deoparte şi a ales oameni mai umili care vor face lucrarea Sa. Iată singura interpretare pe care o pot da acestei probleme, deoarece conducătorii nu înţeleg această lumină importantă” (Arthur White, The Ellen G. White Biography, vol.3, p.259).

Observaţi că acceptarea acestei „lumini noi” conduce la separarea de majoritatea credincioşilor şi la izolarea în mici enclave a acelora care au fost iluminaţi. Ea conduce la o pierdere a părtăşiei şi a încrederii în aceia care au fost mai înainte prieteni şi sfătuitori.

În acest articol, voi examina patru aspecte ale „luminii celei noi”. Ele par să fie strâns legate între ele, deoarece acceptarea unuia conduce în general la acceptarea celorlalte. Aceasta nu va fi o analiză exhaustivă a tuturor textelor şi motivelor prezentate, dar va fi suficientă pentru a lua decizii în cunoştinţă de cauză cu privire la meritele subiectelor care se referă la credincioşia multor adventişti a căror unică motivaţie este pregătirea pentru a-L întâmpina pe Isus în haine nepătate.

Numele sfânt

Această învăţătură spune că Numele lui Dumnezeu şi al lui Isus au fost modificate intenţionat de influenţe satanice, aşa încât noi ne închinăm fără să ştim unor zei păgâni, folosind nume păgâne.

Singurul nume corect este Yahveh, Yah, Yeshua, Yashua, sau alte variante ale acestor nume. Este adevărat că YHWY este numele personal al Creatorului. Niciun zeu păgân nu este cunoscut cu numele acela.

Aşadar, toate ideile false sunt asociate cu adevărul şi se bazează pe adevăr, deoarece altfel nu ar avea nicio temelie credibilă. Adevărul este că YHWH este numele personal al lui Dumnezeu. El este Cel ce există prin Sine Însuşi. Nicio altă fiinţă nu deţine o existenţă de sine stătătoare. Aceasta este deosebirea esenţială dintre Creator şi fiinţele create. Prin urmare este întru totul potrivit să folosim acest nume în zilele noastre.

Ideea falsă aici este că YHWH este singurul nume pe care putem să-l folosim pentru Dumnezeu. Toate celelalte nume sunt păgâne şi blasfematoare. Numai cei care folosesc numele acesta pot fi sigilaţi.

Vom examina trei probleme legate de concepţia aceasta.

1. Cei care cred această teorie spun: „Este adevărat că nu există nicio poruncă directă cu privire la transliterarea numelui sfânt, sunet cu sunet, în alte limbi ale lumii”. Totuşi, noi avem porunci din partea lui Dumnezeu cu privire la păzirea Sabatului, zecime, Cina Domnului, întoarcerea celuilalt obraz, a nu lua Numele lui Dumnezeu în deşert, etc. Prin urmare, de ce nu avem nicio poruncă de la Dumnezeu pentru folosirea numelui YHWH, dacă este o problemă de viaţă şi moarte?
2. Părinţi a bisericii timpurii, cum ar fi Clement din Alexandria, au ştiut despre numele YHWH şi l-au transcris ca IAOUE, în limba greacă. Scriitorii biblici ai Noului Testament ar fi putut folosi această transliterare (sunet cu sunet), dar nu au folosit-o niciodată. Ei au tradus întotdeauna (pe baza semnificaţiei) YHWH, ca theos (Dumnezeu), sau kurious (Domnul). Este adevărat că scriitorii Noului Testament au încercat să translitereze Yeshua în greacă şi acesta a devenit Iesous, nume pe care l-au folosit cu consecvenţă cu referire la Mântuitorul.
3. În Matei 27,46, Isus a strigat pe cruce: „Eli, Eli, lama sabactani”. Eli este corespondentul aramaic al cuvântului ebraic El. Este tradus în versetul acesta prin theos (Dumnezeu). Este adevărat că atât El, cât şi theos se pot referi la adevăratul Dumnezeu, sau la zei păgâni. Este foarte semnificativ că Isus a folosit cuvântul El, numele generic care se referea la Dumnezeu în Vechiul Testament, strigând spre YHWH pe cruce, şi că Matei a tradus numele acesta ca theos (Dumnezeu). În Exod 6,2.3, Dumnezeu Se identifică pe Sine pentru Moise, folosind aceste cuvinte: „Eu sunt Domnul şi M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov prin numele de Dumnezeul cel atotputernic, dar nu am fost cunoscut de ei prin numele Meu Iehova”. În aceste versete, Dumnezeu spune realmente: „Eu sunt YHWH şi M-am arătat lui Avraam, Isaac şi Iacov ca El Shaddai, dar nu am fost cunoscut de ei cu numele Meu YHWH”. Este semnificativ că patriarhii L-au cunoscut ca fiind El, nu YHWH. YHWH a devenit numele legământului dintre Israel şi Dumnezeu, prin Moise. Aşadar, YHWH fusese folosit din timpul lui Adam, dar nu a fost numele cel mai important, până la Moise.
4. Cei care cred în teoria Numelui sfânt spun: „Numele sfânt […] va fi folosit ca semn al deosebirii adevăraţilor credincioşi […] de cei falşi la sfârşitul acestui veac. Controversa din zilele din urmă va fi cu privire la Numele Său şi la numele fiarei”. „Controversa din zilele lui Ilie a fost cu privire la numele corect şi va fi din nou astfel”. „Oare pot eu să primesc pe frunte sigiliul cu Numele Său sfânt YHWH şi, în acelaşi timp, să nu-L numesc niciodată în rugăciuni şi cântări de laudă cu numele acesta care sigilează şi protejează?” Aici este locul unde adevărul se transformă într-o idee falsă. Ideea că ultima controversă va fi cu privire la Numele lui Dumnezeu nu se află niciunde în Inspiraţie. Ea este întotdeauna cu privire la închinarea adusă lui Dumnezeu, aşa cum se vede în Apocalipsa 14,9.11. „Temeţi-vă de Dumnezeu […] şi închinaţi-vă Lui”. „Dacă se închină cineva fiarei”. „Care se închină fiarei şi chipului ei”. Aceeaşi problemă a fost în timpul lui Ilie, în 1 Regi 18,21.37. „Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El, iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” „Pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu”. În Fapte 4,12, ni se spune că „în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. În conformitate cu versetul 10, numele la care se face referire în acest verset este „Isus Hristos din Nazaret”.
5. Pentru a susţine teoria Numelui sfânt, trebuie să fie făcute nişte presupuneri imposibil de dovedit. Se afirmă că Noul Testament a fost scris în limba aramaică şi tradus ulterior în greacă de către nişte traducători incorecţi, care au înlocuit numele original cu numele păgâne Dumnezeu, Domnul şi Hristos, aşa încât creştinii să ajungă să se închine unor zei păgâni. Nu există absolut nicio dovadă că Noul Testament a fost scris în limba aramaică. Nu există nicio aluzie cu privire la acest fapt în scrierile părinţilor bisericii timpurii, care au trăit la mai puţin de o sută de ani de la scrierea Noului Testament. Singura carte despre care s-a speculat că ar fi fost scrisă în aramaică este Matei. Apostolul Pavel le scrie bisericilor alcătuite din iudei şi neamuri din lumea păgână, care nu ar fi înţeles niciodată aramaica. Luca a fost un medic dintre neamuri, care probabil nu a vorbit nici măcar un cuvânt în aramaică. În Luca 1,3, el spune că îi scrie cartea aceasta lui Teofil, care este un nume grecesc. Teoria despre traducătorii greci incorecţi pur şi simplu nu are un temei faptic. Dacă ar fi adevărată, atunci cât din Noul Testament au modificat ei şi cum putem şti care părţi sunt lăsate intacte? Aceasta este o teorie ciudată necesară pentru a susţine o teorie greşită cu privire la Numele lui Dumnezeu. Fapte 26,14 şi 22,2 ne arată cât de neobişnuită era folosirea limbii ebraice în Noul Testament. „Eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască”. „Când au auzit ei că le vorbeşte în limba evreiască”. În ciuda acestei menţiuni speciale a limbii ebraice, cuvintele rostite în ebraică sunt totuşi traduse în cuvinte greceşti de către Luca, aşa încât cititorii să le înţeleagă. Se afirmă că Isus, Ilie, Ieremia, Isaia şi Ezechia, în greacă, sunt toate nişte forme ale numelui zeului grecesc Zeus. Nu există absolut nicio dovadă lingvistică a acestei afirmaţii, ci doar o asemănare a sunetelor. Isus nu înseamnă „Zeus este Mântuitorul”. Cei care cred în teoria Numelui sfânt spun: „De fiecare dată când folosim numele păgân tradus Isus noi săvârşim o blasfemie”. Ei traduc 1 Regi 18,21: „Dacă Yah este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Isus Hristos, mergeţi după el!” În felul acesta, ei echivalează numele Isus cu Baal.
6. Exod 33,19 şi 34,5-7 sunt referinţe clasice la numele YHWH. „Voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!” „Domnul […] şi a rostit Numele Domnului […] plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea […] iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul”. Numele lui Yahveh are legătură cu caracterul Său. Accentul este pus asupra semnificaţiei numelui Yahveh şi cine este El. Se afirmă că există un singur nume, YHWH, în timp ce toate celelalte sunt titluri, şi nu trebuie să înlocuiască Numele Său. Dar noi găsim o afirmaţie diferită în Inspiraţie: „Acela al cărui nume este ‘Cel Atotputernic, Tatăl cel veşnic, Prinţul păcii” (Hristos Lumina lumii, p.363). „Pentru a întări încrederea noastră în Dumnezeu, Hristos ne învaţă să ne adresăm Lui cu un nume nou…. El ne dă privilegiul de a-L numi pe Dumnezeul cel Infinit Tatăl nostru. Acest nume, rostit când ne adresăm Lui şi vorbim despre El… este ca o muzică în urechile Sale” (Parabolele Domnului Hristos, p.41). În Prezent Truth, 1 august, 1849, un înger i-a explicat lui Ellen White ceea ce tocmai văzuse într-o viziune, iar îngerul a folosit numele Dumnezeu şi Isus de câteva ori. „Numele Său, Hristos Isus, trebuie să fie cuvântul vostru de ordine” (In Heavenly Places, p.349). În Apocalipsa 3,12, Hristos se referă la „Numele Dumnezeului Meu” şi „Numele Meu cel nou”. „Numele lui Dumnezeu, Marele Iehova. Îngerii menţionează acel nume sfânt cu cel mai mare respect…. Numele lui Hristos este aşa de sfânt pentru ei, încât ei îl rostesc cu cel mai mare respect” (Mărturii, vol.1, p.410) (Toate sublinierile adăugate).
7. În secolul al doilea î.Hr., când au tradus Vechiul Testament în limba greacă, teologii evrei nu au avut nicio problemă să traducă YHWH cu theos, întocmai cum au tradus scriitorii inspiraţi ai Noului Testament cu două secole mai târziu. Această traducere greacă a fost Biblia iudeilor din afara Palestinei şi a fost folosită de Pavel în scrierea epistolelor lui.
8. Ellen White foloseşte cu consecvenţă numele biblice ale lui Dumnezeu. CD-Rom-ul enumeră 1958 de locuri unde ea a folosit numele de Iehova, dar nicio folosire a numelui Yahveh. S-a sugerat că în zilele ei nu era disponibilă nicio versiune a Bibliei care folosea numele Yahveh, aşa că ea nu a avut nicio modalitate de a şti că Iehova era un nume fals. Dacă era cu adevărat o problemă de viaţă şi moarte, îndeosebi dacă Isus dorea să vină în timpul vieţii ei, oare nu ar fi iluminat-o Duhul Sfânt, sau un înger? Cine i-a spus că tutunul era o otravă, că în carne se aflau germeni cancerigeni şi că laptele şi ouăle vor ajunge inutilizabile? Oare nu este Dumnezeu capabil să corecteze o greşeală serioasă care implică mântuirea noastră? În Patriarhi şi profeţi, p.307, ea a spus că porunca a patra era singura care conţinea numele şi titlul Autorului Legii şi că aceasta conţine sigiliul lui Dumnezeu. Oare nu ar fi fost acesta locul perfect pentru a explica adevărul cu privire la numele adevărat al lui Dumnezeu, prin care noi vom fi sigilaţi? Niciunde în Spiritul Profetic nu se află o aluzie că numele lui Dumnezeu este adevărata problemă în timpul sfârşitului. Controversa este întotdeauna cu privire la Lege şi Sabat.
9. Teoria Numelui sfânt trebuie să reformuleze Biblia, substituind Yahveh şi Yeshua în fiecare loc în care sunt folosite alte nume. Aceasta este o rescriere esenţială a Bibliei şi acelaşi lucru trebuie să fie făcut cu Spiritul Profeţiei, rescriind cuvintele inspirate de Duhul Sfânt pentru a susţine o teorie personală. În ce fel este diferit acest lucru de ceea ce a făcut cu Biblia înalta critică?
10. Cei care cred teoria Numelui sfânt spun: „Atitudinea noastră faţă de această problemă importantă va decide dacă vom fi mântuiţi sau pierduţi”. „Pastorul creştin […] care continuă cu bună ştiinţă să perpetueze această tradiţie iudaică nebiblică va fi considerat răspunzător la judecată”. „Credeţi că veţi fi în siguranţă, dacă veţi continua să aveţi părtăşie cu cei care folosesc numele de Yahveh?” Probabil că ar fi bine să ne amintim declaraţia inspirată citată în introducerea acestui studiu. „Îndată ce aceste noi idei vor fi acceptate, va avea loc o îndepărtare de aceia pe care Dumnezeu i-a folosit în lucrare, pentru că minţile vor începe să se îndoiască şi se vor îndepărta de conducători, deoarece Dumnezeu i-a lăsat deoparte şi a ales oameni mai umili care vor face lucrarea Sa” (Arthur White, The Ellen G. White Biography, vol.3, p.259).

Trinitatea

Mişcarea contemporană anti-Trinitate ne învaţă că nu există nicio a treia Persoană a Dumnezeirii. Ei cred că Duhul Sfânt este o forţă, sau o energie a influenţei sfinte care vine de la Tatăl şi Fiul. Un reprezentant al acestei mişcări spune: „Biblia ne învaţă că sunt numai două Persoane vrednice de închinare”.

O ramificaţie a acestei învăţături este aceea că Isus este literalmente Fiul Tatălui, având un început în timp, când Tatăl L-a adus la existenţă. Cineva a afirmat: „Atât Tatăl şi Fiul sunt fiinţe divine, dar nu absolut egale”. Ei cred că numai în felul acesta a putut Hristos să moară, deoarece Tatăl este nemuritor şi nu poate să moară. Ca susţinere a învăţăturii, ei indică unii pionieri adventişti care au susţinut cu claritate ideea aceasta din anii 1840, până în 1890.

La fel ca în cazul tuturor ideilor false, la temelia acestei învăţături se află un adevăr. După Conciliul din Niceea, în 325 d.Hr., gruparea papală a preluat titlul de trinitarieni. Ei au spus că Dumnezeirea consta în trei persoane şi o singură esenţă sau substanţă, folosind termeni foarte filozofici şi metafizici.

În cele ce urmează se află un exemplu din învăţătura catolică folosită pentru confirmarea noilor credincioşi. „Fiul vine de la Tatăl printr-un act al intelectului, iar acesta este denumit ‘Generarea eternă’, termen prin care noi spunem nu numai că nu a fost niciodată un timp când Tatăl a existat fără a-L genera pe Fiul, ci şi că actul de generare este un act continuu”. Manualul spune că nu putea fi nicio separare între Tatăl şi Fiul pe pământ, deoarece aceasta ar fi întrerupt actul de generare. Astfel, Fiul nu ar fi existat, ceea ce ar fi însemnat că Tatăl nu ar fi existat. Deoarece ei sunt una în esenţă, nici Tatăl, nici Fiul nu puteau să existe separaţi unul de altul (Alfred Mortimer, Catholic Faith and Practice). Oare este de mirare că pionierii au respins doctrina Trinităţii? J.N. Andrews a spus: „Doctrina aceasta distruge personalitatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Isus Hristos, Domnul nostru” (Review and Herald, 6 martie, 1855).

Partea A – Trei Persoane

Dacă vrem să apărăm adevărul că există trei Persoane în numele de familie al lui Dumnezeu, ar fi mai bine să folosim numele biblic Dumnezeire, aşa cum a făcut-o Ellen White în mod consecvent.

Matei 28,19 ne spune să botezăm „în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. „Nume” este singular aici şi cele trei care urmează sunt pe acelaşi nivel cu un singur nume. Articolul hotărât este folosit pentru toate cele trei făpturi. Fiecare din cei Trei este Dumnezeu şi totuşi Ei sunt un singur Dumnezeu.

În Ioan 14,16, Isus făgăduieşte că va trimite „un alt Mângâietor”. Cuvântul „un alt” înseamnă acelaşi fel ca Hristos, cu un rang egal.

În 2 Corinteni 13,14, citim despre „harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh”. Acestea sunt trei daruri de la trei persoane individuale.

1 Petru 1,2 vorbeşte despre „preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl,… sfinţirea Duhului,… şi stropirea sângelui lui Isus Hristos”. Aici găsim trei funcţii ale celor trei persoane individuale.

Spiritul Profetic are numeroase referiri la cele trei făpturi. „Trei mari puteri ale cerului” (Mărturii, vol.8, p.254). „Sunt trei persoane vii ale trioului ceresc” (Evanghelizarea, p.615). „Cei trei demnitari cereşti – Dumnezeu, Hristos şi Duhul Sfânt” (Evanghelizarea, p.616). „Cele trei înalte puteri din cer – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” (Evanghelizarea, p.617).

Partea B – Duhul Sfânt

În Scriptură, există indicii care arată că Duhul Sfânt deţine trăsături pe care numai o Persoană le poate avea.

În Efeseni 4,30, El poate fi întristat. În 1 Corinteni 12,11, El „dă fiecăruia în parte, cum voieşte”. În Fapte 16,6.7, El îi interzice lui Pavel să predice în Asia şi Bitinia. În Fapte 15,28, „S-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă” să luăm o decizie vitală. Observaţi că Duhul Sfânt are o personalitate similară cu personalitatea apostolilor. În Fapte 5,3.4, Anania l-a minţit pe „Duhul Sfânt”, iar acest fapt însemna a-L minţi pe „Dumnezeu”.

„Duhul Sfânt, care este tot atât de mult o persoană precum este Dumnezeu, păşeşte în aceste locuri”. „Duhul Sfânt este o persoană”. „Duhul Sfânt are o personalitate” (Evanghelizarea, p.616-617).

Totuşi, aici trebuie să exercităm precauţie. Scopul Duhului Sfânt este acela de a-I descoperi pe Tatăl şi Fiul, nu pe Sine Însuşi, aşa că ştim foarte puţin despre El din Inspiraţie.

Fraţii nu ar trebui să considere că este o virtute a sta deoparte pentru că nu înţeleg toate punctele minore exact în aceeaşi lumină. Dacă sunt în acord cu privire la adevărurile fundamentale, nu ar trebui să facă deosebiri şi să intre în conflict cu privire la lucrurile de mică importanţă reală. A insista asupra întrebărilor dificile care, în cele din urmă, nu sunt de o importanţă vitală, are o tendinţă directă de a abate mintea de la adevărurile care sunt vitale pentru mântuire. Fraţii ar trebui să fie foarte modeşti în a impune aceste subiecte colaterale, pe care adesea nu le înţeleg nici ei înşişi, puncte pe care nu le cunosc ca fiind adevărate şi care nu sunt esenţiale pentru mântuirea lor…. Acolo unde există astfel de deosebiri printre voi, cei care stau afară vor zice: „Va fi suficient timp pentru ca noi să credem la fel ca voi, când veţi putea fi de acord între voi înşivă cu privire la ce anume constituie adevărul”. „Cei răi profită de dezbinările şi controversele între creştini”….

Unii caută fără încetare să fie originali, să scoată în evidenţă ceva nou şi uimitor, iar ei nu înţeleg aşa cum ar trebui importanţa păstrării unităţii credinţei în legăturile dragostei…. Trebuie să ne rugăm pentru iluminarea divină, dar în acelaşi timp trebuie să fim atenţi la felul în care acceptăm tot ce este denumit o lumină nouă. Să fim precauţi, ca nu cumva, sub deghizarea căutării unui adevăr nou, Satana să ne abată mintea de la Hristos şi de la adevărurile speciale pentru timpul acesta. Mi-a fost arătat că acesta este mijlocul vrăjmaşului, pentru a determina minţile să se ocupe cu nişte puncte obscure şi neimportante, ceva care încă nu este pe deplin descoperit, sau nu este esenţial pentru mântuirea noastră. Aceste puncte sunt făcute să fie o temă captivantă, „adevărul prezent”, în timp ce toate cercetările şi presupunerile lor slujesc numai pentru a face subiectele şi mai obscure decât înainte şi să încurce mintea unora care ar fi trebuit să caute unitatea prin sfinţirea adevărului….

[Care este unul dintre aceste subiecte colaterale, neesenţiale pentru mântuire?] Natura Duhului Sfânt este o taină care încă nu a fost descoperită cu claritate, iar voi nu veţi fi capabili să o explicaţi niciodată, deoarece Domnul nu v-a descoperit-o. Puteţi să adunaţi laolaltă pasaje din Scriptură şi să le daţi propria interpretare, dar aplicarea nu este corectă…. Nu este esenţial pentru voi să ştiţi şi să fiţi în stare să definiţi cu exactitate ce este Duhul Sfânt…. Sunt multe taine pe care eu nu caut să le înţeleg sau să le explic; ele sunt prea mari pentru mine şi prea mari pentru voi. Cu privire la unele dintre punctele acestea, tăcerea este de aur….

Mintea ta este neliniştită, şi… vei face greşeala pe care au făcut-o mulţi alţii, crezând că ai o lumină nouă, când în realitate este doar o nouă formă a erorii…. Poţi să adopţi anumite concepţii cu privire la Scriptură şi, cercetând Biblia în lumina ideilor tale, poţi să aduni laolaltă un mare număr de texte, declarând că ele înseamnă aceasta şi aceea şi cerându-le tuturor să dovedească faptul că ideile tale sunt incorecte…. Aici eşti în pericolul de a abate minţile de la adevăratele subiecte pentru timpul actual…. Aşadar, fratele meu, noi vrem şi trebuie să avem adevărul, dar nu introduce idei false ca fiind un adevăr nou (Manuscript Releases, vol.14, p.175-180).

Eu cred că sfatul acesta se referă la toate „noile lumini” pe care le discutăm în acest articol.

Partea C – Preexistenţa lui Isus

Care este dovada că Isus nu a avut un început într-un anumit punct în timp, sau înainte de timp?

În Ioan 1,1-4, găsim că Isus nu a fost numai „cu Dumnezeu”, El „a fost Dumnezeu”. El nu a fost un Dumnezeu, ci a fost Creatorul tuturor lucrurilor. Principiul vieţii era în El, iar El nu a primit viaţa de la nimeni.

În Ioan 8,58, Isus a declarat numele „Eu Sunt” ca fiind al Său. Exod 3,14 ne spune că numele ales al lui Dumnezeu este „Eu Sunt”. „Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenţei veşnice, fusese pretins ca fiind al Său […]. El Se anunţase ca fiind Cel existent prin Sine Însuşi…, a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Hristos Lumina lumii, p.469-470).

„Pretutindeni în paginile istoriei sfinte, unde sunt raportate lucrările lui Dumnezeu cu poporul Său ales, se află urmele arzătoare ale Marelui EU SUNT…. Întreaga comuniune dintre cer şi neamul omenesc căzut a avut loc prin Hristos…. Hristos este Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă” (Harul uimitor al lui Dumnezeu, p.43). Orice am citi despre Yahveh în Vechiul Testament, citim despre Hristos. În Isaia 40,28, Yahveh este „Dumnezeul cel veşnic”, „Creatorul care a făcut marginile pământului”.

„În Hristos se află viaţa originară, neîmprumutată, nederivată” (Hristos Lumina lumii, p.530). „Hristos este Fiul preexistent, care există prin Sine Însuşi, al lui Dumnezeu…. El ne asigură că nu a fost niciodată un timp când El nu S-a aflat într-o părtăşie strânsă cu Dumnezeul cel veşnic…. El este Fiul cel veşnic, Cel care există prin Sine Însuşi” (Evanghelizarea, p.615). „Din veşnicie, Hristos a fost unit cu Tatăl” (Bible Commentary, vol.5, p.1115). „Hristos a fost Dumnezeu prin esenţă şi în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veşnicie” (Review and Herald, 5 aprilie, 1906).

Patriarhi şi profeţi ne spune că numai cineva egal cu Dumnezeu putea să facă ispăşire, că numai Creatorul putea să-l răscumpere pe om. Dacă Hristos ar fi primit viaţă de la Tatăl într-un anumit punct din veşnicie; dacă viaţa Sa a fost împrumutată sau derivată de la Tatăl; dacă El a depins de Tatăl pentru existenţa Sa; dacă Tatăl L-a numit în Dumnezeire, atunci Hristos nu a fost existent prin Sine Însuşi; El nu a fost Dumnezeu în sensul cel mai înalt; El nu este veşnic; şi nu poate să facă ispăşire pentru neamul omenesc căzut şi să răscumpere omenirea.

Expresia „singurul născut” este o traducere greşită. Evrei 11,17 ne spune că Isaac a fost „singurul născut al lui Avraam”. În mod clar, aceasta înseamnă născut în mod unic, unic în felul lui. Fapte 13,33 ne spune că Hristos a fost „născut” din morţi.

Este oarecum interesant că Maria de Agreda, o călugăriţă catolică vizionară din anii 1600, a spus că Cuvântul a fost conceput prin generarea eternă a Tatălui. Cu alte cuvinte, Hristos a fost născut înainte de a fi existat timpul (The Venerable Mary of Agreda). Probabil concepţia că Hristos a avut un început şi a primit viaţă de la Tatăl este în realitate o poziţie catolică.

Partea D – Natură şi funcţie

Iată o sugestie pentru a păstra subiectul acesta în echilibru şi pentru a rezolva unele contradicţii aparente. Natura Dumnezeirii nu este o temă centrală în Scriptură. Acolo unde este discutată, sunt descoperite trei fiinţe egale, toate existând din veşnicie, una în scop şi gândire în modalităţi imposibile pentru fiinţele create.

Subiectul central în Scriptură este funcţia Dumnezeirii. Aceasta este descrisă întotdeauna în ordine descendentă din punct de vedere al rangului, de la Tatăl, la Fiul, la Duhul Sfânt. Aceasta este modalitatea în care Dumnezeirea vrea ca fiinţele create să o abordeze. Tatăl este autoritatea supremă; Fiul este reprezentantul vizibil pentru fiinţele create; Duhul este prezenţa invizibilă cu toate fiinţele create.

Tatăl chiar a trebuit să le explice îngerilor deosebirea dintre Hristos şi Lucifer, deoarece ambii au avut funcţii similare. Dacă acest fapt putea fi înţeles greşit în cer, este uşor să ne dăm seama de ce avem probleme cu înţelegerea Dumnezeirii.

Hristos îndreaptă întotdeauna atenţia spre Tatăl. El preia un rol secundar. Duhul îndreaptă întotdeauna atenţia spre Tatăl şi Fiul. El este aproape invizibil majoritatea timpului.

Membrii Dumnezeirii sunt egali în natură şi atribute, dar nu sunt egali în funcţie şi rang, atunci când Se raportează la fiinţele create.

Partea E – Istoria adventistă

Dumnezeirea a ales să Se descopere treptat neamului omenesc. Se pare că acest fapt nu a fost unul din punctele cruciale pentru răscumpărarea omenirii.

În Vechiul Testament, Yahveh a fost numele personal al lui Dumnezeu. Numele a fost interschimbabil între Tatăl şi Fiul. Duhul nu a fost cunoscut. Existau indicii de pluralitate în Dumnezeire, dar accentul a fost pe Dumnezeu – Yahveh.

În Noul Testament, Hristos a fost descoperit ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a fost descoperit ca fiind Mângâietorul, Apărătorul. Accentul a fost pus asupra a trei Fiinţe într-un singur Dumnezeu, în ordine descendentă, din punct de vedere al rangului şi funcţiei, de la Tatăl, la Fiul, la Duhul Sfânt.

Adventiştii timpurii au fost preocupaţi de sanctuar şi cele 2300 de zile, Biblie mai presus de tradiţie, Sabatul zilei a şaptea, şi nu a avut loc mult studiu sau descoperire cu privire la Trinitate.

Concepţia despre Trinitate de la începutul anilor 1800 a fost un amestec de Biblie, filozofie medievală şi concilii ale bisericii timpurii. The Christian Connection, o organizaţie protestantă, a tras concluzia că Trinitatea a fost o doctrină catolică şi nebiblică. Joseph Bates şi James White au fost asociaţi cu Christian Connection. Din cauză că doctrina Trinităţii părea a face în aşa fel, încât Tatăl şi Fiul să fie identici, aceasta a fost respinsă de pionierii noştri.

Dumnezeu a părut a fi mulţumit să lase lucrurile în felul acesta, până în deceniul 1890, timpul când urma să fie alcătuită ultima generaţie.

Ellen White se afla în Australia, când a fost vizitată de W.W. Prescott. El a dezvoltat un stil nou de evanghelizare, bazat pe neprihănirea prin credinţă şi caracterul lui Dumnezeu (mesajul de la 1888). El a petrecut timp colaborând cu Ellen White şi a început să pună sub semnul întrebării învăţătura pionierilor despre divinitatea lui Hristos şi Dumnezeire. A.G. Daniells a susţinut această nouă direcţie. În acelaşi timp, Ellen White pregătea cartea Hristos Lumina lumii, în care s-a exprimat într-o modalitate clar diferită de aceea a pionierilor cu privire la preexistenţa lui Hristos.

M.L. Andreasen tocmai devenise adventist cu patru ani înainte. El a spus ulterior că unii conducători s-au îndoit că Ellen White scrisese cu adevărat cuvintele: „originară, neîmprumutată, nederivată”. În 1902, el a făcut o călătorie specială în California pentru a cerceta acest fapt pentru sine şi a găsit aceste declaraţii scrise de mâna ei. Datorită influenţei ei şi a noilor studii cu privire la Dumnezeire, teologia adventistă cu privire la Dumnezeire a luat o direcţie diferită de aceea a unora dintre pionieri.

De ce s-a întâmplat acest lucru aşa de târziu în istoria adventistă? În aparenţă, Dumnezeu a avut o ordine a priorităţilor în introducerea adevărului în noua biserică. El a introdus lucrarea de publicaţii în deceniul 1840, organizaţia bisericii în deceniul 1850, reforma sănătăţii în deceniul 1860 şi neprihănirea prin credinţă în deceniul 1880. Dumnezeu a introdus în etape noul adevăr, pentru a păstra unitatea bisericii. A cunoaşte caracterul lui Dumnezeu avea o prioritate mai mare decât a cunoaşte natura lui Dumnezeu.

Acum, unii susţin o întoarcere la poziţia anti-Trinitariană a pionierilor. Aspectul cel mai periculos al acestui fapt este întrebarea ridicată de susţinătorul lui principal. A scris Ellen White cu adevărat tot ce s-a publicat sub numele ei? Ori de câte ori găsim în scrierile ei ceva care contrazice părerile noastre, găsim şi nişte motive acceptabile pentru a lăsa deoparte acel lucru. Acesta este miezul înaltei critici. Înalta critică anulează scrierile ei, deoarece părerile noastre sunt prioritare faţă de Inspiraţie. Aceasta este esenţa bisericilor Babilonului. O persoană a comentat: „Ellen G. White a fost inspirată de Dumnezeu în aproape toate scrierile ei, dar fie ea, fie altcineva a încurcat scrierile ei”. În acest caz, fiecare este liber să aleagă orice se potriveşte cu părerile lui.

Probabil că până şi adventiştii conservatori vor trebui să aleagă între autoritatea lui Dumnezeu şi autoritatea oamenilor.

Dubla aplicaţie a profeţiilor

Suntem cu peste o sută de ani întârziere faţă de timpul când Domnul a vrut în mod clar să Îşi ia poporul acasă, adică în timpul vieţii acelora care au experimentat personal redeşteptările din deceniul 1840. Ei au cunoscut bine temeliile şi pietrele de hotar ale adventismului. Dar acum au murit cu toţii, inclusiv vocea profetică, iar noi căutăm continuu unele motive pentru o astfel de amânare dureroasă şi stânjenitoare.

De la data când temelia acestei mişcări a fost găsită în cărţile Daniel şi Apocalipsa, noi ne-am întors mereu înapoi la aceste cărţi pentru a găsi explicaţii pentru întârziere. Unii cred că am folosit o metodă greşită de interpretare a acestor cărţi; că o metodă mai bună ne va face în stare să pregătim calea revenirii lui Hristos.

Un scriitor sugerează că trebuie să „cunoaştem timpul”, expresie prin care el nu se referă la data venirii lui Hristos, ci la o serie de evenimente care conduc la venirea Sa. El crede că Parabolele Domnului Hristos, p.127 („În fiecare veac va avea loc o nouă dezvoltare a adevărului”) se referă la lumina specială pentru poporul lui Dumnezeu, pe măsură ce se apropie de evenimentele finale ale istoriei pământului.

A ajuns ceva popular să se susţină o aplicaţie dublă a profeţiei din Daniel şi Apocalipsa, deoarece Matei 24 prezintă un exemplu clar de dublă împlinire cu privire la Ierusalim şi la sfârşitul lumii. Se sugerează că principiul zi-an s-a aplicat până la 1844, dar după 1844 se aplică principiul zi-zi. Deoarece abordarea istorică nu a reuşit să producă redeşteptarea ploii târzii, avem nevoie de o nouă metodă de interpretare a profeţiilor.

Încă odată, la baza acestor încercări de reinterpretare a profeţiei se află un adevăr. Istoria se va repeta în timpul sfârşitului. Evenimentele din Evul Mediu, care au avut nevoie de secole, vor fi comprimate într-o perioadă scurtă, în timpul sfârşitului. De asemenea, în Daniel şi Apocalipsa se află câteva capitole care nu au beneficiat de multă iluminare inspirată prin Spiritul Profeţiei. Noi am făcut tot ce am putut mai bine pentru a înţelege peceţile şi trâmbiţele fără mult ajutor inspirat şi, probabil, nu am ajuns la adâncimile împlinirii lor.

Îngrijorarea mea este legată de acele profeţii din Daniel şi Apocalipsa care au avut parte de împliniri clare în istorie, dar acum primesc o a doua aplicaţie, mai importantă, în viitor, prin reinterpretarea profeţiilor în care s-a aplicat principiul an-zi, aplicând principiul zi-zi în viitor.

Daniel 2,36 spune că „acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea împăratului”. În Daniel 7,16, cel care a stat acolo „mi-a vorbit şi mi le-a tâlcuit astfel”, iar în versetul 28 se află comentariul: „Aici s-au sfârşit cuvintele”. În Daniel 8,16 se află porunca: „Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta”. În Daniel 9,23, lui Daniel i se spune să „înţeleagă vedenia”. În aceste capitole, Dumnezeu i-a dat lui Daniel atât viziunea, cât şi interpretarea, aşa încât să nu fie nicio înţelegere greşită. Niciunde în Daniel sau Apocalipsa nu se află vreo aluzie că aceasta a fost doar o împlinire preliminară, iar împlinirea adevărată va avea loc în timpul nostru. Niciunde în numeroasele ei viziuni, Ellen White nu a sugerat că există o împlinire dublă. Ea nu spune nimic despre Irak, Iran, Statele Unite, sau Rusia ca fiind adevăratele împliniri ale fiarelor din Daniel.

Deşi există câteva împliniri duble în profeţiile clasice (Ioel, Isaia, Matei, etc.), nu este niciun astfel de indiciu în profeţiile apocaliptice din Daniel şi Apocalipsa. Pentru siguranţa noastră, un principiu important este acela că o împlinire dublă are nevoie de o confirmare inspirată ulterioară.

Este important de observat că strigătul cu glas tare ar fi putut să înceapă după 1888, dacă solia neprihănirii lui Hristos ar fi fost acceptată. Ellen White nu spune nimic despre nevoia sau despre acceptarea unei metode noi sau a unei interpretări noi a lui Daniel şi Apocalipsa. Ea a adresat multe recomandări cu privire la cartea lui Uriah Smith, spunând că volumul conţinea lumină şi adevăr. Aceasta nu înseamnă că fiecare detaliu este corect, ci că a fost folosită o metodă temeinică. Faptul că istoria se va repeta nu înseamnă că profeţia se va repeta.

Profeţiile cu privire la timp care sunt aplicate cel mai adesea la viitor sunt cele de 1260, 1290 şi 1335 de zile. Se afirmă că Apocalipsa 13,3.5 dovedeşte că cele 1260 de zile trebuie să înceapă după ce rana de moarte este vindecată, deoarece în versetul 3 rana este vindecată iar fiara are putere timp de 42 de luni după aceea. Interpretarea aceasta se bazează pe presupunerea falsă că Apocalipsa 13 prezintă o ordine cronologică. În versetul 11, fiara a doua apare după ce rana de moarte este vindecată şi după cele 42 de luni. În acest caz, fiara a doua nu poate fi Statele Unite, ceea ce constituie o contradicţie chiar a declaraţiilor foarte clare ale Spiritului Profetic.

Poziţia lui Ellen White este clară: „Poziţia noastră a fost una de aşteptare şi veghere, fără nicio proclamare a unor date care vor interveni între încheierea perioadelor profetice în 1844 şi timpul venirii Domnului nostru” (Manuscript Releases, vol.10, p.269-270). Toate perioadele profetice s-au încheiat în 1844, fără nicio proclamare a unor date între 1844 şi venirea lui Hristos.

Un adventist futurist a comentat: „Abordarea istorică ne-a fost de folos în trecut, dar asemenea carului tras de cai, nu se mai potriveşte nevoilor noastre…. Asemenea, carului tras de cai, aceasta nu mai este relevantă”. Înseamnă că volumul scris de Uriah Smith, despre care Ellen White le-a spus tinerilor să facă tot ce pot spre a-l vinde şi despre care a spus că ar trebui să fie studiat cu atenţie de către studenţii din şcolile noastre nu mai este relevant, când este comparat cu înţelepciunea noastră superioară.

Au loc multe discuţii cu privire la cele 1290 şi cele 1335 de zile din Daniel 12. Ellen White a făcut o declaraţie enigmatică, adresată unei persoane în 1850. „Noi i-am spus unele dintre greşelile lui din trecut, şi anume că cele 1335 de zile s-au încheiat, şi unele dintre numeroasele lui greşeli din prezent” (Manuscript Releases, vol.5, p.203). A vrut ea să spună că una dintre greşelile lui a fost aceea că cele 1335 de zile se încheiaseră, sau a vrut să-i spună că cele 1335 de zile se încheiaseră? Cheia dezlegării acestei probleme gramaticale este declaraţia ei că „noi”, însemnând James şi Ellen, i-am spus. Ce a crezut James despre subiectul acesta? „Dovezile arată în mod convingător că cele 1335 de zile s-au încheiat odată cu cele 2300, cu Strigătul de la Miezul nopţii, în 1844” (Review and Herald, 29 ianuarie, 1857). Nu există nicio şansă ca James să fi spus că era o greşeală a crede că cele 1335 de zile se încheiaseră.

În Daniel 12, cuvintele cheie din capitol sunt „necurmatul (jertfa necurmată), înlăturat, urâciune, pustiire, aşezat”. În Daniel 11,31, apar aceleaşi cuvinte cheie: „înlăturat, necurmat (jertfa necurmată), locaş (acelaşi ca aşezat), urâciune, pustiire”. Daniel 11,32-35 descrie domnia papală din 538-1798. Ca urmare, dovezile lingvistice arată ce cele 1290 de zile din Daniel 12 descriu aceeaşi perioadă ca Daniel 11,31-35. Cele 1260 şi 2300 zile ne spun când va începe să fie răsturnată urâciunea pustiirii.

„Poporul nu va avea un alt mesaj despre o data precisă. După această perioadă, care se întinde între 1842-1844, nu poate fi nicio urmărire precisă a timpului profetic. Calculul cel mai lung ajunge până în toamna anului 1844” (Bible Commentary, vol.7, p.971). Aici, „timpul profetic” nu înseamnă doar timpul calculat pe baza principiului un an pentru o zi, ci „un timp precis”, cu puncte de început şi sfârşit. După 1884 nu mai are loc un calcul al timpului.

În 1896, Ellen White i-a scris lui John Bell două mesaje care sunt foarte instructive pentru noi astăzi.

Nu am fost în stare să dorm până după ora unu şi jumătate. Îi vesteam fratelui John Bell un mesaj pe care Domnul mi l-a dat pentru el. Concepţiile ciudate pe care le susţine el sunt un amestec de adevăr şi falsitate…. În trecut, au venit unii şi alţii care, în studiul Bibliei, au crezut că au descoperit o mare lumină şi teorii noi, dar acestea nu au fost corecte…. Unii vor lua adevărul aplicabil la timpul lor şi îl vor plasa în viitor. Evenimentele din şirul profeţiei, care şi-au avut împlinirea cu mult timp înainte, sunt considerate a fi în viitor….

[John Bell plasa în viitor adevărata împlinire a celor trei solii îngereşti.] Din lumina pe care Domnul a binevoit să mi-o dea, tu eşti în pericolul de a face aceeaşi lucrare, prezentându-le altora adevăruri care şi-au avut locul şi şi-au îndeplinit lucrarea specială pentru timpul acela, în istoria credinţei poporului lui Dumnezeu. Tu recunoşti aceste fapte ale istoriei Bibliei ca fiind adevărate, dar le aplici în viitor. Ele încă sunt valabile în locul cuvenit lor, în lanţul evenimentelor care ne-au făcut să fim poporul de astăzi, şi acesta este felul în care trebuie să le fie prezentate celor care sunt în întunericul ideilor false….

Tu şi alţii dintre fraţii noştri trebuie să acceptaţi adevărul aşa cum Dumnezeu li l-a dat cercetătorilor profeţiilor Sale…. Din cuvântările şi scrierile lor, adevărul a ajuns în toate părţile lumii cu raze strălucitoare şi calde, iar ceea ce a fost pentru ei un adevăr crucial,… este un adevăr crucial pentru toţi cei cărora le este proclamat acest mesaj…. Dar cei care s-au apucat să studieze teorii noi, au combinat adevărul şi ideile false…. În conformitate cu lumina pe care Dumnezeu mi-a dat-o, tu eşti pe aceeaşi cale. Ceea ce ţi se pare a fi un lanţ al adevărului, în anumite privinţe, aşază greşit profeţiile şi combate ceea ce Dumnezeu a descoperit ca fiind adevărul…. „Nu va mai fi nicio zăbavă” (Nu va mai fi timp – versiunea engleză; Apocalipsa 10,6). Acest mesaj anunţă sfârşitul perioadelor profetice…. Domnul nu va conduce acum minţile să lase deoparte adevărul pe care Duhul Sfânt i-a îndemnat pe slujitorii Săi să-l proclame în trecut. (Manuscript Releases, vol.17, p.1-12).

Rezultatul acestei Mărturii a fost descris de A.G. Daniels. „John a adoptat o poziţie splendidă în legătură cu mărturia cu privire la cartea lui. El şi-a lăsat deoparte toate concepţiile greşite, iar acum se află în poziţia cea mai bună în care îl cunosc” (Arthur White, The Australian Years, p.274-275). Cât de încurajator ar fi, dacă futuriştii din zilele noastre ar accepta acelaşi sfat.

Am văzut unele rezultate ale încercărilor moderne de a reinterpreta Daniel şi Apocalipsa. Sunt multe speculaţii. Cu greu pot doi interpreţi să fie de acord cu semnificaţia simbolurilor. În centrul atenţiei sunt evenimente, date şi papi, mai degrabă decât o cercetare a inimii şi primirea ploii târzii. Este o formă subtilă de stabilire de date pentru revenirea lui Hristos. (Dacă ceasurile încep să bată odată cu legile duminicale şi încetează la învierea specială, care are loc cu puţin timp înainte de A Doua Venire, atunci, la legea duminicală vom şti data aproximativă a revenirii lui Hristos.)

Probabil că trebuie să ne întoarcem la metoda istorică de interpretare a profeţiei, care a fost aşa de folositoare pentru pionierii noştri.

Zilele de sărbătoare

În deceniul trecut, am primit un mare număr de articole, scrisori deschise şi broşuri cu privire la o singură temă – necesitatea de a respecta sărbătorile naţionale date evreilor, împreună cu zilele de sabat aflate în legătură cu acele sărbători. În ultimii trei ani, această mişcare a ajuns la un punct culminant printre cei care se pregătesc serios pentru evenimentele finale.

S-a scris şi vorbit mult despre acest subiect şi ar fi imposibil de cuprins totul într-un articol scurt. Există o cantitate destul de mare de material tehnic, bazat pe folosirea limbii şi practicile istorice. În acest articol, mă voi referi la aspectele principale, aşa încât să poată fi luate decizii în cunoştinţă de cauză.

La fel ca în subiectele noastre precedente, la baza afirmaţiilor cu privire la zilele de sărbătoare se află un adevăr. Dumnezeu i-a dat lui Israel o succesiune minunată de rânduieli ce trebuiau respectate pe întregul parcurs al anului pentru a-i învăţa lecţii importante cu privire la Planul de Mântuire, îndeosebi cu privire la felul în care Dumnezeu trata marea luptă. În fiecare an, Israel trebuie să repete aceste lecţii, aşa încât fiecare nouă generaţie să înţeleagă subiectele principale ale marii lupte şi torţa adevărului să fie transmisă mai departe. Aceasta a fost o metodă remarcabilă de educare a poporului lui Dumnezeu. Totuşi, din cauza apostaziei din biserica creştină şi a animozităţii faţă de tot ce era iudaic, aceste rânduieli au fost uitate complet şi au fost înlocuite cu Crăciunul, Paştele şi chiar cu Halloween. Dacă creştinii şi-ar fi adus aminte de sărbătorile evreieşti, le-ar fi fost uşor să înţeleagă aspectele duble ale ispăşirii, motivele pentru o judecată finală şi noua lucrare săvârşită de Hristos începând din 1844. Dacă adventiştii de ziua a şaptea ar fi studiat mai atent sărbătorile, nu am fi acum într-o astfel de confuzie cu privire la neprihănirea prin credinţă, judecată şi scopul ultimei generaţii. Sărbătorile au fost şi sunt un mijloc impresionant de educare a poporului lui Dumnezeu şi pot fi foarte folositoare în zilele noastre.

Totuşi, să nu facem nicio confuzie. Cei care promovează sărbătorile în zilele noastre spun mult mai mult de atât, iar eu mă refer aici la aceste noi afirmaţii. În cele ce urmează se află câteva comentarii cu privire la sărbători. „Cei care vor ajunge până la sfârşit şi vor fi strămutaţi în cer vor prezenta legile şi poruncile”. „Legea este constituită de Cele Zece Porunci şi de legi…. Aceasta de asemenea este o învăţătură fundamentală pe care cei 144000 trebuie să o adopte, dacă vor să vestească solia strigătului cu glas tare”. „Antediluvienii au fost nimiciţi pentru că nu au respectat legile, iar acesta va fi factorul final care va aduce nimicirea finală asupra omenirii”. „Cei 144000 vor prezenta legile în zilele din urmă […]. Mesajul cu privire la legi […] este însăşi inima mesajului vestit în solia strigătului cu glas tare pentru lume”.

Deoarece sărbătorile sunt o parte a legilor, ni se spune că numai păzitorii sărbătorilor vor fi strămutaţi în cer; că păzirea sărbătorilor este necesară pentru a face parte din cei 144000; că zilele de sărbătoare sunt inima mesajului final pentru lume. Aceasta este mult mai mult decât o metodă de educare. A devenit testul final prin care cei 144000 vor primi sigiliul lui Dumnezeu.

Vom examina doisprezece aspecte problematice cu privire la sărbătorile şi legile din perioada Vechiului Testament.

1. Se afirmă că sărbătorile au fost o parte a sanctuarului ceresc înainte de căderea lui Lucifer şi că au fost o parte a creaţiunii acestui pământ înainte de păcat. Această afirmaţie este bazată pe cuvântul ebraic mo‘ed. Cuvântul acesta poate avea o serie de semnificaţii, cum ar fi „întâlnire planificată, festival, adunare, congregaţie, dată prestabilită”. Este total nepotrivit să presupunem că oriunde este folosit cuvântul mo‘ed, acesta se referă la sărbători. Semnificaţia variază în funcţie de context şi de subiectul discutat. În Plângeri 1,15, cuvântul se referă la o adunare a vrăjmaşilor lui Israel. În Numeri 14,10, cuvântul se referă la o adunare a lui Israel, care a încercat să-i omoare cu pietre pe Caleb şi Iosua.

Se afirmă că, deoarece Planul de Mântuire a fost făcut de la întemeierea lumii, iar sărbătorile sunt o descoperire a Planului de Mântuire, ca urmare, sărbătorile au fost stabilite la Creaţiune. Aceasta este o deducţie logică interesantă, dar există o problemă. Nu există nicio dovadă inspirată care să susţină că sărbătorile au existat înainte de Sinai. Cuvântul mo’ed nu poate fi folosit pentru a dovedi existenţa lor. Paştele a început odată cu plaga a zecea, în Egipt, iar scopul lui a fost acela de a comemora eliberarea lui Israel din robie. Ziua Ispăşirii a început odată cu ciclul anual, în legătură cu tabernacolul şi marele preot. Sărbătoarea corturilor a indicat spre odihna izraeliţilor în Canaan, după ce vrăjmaşii lor au fost nimiciţi. Toate sărbătorile au fost în legătură cu poporul evreu ales după Sinai, şi nu există nicio dovadă pentru existenţa lor înainte de Moise.

2. Multe declaraţii pentru a dovedi respectarea sărbătorilor sunt citate din scrierile lui Ellen White. „În aceste zile din urmă, are loc o chemare din cer care vă invită să păziţi poruncile şi legile Domnului” (2ST, p.184). „Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să păziţi legile Mele” (5RH, p.83). Cea mai renumită declaraţie se află în Review and Herald, 6 mai, 1875.

„Ca o consecinţă a păcătuirii continue, legea morală a fost repetată cu o grandoare uimitoare de pe Sinai. Domnul Hristos i-a dat lui Moise reguli religioase care trebuiau să conducă viaţa de zi cu zi. Aceste legi au fost date în mod explicit pentru a însoţi Cele Zece Porunci. Ele nu au fost tipuri şi umbre care urmau să treacă odată cu moartea lui Hristos. Ele trebuiau să fie obligatorii pentru oamenii din fiecare veac, atâta vreme cât va fi timpul. Aceste porunci au fost întărite prin puterea legii morale, iar ele au explicat cu claritate şi în mod precis acea lege…. [Vă rugăm să observaţi că legea morală a fost repetată de pe Sinai şi că legile au fost date lui Moise la data aceea].

„Legile şi poruncile, care precizează datoria omului faţă de semenii lui, au fost pline de învăţături importante, definind şi simplificând principiile legii morale, în scopul sporirii cunoştinţei religioase şi al păstrării poporului ales al lui Dumnezeu ca popor deosebit şi separat de naţiunile idolatre. Legile cu privire la căsătorie, moşteniri şi dreptatea strictă în relaţiile dintre semeni au fost specifice şi contrare obiceiurilor şi comportamentului altor naţiuni şi au fost alcătuite de Dumnezeu pentru a-Şi păstra poporul separat de alte naţiuni. Acestea au fost necesare pentru a împiedica pe poporul lui Dumnezeu să ajungă asemenea altor naţiuni care nu Îl iubeau pe Dumnezeu şi nu se temeau de El şi sunt la fel de necesare pentru acest veac imoral, când călcarea Legii lui Dumnezeu predomină şi idolatria există într-o măsură îngrozitoare. Dacă Israelul din vechime a avut nevoie de astfel de măsuri de siguranţă, noi avem nevoie de ele mai mult, pentru a ne feri să fim confundaţi întru totul cu călcătorii Legii lui Dumnezeu. Inima oamenilor este aşa de înclinată să se îndepărteze de Dumnezeu, încât este nevoie de restricţii şi disciplină”.

În articolul complet din care este luat acest pasaj, Ellen White prezintă legea morală în primele două paragrafe. Apoi, ea prezintă legea ceremonială şi scoate în evidenţă faptul că aceasta este deosebită de legea morală. După aceea, ea descrie o a treia categorie de legi – legile şi poruncile. Ea ne spune că acestea nu sunt nici o parte a legii morale, nici o parte a legii ceremoniale. Ele au o explicaţie, o aplicaţie şi o relaţie obligatorie cu legea morală. Ele trebuiau să conducă viaţa de zi cu zi. Ele aveau scopul de a proteja viaţa. Ele precizează datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ele definesc şi simplifică principiile legii morale. Ele se aplicau la căsătorie, moşteniri, corectitudinea în afaceri. Ele trebuiau să-i împiedice pe oameni să urmeze obiceiurile altor naţiuni. Ele urmau a fi obligatorii pentru toţi oamenii din toate veacurile, atâta vreme cât va exista timpul. Ellen White vorbeşte foarte precis despre conţinutul acestor legi şi este important să observăm că ea nu a spus absolut nimic despre cele trei sărbători în cadrul cărora toţi bărbaţii evrei trebuiau să vină la tabernacol. Ellen White nu face niciunde legătura între legi şi sărbători. Aceasta este o deducţie interpretativă făcută de unii din zilele noastre.

În Geneza 26,5, se spune că Avraam a păzit poruncile, legile şi orânduirile. În afară de principiile Celor Zece Porunci, singurele legi şi porunci precizate cu claritate în timpul acela au fost jertfele, zeciuirea şi circumciziunea. Nu există nicio aluzie la respectarea sărbătorilor în timpul lui Avraam.

Să aruncăm o privire rapidă asupra celorlalte legi şi porunci. În Leviticul 7,34, preoţii trebuiau să primească părţi din animalele jertfite, pentru întreţinerea lor. În Exod 30,19-21, preoţii trebuiau să îşi spele mâinile şi picioarele, când intrau în tabernacol. În Leviticul 19,27.37, bărbaţii nu trebuiau să-şi taie colţurile bărbii. În Numeri 15,38.39, oamenii trebuiau să poarte o panglică albastră cusută pe poalele hainelor lor. Exod 21 reglementează instituţia sclaviei. Acestea au fost toate legile Domnului. Aceste legi erau un subset al legii morale. Legea morală este veşnică, în timp ce aceste legi au început la Sinai, iar detaliile lor specifice s-au încheiat odată cu încetarea teocraţiei. Singura concluzie posibilă este că, aici, nu ni se cere să respectăm poruncile specifice, ci să căutăm principiile aflate dincolo de porunci, care sunt obligatorii atât cât va exista timpul. Concluzia aceasta ar trebui să fie aplicată în aceeaşi măsură cu privire la sărbători. Noi ar trebui să căutăm principiile aflate în spatele poruncilor specifice cu privire la sărbători şi să învăţăm lecţiile oferite de sărbători, practicând acele principii.

3. Ellen White a declarat: „Ar fi bine să avem o sărbătoare a corturilor” (Review and Herald, 17 noiembrie, 1885). „Oare să nu ne adunăm noi toate forţele laolaltă şi să venim la sărbătoarea corturilor?.. […] Prin urmare, veniţi la adunarea de tabără, chiar dacă veţi fi nevoiţi să faceţi un sacrificiu” (Bible Echo, 8 decembrie, 1893). Ea se referea la o adunare de tabără din decembrie (nu din toamnă) şi o denumea sărbătoarea corturilor. Nu a fost un eveniment comemorativ, ci un efort de evanghelizare. Cu o altă ocazie, ea a spus: „Aşadar, de aici înainte, viaţa voastră să fie o continuă sărbătoare a corturilor, o continuă jertfă de mulţumire” (Manuscript Releases, vol.18, p.270). James White a scris despre o anumită sărbătoare de tabără, „Aceste sărbători anuale ale corturilor sunt adunări de cea mai mare importanţă” (Signs of the Times, 8 iunie, 1876). În mod clar, pentru James şi Ellen White, sărbătoarea corturilor şi-a găsit semnificaţia în adunările de tabără din timpul nostru, organizate la date diferite pe parcursul anului.
4. Deoarece este foarte clar că Ellen White nu a respectat sărbătorile şi sabatele anuale, este necesară o anumită explicaţie a motivului pentru care profetul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului nu a înţeles ceva necesar pentru strămutarea în cer. Cineva a sugerat: „Duhul Sfânt nu i-a îngăduit lui Daniel să înţeleagă pe deplin ce a scris […]. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ellen White şi sărbătorile lui Dumnezeu”. Aşadar, Daniel se ocupa de profeţii sigilate, care urmau a fi înţelese peste 2000 de ani, în timp ce Ellen White explica acele profeţii şi scria mult despre legi şi ceremonii. Pentru Ellen White, sărbătorile au fost asemănătoare cu adunările sfinte şi adunările de tabără (Mărturii, vol.6, p.70). Ea nu a spus nimic despre nişte date prestabilite pentru aceste adunări. Altcineva sugerează: „Aşa cum lui Luther nu i-a fost dat Sabatul, tot astfel lui Ellen White nu i-a fost dată toată lumina cu privire la sărbătorile lui Dumnezeu”. Aici avem o recunoaştere clară a faptului că în Spiritul Profetic lipsesc dovezile pentru susţinerea respectării sărbătorilor. Aşadar, Luther a fost într-un mare întuneric şi nu a avut lumina cu privire la multe subiecte. Oare este Ellen White, un profet al lui Dumnezeu pentru generaţia finală, la fel de oarbă ca Luther cel neinspirat, cu privire la condiţiile primirii sigiliului lui Dumnezeu? La fel ca în subiectele noastre precedente (Numele lui Dumnezeu, Trinitatea, profeţia), se face afirmaţia că Ellen White pur şi simplu nu a înţeles; că noi avem mai multă lumină decât ea; că trebuie să mergem mai departe decât purtătorul de cuvânt inspirat al lui Dumnezeu spre a afla voia lui Dumnezeu pentru noi cei de astăzi; că noi ştim mai mult decât profetul.
5. Se afirmă că Isus a respectat sărbătorile anuale. „Isus a călătorit încolo şi încoace pe tot cuprinsul ţării, adresând invitaţia la sărbătoare” (Review and Herald, 7 iulie, 1896). Aceasta este cu claritate sărbătoarea Evangheliei, invitaţia Evangheliei. De fapt, ni se spune că Isus nu a respectat întotdeauna sărbătorile. „De la vindecarea săvârşită la Betezda, El nu participase la adunările naţionale […]. Aparenta Sa neglijare a marilor adunări religioase […]. El Însuşi a părut a fi indiferent faţă de serviciul care fusese stabilit în mod divin” (Hristos Lumina lumii, p.450). „Timp de multe luni, El fusese absent de la sărbători” (Hristos Lumina lumii, p.451). Acest punct este foarte important. Porunca din Deuteronomulul 16,16 este foarte precisă. Toţi bărbaţii trebuiau să respecte cele trei sărbători din Ierusalim. Dacă sărbătorile erau o parte a legii morale, atunci nu ar fi fost mai opţionale decât Sabatul. Isus nu putea să stea deoparte, doar pentru a evita conflictul. Neglijarea sărbătorilor de către Isus arată cu claritate că El nu le-a privit ca fiind o parte a legii morale.

Ni se spune despre ultima cină de Paşti că: „Sărbătoarea naţională a iudeilor urma să fie înlăturată pentru totdeauna” (Hristos Lumina lumii, p.652). Se sugerează că această declaraţie se referă numai la jertfele din ziua Paştelui, nu la sărbătoarea azimelor de după aceea. Dar noi găsim că „Pavel a rămas să păzească Paştele… în timpul celor opt zile de sărbătoare” (Istoria faptelor apostolilor, p.390,391). Luca 22,1 ne spune că „Praznicul azimelor, numit Paştele, se apropia”. Ezechiel 45,21 numeşte Paştele „sărbătoarea celor şapte zile”. În Fapte 12,3.4, Irod l-a închis pe Petru, cu intenţia de a-l aduce înaintea poporului după Paşti, care este descris ca „praznicul azimelor”. În limbajul obişnuit, Paştele însemna sărbătoarea azimelor şi cuprindea opt zile. Aceasta era sărbătoarea naţională care urma să fie înlăturată. „Serviciul tipic şi ceremoniile aflate în legătură cu acestea au fost abolite la cruce” (Bible Commentary, vol.6, p.1061). Acestea înseamnă cu claritate mai mult decât jertfele care urmau a fi aduse în timpul sărbătorilor.

6. Se afirmă că numai jertfele s-au încheiat, în timp ce zilele de sărbătoare trebuie să continue. „După răstignire, faptul ca iudeii să continue a aduce jertfe de ardere de tot şi jertfele care erau un tip al morţii Sale era o negare a lui Hristos” (Signs of the Times, 29 iulie, 1886). În mod clar, după moartea lui Hristos, nu mai era acceptabilă nicio jertfă. Când este comentat conciliul din Ierusalim, ni se spune: „Conciliul … hotărâse că iudeii convertiţi puteau să respecte rânduielile legii iudaice, dacă alegeau, în timp ce acele rânduieli nu trebuiau să fie considerate obligatorii pentru convertiţii dintre neamuri” (Sketches From the Life of Paul, p.121). Această declaraţie nu putea să se refere la jertfe, deoarece ele nu erau îngăduite nici creştinilor iudei, nici celor dintre neamuri, ci numai la celelalte rânduieli din legea mozaică (îndeosebi circumciziunea, dar şi alte rânduieli iudaice). Convertiţii iudei puteau să continue respectarea acelor rânduieli, dacă alegeau, dar ele nu erau necesare. Cu siguranţă, dacă sărbătorile continuau a fi obligatorii pentru creştini, la acel conciliu s-ar fi spus ceva despre ele.

Apostolul Pavel „a ştiut că ceremoniile tipice trebuiau să înceteze complet în curând” (Istoria mântuirii, p.306). „El a înlăturat fiecare ceremonie din vechime. El nu a dat nicio libertate pentru restabilirea acestor ritualuri” (Review and Herald, 25 februarie, 1896). Aici nu este nicio aluzie că se făcea referire numai la jertfe. „Fiecare ceremonie” înseamnă chiar astfel – toate ceremoniile iudaice.

7. Apostolul Pavel a respectat Paştele împreună cu convertiţii din Filipi (Fapte 20,6), iar el menţionează şi Ziua Cincizecimii. De ce a făcut el acest lucru? Din acelaşi motiv pentru care a depus legământul curăţirii la templu, pentru ca „toţi să cunoască… (faptul că) umbli după rânduială şi păzeşti Legea” (Fapte 21,24). El a făcut acest lucru pentru a ajunge la inima iudeilor credincioşi. Să ne aducem aminte că la conciliu se hotărâse ca creştinii iudei să poată respecta legea mozaică, dacă alegeau, aşa că Pavel a respectat Paştele împreună cu iudeii şi convertiţii dintre neamuri, ca un semn al unităţii. Anii 34-70 d.Hr. au fost o perioadă de tranziţie între legile şi obiceiurile iudaice şi rânduielile creştine, iar Pavel a respectat unele legi iudaice care nu erau obligatorii după moartea lui Hristos. „Pavel nu s-a supus obligatoriu şi nici nu le-a cerut convertiţilor săi să respecte ceremoniile şi obiceiurile iudeilor, în formele lor variate, tipuri şi jertfe” (Sketches From the Life of Paul, p.105). În mod clar, aici se face referire la mai mult decât la jertfe. Pavel şi-a explicat motivele foarte bine în 1 Corinteni 9,10.20. „Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege”.

Unii declară că 1 Corinteni 5,7.8 constituie o poruncă de a respecta Paştele. O citire atentă a acestor versete arată că fiecare aspect al sărbătorii iniţiale (aluatul, pâinea nedospită, jertfa) are o semnificaţie spirituală mai profundă. Apostolul Pavel pur şi simplu respecta practica de a găsi adevăratele principii aflate în spatele ceremoniilor sărbătorii şi de a le aplica în viaţa spirituală. A spune că respectarea sărbătorilor presupune un Paşte literal cu ceremoniile lui literale distruge complet punctul învăţăturii lui Pavel.

8. Pionierii noştri adventişti s-au exprimat clar cu privire la subiectul acesta. „Când cetatea aceea […] a fost nimicită […] a avut loc încetarea definitivă a sărbătorilor lor şi, ca o consecinţă, a sabatelor anuale, care erau zilele prestabilite ale acelor sărbători […]. Sărbătorile iudaice au fost desfiinţate în totalitate odată cu nimicirea finală a Ierusalimului” (J.N. Andrews, The History of the Sabbath, p.90). „Când sărbătorile lor au încetat a fi obligatorii pentru ei, aceste sabate de asemenea trebuie să fi încetat a fi obligatorii” (Joseph Bates, The Sevent-day Sabbath, p.14). „Zilele de sărbătoare, de lună nouă, şi sabatele ceremoniale […] trebuiau să înceteze la cruce” (Uriah Smith, The Biblical Institute, p.139). „Lunile noi, zilele de sărbătoare şi sabatele legii iudaice au încetat” (James White, Review and Herald, 7 martie, 1854).
9. Cele trei sărbători principale trebuiau să fie celebrate obligatoriu la templu, aşa că nu au putut fi respectate în robie. Ele aveau o legătură strânsă cu calendarul agricol israelit, adăugându-se o a treisprezecea lună, când era necesar, fapt care însemna de asemenea că nu puteau fi respectate în robie (Osea 9,3-5). Prin urmare, cum putem noi să le respectăm în Statele Unite? Pe lângă acest fapt, în emisfera sudică, primele roade ale secerişului ar apărea şase luni mai târziu.
10. În Leviticul 23, există o deosebire între sabate şi Sabat. Versetul 2 se referă la mo‘ed, adunările sfinte, iar versetul 3 include Sabatul ca adunare sfântă. Totuşi, în Sabat, nu trebuie să fie făcută „nicio lucrare”, ceea ce înseamnă odihnă completă, în timp ce în sabatele sărbătorilor nu trebuie să fie făcută „nicio lucrare de slugă”, ceea ce înseamnă o muncă istovitoare în ocupaţiile obişnuite pentru câştigarea existenţei. Deosebirea cuvintelor aici nu este doar semantică, dar este menită să arate deosebirea dintre Sabatul săptămânal şi sabatele anuale. În versetele 37-38, mo‘ed, sau sărbătorile, sunt deosebite de „Sabatele Domnului” (Sabatele săptămânale), expresie care nu este folosită niciodată cu referire la sabatele sărbătorilor.
11. Se afirmă că sărbătorile pot fi separate de jertfe. Cuvântul ebraic chaq este unul dintre cuvintele folosite pentru a denumi toate sărbătorile şi se referă literal la jertfă (Exod 23,18). Acest aspect implică faptul că sărbătorile erau în legătură directă cu jertfele şi nu puteau să existe fără acestea.
12. Una dintre cărţile care susţin respectarea sărbătorilor a tras nişte concluzii interesante cu privire la pregătirea noastră pentru încheierea timpului de probă. „În timpul strâmtorării,… natura noastră cea veche este luată şi ni se dă o natură nouă”. „Când păcatele noastre sunt şterse, ne este dată o natură nouă […], în timpul Ploii Târzii”. Declaraţia se referă la starea de neprihănire în care a trăit Adam (p.26). „Însăşi natura şi fiinţa noastră continuă să fie păcat […]. Chiar când nu păcătuim intenţionat, noi suntem într-o stare de păcat” (p.39). „Natura noastră păcătoasă trebuie să fie schimbată înainte ca […] timpul de probă să se încheie pentru totdeauna”. „Natura noastră păcătoasă trebuie să fie schimbată, deoarece altfel nu vom fi în stare să rezistăm nicio singură clipă fără să păcătuim, după încheierea timpului de probă” (p.42). „Înainte de A Doua Venire, trebuie să ajungem la natura lui Adam de dinaintea căderii” (p.44). „Atâta vreme cât avem o natură păcătoasă, suntem întinaţi; prin urmare, când poporul lui Dumnezeu este sigilat, natura păcătoasă trebuie să fie înlăturată” (p.46). „Ei nu mai sunt ispitiţi de cel rău” (p.48) (Melody şi Richard Drake, God‘s Holidays).

Acestea sunt învăţături clare cu privire la păcatul originar şi trupul sfânt. Deşi ei neagă faptul că susţin ideea trupului sfânt, comparaţi învăţăturile de mai sus cu avertizările lui Ellen White. „Toţi pot să obţină acum inimi sfinte, dar nu este corect să afirmăm că avem un trup sfânt în viaţa aceasta…. Nicio fiinţă omenească de pe pământ nu are un trup sfânt. Acest lucru este imposibil” (Solii Alese, cartea 2, p.32). „Când fiinţele vor primi un trup sfânt, fiinţele omeneşti nu vor rămâne pe pământ, ci vor fi luate în cer” (Solii Alese, cartea 2, p.33). „Dacă această învăţătură va fi dezvoltată încă puţin, ea va conduce la afirmaţia că susţinătorii ei nu pot să păcătuiască” (Solii Alese, p.32).

Expresia „trup sfânt” se referă la înlăturarea naturii păcătoase cu care ne naştem, iar Ellen White spune clar că acest lucru nu se va întâmpla, până când nu vom merge în cer. Rezultatul acestei învăţături este că aceia care au un trup sfânt nu pot păcătui, dar învăţătura despre trupul sfânt în ea însăşi spune că noi nu vom mai fi nevoiţi să trăim cu natura noastră păcătoasă. Se pare că vedem o redeşteptare a învăţăturilor timpurii ale lui Brinsmead, din anii 1960, care l-au condus direct la apostazia Ford, din anii 1970.

În concluzie, deşi studierea sărbătorilor ne va învăţa lecţii valoroase despre Planul de Mântuire şi ar fi bine să petrecem timp studiindu-le în profunzime, a le face să fie o condiţie a ascultării, pe acelaşi nivel ca Sabatul zilei a şaptea, înseamnă a aşeza nişte reguli concepute de oameni mai presus de Legea lui Dumnezeu, în acelaşi fel în care tradiţia duminicii uzurpă autoritatea lui Dumnezeu şi înalţă un raţionament omenesc. Problemele de care depind viaţa şi moartea nu au nevoie de concluzii trase din cuvinte şi semnificaţii posibile. Dumnezeu prezintă întotdeauna aceste subiecte la fel de limpede precum cristalul. Ellen White avertizează: „Asupra lor au fost exercitate presiuni peste măsură, pentru a-i face să primească o solie falsă; aceasta le-a fost prezentată în aşa fel, încât dacă nu o vor primi, vor fi pierduţi” (Solii Alese, cartea 2, p.34-35).

Gânduri finale

Nu este o coincidenţă că aceste câteva subiecte intră laolaltă în sistemul doctrinar al unor adventişti.

1. Cu privire la Dumnezeu şi Hristos pot fi folosite numai numele ebraice.
2. Duhul Sfânt nu este o persoană, iar Hristos a fost generat sau născut din Tatăl.
3. Profeţiile care s-au împlinit în trecut au aplicaţii viitoare.
4. Păzirea sărbătorilor şi a sabatelor aflate în legătură cu ele.

Adventiştii credincioşi sunt foarte frustraţi de întârzierea îndelungată a evenimentelor finale şi de declinul continuu în biserica vizibilă a rămăşiţei. Trebuie să fie o lumină nouă care va conţine cheia pentru redeşteptare şi reformă şi cu care va începe numărătoarea finală către Cea De a Doua Venire.

Totuşi, întocmai la fel ca în privinţa tuturor lucrurile care se întâmplă în jurul nostru în aceste zile, Dumnezeu a prevăzut şi ne-a avertizat în legătură cu tendinţa aceasta. „Foarte mulţi ne vor aduce nişte condiţii care nu sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi avem condiţiile în Biblie – poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos. ‘Aici sunt cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus’. Aceasta este adevărata condiţie, adevăratul test, dar în mijlocul oamenilor vor apărea multe alte teste. Ele vor apărea în mulţime, răsărind dintr-o învăţătură sau alta. Va avea loc o apariţie continuă a unor lucruri străine al căror scop va fi să abată atenţia de la adevăratul test al lui Dumnezeu” (The Ellen White 1888 Materials, p.1752).

„În lucrare vor fi aduse idei false şi vor fi prezentate oamenilor ca parte a adevărului, dar tot ceea ce Dumnezeu nu a pus în legătură cu adevărul va sluji doar pentru a slăbi solia şi pentru a micşora puterea cerinţelor ei…. Ei aleg să-şi urmeze propria cale, până când solia îngerului al treilea ajunge să fie un lucru de importanţă minoră, iar în cele din urmă îşi pierde valoarea […]. Învăţătura adevărului va fi amestecată cu ideile false, iar rezultatul va fi că aceia cărora le vor fi prezentate vor îndrăgi ideile false la fel de mult ca adevărul […]. Va fi mult mai dificil să ajungem să corectăm greşelile lor, decât de a aduce un grup întreg la adevăr, din întunericul unei necunoaşteri complete a adevărului. Ar fi fost mai bine dacă nu ar fi auzit niciodată acest amestec al adevărului şi ideilor false […]. Un om care are un amestec de adevăr şi idei false poate face mai mult rău, decât pot să repare şi să corecteze mulţi care prezintă întregul adevăr […]. În zilele lui Pavel au fost unii care insistau continuu asupra circumciziunii şi puteau să aducă o mulţime de dovezi din Biblie spre a arăta obligativitatea acesteia pentru iudei […].În loc de a prinde fiecare interpretare nouă şi fantezistă a Bibliei, rămâneţi la solie […].Solia îngerului al treilea este aceea care conţine adevăratul test pentru oameni. Satana îi va determina pe oameni să conceapă condiţii false şi, în felul acesta, să caute să întunece, sau să anuleze valoarea soliei adevărului. Sabatul lui Iehova trebuie să fie adus în atenţia lumii […]. Dar toate testele concepute de oameni vor abate atenţia de la învăţăturile mari şi importante care constituie adevărul prezent” (Review and Herald, 29 mai, 1888).

Lui Satana nu-i pasă de felul în care prinde în capcană pe poporul lui Dumnezeu, fie prin spiritul lumesc, fie prin spiritul laodicean, sau prin lucruri străine care ne abat atenţia de la adevăratul test pentru rămăşiţă. Există un singur test în Biblie – ascultarea de poruncile şi credinţa lui Isus – cu alte cuvinte, neprihănirea prin credinţă. Aceasta ar putea să nu fie la fel de fermecătoare sau încântătoare precum este cercetarea numelor, sau Trinitatea, sau profeţiile, sau rânduielile iudaice. A fi o parte din cei 144000 înseamnă predarea inimii, biruinţa asupra tuturor păcatelor şi umblarea zi de zi cu Dumnezeu, asemenea lui Enoh.

A fi o parte din cei 144000 este ceva legat mai mult de caracterul moral, decât de cunoştinţă. Dumnezeu va continua să ne înveţe cu privire la punctele în care am făcut greşeli. Trebuie să ne păstrăm atenţia îndreptată cu claritate asupra a ceea ce este important şi să nu fim abătuţi de pe cale de o lumină nouă, care nu este nici nouă şi nici nu este lumină.

Note suplimentare

Există un număr semnificativ de motive pentru a face deosebire între Sabat şi sărbători.

În concluzie, trebuie să respingem ideea că Sabatul zilei a şaptea este egal în vreun fel cu zilele de sărbătoare.

Nimeni nu poate nega divizările dureroase care ruinează Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în zilele noastre, dar puţini înţeleg că o mare parte din acestea sunt rezultatele problemelor apărute în deceniile 1970 şi 1980. În acele două decenii, biserica a fost asaltată de controversele cu privire la sanctuar, natura omului şi păcatul, rolul lui Ellen G. White, natura umană a lui Hristos şi posibilitatea desăvârşirii caracterului înainte de venirea lui Hristos.

Confruntările aflate în legătură cu acele subiecte teologice fundamentale au pus bazele pentru o luptă mai zgomotoasă cu privire la natura bisericii. Dialogul cu privire la ce anume constituie biserica a fost lung şi zgomotos. Dezacordurile cele mai puternice  s-au concentrat asupra întrebării dacă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în formă organizată va ieşi triumfătoare. Sau Biserica Adventistă a ajuns o parte a Babilonului? Dacă este aşa, atunci oare ar trebui să ne despărţim de ea şi să-i chemăm pe alţii să ni se alăture?

O mare parte din dezbatere gravitează în jurul termenilor „vizibilă” şi „invizibilă”. Un grup susţine că biserica vizibilă este constituită numai din credincioşii ascultători şi nu ar putea să se refere niciodată la o organizaţie care nu Îl urmează întru totul pe Dumnezeu. Pe această bază, ei se simt nevoiţi să-i îndemne pe oameni să înceteze a se mai asocia cu biserica organizată. De asemenea, ei îi aplică la organizaţiei bisericii adventiste câteva dintre semnele de identificare ale Babilonului.

Acestea sunt afirmaţiile care trebuie să fie cercetate sub microscopul Cuvântului lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să ignore faptul că mii de oameni sunt influenţaţi să se alăture unor „biserici de familie” şi să se uite pieziş la aceia care susţin organizaţia istorică a Conferinţei. Pentru a stabili dacă există o deosebire între biserica „vizibilă” şi cea „invizibilă”, vom examina atât mărturia Scripturii şi a Spiritului Profetic, cât şi dovezile din istoria bisericii. Apoi, vom fi în poziţia de a determina relaţia noastră cu Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în forma organizată din zilele noastre.

Vizibilă şi invizibilă

Ellen White a folosit de mai multe ori termenul „biserica vizibilă”, dar termenul „biserica invizibilă” este foarte rar sau deloc folosit în scrierile ei. În aparenţă, mulţi care au studiat declaraţiile ei presupun că acolo unde există o biserică „vizibilă” trebuie să fie şi o biserică „invizibilă”. Totuşi, pentru a evita o controversă bazată în exclusivitate pe semantică, pot fi folosite şi alte cuvinte în loc de „biserică invizibilă”. Ellen White însăşi a făcut o deosebire clară între două grupe care vor fi alcătuite din membrii ai bisericii, dar vor fi foarte departe una de alta din punct de vedere al statutului lor înaintea lui Dumnezeu.

„Ca membri ai bisericii vizibile şi ca lucrători în via Domnului, ar trebui să simţim o responsabilitate individuală. Progresul bisericii este întârziat adesea, din cauză că membrii ei o iau pe o cale greşită. Deşi unirea cu biserica este un pas important şi necesar, prin ea însăşi, aceasta nu face pe cineva să fie creştin. Dacă dorim să obţinem dreptul de a intra în cer, inima noastră trebuie fie în armonie cu Hristos şi poporul Său” (Bible Echo and Signs of the Times, 1 septembrie, 1888).

Aici, găsim o deosebire între a fi membru al bisericii vizibile şi a fi creştin. Dacă biserica vizibilă a fost alcătuită numai din credincioşi adevăraţi, atunci a fi membru al bisericii şi a fi creştin ar fi exact acelaşi lucru. Dar „membrii bisericii vizibile şi lucrătorii din via Domnului” pot să „o ia pe o cale greşită”, care întârzie progresul bisericii. Acest fapt înseamnă că necreştinii (adică aceia care pretind că sunt creştini, nu sunt adevăraţi creştini) pot fi membri ai bisericii vizibile. Deşi între membrii bisericii vizibile se află atât creştini, cât şi necreştini, unirea cu biserica încă mai continuă să fie „un pas important şi necesar”. Totuşi, pentru a fi creştin şi pentru a fi mântuit, mai este necesar încă un al doilea pas – o unitate a inimii cu Hristos. Ambii paşi, şi anume a ajunge membru al bisericii vizibile şi a avea o unitate a inimii cu Hristos, sunt necesari în vederea mântuirii.

„Dependenţa de oameni a fost marea slăbiciune a bisericii. Oamenii L-au dezonorat pe Dumnezeu, prin faptul că nu au apreciat suficienţa Sa, râvnind după influenţa oamenilor. Acesta este felul în care Israel a ajuns slab. Poporul a dorit să fie asemenea altor naţiuni din lume şi a cerut un împărat” (The Kress Collection, p.57).

Biserica este comparată cu poporul Israel, care a luat decizii nefaste, deoarece a râvnit aprobarea altor oameni sau naţiuni. Această declaraţie se referă cu claritate la naţiunea organizată a lui Israel, aflată într-o stare de neascultare. Aici expresia „biserică” nu se poate referi numai la credincioşii cei adevăraţi, ci la un grup organizat care este neascultător faţă de Dumnezeu. Totuşi, grupul acesta continuă să constituie „biserica”.

„Noi mărturisim a fi depozitari ai Legii lui Dumnezeu; pretindem că avem o lumină mai mare şi că ţintim spre un standard mai înalt decât orice alt popor de pe pământ […]. Ca membri ai bisericii vizibile şi lucrători în via Domnului, toţi cei care mărturisesc a fi creştini ar trebui să facă tot ce le stă în putere pentru a păstra pacea, armonia şi iubirea în biserică […]. Satana lucrează continuu pentru a împiedica, pentru a strica această unire şi armonie, aşa încât cei necredincioşi, văzând apostaziile, neînţelegerile şi conflictele dintre cei care se pretind a fi creştini, să ajungă dezgustaţi de religie şi să fie întăriţi în nepocăinţa lor” (Mărturii, vol.5, p.619,620).

Aici se spune că biserica vizibilă conţine oameni „care se pretind a fi creştini” şi care nu sunt asemenea credincioşilor sau creştinilor adevăraţi. Cei care mărturisesc a asculta de Dumnezeu sunt membri ai bisericii vizibile, dar unii dintre ei sunt apostaziaţi şi se luptă între ei.

Când a condus pe Israel afară din Egipt, Dumnezeu a dat îndrumări precise cu privire la lucrarea fiecărei persoane. „Aceasta este o lecţie importantă pentru biserică […]. Administrarea acelei mari biserici în călătoria ei prin pustie simbolizează administrarea bisericii până la încheierea istoriei pământului” (That I May Know Him, p.323).

Biserica organizată a lui Israel trebuie să-i prezinte o lecţie de ascultare bisericii organizate a rămăşiţei până la încheierea timpului. Biserica lui Israel şi biserica adventismului sunt paralele, iar noi putem învăţa ce este biserica din zilele noastre, privind înapoi la biserica din Vechiul Testament.

„În ciuda varietăţii tipurilor noastre de caractere, noi suntem aduşi în biserică prin mărturisirea credinţei noastre. Domnul Hristos este capul bisericii, iar dacă aceia ale căror nume sunt în registrul bisericii nu Îi aparţin lui Isus, Capul invizibil, ei sunt asemenea mlădiţelor neroditoare ale viţei şi sunt îndepărtaţi. Dacă un om este cu adevărat o mlădiţă roditoare, el va da pe faţă acest lucru prin aducerea de roade, dovedind supunerea lui absolută faţă de Hristos. El va avea o legătură spirituală cu Dumnezeu” (Advent Review and Sabbath Herald, 23 februarie, 1897).

Observaţi că Hristos este capul bisericii în care noi intrăm prin mărturisirea noastră de credinţă şi că noi putem fi nişte mlădiţe neroditoare, deşi numele noastre sunt în registrul bisericii. Această biserică în care se află mulţi creştini necredincioşi nu este o biserică falsă, iar noi nu trebuie să o părăsim pentru a găsi adevărata biserică, deoarece Hristos continuă să fie Capul ei. Totuşi, ni se aduce aminte că a fi membru al bisericii nu este suficient. Noi trebuie să păstrăm o legătură spirituală cu Dumnezeu, care este esenţială pentru mântuire şi trebuie să facem pasul acesta în interiorul bisericii celor ce se declară a fi credincioşi.

„Între mlădiţe şi viţă există două feluri de legături. Una este vizibilă, dar superficială. Cealaltă este invizibilă şi vitală. Prin urmare, există o unire aparentă, calitatea de membru în biserică, şi o mărturisire de credinţă care, deşi este bună în ea însăşi, este prea adesea neînsoţită de credinţa mântuitoare în Isus, sau ascultarea reală faţă de poruncile lui Dumnezeu” (Signs of the Times, 27 iulie, 1888).

Această apartenenţă vizibilă, la suprafaţă, aparentă şi declarată, în calitate de membru al bisericii, este „bună în ea însăşi”. Cu alte cuvinte, nimănui nu ar trebui să-i fie negat privilegiul de a se alătura bisericii, chiar dacă motivele şi sinceritatea lui ar putea să nu fie întru totul evidente. Totuşi, punctul important este că această calitate de membru al bisericii nu este totuna cu credinţa mântuitoare, iar biserica nu este în exclusivitate un grup de credincioşi sinceri. Biserica vizibilă conţine mai mult decât creştini ascultători.

Din declaraţiile precedente, putem vedea că în Spiritul Profetic sunt descrise două categorii distincte. Una este biserica vizibilă, iar cealaltă este categoria sufletelor credincioase. Deoarece ambele categorii pot fi denumite „biserică”, noi putem stabili la care biserică se face referire într-o anumită declaraţie, numai printr-un studiu atent al contextului.

Biserica vizibilă, la care se face referire în Mărturii, vol.4, p.16, are un scop special. Deşi ea nu poate să-i mântuiască pe oameni, funcţia ei este aceea de a fi centrul guvernării lui Dumnezeu pe pământ. Este aceea de a da pe faţă caracterul lui Dumnezeu şi legile Sale pentru o lume răzvrătită. Este aceea de a fi centrul lucrării pentru cei care sunt amăgiţi de Satana. Ea conţine atât oameni mântuiţi, cât şi nemântuiţi, deoarece ea îi conţine pe toţi cei care fac o mărturisire a credinţei în Hristos. Ea trebuie să fie un învăţător al mântuirii şi un îndrumător către mântuire.

Biserica „sufletelor credincioase” este descrisă în Istoria faptelor apostolilor, p.11. Ea este alcătuită din oameni a căror inimă I-a răspuns lui Dumnezeu printr-o o credinţă şi ascultare adevărată şi care se află într-o relaţie mântuitoare cu Hristos. Unii dintre aceştia se află în biserica vizibilă, în timp ce alţii, care sunt predaţi pe deplin lui Hristos, dar care au o lumină limitată, se află în afara bisericii vizibile. Calitatea de membru în acest grup spiritual este cea care ne asigură un loc în cer.

A spune că biserica vizibilă este întotdeauna echivalentă cu biserica „sufletelor credincioase” înseamnă o distorsionare serioasă a învăţăturilor Spiritului Profetic şi o înţelegere greşită a scopului acestor două grupuri. Nimeni nu poate să selecteze o definiţie preferată a bisericii, iar apoi să încerce să forţez toate înţelesurile aceluiaşi cuvânt în aşa fel, încât să se conformeze cu definiţia lui preferată. Noi putem să răstălmăcim Spiritul Profetic spre propria nimicire, la fel de sigur cum putem să răstălmăcim Scripturile.

Două biserici vizibile

Când privim înapoi în istorie, putem vedea două biserici vizibile aflate în acţiune – una întemeiată de Dumnezeu pentru a demonstra caracterul şi legile Sale şi una întemeiată de Satana pentru a contracara planurile lui Dumnezeu. Imediat după Potop, Satana şi-a pus în mişcare biserica prin cetatea şi turnul Babel. Curând, Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-l cheme pe Avraam să iasă din societatea în care erau urmate principiile lui Satana. Avraam a devenit părintele bisericii vizibile a lui Dumnezeu şi este important să observăm că, deşi nu toţi cei doisprezece fii ai lui Iacov au fost credincioşi sinceri, cu toţii au făcut parte şi au fost părinţii bisericii vizibile a lui Dumnezeu pe pământ.

Unii ar putea să întrebe de ce Dumnezeu l-a îndrumat pe Avraam să se mute în Canaan, unde locuitorii erau de asemenea urmaşi ai bisericii lui Satana. De ce trebuia ca biserica adevărată şi credincioasă să se mute dintr-un centru al închinării false, într-un altul întocmai la fel de nelegiuit? Răspunsul apare atunci când Dumnezeu Şi-a descoperit scopul final de a alunga neamurile păgâne şi de a înfiinţa propriul centru de închinare în ţara Canaanului. Dumnezeu i-a dat bisericii Sale ordine precise de a nu avea nicio relaţie apropiată sau legături de căsătorie cu naţiunile păgâne – un principiu pe care El a continuat să-l aplice bisericii Sale de-a lungul timpului până în prezent.

Când a chemat pe poporul Israel să iasă din Egipt, Dumnezeu a pus în aplicare un plan menit să înlocuiască în mod complet biserica lui Satana din Canaan, cu biserica Sa vizibilă. Din nou, este important să observăm că adevărata biserică a lui Dumnezeu a conţinut o mulţime amestecată de suflete credincioase şi necredincioase, o situaţie care nu s-a îmbunătăţit dramatic după ce au intrat în Canaan.

După un timp, adevărata biserică vizibilă a lui Dumnezeu a făcut un pas semnificativ în direcţia neascultării, cerând un împărat, pentru a putea fi mai asemănătoare cu biserica lui Satana. Dumnezeu a continuat să lucreze prin împăraţii lui Israel cât mai mult cu putinţă, dar planurile Sale au fost împiedicate serios, din cauza apostaziei tot mai mari în biserica Sa vizibilă. Pe de altă parte, biserica lui Satana s-a dezvoltat mai întâi în Asiria, iar apoi în Babilon. Lucrurile au ajuns aşa de rele în biserica lui Dumnezeu, încât El a trebuit să-i îngăduie Asiriei să distrugă zece din cele doisprezece seminţii pe care le scosese cu greu din Egipt.

S-a sugerat că, atunci când a rupt legământul lui Dumnezeu, Israel a încetat să fie adevărata biserică. Dacă ar fi fost aşa, Dumnezeu ar rămas fără o biserică vizibilă adevărată pe parcursul majorităţii istorii a lui Israel. Ne minunăm de mila extremă şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în felul de a trata pe poporul Său apostaziat. Nouă ni se pare că Dumnezeu ar fi trebuit să distrugă poporul Israel, când apostazia lui a fost aşa de profundă şi de universală. Pentru a înţelege cât de îndelung şi de răbdător i-a suportat El pe cei din poporul Său, citiţi porunca dată de Dumnezeu profetului Osea.

„Domnul a zis lui Osea: «Du-te, şi ia-ţi o nevastă curvă şi copii din curvie; căci ţara a săvârşit o mare curvie, părăsind pe Domnul!»” (Osea 1,2). Biserica lui Israel a fost pe deplin apostaziată, iar răspunsul lui Dumnezeu a fost direct. El i-a poruncit profetului să le pună copiilor lui nume care vor fi o mărturie pentru întreaga naţiune cu privire la starea ei spirituală. După naşterea celui de-al treilea copil, Dumnezeu i-a spus lui Osea: „«Pune-i numele Lo-Ami; căci voi nu sunteţi poporul Meu, şi Eu nu voi fi Dumnezeul vostru»” (Osea 1,9).

Acest fapt pare să arate că Dumnezeu a încheiat legăturile cu Israel ca biserică a Sa vizibilă şi că El a fost gata să treacă la un alt plan pentru îndeplinirea scopurilor Sale. Dar chiar în versetul următor, Dumnezeu a zis: „Totuşi numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, care nu se poate nici măsura, nici număra; şi de unde li se zicea: «Nu sunteţi poporul Meu», li se va zice: «Copiii Dumnezeului Celui viu!»” (Osea 1,10).

Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna de deosebirea dintre mustrările lui Dumnezeu şi respingerea lui Dumnezeu şi să fim în stare să facem deosebire între cele două. Pentru că Israel rupsese legământul lui Dumnezeu, El abandonase pe poporul Său, lăsându-l să-şi urmeze propriile alegeri – temporar. Dar atâta vreme cât cei din Israel continuau să fie biserica lui Dumnezeu, El urma să lucreze pentru a obţine pocăinţa şi ascultarea lor, aşa încât să-i poată numi din nou fiii Săi.

„Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta”. „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!” (Osea 14,1.4). Deşi cei din Israel se aflau în apostazie completă, Dumnezeu încă nu-i respinsese în calitate de biserică a Sa şi toate eforturile Sale erau îndreptate spre vindecare şi refacere. Nu trebuie să confundăm niciodată disciplina lui Dumnezeu cu respingerea Sa. Uneori, Dumnezeu disciplinează, îngăduindu-i bisericii Sale să-şi urmeze calea răzvrătită, până când aceasta suferă rezultatele neascultării. Dar până la momentul respingerii finale, biserica vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ rămâne obiectul grijii Sale supreme, iar El veghează asupra ei neîncetat şi cu dragoste.

Chiar şi când cele două seminţii rămase au fost duse în robie de către Babilon, din cauza răzvrătirii lor, ele au rămas biserica Sa vizibilă pe pământ, iar Dumnezeu le-a adus înapoi în Canaan încă odată, spre a împlini scopul pentru care le scosese iniţial din Egipt.

La data venirii lui Hristos, Roma ajunsese agentul principal al lui Satana, în încercarea lui de a înfrânge planul lui Dumnezeu odată pentru totdeauna. Este interesant de observat faptul că Hristos a fost dus la biserica organizată din zilele Sale pentru a fi consacrat şi pentru a celebra primul Paște. Unii sugerează că iudeii nu mai erau biserica lui Dumnezeu, din cauza apostaziei lor. Atunci, cât de ciudat este faptul că Isus urma să petreacă partea cea mai mare a lucrării Sale de slujire în încercarea de a obţine pocăinţa lor. Povestirea robilor necredincioşi şi a smochinului care a primit încă un an de îngrijire arată că Domnul Hristos încă mai lucra pentru pocăinţa bisericii Sale. Isus i-a trimis pe leproşii vindecaţi la preoţi pentru a ajunge la inima lor şi chiar le-a plătit autorităţilor bisericii darea pentru templu.

Dar a sosit timpul când biserica vizibilă a lui Dumnezeu a depăşit limita. După acel timp, biserica în ansamblu nu a mai putut fi adusă la pocăinţă şi singura soluţie pentru sufletele credincioase a fost aceea de a părăsi biserica respinsă. Chiar dacă iudeii nu au ajuns niciodată să fie Babilon sau Roma, ei au suferit respingerea finală şi absolută şi nu vor mai avea niciun rol ca naţiune în planul lui Dumnezeu de a-l înfrânge pe Satana. De aici, putem să învăţăm că a ajunge o parte a Babilonului nu este singura modalitate în care biserica lui Dumnezeu poate să îşi piardă poziţia ca popor ales al Său. Răzvrătirea continuă poate să conducă la respingerea finală, indiferent cât de înaltă este chemarea sau cât de multe binecuvântări au fost revărsate.

Dintr-o biserică vizibilă respinsă, Dumnezeu a format o nouă biserică vizibilă, când apostolii au dus Evanghelia în lume. Dar chiar în această nouă biserică creştină vizibilă, găsim apărând unele probleme asemănătoare celor din biserica iudaică. Uneori, se afirmă că o biserică ce nu învaţă şi trăieşte adevărul nu este deloc biserica lui Dumnezeu. Dar să privim mai îndeaproape la biserica din Corint, pentru a vedea dacă este sau nu aşa.

„Către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru” (1 Corinteni 1,2). Tot ce urmează în această epistolă este adresat bisericii lui Dumnezeu, alcătuită din toţi cei care sunt sfinţiţi [puşi deoparte], chemaţi şi care invocă Numele lui Isus.

„Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos […]. Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1 Corinteni 3,1.3). „Mai întâi de toate, aud că atunci când veniţi la adunare, între voi sunt dezbinări. Şi în parte o cred, căci trebuie să fie şi partide între voi” (1 Corinteni 11,18.19). În biserica vizibilă a lui Dumnezeu erau pretinşi creştini fireşti, precum şi dezbinări şi partide. Deşi nu toţi membrii ei erau creştini, Biblia spune că biserica din Corint era o parte a bisericii vizibile a lui Dumnezeu.

Pasul următor în istoria bisericii creştine este foarte important, deoarece mulţi oameni spun că biserica apostolilor a ajuns biserica papalităţii – cu alte cuvinte, că adevărata biserică a ajuns Babilon. Pentru a afla dacă acest lucru este adevărat sau nu, probabil că trebuie să vedem cu exactitate de unde a început papalitatea.

„Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13,2). Papalitatea şi-a primit puterea, poziţia de guvernare şi autoritatea de la Satana, care lucra în timpul acela prin Imperiul Roman. Încă de la începutul ei, papalitatea a fost o parte a bisericii vizibile a lui Satana, în linie directă de la Babilon, prin Roma. Papalitatea nu a fost niciodată adevărata biserică a lui Dumnezeu în niciun fel. Să recapitulăm ce s-a întâmplat în primele secole ale erei creştine.

În Alexandria, Egipt, existase înainte de timpul lui Hristos o şcoală de filozofie şi teologie. De fapt, şcoala din Alexandria a avut o legătură destul de mare cu decăderea bisericii iudaice, prin educarea celor mai promiţători tineri ai acesteia. Când creştinismul a intrat în scenă, şcoala din Alexandria a început să studieze aceste noi învăţături, incorporându-le în modelele ei filozofice. Şcoala creştină alexandrină a pus laolaltă misticismul, filozofia păgână şi o tratare şi interpretare neatentă a Scripturilor, combinându-le într-o formă apostaziată de creştinism aproape chiar de la început.

Alexandria a avut o mare influenţă asupra ramurii occidentale a bisericii creştine, îndeosebi în Roma, Italia. Aceste două centre creştine au fost primele care au combinat învăţăturile creştine cu ideile păgâne şi care au discreditat Sabatul Bibliei. Astfel, papalitatea a fost descendenta directă a Babilonului, prin Roma şi Alexandria.

Între timp, în Antiohia, Siria, se dezvolta o şcoală creştină întru totul diferită. Aici, profesorii şi studenţii erau mult mai credincioşi faţă de autoritatea Scripturii, refuzând să mistifice şi să spiritualizeze învăţăturile clare ale Scripturii. Ei au copiat şi interpretat Scriptura cu multă credincioşie şi au făcut tot ce au putut mai bine pentru a transmite mai departe cu acurateţe învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor. Această formă de creştinism s-a răspândit în ramura răsăriteană a bisericii, care a rămas mult mai credincioasă faţă de adevăr, decât ramura occidentală. Totuşi, această biserică răsăriteană mai credincioasă nu trebuie să fie confundată cu bisericile ortodoxe de mai târziu, din răsărit, care au fost modelate îndeaproape de către papalitatea din occident din punct de vedere al teologiei şi ritualului.

Astfel, adevărata biserică nu a ajuns să fie Babilon, ci a rămas vie, crescând de-a lungul secolelor, în timp ce biserica falsă a continuat direct pe linia Babilonului. Este adevărat că, în timpul acestei perioade de formare, unii indivizi sau comunităţi întregi au schimbat ocazional taberele, trecând atât din biserica lui Dumnezeu în biserica lui Satana, cât şi, mai rar, din biserica lui Satana în biserica lui Dumnezeu. Dar acest lucru nu trebuie să ne determine să credem că cele două biserici nu au rămas distincte şi separate una de cealaltă (vezi linia timpului de la paginile 16,17).

Din nefericire, biserica răsăriteană nu a prosperat. Invaziile mahomedane au afectat partea răsăriteană a Imperiului Roman şi creştinismul răsăritean a fost înghiţit treptat de aceste invazii. Marile centre ale bisericii răsăritene au fost desfiinţate, şi nu au mai putut să reziste în apărarea adevărului împotriva pervertirilor occidentale ale adevăratului creştinism. Singura parte a Imperiului Roman care a rezistat intactă a fost Roma însăşi. Biserica din Roma a devenit pretinsa apărătoare a creştinismului şi, în cele din urmă, singura formă de creştinism recunoscută de-a lungul Evului Întunecat.

Când biserica romană a forţat adevărata biserică vizibilă să fugă în pustie pentru a supravieţui, au trecut sute de ani, în care biserica vizibilă adevărată a lui Dumnezeu a beneficiat de foarte puţină recunoaştere din partea lumii creştine civilizate. Din Anglia şi Etiopia veneau zvonuri care confirmau activităţile multor creştini credincioşi. Doar mai târziu, valdenzii din Italia şi hughenoţii din Franţa au beneficiat de notorietate, deoarece au suferit o persecuţie puternică din partea bisericii lui Satana.

Apoi, Reformaţiunea a izbucnit pe scena creştină, iar luteranismul şi prezbiterianismul au purtat torţa bisericii vizibile adevărate a lui Dumnezeu. Apoi, anabaptiştii şi metodiştii au intrat în scenă. Între timp, biserica lui Satana a primit o rană de moarte, în 1798, în urma căreia unii au crezut că nu îşi va mai reveni niciodată. Pe parcursul acestor secole, din nou, unii indivizi sau comunităţi au schimbat taberele, dar la fel ca înainte, cele două biserici au rămas distincte (vezi linia timpului de pa paginile 16,17). Babilonul nu a devenit biserica adevărată.

În cele din urmă, ajungem la timpul culminant al lui William Miller şi la vestirea soliei strigătului de la miezul nopţii. Dumnezeu le cerea tuturor grupărilor creştine care au purtat torţa adevărului să înainteze în lumina progresivă, inclusiv cu privire la Sabat şi curăţirea sanctuarului ceresc. Dacă acestea nu urmau să păşească în lumină, ele urmau să fie lăsate în întuneric şi să ajungă realmente o parte a sistemului spiritist al Babilonului. Pentru prima dată în istorie, biserici întregi au trecut din biserica adevărată în biserica falsă.

Cei care au ascultat chemarea lui Dumnezeu au format mişcarea adventistă de ziua a şaptea pentru a funcţiona în calitate de biserică vizibilă a lui Dumnezeu, care va fi alcătuită în cele din urmă din cei 144000 şi îi va vesti Babilonului solia strigătului cu glas tare. Bisericile care au refuzat să asculte chemarea lui Dumnezeu au devenit fiice ale Babilonului, urmând a fi absorbite curând în Babilon.

Planul lui Dumnezeu pentru biserica vizibilă este ca aceasta să treacă printr-un timp de zguduire sau cernere, aşa încât cei necredincioşi să fie cernuţi, în timp ce credincioşii adevăraţi vor vesti lumii solia finală a strigătului cu glas tare. Indivizi şi comunităţi vor schimba din nou taberele de această dată, dar nu este planul lui Dumnezeu să înfiinţeze o nouă biserică vizibilă, care să înlocuiască Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea oficială.

Lucrul cel mai important care trebuie să fie observat din această recapitulare succintă a istoriei este acela că biserica vizibilă a lui Dumnezeu a rămas distinctă încă de la început. De asemenea, biserica vizibilă a lui Dumnezeu a conţinut întotdeauna credincioşi adevăraţi şi falşi.

Adventismul şi Babilonul

În lumina aceste înţelegeri a bisericii vizibile a lui Dumnezeu, ce concluzii putem să tragem cu privire la prezentul şi viitorul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea? Să privim cu atenţie la sfatul lui Dumnezeu prin Spiritul Profetic.

Când şcoala din Battle Creek a început să se îndepărteze de planul lui Dumnezeu, îndeosebi cu privire la oferirea unor mijloace de amuzament, Ellen White a citat textul: „Cum a ajuns cetatea cea credincioasă o desfrânată!” (Special Testimonies on Education, p.181). Într-un alt context, Îndrumătorul ei divin i-a spus lui Ellen: „Cum a ajuns cetatea credincioasă o desfrânată! Casa Tatălui Meu a fost făcută o casă de negustorie, un loc de unde s-a depărtat prezenţa şi gloria divină! Din pricina aceasta e slăbiciune şi lipseşte puterea” (Mărturii, vol.8, p.250).

Acestea sunt într-adevăr acuzaţii serioase! Oare Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este o desfrânată, iar prezenţa lui Dumnezeu a părăsit-o? Cu siguranţă aceasta a fost o sentinţă finală împotriva bisericii organizate.

Dar să privim din nou. Chiar următoarele ei cuvinte sunt: „Dacă biserica, acum dospită de propria apostazie, nu se pocăieşte şi nu este convertită, va mânca din roadele propriilor fapte, până se va scârbi de ea însăşi. Dacă se împotriveşte răului şi alege ce este bine, dacă Îl caută pe Dumnezeu cu toată smerenia şi corespunde înaltei ei chemări în Hristos, stând pe platforma adevărului veşnic şi, prin credinţă, îşi însuşeşte realizările pregătite pentru ea, biserica va fi vindecată. Ea va apărea în simplitatea şi curăţia date ei de Dumnezeu, scăpată din toate încurcăturile pământeşti, dovedind că adevărul a făcut-o într-adevăr liberă. Atunci membrii ei vor fi într-adevăr aleşii lui Dumnezeu, reprezentanţii Lui”.

Lucrul pe care Dumnezeu îl spunea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este exact lucrul pe care i-l spunea lui Israel prin Osea. În loc de a fi o declaraţie de respingere, acesta era un apel la pocăinţă şi ascultare şi conţinea făgăduinţa vindecării. Dumnezeu i-a adresat bisericii Sale vizibile apelul de a se pocăi, înainte de a trece dincolo de linia finală.

În 1886, Ellen White i-a scris lui George Butler, preşedintele Conferinţei Generale, următoarele: „Suntem în pericolul de a ajunge o soră a Babilonului căzut, de a îngădui ca bisericile noastre să ajungă decăzute şi pline de orice spirit necurat, o colivie a oricărei păsări necurate şi urâte…. Iţi spun adevărul, frate Butler, că dacă nu are loc o curăţire a templului sufletului în viaţa multora care declară că predică şi cred adevărul, judecăţile lui Dumnezeu, îndelung amânate, vor veni” (Scrisoarea 51, 1886).

„Dacă nu este manifestată vigilenţa cea mai serioasă la marele centru al lucrării spre a ocroti interesele lucrării, biserica va deveni tot atât de coruptă ca bisericile altor denominaţiuni” (Mărturii, vol.4, p.513). „Lumea nu trebuie lăsată să intre în biserică şi nici nu trebuie să fie căsătorită cu biserica, unindu-se cu ea. Dacă se va întâmpla aşa, biserica va ajunge întru totul coruptă, aşa cum este descris în Apocalipsa: ‘o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte’” (Mărturii pentru pastori, p.265).

Acestea sunt nişte avertizări foarte solemne pentru biserica vizibilă a lui Dumnezeu. Noi nu putem să pretindem că ele nu există şi că, dacă nu le citim, ele nu ni se vor aplica. Noi nu îndrăznim să facem greşeala iudeilor care au crezut că, din cauză că Dumnezeu îi chemase să fie poporul Său ales, le era imposibil să dea greş. Trăim sub principiul profeţiei condiţionale, în mod la fel de sigur ca biserica lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Acest lucru înseamnă că atât făgăduinţele frumoase adresate de Dumnezeu bisericii Sale, cât şi avertizările Sale pentru noi sunt condiţionate de răspunsul nostru faţă de El. Ascultarea sau neascultarea noastră vor determina ce fel de viitor ne aşteaptă atât ca indivizi, cât şi ca biserică.

Ellen White spune cu claritate că o biserică poate să devină Babilon, dar procesul nu este unul simplu şi uşor. Neascultarea – chiar şi pe parcursul unei perioade îndelungate sau într-o serie de regiuni diferite – nu transformă biserica adevărată în Babilon. Dragostea lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales este prea adâncă şi prea puternică pentru a-I îngădui să-l alunge, chiar dacă au loc căderi repetate. Dragostea lui Dumnezeu faţă de Israel pe parcursul multor secole dezamăgitoare ar trebui să ne înveţe despre atitudinea Sa faţă de biserica rămăşiţei din zilele noastre. Israel a depăşit limita răbdării divine numai după ce a respins în mod deschis şi sfidător darul cel mai mare al dragostei lui Dumnezeu, prin [27] condamnarea la moarte a Fiului Său. Aşa cum înţelegem din profeţia lui Daniel, despărţirea finală a lui Dumnezeu de naţiunea iudaică nu a avut loc timp de încă trei ani şi jumătate după răstignire. Cât de multe milă şi îndelungă răbdare!

Ni se spune ce paşi va trebui să facă biserica noastră, pentru a depăşi limita pe care a depăşit-o Israel. Dacă biserica noastră ar adopta în mod deschis şi oficial ideile false cu privire la sfinţenia duminicii, nemurirea sufletului şi chinurile veşnice, atunci şi noi am deveni o parte a Babilonului căzut. (vezi Solii alese, cartea 2, p.68 şi Mărturii pentru pastori, p.61,62). Totuşi, trebuie să ne amintim că mici abateri de la adevăr duc la mari greşeli. Compromisurile noastre din ultimii 50 de ani trebuie să fie tratate şi corectate, deoarece altfel am putea fi în pericolul real de a adopta greşelile majore ale Babilonului.

Aşadar, după ce am examinat avertizările pe care Dumnezeu le-a adresat bisericii Sale, trebuie să vedem de asemenea ce are să le spună Spiritul Profetic acelora care declară că biserica vizibilă, organizată, a depăşit deja limita şi că aceia care sunt credincioşi trebuie să se despartă de ea.

„În Cuvântul lui Dumnezeu nu se află niciun sfat sau aprobare pentru aceia care cred că solia îngerului al treilea îi determină să presupună că trebuie să se retragă deoparte. Puteţi să fiţi convinşi de acest fapt pentru totdeauna. Numai concepţiile unor minţi nesfinţite ar putea să încurajeze o stare de dezbinare […]. În acest timp de mare încercare nu trebuie să existe nicio separare […]” (Solii alese, cartea 3, p.21). Vă rog să observaţi cât timp trebuie să evităm a ne retrage deoparte. Pentru totdeauna!!! Oare nu ar trebui aceasta să fie o avertizare pentru aceia care spun că lucrurile sunt atât de înrăutăţite astăzi, încât sfaturile ei din 1893 nu se mai aplică?

„Ştiu că Domnul Îşi iubeşte biserica. Ea nu trebuie să fie dezorganizată şi fărâmiţată în grupări independente. În acest fapt nu se află nici cea mai mică consecvenţă; nu există nici cea mai mică dovadă că va avea loc aşa ceva” (The Remnant Church, p.53). „Noi nu am avut niciodată o solie care spune că Domnul va dezorganiza biserica” (Adventist Review and Sabbath Herald, vol.3, p.86).

„Răscumpărătorul lumii nu aprobă experienţa şi practica în domeniul religios, în mod independent de biserica Sa organizată şi recunoscută, acolo unde El are o biserică.

„Mulţi au ideea că nu sunt răspunzători decât faţă de Hristos pentru lumina şi experienţa lor, independent de urmaşii Săi recunoscuţi din lume. Însă acest lucru este condamnat de Isus în învăţăturile Sale, în exemplele şi faptele pe care le-a dat pentru instruirea noastră” (Mărturii, vol.3, p.432,433).

„Vei lua din Mărturii pasaje care vorbesc despre încheierea timpului de probă, despre zguduirea din mijlocul poporului lui Dumnezeu, şi vei vorbi despre ieşirea din poporul acesta spre a constitui un popor mai curat şi mai sfânt, care se va ridica în viitor. Toate aceste idei îi plac vrăjmaşului…. Dacă vor fi mulţi care vor accepta ideile pe care le promovezi şi vor vorbi şi acţiona în conformitate cu ele, vom vedea una dintre cele mai mari agitaţii fanatice la care au fost martori adventiştii de ziua a şaptea. Acesta este lucrul pe care îl vrea Satana” (Solii alese, cartea 1, p.179).

„Domnul nu ţi-a dat solia de a numi Babilon Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi de  a-i chema pe oameni să iasă din ea. Niciunul dintre argumentele pe care ai putea să mi le prezinţi nu au greutate pentru mine cu privire la subiectul acesta, deoarece Domnul mi-a dat o lumină hotărâtă, care este opusă unei asemenea solii” (Solii alese, cartea 2, p.63).

„Vă spun, fraţii mei, că Domnul are o biserică organizată prin care va lucra […]. Când cineva se desparte de biserica organizată a poporului păzitor al poruncilor, când începe să cântărească biserica în balanţa lui omenească şi să pronunţe judecăţi împotriva ei, puteţi să ştiţi că Dumnezeu nu îl conduce. El se află pe o cale greşită” (Solii alese, cartea 3, p.17,18).

„Dar noi nu am avut niciodată o solie care spune că Domnul va dezorganiza biserica. Noi nu am avut niciodată o profeţie cu privire la Babilon, care să se fi aplicat la Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, nici nu am fost înştiinţaţi că solia ‘strigătului cu glas tare’ a constat în a chema pe poporul lui Dumnezeu să iasă afară din ea; pentru că nu acesta este planul lui Dumnezeu cu privire la Israel […]. Aşadar, oare putem să ne aşteptăm să fie adevărată o solie care ar denumi ca fiind Babilon poporul pentru care Dumnezeu a făcut aşa de mult? Iadul ar triumfa, dacă o astfel de solie ar fi primită, iar lumea ar fi întărită în nelegiuirea ei. Toate acuzaţiile pe care Satana le aduce asupra caracterului lui Dumnezeu ar părea adevărate, iar concluzia care ar fi trasă ar fi că Dumnezeu nu are nicio biserică aleasă sau organizată în lume. Oh, ce triumf ar fi acesta pentru Satana şi confederaţia răului!” (Advent Review and Sabbath Herald, 3 octombrie, 1893).

Aceste declaraţii sunt mult prea clare pentru [32] a fi înţelese greşit. Deşi biserica vizibilă este în criză, soluţia nu este aceea de a-i aplica acesteia solia adresată Babilonului. Dacă decidem că biserica este Babilon sau că a depăşit limita timpului ei de probă, atunci singura noastră solie este „Ieşiţi din ea”. Dacă decidem că biserica este Laodicea, atunci singura noastră solie este „Pocăiţi-vă”. Solia noastră va fi determinată de concepţia noastră cu privire la biserică.

Deşi biserica vizibilă a lui Dumnezeu nu funcţionează aşa cum a plănuit El şi deşi în biserica lui Dumnezeu are loc multă neascultare – atât la nivel individual, cât şi colectiv – acesta este timpul să privim înapoi la Moise şi la Israelul cel răzvrătit. „În exemplul lui Moise care se ruga pentru copiii lui Israel este reprezentată poziţia pe care ar trebui să o adoptăm cu privire la poporul lui Dumnezeu, oricât de greşit, slab sau cu defecte ar fi el” (Advent Review and Sabbath Herald, 3 octombrie, 1893).

Când ne rugăm pentru poporul lui Dumnezeu, noi urmăm exemplul sfânt al lui Ieremia, Daniel, Isus şi Ellen White. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să avem o inimă de păstor, care caută să vindece şi să refacă, atâta vreme cât uşa harului pentru biserică încă este deschisă.

Whidden subliniază că ediţia din 1957 „s-a dovedit a fi unul dintre evenimentele cele mai controversate din istoria adventismului […]. Publicarea cărţii QOD în 1957 a fost punctul culminant al unei serii de conversaţii care au avut loc din martie 1955 până în 1956, între evanghelicii conservatori şi conducătorii AZŞ. Principalii evanghelici au fost Donald Barnhouse, predicator la posturi de radio şi editor al publicaţiei Eternity, şi Walter Martin, un tânăr cercetător. Printre conferenţiarii adventişti s-au aflat teologul istoric Leroy Edwin Froom, W.E. Read (secretar teritorial al Conferinţei Generale) şi Roy Allan Anderson, evanghelist proeminent şi editor al publicaţiei Ministry.

„Unul dintre rezultatele pozitive ale dialogului a fost acela că Barnhouse şi Martin au declarat că adventiştii de ziua a şaptea sunt creştini de bună credinţă, şi nu ar trebui să fie consideraţi sectanţi […]. Totuşi, răspunsurile din QOD, îndeosebi cele cu privire la natura umană a lui Hristos şi ispăşire, s-au dovedit a fi foarte tulburătoare pentru mulţi adventişti de ziua a şaptea […].

„Vocea principală a dezacordului i-a aparţinut lui M.L. Andreasen, unul dintre profesorii de teologie şi scriitorii cei mai respectaţi din deceniile 1930 şi 1940. Concepţiile lui distinctive cu privire la ispăşire şi natura umană a lui Hristos au părut a reprezenta un anumit consens în gândirea adventistă […]. Mulţi au considerat că părerile lui au constituit ortodoxia adventistă temeinică […].

„Principiul teologic cheie […] a fost hristologia lui Andreasen. El a susţinut cu fermitate că Hristos preluase o natură păcătoasă, întocmai asemenea naturii lui Adam după Cădere (cu alte cuvinte, o natură păcătoasă cu înclinaţii spre păcat). Prin urmare, cu un Hristos care întăreşte, în calitate de exemplu pentru urmaşii Săi din ultima generaţie, ispăşirea finală putea fi efectuată din sanctuarul ceresc deoarece a fost îndeplinită în caracterele desăvârşite şi fără păcat ale sfinţilor implicaţi în luptă pe pământ […]. În felul acesta, Hristos, prin victoria rămăşiţei, Îl va învinge pe Satana, va îndreptăţi pretenţia lui Dumnezeu de a primi o ascultare desăvârşită, iar această îndreptăţire a lui Dumnezeu Îl va face în cele din urmă în stare pe Hristos să vină […].

„Suntem în siguranţă a spune că aceste două dintre cele mai controversate şi persistente moşteniri ale QOD constau în faptul că au stârnit noi discuţii cu privire la ce anume vor să spună adventiştii prin următoarele: 1. Expresia «ispăşire finală» şi 2. «Natura umană căzută, păcătoasă a lui Hristos» […].

În noua ediţie a QOD, tipărită de Andrews University, „cartea conţine un supliment editorial, cu o introducere, note de subsol şi o bibliografie adusă la zi de către bine cunoscutul istoric şi scriitor adventist George R. Knight […]. Knight nu loveşte nemilos, îndeosebi când este vorba de expunerea modalităţii în care L.E. Froom şi colegii săi au fost «mai puţin transparenţi» cu privire la consensul îndelung susţinut al bisericii (din anii 1890) asupra ideii că Hristos a avut o natură umană asemenea naturii lui Adam de după Cădere […]. De asemenea, Knight sugerează că Froom şi colegii lui au lăsat impresia falsă că au dezvoltat o ¬«Notă suplimentară B» notorie, intitulată «Christ’s Nature During the Incarnation» (Natura lui Hristos în timpul întrupării), care constă din declaraţiile lui Ellen White […]. Titlul controversat care spune că Hristos «a preluat natura umană fără păcat»,[…] a implicat că aceasta a fost ideea lui Ellen White, când în realitate ea a susţinut destul de insistent, în declaraţii repetate, că Hristos a luat «natura noastră păcătoasă» şi că – «El a luat asupra Sa Însuşi natura omului căzut, suferind, degradat şi întinat de păcat»” (Ministry, august, 2003, p.14-17).

Un an mai târziu, revista Ministry a tipărit încă un articol, prezentând mai multe informaţii de fond cu privire la scrierea QOD. Totuşi, editorul a prefaţat articolul cu o explicaţie. „În august, anul trecut, Ministry a publicat un articol scris de Woodrow Whidden, anunţând şi comentând republicarea cărţii Questions on Doctrine de către Andrews University Press. În acelaşi număr, Ministry s-a declarat ea însăşi de partea celui mai dezbinător aspect al cărţii, când, în editorial, am afirmat natura umană fără păcat a lui Isus şi am ataşat o retipărire a unui articol pe care Ministry îl publicase în 1970…. Ca parte a tratării complete a acestor subiecte de către Ministry, avem plăcerea să publicăm alternativa precedentă a concepţiei adventiste cu privire la natura lui Hristos. Herbert Douglass, care a fost implicat îndeaproape în conflictele din deceniile 1950 şi 1960 cu privire la Questions on Doctrine, a fost de acord să exprime această perspectivă alternativă” (Ministry, august, 2004, p.16).

În prefaţa acestui editorial sunt folosite câteva cuvinte revelatoare. Concepţia adventistă istorică este aceea că Hristos a luat natura umană căzută. Noua concepţie adventistă alternativă este aceea că Hristos a luat o natură parţial căzută şi parţial necăzută. Dar aici, editorul numeşte concepţia adventistă istorică „o perspectivă alternativă”, implicând ideea că noua concepţie este în realitate concepţia principală şi ortodoxă, în timp ce concepţia istorică este doar o perspectivă diferită a unei minorităţi. Printr-o alegere atentă a cuvintelor, opinia publică este adesea condiţionată să accepte idei noi, crezând tot timpul că „noua concepţie” este în realitate concepţia cea temeinică.

Douglass începe prin citarea opiniei lui George Knight care spune că „această carte […] se califică uşor ca fiind cartea cea mai dezbinătoare din istoria adventistă de ziua a şaptea. O carte publicată în mare parte pentru a contribui la pacea dintre adventism şi protestantismul contemporan şi care a adus o înstrăinare şi o separare prelungită pentru partidele adventiste care s-au dezvoltat în jurul ei”.

Douglass continuă prin a descrie ce s-a întâmplat când QOD a fost pregătită pentru tipărire. „Vă puteţi imagina uimirea noastră, când am început să vedem şpalturile cărţii ce urma a fi tipărită, cu unele comentarii asemenea celui de la paginile 8 şi 9: ‘Răspunsurile au fost pregătite de către un grup de conducători recunoscuţi, în consultare strânsă cu profesorii de teologie, editorii şi conducătorii administrativi […]. Aceste răspunsuri reprezintă poziţia bisericii noastre în domeniul doctrinei şi al interpretării profetice […]. Din acest motiv, volumul poate fi considerat a fi o reprezentare adevărată a doctrinei şi punctelor de credinţă ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea…’. Totuşi, atât cât ne-au privit pe noi şi pe alţii, aceste declaraţii nu au reprezentat realitatea din jurul producerii QOD. Mulţi au fost tulburaţi de direcţia cărţii şi le-au spus autorilor lucrul acesta”.

Douglass citează din nou observaţia lui George Knight, care a spus că „Milton L. Andreasen, «teologul şi scriitorul cel mai influent al bisericii din a doua parte a deceniului 1930 şi în deceniul 1940, a fost lăsat pe dinafara procesului atât în formularea răspunsurilor, cât şi în criticarea lor, chiar dacă era considerat în general ca fiind o autoritate în domeniul câtorva dintre punctele dezbătute.»”

„Froom a făcut un sondaj de opinie printre conducătorii adventişti şi a descoperit că ‘aproape toţi’ erau de părere că Hristos a luat natura noastră păcătoasă. Mai mult, preşedintele recent pensionat al Conferinţei Generale, W.H. Branson, a scris în ediţia din 1950 a cărţii sale Drama of the Ages, că la întruparea Lui, Hristos a preluat – «El Însuşi o fire păcătoasă». Cu toate acestea, Froom şi Anderson au afirmat într-o modalitate care lui George Knight i s-a părut a fi o «mai puţin transparentă» că «majoritatea celor din biserică au susţinut întotdeauna» că natura umană a lui Hristos «a fost fără păcat, sfântă şi desăvârşită», în ciuda faptului că anumiţi scriitori ajunseseră să tipărească unele concepţii contrare. Din nefericire, acesta este lucrul pe care i l-au spus ei lui Walter Martin […]. Una dintre scrisorile lui Froom recunoştea că în QOD ‘unele declaraţii sunt puţin diferite de ceea ce aţi putea să anticipaţi’.

„Mulţi au simţit că, dacă lui Andreasen, cu experienţa lui teologică indiscutabilă, i s-ar fi cerut să participe la formularea răspunsurilor date la întrebările lui Martin, echilibrul teologic ar fi câştigat. Aici, trebuie să recunoaştem din nou presupunerile calviniste ale lui Barnhouse, Martin şi ale altor conferenţiari. Pentru ei, omul Isus a fost ‘impecabil’, adică, incapabil să păcătuiască […].

„Cum putem să rezumăm ceea ce Knight a numit «o apărare într-o modalitate mai puţin transparentă» a gândirii adventiste convenţionale cu privire la natura umană a lui Isus? Declaraţiile lui Ellen White, care au fost adăugate în notele suplimentare la QOD au creat «o impresie falsă cu privire la natura umană a lui Hristos». Autorii au adăugat cu litere aldine un subtitlu: «A luat natura umană fără păcat» […]. Încercările ciudate de intimidare sunt aparente, acolo unde autorii au spus (după ce şi-au formulat interpretările lor cu privire la declaraţiile lui Ellen White) că «acesta este sensul în care ar trebui să înţelegem scrierile lui Ellen G. White, când se referă ocazional la o natură umană păcătoasă, căzută şi deteriorată» […]. Citatele nu numai că au contrazis contextul lor, ci par să fi fost aranjate pentru a promova o presupoziţie anume.

„Aşa cum spune Knight, QOD «se califică uşor ca fiind cartea cea mai dezbinătoare din istoria adventistă de ziua a şaptea» […]. Majoritatea, dacă nu toate aşa zisele grupări «dizidente» sau «independente» din ultimii 45 de ani sunt rezultatele directe ale poziţiilor explicite şi implicite expuse de QOD cu privire la ispăşire şi întrupare […]. Majoritatea, dacă nu toţi aceşti «dizidenţi» nu ar fi existat astăzi, dacă QOD nu ar fi fost publicată […].

„În 1975, un grup reprezentativ dintre noi s-a adunat la Washington ca răspuns la apelul adresat de Review and Herald Publishing House în vederea consultării cu privire la QOD. Conducerea Conferinţei Generale se opunea în general retipăririi acestei cărţi. Cu cât cartea era mai examinată, cu atât mai fermă devenea respingerea retipăririi […].

„Domeniile de îngrijorare care ar putea să necesite încă dezbateri deschise se află în notele ample de la paginile 516-529 ale ediţiei republicate a cărţii QOD. Autorul notelor[…] este corect: «Concluzia logică a acelei convingeri era că, dacă Hristos a fost asemenea noastră, şi totuşi a trăit o viaţă fără păcat, atunci în acelaşi fel trebuie să trăiască şi celelalte fiinţe omeneşti – îndeosebi cele din ultima generaţie […]. [Această învăţătură] a devenit credinţa majorităţii adventiştilor de ziua a şaptea din prima jumătate a secolului al douăzecilea. Acea învăţătură a fost atât de larg acceptată, încât nu mai avea nevoie să fie dovedită în literatura adventistă. Ea era acceptată ca fapt. Pe această învăţătură, M.L. Andreasen urma să-şi construiască teologia cu privire la generaţia finală» […].

„Cel de-al doilea subiect care a dezbinat serios Biserica Adventistă începând din a doua jumătate a deceniului 1950 a fost acela al neprihănirii prin credinţă. Mass media evanghelică a observat că, prin deceniul 1970, biserica era divizată în  – «adventişti tradiţionali» – cei ce apărau poziţii care fuseseră «fapte acceptate» înainte de QOD – şi «adventiştii evanghelici» care subliniau înţelegerea Reformaţiunii cu privire la neprihănirea prin credinţă. În această înţelegere «evanghelică» era implicată o respingere a 1) concepţiei distinctive a adventismului cu privire la judecata pre-adventă şi 2) legătura dintre curăţirea sanctuarului ceresc şi curăţirea de obiceiurile şi alegerile rele, care culminează la încheierea timpului de probă….

„În adevăratul copac al Evangheliei, toate elementele sunt legate între ele; când un aspect al adevărului Evangheliei este compromis, multe alte doctrine ajung să fie afectate! O parte din rezultatele colaterale apărute după 1957 este tratarea sfidătoare a lucrării de slujire a lui Ellen White. O astfel de concepţie cu privire la lucrarea lui Ellen White a devenit un mod de operare al multor pastori şi profesori care au părut să aibă impresia că ea a fost o persoană uşor influenţabilă. În anii recenţi, Ellen White a fost considerată de unii ca fiind un scriitor devoţional, dar nu un ghid teologic” (Ministry, august, 2004, p.16-21).

Legătura cu Melvill

În timpul ultimelor două decenii a avut loc o remodelare a poziţiei QOD cu privire la natura lui Hristos, deoarece era recunoscut faptul că QOD răstălmăcea serios declaraţiile clare ale lui Ellen White. Henry Melvill a fost un cleric popular evanghelic anglican în secolul al nouăsprezecelea. „Învăţătura lui a fost adoptată mai întâi în cartea Seventh-day Adventists Believe…, publicată în 1988, de către Departamentul Asociaţiei pastorale al Conferinţei Generale. Acolo, lui Melvill i s-a acordat un loc printr-o declaraţie sumară cu privire la ce cred adventiştii de ziua a şaptea despre natura asumată de Hristos la întrupare. Acum, aceasta este folosită de Dr. George R. Knight în ediţia lui adnotată a Questions on Doctrine….

Această ‘doctrină ortodoxă’ a lui Melvill este promovată de Knight ca fiind poziţia care explică ‘toate’ declaraţiile lui Ellen G. White cu privire la subiect…. Poziţia adoptată de Melvill a avut nevoie de o intervenţie divină pe care el o prezintă fără reţineri şi care, în schimb, i-a oferit o ‘scutire’….

„Am putea să întrebăm de ce această ‘doctrină ortodoxă’ este atât de atrăgătoare ca soluţie la problemele ridicate cu privire la doctrina întrupării în adventismul contemporan…. În 1982, White Estate a publicat un document… intitulat ‘Henry Melvill and Ellen G. White: A Study in Literary and Theological Relationships‘”.

În revista Ministry, decembrie, 1989, Timotei Poirier a studiat predica lui Melvill, „The Humiliation of the Man Christ Jesus”. „Poirier a comentat: ‘Ellen White a preluat pe larg din predica aceasta… în articolul ei intitulat, „Christ Man’s Example”, în Review and Herald din 5 iulie, 1887’. În această predică, Melvill deviază, pentru a ‘trata subiectul naturii umane a lui Hristos’. Tocmai aceasta este digresiunea din care a fost preluată teologia cu privire la natura lui Hristos în Seventh-day Adventists Believe… (p.47,57), şi pe care Dr. George Knight o explică detaliat în adnotările lui din ediţia republicată a cărţii Questions on Doctrine (p.522-524)”.

Totuşi, este de o semnificaţie enormă faptul că „Ellen White nu a împrumutat niciun singur concept din acea digresiune. Chiar şi Poirier recunoaşte acest fapt…. ‘Noi nu am constatat că Ellen White a împrumutat direct niciun material din digresiunea lui’…. Deoarece a fost o preluare pe larg din predică, nereuşita faptului de a găsi măcar o singură referinţă în care a fost împrumutat ceva din digresiune, ar indica faptul că acele concluzii ale lui Marvin, din digresiune, au fost respinse de Ellen White! DAR aceste concluzii respinse au fost acceptate de autorul cărţii Seventh-day Adventists Believe…, precum şi de Knight”.

În cele ce urmează se află ceea ce a scris Melvill în realitate în digresiunea lui devenită acum faimoasă. „Căderea a avut consecinţe…. Noi împărţim… aceste consecinţe în nedesăvârşiri nevinovate şi înclinaţii păcătoase…. Aşadar, Hristos a preluat natura umană cu nedesăvârşirile nevinovate. El Şi-a primit natura umană de la mama Lui…. Asemenea ei, El a putut să simtă foamea, setea, să plângă, să jelească, să sufere şi să moară…. Dar deşi a luat natura umană cu nedesăvârşirile nevinovate, El nu a luat-o cu înclinaţiile păcătoase. Aici a intervenit Divinitatea. Duhul Sfânt a umbrit-o pe Fecioară şi, îngăduind să fie luate de la ea nedesăvârşirile, a împiedicat răutatea; făcând astfel să fie generată o natură umană suferindă şi întristată, dar cu toate acestea una neîntinată; o natură umană cu lacrimi, dar nu cu pete; capabilă să sufere necazul, dar nu predispusă să ofenseze’…. Răspunsul lui Melvill la întrebare este pur şi simplu: ‘intervenţia divină’….

Romano-Catolicismul de asemenea susţine ‘intervenţia divină’, în dogma imaculatei concepţii, dar în aşa fel încât Maria să nu fi putut să-I transmită Fiului ei ‘păcatul în trup’. ‘Prin urmare, noi susţinem şi vă prezentăm ca fiind ceea ce credem a fi doctrina ortodoxă – că natura umană a lui Hristos nu a fost natura umană adamică, adică natura lui Adam înainte de Cădere; nici natura umană căzută, adică natura umană a lui Adam după cădere, din toate punctele de vedere. Natura Lui nu a fost adamică, deoarece a avut nedesăvârşirile nevinovate ale celei căzute…. „Fiind născut dintr-o femeie”, Hristos a preluat de la mama Sa tot ce tot ce preluăm noi, cu excepţia păcătoşeniei. El nu a preluat această parte, deoarece Divinitatea, în persoana Duhului Sfânt, a intervenit între copil şi întinarea părintelui’…. Dar aceste idei s-au aflat în ‘digresiunea’ din care Ellen White nu a citat”. În contrast cu concepţia lui Melvill, Ellen White a scris: „El a luat asupra Sa natura omenească suferindă, căzută, degradată şi întinată de păcat” (Bible Commentary, vol.4, p.1147).

„În învăţăturile cu privire la doctrina întrupării, există o componentă cheie care predomină în fiecare concepţie ce neagă faptul că Hristos a preluat natura omului căzut. Ea iese la suprafaţă ca fiind ‘intervenţia divină’, care cuprinde cuvântul folosit în Questions on Doctrine, ‘scutit’…. Fiecare copil al lui Adam, ‘născut din femeie’ primeşte natura căzută. Nu există nicio excepţie de la această lege a eredităţii, decât dacă are loc o scutire cauzată de intervenţia divină. Dogma romano-catolică a imaculatei concepţii a Mariei este o încercare de a-L scuti pe Hristos de a prelua natura căzută a omului…. Când formulează ceea ce denumeşte a fi ‘doctrina ortodoxă’, Melvill declară fără ezitare că naşterea lui Isus a fost o intervenţie divină care L-a păstrat liber de natura căzută a omului…. Dogma catolică a folosit expresia ‘pata păcatului originar’; Melvill a folosit cuvintele: ‘răutate’ şi ¬¬‘întinare’….

„Această aşa-zisă ‘doctrină ortodoxă’ a fost rezumatul final al secţiunii ‘Al doilea Adam’, din cartea Seventh-day Adventists Believe… (p.47). Aceasta este poziţia promovată în ediţia adnotată de George Knight a cărţii Questions on Doctrine. Dar aceasta nu este concepţia susţinută de biserică de la începuturile ei din anii 1940” (Wm.H. Grotheer, Watchman, „What of the Night?”, iunie, 2004, p.1-7).

Natura umană a lui Hristos şi generaţia finală

Ellen White a rezumat importanţa înţelegerii naturii umane a lui Hristos în acest fel: „Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov…. Dacă acea scară ar fi dat greş în a atinge pământul cu o singură treaptă, noi am fi fost pierduţi. Dar Hristos ajunge la noi acolo unde ne aflăm. El a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca noi, luând natura Lui să putem birui…. Prin natura Sa umană, El ajunge la noi” (Hristos Lumina lumii, p.311,312).

„Într-un limbaj lipsit de ambiguitate, Ellen White explică în mod convingător ideea că Isus trebuia să vină într-o natură umană identică naturii noastre. Hristos ajunge la noi ¬‘acolo unde ne aflăm’. Scara se sprijină pe pământ; nu pe o platformă izolată, care absoarbe şocurile, aflată deasupra pământului. El ‘a luat natura noastră’; ‘natura Sa umană ajunge la noi’”. Ea îşi prezintă punctul de vedere chiar şi mai emfatic în Hristos Lumina lumii, p.117: „Hristos a luat asupra Sa nedesăvârşirile naturii umane degradate. Numai în felul acesta a putut El să salveze omul din cele mai mari adâncimi ale degradării lui […]. Mântuitorul nostru a luat natura umană, cu slăbiciunile ei […]. Noi nu avem de suportat nimic din ceea ce El nu a îndurat”.

„El a luat asupra Sa acele aspecte ale slăbiciunii spirituale şi morale cu care noi trebuie să ne luptăm […]. El a condamnat păcatul […] în trupul omenesc păcătos, acolo unde păcatul deţine puterea lui finală […]. În mod inconfundabil, Ellen White face legătura între natura umană a lui Hristos şi acel fel de biruinţă care le va aduce desăvârşirea celor din poporul lui Dumnezeu. Scara ajunge din punctul cel mai de jos şi până în punctul cel mai înalt şi nicio singură treaptă nu lipseşte. Acesta este un mesaj de speranţă pentru cei mai slabi dintre sfinţii lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să fie descurajat de înalta chemare a lui Dumnezeu, deoarece nu există nicio adâncime la care scara aceea să nu fi ajuns”.

În articolul lui din Ministry, Woodrow Whidden indică faptul că „Aceia care au răspuns în cartea „QOD nu au entuziasmaţi de concepţia lui Andreasen cu privire la oamenii din ‘generaţia finală’ ca fiind cei prin care Hristos va aduce la îndeplinire ispăşirea finală. Deşi se pare că ei nu atacă direct ideea lui Andreasen despre ispăşirea ultimei generaţii, ei nu au fost de acord cu hristologia care a susţinut-o”. Whidden indică în mod clar dezacordul semnificativ dintre autorii QOD şi concepţiile lui Andreasen cu privire la problemele care implică ispăşirea finală şi ‘generaţia finală’.

„Ispăşirea continuă actuală îndeplinită în lucrarea de slujire cerească a lui Hristos şi adusă în centrul atenţiei de către marea luptă tinde să le aducă disconfort acelora care au favorizat poziţiile exprimate în QOD. Merită să ne aducem aminte că Noua Teologie nu are nicio etapă reală a ispăşirii, în care Isus Se află în sfânta sfintelor, ci doar o etapă în care sunt distribuite beneficiile unei ispăşiri deja încheiate. Noua Teologie a trunchiat conceptul marii lupte, un concept pe care nu este preocupată să îl descopere. De asemenea, Noua Teologie nu se îngrijeşte să explice niciun motiv aflat în spatele întârzierii revenirii lui Hristos. Inspiraţia ne spune care este acel motiv – Cerul aşteaptă o demonstrare finală în poporul lui Dumnezeu a puterii Evangheliei de a-i schimba pe oameni; de a-i schimba pe oameni până în punctul în care pot să stea înaintea lui Dumnezeu fără greşeală….

„Un ultim citat din articolul aflat în Ministry spune: ‘[…]Fără susţinerea acordată de Andreasen concepţiei că natura umană a lui Hristos a fost asemenea celei de după Cădere, versiunea lui cu privire la desăvârşirea generaţiei finale şi cu privire la rolul acesteia în îndreptăţirea lui Dumnezeu este pusă în mod serios sub semnul întrebării. Aici, de asemenea, se află moştenirea cea mai importantă lăsată în urmă de QOD’ […]. Noi susţinem că natura umană a lui Hristos este un subiect central în toate dezbaterile care se referă la QOD. Am dori să adăugăm la acesta, semnificaţia şi importanţa ispăşirii. Este cât se poate de clar că susţinătorii cărţii Questions on Doctrine au ignorat numărul copleşitor de dovezi din Scriptură şi Spiritul Profetic, care contrazic în mod convingător tezele lor[…]. Concepţiile istorice adventiste care ne-au fost prezentate aşa de profund şi convingător de către M.L. Andreasen şi alţi sfinţi credincioşi sunt puternic întemeiate pe Biblie şi scrierile lui Ellen White[…].

„Apocalipsa descrie sigilarea celor 144000 (ultima generaţie) în felul acesta: ‘[…] Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!’ (Apocalipsa 7,2-3) […].

„Următorul citat din scrierile lui Ellen White rezumă acest fapt cu o claritate inconfundabilă. ‘[…] Căutăm noi plinătatea Sa, înaintând fără încetare cu perseverenţă spre ţinta pusă în faţa noastră – desăvârşirea caracterului Său? Când oamenii Domnului vor atinge această ţintă, ei vor primi sigiliul pe frunte. Umpluţi cu Duhul Sfânt, ei vor fi desăvârşiţi în Hristos, iar îngerul raportor va declara: S-a sfârşit’ (Early Writings, p.71). Observaţi succesiunea: ‘Umpluţi cu plinătatea Sa…. Umpluţi cu Duhul…. Desăvârşiţi în Hristos…. „S-a sfârşit” [încheierea timpului de probă]’….

„‘În ziua judecăţii, comportamentul omului care a păstrat slăbiciunea şi nedesăvârşirea omenească nu va fi îndreptăţit…. Acela care nu are suficientă credinţă în Hristos pentru a crede că El poate să-l ferească de păcat nu are credinţa care îi va acorda intrarea în împărăţia lui Dumnezeu’ (Solii Alese, cartea 3, p.360)….

„‘Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu’ (Apocalipsa 14,5).

…‘Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui’” (1 Petru 2,21-22).

Experienţa generaţiei finale care trăieşte fără păcat este legată de procesul actual de îndeplinire a ispăşirii în cer. „Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, ar trebui să căutăm să ajungem desăvârşiţi în Hristos. Mântuitorul nostru nu a putut fi făcut să cedeze puterii ispitei nici măcar printr-un gând…. În El nu a fost niciun păcat pe care Satana a putut să-l folosească în avantajul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi cei ce vor rezista în timpul strâmtorării” (Review and Herald, 14 martie, 1912).

„Hristos va câştiga în cele din urmă, datorită lucrurilor pe care le-a făcut pe acest pământ şi datorită celor pe care le face prin poporul Său în ultima generaţie a pământului. Isus este în centru; El este Autorul şi Desăvârşitorul, centrul atenţiei ultimei generaţii şi al întregului univers, deoarece El a îndreptăţit rămăşiţa Sa credincioasă…. Enoh, Iov, Moise, Ilie, Ioan Botezătorul şi Isus au fost mai interesaţi în a apăra caracterul lui Dumnezeu, decât în a-şi salva propria viaţă…. Ei au fost dispuşi să renunţe la propria mântuire pentru a-i salva pe ceilalţi. Aceasta este experienţa ultimei generaţii. Ei sunt chiar mai interesaţi să apere Numele lui Dumnezeu, caracterul Său, decât faptul de a-şi avea numele scrise în Cartea vieţii…. Apocalipsa descrie un popor alcătuit din oameni care Îi dau slavă lui Dumnezeu în mărturia lor, în faptele lor, în viaţa şi caracterul lor. Dumnezeu este îndreptăţit de oamenii Săi credincioşi în timpul sfârşitului….

„Dovezile pentru teologia lui Andreasen cu privire la ultima generaţie se află pretutindeni în raportul Inspiraţiei…. Unii doresc să ca noi să ignorăm dovezile, alţii ar dori să le reinterpretăm, în timp ce ei oferă concepţii alternative; concepţii care se potrivesc curentului predominant din bisericile căzute din jurul nostru…. Dumnezeu aşteaptă cu o dorinţă nespusă ca poporul Său să fie serios, să-I îngăduie să-Şi împlinească făgăduinţele prin el.

„Scrierile lui Ellen White ne învaţă cu claritate că oamenii din ultima generaţie sunt chemaţi să apere caracterul lui Dumnezeu înaintea lumii…. ‘Dacă a fost vreodată un popor care a avut nevoie continuă de o lumină tot mai mare din cer, acesta este poporul care, în acest timp al pericolului, a fost chemat de Dumnezeu… să apere caracterul Său înaintea lumii’ (Mărturii, vol.5, p.746)…. ‘Însuşi chipul lui Dumnezeu trebuie să fie reprodus în oameni. Onoarea lui Dumnezeu şi onoarea lui Hristos sunt implicate în desăvârşirea caracterului celor din poporul Său’ (Hristos Lumina lumii, p.671). Jertfa ispăşitoare nu va mai fi de ‘nicio valoare’ fără ca Duhul Sfânt să Îşi facă partea Lui pentru a-L slăvi pe Dumnezeu prin reproducerea ‘chipului lui Dumnezeu Însuşi’ în oameni. Şi cum este onorat Dumnezeu prin aceasta? ‘Prin desăvârşirea caracterului celor din poporul Său’. Oare poate fi scris mai clar de atât?… Nu este suficientă lumină asupra acestui subiect, pentru a ne face să recunoaştem falimentul părerilor din QOD?…

„În timp ce în cer continuă judecata de cercetare, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de înlăturare a păcatului, în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ…. Când lucrarea aceasta va fi îndeplinită, urmaşii lui Hristos vor fi pregătiţi pentru arătarea Sa’ (Tragedia veacurilor, p.425). Când va putea să vină Hristos? ‘Când lucrarea aceasta va fi îndeplinită’. Care lucrare? ‘O lucrare specială de curăţire, de înlăturare a păcatului’. Când va fi îndeplinită această lucrare? În timp ce Hristos ‘mijloceşte’ în sanctuarul ceresc; în timp ce are loc ispăşirea…. Inspiraţia afirmă incontestabil că Dumnezeu a făcut ca succesul final al lucrării ispăşitoare a lui Hristos să depindă de experienţa desăvârşirii rămăşiţei….

„Satana poate să pretindă că… Isus, fiind atât Dumnezeu, cât şi om, a avut un fel de avantaj în comparaţie cu ceilalţi…. Satana… putea să spună: ‘Isus a fost singurul care a putut cu adevărat să păzească Legea lui Dumnezeu. La ce vă aşteptaţi? În cele din urmă, El a fost atât Dumnezeu, cât şi om’. Singurul răspuns pe care poate să-l dea Dumnezeu este să producă un grup întreg de oameni care păzesc Legea lui Dumnezeu şi, asemenea lui Isus, fac lucrul acesta în circumstanţele cele mai dificile…. Dumnezeul nostru nu este interesat să lase nicio întrebare fără răspuns în marea luptă. El va confrunta toate obiecţiunile posibile….

Dumnezeu nu va pune capăt acestei controverse, până când nu va da răspuns tuturor întrebărilor. Nu va mai fi absolut niciun loc pentru nicio îndoială cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la cerinţele Sale sau la puterea Sa de a le da oamenilor slabi şi păcătoşi capacitatea de a fi în armonie completă cu El.

„Ce ne aduce în ultima generaţie. Satana a mărşăluit cu toate puterile înşelătoare ale iadului pentru a se năpusti asupra poporului ultimei generaţii…. În acest efort al lui, el pune toate piedicile posibile, pentru  a-i face pe cei din poporul lui Dumnezeu să nu atingă ţinta; să fie insuficient de buni, să-L dezamăgească pe Dumnezeu.

„Pe de altă parte, Dumnezeu a îngăduit să se dezlănţuie puterea adevărurilor vitale recuperate, reactivarea darului profeţiei ca lumină călăuzitoare specială a rămăşiţei Sale şi a făgăduinţei ajutorului divin însuşi; totul pentru a-i face în stare pe credincioşii Săi să iasă mai mult decât biruitori în ultimul act spectaculos…. Cei din poporul lui Dumnezeu Îi vor aduce slavă lui Dumnezeu, prin demonstrarea puterii Sale răscumpărătoare în viaţa lor.

„Când Satana a întors împotriva lui Iov tot ce putut, Dumnezeu a fost dovedit a avea dreptate. Când Satana întoarce totul împotriva ultimei generaţii, Dumnezeu este dovedit din nou a avea dreptate înaintea oamenilor şi îngerilor. Lui Satana… i s-a îngăduit să facă tot ce poate, iar el a dat greş în mod lamentabil. Asemenea lui Iov, ultima generaţie îndreptăţeşte cerinţele lui Dumnezeu şi caracterul Său. Dumnezeu va dovedi că poate să întărească o întreagă generaţie a sfinţilor Săi şi că El este în stare să-i păzească de orice cădere şi să-i înfăţişeze fără pată în prezenţa slavei Sale cu o bucurie nespusă” (David Qualls, „A Response to Ministry’s Questions on Doctrine: Then and Now”, publicată pe site-ul greatcontroversy.org 10 decembrie, 2003).

Probabil că este important să observăm că această conferinţă nu a avut loc cu binecuvântarea preşedintelui Conferinţei Generale de la acea dată. La adunarea consiliului anual din 13 octombrie, 2007, Jan Paulsen a spus că problema care are potenţialul cel mai mare de a dezbina biserica este teologia. El a spus că nu a susţinut o a doua studiere a problemelor teologice care au fost prezentate iniţial cu cincizeci de ani în urmă în Questions on Doctrine, îndeosebi cu privire la natura lui Hristos. „Pur şi simplu nu pot să îmi imaginez un om post-modern din Europa, un om de afaceri din Asia sau America Latină, şi cu atât mai puţin un fermier african căruia să-i pese o iotă de faptul că Hristos a avut sau nu natura omului dinainte de cădere. Realităţile lumii în care trăim conţin alte griji şi alte priorităţi care ne preocupă”.

Pastorul Paulsen înţelege cu claritate că elementul care deţine potenţialul cel mai mare de a dezbina adventismul este teologia, nu problemele organizatorice sau hirotonirea femeii, sau chiar diferitele stiluri de închinare, deoarece teologia noastră stabileşte cine suntem şi în ce constă raţiunea noastră de a exista. Motivul pentru care el nu a încurajat această restudiere este acela că QOD a fost începutul unei schimbări în teologia noastră, care a produs o ruptură tot mai mare între diferitele orientări teologice în adventism, iar el îşi dă seama că este realmente imposibil să mai aducem vreodată acele orientări teologice în armonie. El ar prefera mai degrabă să lase câinii să doarmă, pentru a păstra iluzia unităţii în biserică.

Pastorul Paulsen are absolută dreptate, când spune că oamenilor din Europa sau Africa nu le va păsa nicio iotă de natura lui Hristos, dar nu le va păsa nicio iotă nici de ziua în care trebuie să meargă la biserică, sau dacă există un sanctuar în cer. Faptul că oamenii nu înţeleg anumite subiecte nu înseamnă că acele subiecte sunt irelevante. În realitate, ele pot avea o semnificaţie imensă pentru evoluţia evenimentelor viitoare pe planeta pământ. Eu cred că aceasta a fost o declaraţie foarte, foarte lipsită de spirit de prevedere din partea conducătorului mondial al Bisericii Adventiste.

Circumstanţele pe fondul cărora s-a desfăşurat conferinţa

În a doua parte a anului 2003, lucrarea Questions on Doctrine (QoD) a fost republicată de Andrews University Press, împreună cu note istorice şi o introducere teologică scrise de George Knight. Cu ocazia primei publicări, în 1957, cartea aceasta, aşa cum scria Knight, „s-a calificat cu uşurinţă ca fiind cea mai dezbinătoare carte din istoria adventistă de ziua a şaptea”.

Totul a început când T.E. Unruh, preşedintele Conferinţei East Pennsylvania, i-a adresat o scrisoare lui Donald Grey Banrhouse, felicitând emisiunile radio ale lui Barnhouse cu privire la neprihănirea prin credinţă. Această scrisoare, l-a determinat pe Walter Martin, un tânăr specialist în sectele creştine, să viziteze Washington, în martie, 1955, pentru auzi direct de la conducătorii adventişti ce anume credeau ei cu privire la anumite doctrine despre care Martin spusese că erau sectare.

Martin a fost preocupat de patru subiecte fundamentale. El a înţeles că adventiştii susţineau următoarele: 1) ispăşirea lui Hristos nu a fost încheiată pe cruce; 2) mântuirea este rezultatul harului plus faptele legii; 3) Isus a fost o fiinţă creată şi 4) La întrupare, El a fost părtaş al naturii păcătoase căzute a omului.

Din nefericire, M.L. Andreasen, aşa cum a observat George Knight, fiind „cel mai influent teolog şi scriitor al bisericii în a doua jumătate a deceniului 1930 şi pe parcursul deceniului 1940, a fost lăsat pe dinafară atât în procesul de formulare a răspunsurilor, cât şi în cel de criticare a acestora, chiar dacă fusese considerat în general ca fiind o autoritate în domeniul câtorva dintre punctele discutate […]. Privind înapoi, nu putem decât să presupunem care ar fi fost cursul diferit al istoriei adventiste, dacă Andreasen ar fi fost consultat cu ocazia formulării poziţiei adventiste cu privire la ispăşire”.

Următorul eveniment a fost un crescendo al editorialelor şi articolelor din revista Ministry, care s-au asociat cu un program remarcabil de relaţii publice bine planificat în cadrul adunărilor pastorale de pretutindeni din America de Nord, începând din anul 1957 şi mai departe. Cartea QOD a fost prezentată ca fiind o realizare magnifică, care a schimbat intenţia lui Walter Martin de a include din nou adventiştii în următoarea lui carte despre sectele din America.

Când lui Andreasen i s-a părut că autorii cărţii QOD şi preşedintele Conferinţei Generale nu erau interesaţi să recunoască îngrijorările lui, acesta a adresat o scrisoare deschisă membrilor bisericii. De fapt, Andreasen a fost de acord că cea mai mare parte a cărţii QOD era alcătuită din concepţii adventiste temeinice. El a fost îngrijorat în principal cu privire la subiectele ispăşirii şi naturii umane a lui Hristos.

Este important să înţelegem ideile preconcepute ale lui Barnhouse şi Martin. Pentru ei, Isus, ca om, a fost „impecabil”, adică, incapabil de a păcătui. Unul dintre teologii lor a scris că posibilitatea ca Isus „să păcătuiască şi să cadă este o idee atroce […]. Deoarece, atunci, Însuşi Dumnezeu trebuie să fi fost capabil să păcătuiască, iar a gândi astfel înseamnă blasfemie”. Prin urmare, lui Barnhouse şi Martin li se părea că autorii adventişti erau sectari.

Deasupra ceţii teologice generate de cartea QOD plutea aprobarea pe care biserica o acorda acestei lucrări pretutindeni în lumea adventistă. Andreasen a declarat că această lucrare era „o trădare săvârşită cu scopul de a obţine recunoaşterea din partea evanghelicilor”. George Knight a făcut următoarea observaţie: „Din nefericire, în felul în care au fost manipulate informaţiile şi neadevărurile comunicate lui Barnhouse şi Martin, par să existe elementele unei trădări…. Rezultatul avea să aducă un dezastru în rândurile adventiste în anii ulteriori. Chiar dacă adventismul oficial a obţinut din partea lumii evanghelice recunoaşterea calităţii de biserică creştină, totuşi în procesul acesta s-a produs o ruptură care nu s-a vindecat în ultimii cincizeci de ani şi este posibil să nu se mai vindece niciodată”.

Reacţiile la Questions on Doctrine

Ceea ce pare a fi o problemă mai profundă în legătură cu QOD este ceea ce a fost lăsat nespus. Martin şi Barnhouse erau teologi recunoscuţi. Ce ocazie favorabilă perfectă ar fi fost pentru adventişti să folosească nişte minţi la fel de educate pentru a arăta de ce adventiştii au o înţelegere distinctivă a soteriologiei, cristologiei şi escatologiei. Asemenea lui Ezechia, care a greşit prin faptul că nu le-a arătat babilonienilor bogăţiile adevărului lui, noi am pierdut ocazia de a le prezenta acelor oameni care făceau cercetări înţelegerea noastră cu privire la marea luptă dintre Hristos şi Satana.

Problema fundamentală în 1955-1957 a fost aceea că participanţii au încercat să combine două sistemele teologice diferite, care erau incompatibile. Când adventiştii încearcă să suprapună propria teologie şi şablonul evanghelic, multe arii pur şi simplu nu se vor potrivi. Reflectând asupra acestei perioade din istoria adventistă, Malcom Bull şi Keith Lockhart au scris: „Question on Docrine a ridicat semne de nesiguranţă cu privire la ce anume credeau adventiştii în realitate, iar acestea au făcut ca era evanghelică ulterioară să fie cea mai destabilizatoare din istoria bisericii” (Seeking a Sanctuary, p.106).

Un grup de conducători de seamă de la Loma Linda, CA, au semnat o declaraţie în care au acuzat QOD că a reprezentat greşit „anumite fundamente vitale şi a compromis alte doctrine ale credinţei noastre”, precum şi că „anumite declaraţii şi învăţături din carte nu vor fi niciodată acceptate de către un număr considerabil de membri din poporul nostru. De fapt, convingerea noastră este că, din timpul controversei panteiste a lui J.H. Kellogg, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, şi până acum, nu a apărut nimic care să cauzeze o asemenea tulburare, neînţelegere şi dezbinare în mijlocul poporului nostru, aşa cum a făcut-o publicarea acestei cărţi” (citat în J.R. Zurcher, Thouched With Our Feelings, p.175).

Raymond Cottrell a scris o evaluare a cărţii QOD pentru conducătorii Conferinţei Generale din 1956. El a prezis următoarele: „Este aproape sigur că va izbucni de asemenea o furtună de împotriviri, când pastorii şi laicii noştri vor descoperi adevărata semnificaţie a termenilor reali pe baza cărora am ajuns la o cooperare cu Martin şi ceilalţi evanghelici” (citat în Julius Nam, Reactions to the Seventh-day Adventist Evangelical Conferences and Questions on Doctrine 1955-1971, p.245).

Conducătorii nord americani, precum R.R. Bietz, au prezis că va urma un mare dezastru, spunând că „va veni o mare tornadă”. Theodore Carcich, preşedintele Conferinţei Central Union, a numit QOD „o încercare isteaţă şi subtilă de a submina doctrinele fundamentale ale adventiştilor de ziua a şaptea”. Raymond Cottrell a avertizat: „Să fim siguri că ne vor trebui cincizeci de ani pentru a trece peste ceea ce ajunge să fie publicat în cartea propusă” (citat în Nam, p.352,347,255).

Ar trebui să fie evident faptul că adventiştii de ziua a şaptea ar trebui să treacă prin mari dificultăţi în încercarea de a-şi armoniza modul de a înţelege mântuirea cu acela al prietenilor lor calvini, indiferent cât de multă gimnastică lingvistică ar pune în aplicare.

Cele patru probleme ale lui Walter Martin

Să ne întoarcem la cele patru probleme care l-au preocupat pe Martin. Cum am fi răspuns noi la aceste întrebări?

1) Ispăşirea nu s-a încheiat la cruce

În gândirea evanghelică, tot ce este important în Planul de Mântuire s-a încheiat odată cu moartea lui Hristos. Vechiul Testament a fost în mare parte un sistem eşuat de mântuire prin fapte. Hristos a inaugurat un nou legământ al mântuirii prin har, şi nu este necesar să fie îndeplinit nimic mai mult, cu excepţia împlinirii anumitor profeţii din Vechiul Testament.

Răspunsul adventist care l-a mulţumit pe Martin a fost că ispăşirea s-a încheiat la cruce, iar de atunci, Hristos a continuat să administreze beneficiile acelei ispăşiri în sanctuarul ceresc. Totuşi, aceasta nu este deloc poziţia adventistă.

Adventiştii au crezut întotdeauna că noul legământ al harului a început, nu la cruce, ci în Eden, odată cu făgăduinţa din Geneza 3,15, care spune că Hristos îl va învinge pe Satana. Această făgăduinţă a fost ratificată sau legalizată la moartea lui Hristos. În acel moment, a fost adusă jertfa necesară pentru ispăşire, dar planul ispăşirii nu va fi încheiat pe deplin, până când păcatul nu va fi numai iertat, ci şi îndepărtat din viaţa creştinilor şi din univers.

Sanctuarul pământesc arată acest lucru în mod clar. Altarul pentru arderile de tot a fost aspectul central al ritualurilor zilnice, indicând cu claritate spre moartea lui Hristos, dar aceste ritualuri erau incomplete până la Ziua Ispăşirii, când sanctuarul era curăţit de orice păcat. Pentru încheierea planului ispăşirii au fost necesare ambele aspecte.

Adventiştii au crezut întotdeauna că moartea lui Hristos a fost primul pas în procesul de ispăşire, care va fi încheiat în ultima generaţie, odată cu sigilarea celor 144000 şi cu încheierea timpului de probă. Noi am denumit acest proces ca fiind ispăşirea finală sau curăţirea sanctuarului. Concepţia aceasta este în mod unic adventistă de ziua a şaptea şi a fost întru totul inacceptabilă pentru Martin şi pentru lumea evanghelică. Din nefericire, noi am ascuns faţă de Barnhouse şi Martin acest accent specific adventist, pentru ca ei să ne accepte în frăţietatea lor creştină.

Succesiunea etapelor se poate observa chiar şi în cele trei alungări ale lui Satana. Mai întâi, a fost alungat din cer, ceea ce a însemnat doar un exil, până când se putea lua o hotărâre finală. Apoi a fost alungat la moartea lui Hristos, deoarece şi-a pierdut toată credibilitatea în rândul fiinţelor necăzute în păcat. Totuşi, el urmează a legat, adică totalmente înfrânt, abia la cea de a doua venire a lui Hristos.

Subiectul acesta nu este legat numai de administrarea beneficiilor ispăşirii de către Hristos în sfânta, ci şi de încheierea planului de ispăşire în sfânta sfintelor. În zilele noastre, asupra acestui punct există un dezacord chiar şi printre adventişti, în mare parte deoarece, începând din anii 1950, noi am diminuat accentul pus asupra acestui aspect final al ispăşirii.

2) Mântuirea presupune har plus fapte

La această presupoziţie este destul de uşor să răspundem, arătând că faptele nu vor merita sau nu vor câştiga niciodată mântuirea. Mântuirea este întotdeauna un dar fără plată al harului, dar harul lucrează întotdeauna. Aceasta înseamnă că faptele de ascultare sunt rezultatul natural al harului transformator.

Această concepţie este dificil de acceptat în sistemul de gândire evanghelic, pentru care faptele ascultării nu sunt o condiţie a mântuirii şi nu sunt necesare pentru mântuire. Concluzia este că noi putem fi mântuiţi, în timp ce călcăm cu bună ştiinţă poruncile lui Dumnezeu.

3) Isus a fost o fiinţă creată

La această presupoziţie este uşor de răspuns, arătând declaraţiile clare făcute de Ellen White şi de către teologii adventiştii, care spun că Isus este pe deplin Dumnezeu, existând din veşnicie.

Problema a fost că unii dintre pionierii noştri timpurii au crezut că Isus a avut un început într-un anumit punct, când a fost adus la existenţă de către Tatăl. Această poziţie a fost respinsă aproximativ la începutul secolului al XX-lea.

4) La întrupare, Isus a preluat natura căzută a omului, natura păcătoasă

Acesta a fost şi este cel mai mare punct al conflictului cu lumea evanghelică şi în interiorul adventismului. Acest subiect conţine un aspect care nu este discutat adesea. Este cuvântul simplu: „har”.

Ellen White are două comentarii semnificative cu privire la acest cuvânt. „Dacă nu am fi căzut, noi nu am fi învăţat niciodată semnificaţia acestui cuvânt: ‘har’. Dumnezeu îi iubeşte pe îngerii fără păcat, care Îi slujesc şi ascultă poruncile Sale, dar El nu le dă har. Aceste făpturi cereşti nu ştiu nimic despre har; ele nu au avut niciodată nevoie de el, deoarece nu au păcătuit niciodată. Harul este un atribut al lui Dumnezeu, manifestat faţă de făpturile omeneşti lipsite de merite…. Dumnezeu se bucură să reverse harul Său asupra tuturor celor ce flămânzesc după el” (My Life Today, p.100). „În conformitate cu sfatul hotărât al lui Dumnezeu, omul urma să fie creat şi înzestrat cu puterea de a îndeplini voinţa divină” (God’s Amazing Grace, p.129).

Aici aflăm că nici îngerii, nici Adam şi Eva nu au avut nevoie de har, deoarece ei au avut, în natura lor, puterea interioară necesară pentru a asculta. Numai oamenii căzuţi au nevoie de har şi, de fapt, acesta este singura noastră speranţă, deoarece în natura lor căzută oamenii nu au nicio putere de a asculta. Harul este necesar şi le este dat numai acelora care nu au nicio altă modalitate de a asculta.

În revista Ministry au fost publicate două scrisori interesante cu privire la Hristos şi har. Prima spunea: „O […] natură spirituală fără păcat, pe care Hristos a avut-o, L-a făcut în stare să respecte în mod desăvârşit Legea Tatălui Său, […] în timp ce orice altă fiinţă umană, fiind păcătoasă prin natură, trăieşte sub noul legământ, având nevoie de har pentru a fi mântuită”. Cu alte cuvinte, Hristos nu a avut nevoie de har, deoarece El a avut, în natura Sa fără păcat, puterea de a fi ascultător, întocmai asemenea îngerilor.

A doua scrisoare spunea: „Am o întrebare: Oare nu a depins Isus de har, pentru a Se împotrivi păcatului asemenea nouă? Dacă El a avut, în Sine Însuşi, puterea de a se împotrivi păcatului, atunci nu l-a învins pe Satana pe acelaşi teren pe care trăim noi!” Prin urmare, întrebarea este: A avut Hristos nevoie, sau a primit El har, ori nu? Să examinăm câteva declaraţii ale lui Ellen White.

„Pentru lucrătorul consacrat, există o mângâiere minunată care constă în cunoaşterea faptului că până şi Hristos, în timpul vieţii Sale pe pământ, L-a căutat pe Tatăl Său în fiecare zi, pentru a primi de la El resurse noi de har necesar;… Iată-L pe Fiul lui Dumnezeu, El Îşi întăreşte credinţa prin rugăciune şi adună putere pentru a se împotrivi răului prin comuniune cu cerul” (Istoria faptelor apostolilor, p.56).

„Ca om, Isus a fost desăvârşit, şi totuşi El a crescut în har (Luca 2,54): ‘Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor’” (Mărturii, vol.1, p.339-340). O traducere mai bună a expresiei „era tot mai plăcut” este „primea tot mai mult har”.

„El primea zi de zi un nou botez cu Duhul Sfânt. În orele timpurii ale fiecărei zi, Domnul Îl trezea din somn, iar sufletul şi buzele Sale erau unse cu har” (Parabolele Domnului Hristos, p.139).

„ El cerea putere pentru a-l înfrunta pe vrăjmaş, asigurarea că va primi harul necesar pentru a aduce la îndeplinire toate sarcinile pe care Şi le asumase în locul oamenilor” (Scrisoarea 159, 1903). Avem dovezi clare că Isus a avut nevoie de har şi a primit har.

„El a pregătit mijloace abundente pentru ca fiecare suflet să aibă harul şi puterea necesare pentru a fi mai mult decât biruitor în lupta contra păcatului…. El a venit în lumea aceasta şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca, prin puterea Lui, oamenii lui să poată trăi, de asemenea, o viaţă fără păcat. El doreşte ca ei să practice principiile adevărului pentru a-i arăta lumii că harul lui Dumnezeu are puterea de a sfinţi inima” (Review and Herald, 1 aprilie, 1902).

„El nu aşteaptă de la ucenicii Săi să îndeplinească nicio lucrare pentru care nu este doritor să le dea harul şi puterea de care au nevoie în acest scop. El nu le-ar cere să fie desăvârşiţi, dacă nu ar fi avut la dispoziţie toată desăvârşirea harului pe care să-l reverse asupra acelora cărora doreşte să le acorde un privilegiu atât de înalt şi sfânt…. Isus nu a manifestat nicio calitate şi nu a exercitat nicio putere pe care oamenii nu ar putea să le aibă prin credinţa în El” (Harul uimitor al lui Dumnezeu, p.230).

Din aceste declaraţii putem să tragem câteva concluzii evidente. Harul este singura noastră speranţă de a asculta în natura noastră căzută, deoarece în natura căzută nu se află nicio putere pentru a asculta. Isus nu a exercitat nicio putere pe care omul nu ar putea să o aibă, ceea ce înseamnă că El nu a avut puterea îngerilor sau puterea lui Adam. Aici avem dovada convingătoare, fără nicio posibilitate de interpretare greşită, că Isus a avut nevoie şi a primit har. Având în vedere că fiinţele căzute sunt singurele care au nevoie de har, oare nu este clar precum cristalul că tocmai natura căzută, păcătoasă a lui Isus a fost aceea care a avut nevoie de resurse zilnice de har?

Doctrina cu privire la păcat

În istoria legată de cartea QOD se află un aspect care nu a fost discutat niciodată înainte, şi anume încercarea de a aduce concepţia păcatului originar în teologia adventistă. Concepţia păcatului originar spune că noi ne aflăm într-o stare pierdută, condamnată, deoarece moştenim o natură căzută şi suntem copiii lui Adam cel căzut. Astfel, suntem născuţi într-o stare de păcat, separaţi de Dumnezeu. Îi sunt îndatorat lui Larry Kirkpatrik pentru descoperirea unor părţi necorectate scrise înaintea publicării versiunii finale a cărţii QOD.

Ciorna dinaintea publicării spune direct: „Apostolul Pavel declară: ‘Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea’ (Romani 5,12). Expresia ‘prin păcat’ arată cu claritate că el nu s-a referit la păcatele individuale propriu-zise, ci mai degrabă la păcatul originar – natura păcătoasă pe care am moştenit-o cu toţii de la Adam. ‘Toţi mor în Adam’ (1 Corinteni 15,22). Prin acel păcat originar, ‘moartea a trecut asupra tuturor oamenilor’ (Romani 5,12)”. (ciorna dinaintea publicării cărţii QOD, p.406,407).

Ciorna de dinaintea publicării arată că autorii cărţii QOD au echivalat natura păcătoasă cu păcatul originar. Într-unul dintre răspunsurile date cu privire la ciorna de dinaintea publicării, care fusese trimisă pentru consultări, Raymond Cottrell şi-a exprimat următoarea nemulţumire: „Aceasta este prima dată când aflu că adventiştii cred în «păcatul originar» […]. Termenul acesta […] ar face necesare practici sacramentale cum ar fi botezul copiilor mici”.

În versiunea finală a cărţii tipărite, două paragrafe după acest punct, se află următoarele propoziţii: „Noi am moştenit cu toţii de la Adam o natură păcătoasă. Suntem cu toţii ‘copii ai mâniei din fire’ (Efeseni 2,3) […].

„În consecinţă, toţi sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu” (QOD, p.407,408). Este evident că autorii cărţii QOD au considerat că omul este vinovat sau condamnat pe baza naturii moştenite din naştere. În conformitate cu autorii cărţii QOD, păcatul lui Adam nu a adus numai moartea, ci şi condamnarea neamului omenesc, o condamnare care există separat de orice decizie personală de a păcătui.

Această învăţătură aflată în QOD nu a făcut parte niciodată din doctrina adventistă. Păcatul pentru care suntem consideraţi vinovaţi sau condamnaţi fusese înţeles mai înainte de către adventişti în contextul exercitării libertăţii de alegere individuale în starea de răzvrătire. Cu toate acestea, evanghelicilor li s-a prezentat acum noua doctrină despre păcat ca fiind doctrina susţinută de adventişti.

Dacă păcatul se bazează pe natura moştenită de om, aşa cum prezintă QOD, atunci nu există nicio modalitate pentru eradicarea lui, cu excepţia faptului de a aştepta ca Dumnezeu să schimbe natura aceea în clipa proslăvirii.

Mai mult decât atât, introducerea doctrinei păcatului originar de către QOD face necesară protejarea naturii umane a lui Isus de posibilitatea de a fi avut aceeaşi natură căzută pe care o au toţi ceilalţi oameni. Dacă noi suntem condamnaţi şi pierduţi, din cauza naturii noastre moştenite prin naştere, atunci Isus nu poate să aibă aceeaşi natură. Doctrina păcatului originar distruge frăţietatea dintre Isus şi omul căzut. Ca urmare, înţelegem motivul imperativ pentru care autorii cărţii QOD au simţit că este atât de necesar să readapteze sau să deformeze învăţătura adventistă cu privire la natura umană a lui Hristos.

Acum, începem să înţelegem motivul încercării majore din QOD şi din articolele publicate în Ministry de a schimba poziţia noastră cu privire la natura lui Hristos. Unii dintre conducătorii noştri acceptaseră doctrina augustiniană/calvinistă a păcatului originar, într-o formă modificată. Astfel, poziţiile noastre cu privire la natura lui Hristos şi posibilitatea ca ultima generaţie să trăiască fără păcat, datorită ispăşirii finale, au trebuit să fie revizuite radical. În mod semnificativ, bătălia cu privire la aceste subiecte dificile nu a dispărut şi nici nu s-a diminuat pe parcursul ultimilor cincizeci de ani.

Unele rezultate ale conflictului generat de QOD

În 1989, pastorilor din Conferinţa Southeastern California li s-a cerut să completeze un sondaj de opinie neoficial, în încercarea de a descoperi dacă poziţiile doctrinare se schimbaseră semnificativ la nivelul de bază al conducerii bisericii. O declaraţie spunea: „Unele dintre obiecţiunile exprimate recent cu privire la interpretarea adventistă tradiţională a textului din Daniel 8,14 («atunci sfântul locaş va fi curăţit») sunt valide”. Numai 34% din pastori nu au fost de acord cu această declaraţie. Ceea ce înseamnă că 66% nu susţin interpretarea adventistă a acestui text.

O altă declaraţie spunea: „Un adventist loial nu are niciun motiv de îndoială cu privire la acurateţea declaraţiilor lui Ellen White”. Numai 36% au fost de acord cu această declaraţie. A treia declaraţie spunea: „O persoană ar trebui să accepte rolul profetic al lui Ellen White, înainte de a fi botezată ca adventist de ziua a şaptea”. Numai 31% au fost de acord cu această declaraţie. Majoritatea pastorilor care au completat sondajul de opinie nu credeau că o persoană ar trebui să accepte rolul profetic al lui Ellen White, înainte de a deveni adventist de ziua a şaptea.

Rezultatele sondajului de opinie i-au convins pe iniţiatori că adventismul de dinaintea cărţii QOD nu era foarte popular printre acei pastori. Ei au ajuns la concluzia că majoritatea răspunsurilor, cel puţin 60%,  s-ar conforma destul de bine cu „adventismul evanghelic” (Survey of Attitudes and Opinions, 25 septembrie, 1989, Survey Research Service, Loma Linda University, Loma Linda, California).

În revista Adventist Today din ianuarie/februarie 1994 a apărut un articol intitulat Evangelical Adventism: Clinging to the Old Rugged Cross (Adventismul evanghelic: a rămâne ataşat de vechea cruce aspră). În articol a fost exprimată următoarea legătură dintre adventismul evanghelic şi cartea QOD, astfel: „În 1957, odată cu publicarea cărţii Questions on Doctrine, conducătorii bisericii au clarificat curentul teologic care reprezenta adventismul de ziua a şaptea oficial. Printre poziţiile teologice adoptate în Questions on Doctrine sunt următoarele: […] Isus Hristos este Dumnezeu veşnic şi fără păcat în natura Sa umană; ispăşirea substitutivă a lui Isus Hristos pentru mântuirea păcătoşilor a fost încheiată la cruce […]. Adventiştii evanghelici consideră că poziţiile adoptate în Questions on Doctrine constituie o expresie a adventismului autentic şi evanghelic”.

Termenul „adventism evanghelic” a apărut pentru prima dată cu referire la adventismul de ziua a şaptea odată cu primul număr al Evangelica – A Publication for Evangelical Adventists, în octombrie, 1980. Mişcarea aceasta a fost prezentată de Alan Crandall, editorul publicaţiei. În ediţia din mai, 1982, a publicaţiei Evangelica, el a declarat că rădăcinile adventismului evanghelic se extind până la Question on Doctrine şi că mişcarea aceasta fusese promovată de predicatorii evanghelici din deceniile 1960 şi 1970.

Idei conclusive

Într-un raport al conferinţei din 2007 cu privire la QOD, Larry Kirkpatrick a prezentat următoarele reflecţii semnificative. (Here Are They – articol disponibil pe www.greatcontroversy.org)

Ar trebui adventiştii să încerce să fie identificaţi cu evanghelicii?

Ce valoare ar avea pentru adventişti faptul de a fi identificaţi cu evanghelicii?.. […]. Eticheta vine […] împreună cu un set supărător de elemente negative. Acestea cuprind învăţătura despre un iad care arde veşnic, învăţătura despre nemurirea naturală a sufletului, […] ideea unui imperiu american, SUA ca poliţist planetar şi iniţierea unor războaie precum a fost invadarea Irakului de către Statele Unite. Acel război, indiferent ce credeţi despre el, este considerat ca fiind un război susţinut de evanghelici […]. Cu cât suntem identificaţi mai îndeaproape cu evanghelicii, cu atât vom fi identificaţi mai îndeaproape cu politica lor. Când evangelicii amestecă biserica şi statul, iar noi căutăm să ne identificăm ca fiind evanghelici, ne pierdem platforma înaltă de neutralitate apolitică.

Poate că, în deceniul 1950, faptul de a fi identificaţi ca evanghelici a avut o oarecare valoare pentru noi […]. Dar indiferent de cele întâmplate atunci, valoarea faptului de a fi percepuţi ca „evanghelici” în 2008 este foarte discutabilă. Puteţi să consultaţi doar câteva exemple de cărţi disponibile actualmente pe Amazon: The Scandal of the Evangelical Conscience; The Great Evangelical Disaster; The Scandal of the Evangelical Mind; The Tragedy of Compromise: The Origin and Impact of the New Evangelicalism. A fi evanghelici în 2008 nu ne face să fim percepuţi ca aflându-ne în cea mai bună tovărăşie […]. Prin urmare, unii adventişti pun la îndoială valoarea faptului de a fi identificaţi prea îndeaproape cu evangelicii.

Este suficient de interesant că Donald Dayton, un teolog evanghelic participant la conferinţa din 2007, a scris următoarele: „Aş dori să invit adventismul să-şi exploreze sursele propriilor idei […]. Aceasta este cu siguranţă o chemare mai înaltă decât efortul de a ‘asimila’ tradiţia evanghelică ce pare a domina astfel de discuţii precum Questions on Doctrines. Mă tem că adventismul ar putea să-şi vândă moştenirea pe o supă de linte”.

Cartea QOD a fost o greşeală, deoarece a dus la apariţia unui nou adventism, în timp ce adventismul existent fusese deja susţinut de Dumnezeu […]. QOD a fost o greşeală, deoarece nu a spus adevărul despre ce anume credeau adventiştii de ziua a şaptea. Pe la mijlocul deceniului 1950, doar puţini adventişti au crezut declaraţiile din QOD […] Martin şi Barnhouse au ştiut că acea lucrare, QOD, nu se potrivea cu adventismul de dinaintea ei.

Puterea adventismului se află în cei doi „S” – în „sfârşit” şi „schimbare” […]. Întregul mesaj adventist de ziua a şaptea vorbeşte despre „sfârşit” – sfârşitul păcatului şi al păcătuirii, sfârşitul suferinţei şi al răului […]. Mesajul nostru vorbeşte de asemenea despre celălalt „S”, „schimbare”. Acesta este de asemenea un atac asupra păcatului. A bate pasul pe loc este inacceptabil. Întăriţi de harul lui Dumnezeu care ne ajută, noi suntem schimbaţi aici şi acum […]. Universul vede că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire […]. Schimbarea şi sfârşitul sunt cele două puncte forte ale adventismului de dinaintea cărţii QOD. Dar QOD a subminat tocmai lucrurile pe care a pretins că le susţine.

Orice ar fi, viitorul şi mesajul misiunii adventiste de ziua a şaptea este luminos. Deşi QOD a umbrit punctele distinctive cruciale, un val de tineri puternici şi noi apar la firul ierbii […]. Mulţi dintre aceşti adventişti plini de energie sunt motivaţi de o înţelegere foarte asemănătoare aceleia care a iluminat scrierile lui M.L. Andreasen. Acum există mult adventism asemenea celui de dinaintea cărţii QOD. Acesta este viu şi sănătos[…]. Se pregăteşte o armată de tineri cu credinţă în Dumnezeu şi cu încredere în Scripturi. Iar mai mult de atât, ei susţin inspiraţia şi autoritatea deplină a scrierilor lui Ellen G. White. Ei învaţă. Ei cresc şi sunt formidabili[…].

În curând, într-o zi, Dumnezeu va spune: „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus […]. În final, Dumnezeu învinge, iar solia îngerului al treilea, pe care mulţi au aruncat-o peste bord ca fiind o relicvă bizară strecurată cu forţa de Ellen White într-o biserică ignorantă, se va dovedi a fi adevărată. Biruinţa împotriva păcatului a fost exact ceea ce a spus Biblia că este. Misiunea pe care Cerul i-a încredinţat-o acestei comunităţi a credinţei a fost corectă în cele din urmă […]. Adventismul actual, care este adventismul de dinaintea cărţii QOD, este luminat şi plin de energie.

Iată pasajul la care ne gândim de obicei: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalipsa 12,7-9). Totuşi, observaţi că, atunci când facem această legătură, noi punem realmente semnul egal între două expresii diferite. Isus a zis că Satana „a căzut”, dar în Apocalipsa 12 se spune că el a fost „aruncat”. Aşadar, probabil că versetele acestea se referă la două evenimente diferite.

Observaţi ce a spus Isus în acest verset. „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31). Această declaraţie a fost făcută chiar înainte de răstignire, când Satana avea să fie „aruncat” din nou „afară”. Înseamnă acest lucru că Apocalipsa 12 vorbeşte de fapt atât despre răstignire, cât şi despre alungarea lui Satana din cer la început?

Iată cum foloseşte Ellen White Apocalipsa 12: „Hristos Şi-a aplecat capul şi a murit […]. ‘Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: ‘Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos’” (Hristos Lumina lumii, p.761). De ce citează Ellen White acel verset, când vorbeşte despre răstignire? Oare pentru că a doua aruncare jos a lui Satana este mai importantă decât prima? Prima aruncare afară a fost doar un exil din cer. A doua aruncare afară a fost o pierdere a credibilităţii lui Satana, aspect în jurul căruia se concentrează întreaga mare luptă.

Avem nevoie de o anumită clarificare. „După răstignire, [Satana] a văzut că se depăşise pe sine însuşi […]. Satana a văzut că masca lui a fost dată la o parte, iar caracterul pe care a încercat să-l atribuie lui Hristos îi era atribuit lui însuşi. A fost ca şi când ar fi căzut pentru a doua oară din cer” (Manuscript Releases, vol.12, p.411). Acest fapt a avut loc categoric la cruce. Se pare că există o legătură între aceste două evenimente – căderea lui Satana din cer şi moartea lui Hristos pe cruce – iar ele sunt atât de asemănătoare, încât scriitorii par să le pună pe toate laolaltă.

De fapt, uneori, Ellen White face o legătură chiar mai puternică. „Dumnezeu […] a privit asupra victimei care murea pe cruce şi a zis: «S-a sfârşit. Neamul omenesc va mai avea încă o şansă». Preţul răscumpărării a fost plătit, iar Satana a căzut ca un fulger din cer” (Youth’s Instructor, 21 iunie, 1900). Prin urmare, avem stadiul unu şi stadiul doi al căderii lui Satana.

Să trecem la stadiul al treilea. „Pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apocalipsa 12,10-12). Acest pasaj ni se pare familiar, nu-i aşa? Şi, într-adevăr, este stadiul al treilea.

Să ne concentrăm asupra câtorva detalii. Pârâşul fraţilor a fost „aruncat jos” la moartea lui Hristos. Acum, este prezentat un grup nou. Este un grup de oameni care au fost loviţi de diavolul, riscându-şi viaţa pe parcursul procesului. Pentru că au biruit, cerul şi toţi cei ce locuiesc acolo pot să se bucure. Dar aceste evenimente par să fie nişte veşti rele pentru cei care trăiesc într-un loc nepotrivit – pe pământ – deoarece diavolul ştie că mai are puţină vreme şi este cu adevărat furios.

Când se desfăşoară toate aceste evenimente? Desigur, la sfârşitul timpului. „Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. Cât de îngrozitoare sunt scenele care fac să răsune această exclamaţie rostită de glasul ceresc. Mânia lui Satana creşte, pe măsură ce timpul lui se scurtează, iar lucrarea lui de a înşela şi de a distruge va ajunge la punctul ei culminant în timpul de necaz”.

Prin urmare, pasajul acesta din Apocalipsa 12 vorbeşte de fapt despre trei episoade diferite. Am avut căderea lui Satana cu aproape 6000 de ani în urmă; la răstignire, cu aproximativ 2000 de ani în urmă; şi în timpul de necaz, în viitorul apropiat. Ce au în comun aceste trei evenimente?

„Satana […] este pârâşul fraţilor, iar acuzaţiile lui puternice sunt îndreptate împotriva celor neprihăniţi. Domnul doreşte să răspundă la acuzaţiile lui Satana prin intermediul poporului Său, arătând rezultatele ascultării de principiile cele drepte” (Parabolele Domnului Hristos, p.294). Toate aceste trei evenimente se bazează pe acuzaţiile lui Satana împotriva lui Hristos.

Cum se va răspunde la acuzaţiile lui Satana? „Desăvârşirea caracterului creştin este atinsă, când îndemnul de a-i ajuta şi binecuvânta pe ceilalţi izvorăşte continuu din interior. Atmosfera acestei dragoste care înconjoară sufletul celui credincios este cea care îl face să fie o mireasmă de viaţă spre viaţă” (Istoria faptelor apostolilor, p.551). Răspunsul la acuzaţiile lui Satana implică mai mult decât doctrina pură. Cu mult mai importantă este viaţa trăită de cei din poporul lui Dumnezeu.

În Hristos Lumina lumii, pagina 490, sunt puse laolaltă cele patru stadii. „Asemenea apostolilor, cei şaptezeci au primit puteri supranaturale, ca un sigiliu al misiunii lor. Când şi-au încheiat lucrarea, s-au întors cu bucurie, zicând: ‘Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău’. Isus a zis: ‘Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer’. (Evident, aici revedem stadiul al doilea.) Lui Isus I-au venit în minte scenele trecutului şi ale viitorului. L-a văzut pe Lucifer când a fost aruncat din locurile cereşti. (Acesta este stadiul întâi.) A privit apoi la scenele viitoare ale agoniei Sale, când caracterul înşelătorului trebuia să se descopere în faţa tuturor lumilor. A auzit strigătul: ‘S-a sfârşit’, anunţând că mântuirea neamului omenesc era asigurată pentru veşnicie, că Cerul era asigurat pe vecie împotriva acuzaţiilor, amăgirilor şi pretenţiilor pe care le-ar fi născocit Satana. (Acesta este un eveniment aflat în viitorul apropiat pentru Isus, adică este stadiul al doilea.) Dincolo de crucea de pe Golgota, cu suferinţa şi ocara ei, Isus a privit la ziua finală, ziua cea mare, când prinţul puterii văzduhului va fi distrus odată cu pământul, care a fost mutilat atâta vreme prin revolta lui. Isus a văzut lucrarea răului terminată pentru totdeauna şi pacea lui Dumnezeu umplând cerul şi pământul. (Acesta este stadiul al patrulea, distrugerea finală a păcatului şi a lui Satana, ultima lui cădere din cer.) De aici înainte, urmaşii lui Hristos trebuiau să privească la Satana ca la un vrăjmaş înfrânt. Pe cruce, Isus urma să câştige biruinţa pentru ei; El dorea ca ei să primească biruinţa aceasta ca fiind a lor”. (Acesta este stadiul al treilea, nu atât de detaliat precum celelalte, dar totuşi se află aici.)

Stadiul întâi (6000 de ani în urmă) – Membrii Dumnezeirii au înţeles planurile şi argumentele lui Satana şi le-au respins.

Stadiul al doilea (2000 de ani în urmă) – Îngerii şi lumile necăzute au înţeles planurile şi argumentele lui Satana şi le-au respins.

Stadiul al treilea (în viitorul apropiat) – Cei 144000 vor înţelege planurile şi argumentele lui Satana şi le vor respinge.

Stadiul al patrulea (după cei 1000 de ani) – Cei nelegiuiţi vor înţelege planurile şi argumentele lui Satana şi le vor respinge.

Prin urmare, aceasta este căderea lui Satana. Fireşte, este mai uşor să înţelegem primele două stadii, deoarece acestea au avut loc deja. Dar stadiul al treilea este cel care ar trebui să ne intereseze cel mai mult, deoarece realmente avem o şansă de a face ceva în legătură cu el. Cel puţin, ar trebui să contribuim la îndeplinirea lui. (În treacăt, observaţi că morţii cei neprihăniţi lipsesc din lista de mai sus. Ne vom întoarce la acest subiect în curând.)

Stadiul al treilea

Vom începe cu un verset familiar. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24,14). Toţi sunt familiarizaţi cu această succesiune a evenimentelor. Totuşi, oare există vreun motiv pentru această ordine? O presupunere obişnuită este aceea că Evanghelia trebuie să ajungă în toată lumea, înainte ca sfârşitul să poată veni. Presupunerea este corectă, dar de ce? Nu este aşa, pentru ca fiecare să aibă o şansă de a fi mântuit. Miliarde de oameni au murit deja fără să audă Evanghelia. O serie de pasaje inspirate ne spun că până şi „păgânii lipsiţi de lumină” pot fi mântuiţi (Zaharia 13,6; Romani 2,13-15; Hristos Lumina lumii, p.638; Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p.364 – original; Parabolele Domnului Hristos, p.385). Se pare că Dumnezeu are o modalitate de a se ocupa de problema aceasta.

Aşadar, de ce „Evanghelia aceasta” trebuie să ajungă în toată lumea? Mai important, care Evanghelie este „Evanghelia aceasta”? Dacă papa ar putea să ţină o serie de predici de evanghelizare care ar fi transmisă la fiecare persoană de pe pământ, ar veni sfârşitul? Ce putem spune despre Benny Hinn, sau Pat Robertson, sau James Dobson, sau Joel Osteen? Ce putem spune despre Ted Wilson, sau Dwight Nelson, sau Doug Batchelor, sau Mark Finley? Ideea este că „Evanghelia aceasta” trebuie să fie adevărata Evanghelie. Ea trebuie să fie completă, matură şi suficient de puternică pentru a aduce sfârşitul. Aceasta este „Evanghelia împărăţiei”. Dacă Evanghelia mea este deficitară, eu voi da greş în a încheia vreodată lucrarea lui Dumnezeu, indiferent cât de mult fac. În slujba Domnului, calitatea este întotdeauna mai semnificativă decât cantitatea. Eşecul nostru în a stăpâni ştiinţa mântuirii este cauza cea mai mare pentru întârzierea sfârşitului timpului.

Scriptura vorbeşte despre acea întârziere a planurilor Domnului. „După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: ‘Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!’ Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Apocalipsa 7,1-4). Aşadar, ce anume reţine evenimentele acestea? Sigilarea este aceea care reţine împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Şi pentru că veni vorba, aceasta îl reţine de asemenea şi pe Satana. El a început să cadă cu mult timp în urmă şi ar fi trebuit să se izbească de fundul prăpăstiei până acum. Numai faptul că noi nu suntem pregătiţi pentru sigilare este acela care îl face pentru Satana să plutească oarecum încă în aer.

Dar de ce planurile lui Dumnezeu nu pot să înainteze fără sigilare? Ce face sigilarea să fie necesară? Ce realizează ea? Să citim încă un verset. „Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3,10). Observaţi că spune „prin biserică”. Într-un fel, biserica va oferi o demonstrare a „înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu” care este atât de diferită de orice altceva a fost văzut vreodată, încât „domniile şi stăpânirile din locurile cereşti” vor afla ceva nou. Acea demonstrare va fi făcută prin sigilare. Aşadar, acum putem să spunem că este nevoie de o demonstrare a înţelepciunii lui Dumnezeu, care vine prin sigilarea celor 144000 şi care ţine evenimentele pe loc.

Dar ce este înţelepciunea lui Dumnezeu? Vom pune patru întrebări cu privire la această parte specială a înţelepciunii lui Dumnezeu, care urmează a fi demonstrată pentru domniile şi stăpânirile din locurile cereşti, prin biserică. 1. Ce planuri sunt reţinute? 2. Ce înţelepciune a lui Dumnezeu ar putea să necesite o demonstrare? 3. Ce puncte specifice trebuie să fie demonstrate? 4. Poate sigilarea să demonstreze punctele necesare?

Ce planuri sunt reţinute? Evident, planurile lui Dumnezeu cu privire la sfârşitul timpului, care urmează să aibă loc, după ce Evanghelia ajunge în toată lumea. Cu alte cuvinte, tot ce va urma începând cu sigilarea. Aceste evenimente cuprind încheierea timpului de probă, timpul strâmtorării lui Iacov, A Doua Venire, răsplătirea celor neprihăniţi şi nimicirea celor răi.

Ce înţelepciune a lui Dumnezeu ar putea să necesite o demonstrare? Să ne amintim că această demonstrare este pentru domniile şi stăpânirile din locurile cereşti. Este o audienţă credincioasă. Oare nu se încred acele făpturi în Dumnezeu? Ultimele două elemente au nevoie de o clarificare – răsplătirea celor neprihăniţi şi nimicirea celor răi. Satana s-a plâns câteva mii de ani în legătură cu planurile lui Dumnezeu cu privire la aceste două probleme. Iar locuitorii necăzuţi ai locurilor cereşti au de asemenea o dificultate cu privire la punctul acesta. Îngerii au motive serioase pentru a se asigura că planurile lui Dumnezeu nu pun cerul în pericol şi nu-i execută pe cei răi în mod nedrept.

Ce puncte speciale trebuie să fie demonstrate? Să presupunem că un profesor le cere elevilor să rezolve un test la matematică şi toţi dau greş. Să presupunem că profesorul anunţă ulterior că şapte elevi vor obţine totuşi note de trecere. Ai dori să ştii ce anume i-a făcut pe cei şapte să fie diferiţi, nu-i aşa? Iar dacă profesorul a spus: „Este pentru că au ochi albaştri”, ai considera că este corect, îndeosebi dacă tu nu ai ochi albaştri?! Problema este că ochii albaştri nu au nicio legătură cu testele la matematică. Pur şi simplu nu este un motiv corect. Ei bine, care ar fi un motiv corect? Probabil că ar fi posibilitatea ca elevii să studieze lecţia din nou şi apoi să dea un alt test. Dacă şapte elevi au dovedit că învăţaseră să rezolve testul, atunci motivul ar fi mai raţional. Dar oare testul al doilea garantează că nu vor greşi din nou la testul de matematică? Continuă motivul al doilea să fie mai bun, decât faptul de a avea ochi albaştri? Aşadar, pare a fi o idee bună ca oamenii să fie luaţi în cer. Dar chiar şi pe aceia care au trecut la testul al doilea? Acesta este un mare risc! Ce putem spune despre cei care au greşit de două ori? Ce ar fi, dacă profesorul le-ar da încă o şansă? Cât de multe şanse ar trebui să primească cineva, înainte ca profesorul să spună: „Renunţ. Acest elev este fără speranţă”? Situaţia este mult mai serioasă, când consecinţa nu este pierderea unui examen, ci însăşi moartea veşnică.

Prin urmare, trebuie să privim mai atent la întrebările noastre. Ce puncte specifice trebuie să fie demonstrate? Pentru a îndreptăţi deciziile guvernării Sale cu privire la răsplătirea celor neprihăniţi şi nimicirea celor răi, Dumnezeu trebuie să facă trei lucruri. 1. El trebuie să arate că există un motiv justificat pentru care unii sunt pierduţi şi unii sunt mântuiţi. Acest fapt este necesar pentru a contracara pretenţia lui Satana care spune că, deoarece oamenii lui Dumnezeu au păcătuit, nu au un drept de a fi mântuiţi, mai mare decât are el însuşi. Sau chiar mai mult, el merită mântuirea în aceeaşi măsură ca ei. 2. Dumnezeu trebuie să arate că cerul va fi în siguranţă, dacă îi duce pe oameni acolo. Acest lucru linişteşte îngrijorarea locuitorilor necăzuţi ai universului cu privire la faptul că oameni ca mine şi ca tine vor fi în cer. Mântuirea celor neprihăniţi nu trebuie să reprezinte un pericol pentru cer. 3. Dumnezeu trebuie să arate că nici chiar El Însuşi nu a putut să facă mai mult pentru a-i ajuta pe cei răi. Acest fapt dovedeşte că dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu sunt întru totul compatibile. Cei răi trebuie să fie total iremediabili.

Poate sigilarea să demonstreze ceea ce este necesar? Aceasta este a patra noastră întrebare şi cea mai importantă. Noi toţi avem o informaţie elementară cu privire la sigilare. Sigiliul lui Dumnezeu este pus în contrast cu semnul fiarei. Un sigiliu – un semn oficial al autorităţii – prezintă informaţia esenţială (de obicei, numele, titlul şi jurisdicţia) unei persoane, organizaţii sau al guvernului pe care îl reprezintă. Această informaţie se află în porunca Sabatului: Numele: Domnul; titlul: Creatorul; Jurisdicţia: Cerul şi pământul. Semnul fiarei este identificat imediat ca fiind pretenţia de a fi schimbat Sabatul cu duminica. Sigilarea este „o întemeiere în adevăr […], aşa încât nu pot fi clintiţi” (The Faith I Live By, p.287).

Prin urmare, ştim că Sabatul este sigiliul guvernării lui Dumnezeu şi că împotrivirea hotărâtă faţă de autoritatea lui Dumnezeu, prin înălţarea duminicii, este semnul fiarei. Când vor fi întemeiaţi în adevăr, din punct de vedere intelectual şi spiritual, aşa încât nimic nu-i poate clinti, cei din poporul lui Dumnezeu vor primi sigiliul Său. De asemenea, ştim că sigiliul lui Dumnezeu este pus pe fruntea celor 144000 înainte de încheierea timpului de probă şi că încheierea timpului de probă marchează sfârşitul lucrării lui Hristos în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. Uneori, noi credem că sigiliul lui Dumnezeu este un fel diplomă cerească, pe care o primim după ce trecem testul final. Dar realitatea este că sigiliul este pus înainte de testul final. Profesorii nu fac acest lucru. Ei nu înmânează diplomele înainte de a şti dacă elevul a trecut sau nu testul final. Ce se întâmplă aici?

Ştim de asemenea că lupta între păzirea Sabatului şi semnul fiarei îşi atinge punctul culminant în timpul strâmtorării lui Iacov, când cei care se împotrivesc autorităţii combinate religioase şi politice a lumii sunt condamnaţi la moarte. Acest eveniment are loc cu claritate după încheierea timpului de probă. Probabil că trebuie să cercetăm mai îndeaproape „strâmtorarea” lui Iacov. „Aşa vorbeşte Domnul: ‘Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace! Întrebaţi şi vedeţi dacă nu cumva naşte vreun bărbat! Pentru ce văd pe toţi bărbaţii cu mâinile pe coapse, ca o femeie la facere? Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai! căci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea? Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea’” (Ieremia 30,5-7). Ieremia se referă cu claritate la istoria nopţii de luptă a lui Iacov pe malul râului Iaboc.

Cunoaştem povestirea. Iacov se întoarce acasă după cei douăzeci de ani de absenţă şi află că fratele lui, Esau, vine cu 400 de bărbaţi înarmaţi. Când îşi dă seama că singura lui speranţă este Dumnezeu, el petrece noaptea rugându-se. La miezul nopţii, cineva îl atacă. „Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov, pe când se lupta cu el. Omul acela a zis: ‘Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile’. Dar Iacov a răspuns: ‘Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta’…. te vei chema Israel; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni, şi ai fost biruitor’” (Geneza 32,24-28).

Vă rog să observaţi că Acela căruia I se ruga Iacov era Acelaşi cu care luptase. Ce a crezut Iacov? Că Dumnezeu îl iubeşte şi îi doreşte binele, sau că Dumnezeu îl urăşte şi îl vrea mort? Aceasta este credinţa versus vederea (şi pipăitul şi auzul şi mirosul şi gustul). Care este mai puternică? Acesta este testul fundamental al strâmtorării lui Iacov.

Iacov nu este singura ilustraţie cu privire la testul acesta. În circumstanţe extrem de dificile, când i s-a părut că Dumnezeu urmăreşte să îl ucidă, Iov şi-a manifestat încrederea şi credincioşia, spunând: „Chiar dacă mă va ucide, tot mă voi încrede în el” (Iov 13,15 – traducere din versiunea engleză). Este important să observăm că toată această încercare a fost ideea lui Satana, iar Dumnezeu a fost de acord cu ea. Pentru ca nimeni să nu creadă că acela a fost un eveniment nesemnificativ, să ne amintim că 100 de oameni au plătit cu viaţa pentru a pregăti acea încercare a lui Iov.

Totuşi, exemplul cel mai mare este Isus. „Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare:… ‘Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’” (Marcu 15,34). Isus a fost dispus să ducă până la capăt Planul de Mântuire, chiar şi când se părea că Tatăl Său Îl părăsise complet.

Ce va face să fie deosebit testul prin care vor trece cei 144000, după încheierea timpului de probă? Milioane de oameni au înfruntat moartea pentru credinţa lor. În ce constă deosebirea aici? Aceasta nu este încercarea obişnuită a martirajului, deoarece în timpul respectiv – fără niciun Mare Preot care să mijlocească în sanctuarul ceresc – cei 144000 nu au niciun simţământ al prezenţei lui Dumnezeu. Fiecare impresie percepută le spune că Dumnezeu este vrăjmaşul lor. „Cei care trăiesc în zilele din urmă trebuie să treacă printr-o experienţă asemănătoare cu aceea a lui Iacov. Vrăjmaşii vor fi în jurul lor, gata să-i condamne şi să-i distrugă. Panica şi disperarea îi va cuprinde, pentru că li se va părea, aşa cum i s-a părut lui Iacov în necazul lui, că Dumnezeu Însuşi a devenit un vrăjmaş răzbunător” (Signs of the Times, 27 noiembrie, 1879).

După ce vor face orice sacrificiu imaginabil pentru a rămâne loiali guvernării lui Dumnezeu, înfruntând moartea iminentă, deoarece vor refuza să calce porunca Sa, şi nu vor avea nicio altă speranţă posibilă, în afară de Dumnezeu, tocmai atunci Dumnezeu va părea mai mult asemenea unui vrăjmaş, decât asemenea unuia care le vine în ajutor. VOR CONTINUA EI SĂ SE ÎNCREADĂ ÎN EL? De ce este necesară o asemenea încercare? Pentru că trebuie să fie absolut cea mai dificilă încercare a credinţei posibilă vreodată, indiferent de circumstanţe. Nimic mai puţin nu poate să arate că ei se încred în Dumnezeu aşa de mult, încât vor face voia Lui, chiar când aceasta nu are nicio logică pentru ei. Nimic mai puţin nu poate să arate că ei sunt „suficient de mântuiţi”, pentru ca faptul de a fi duşi în cer să nu constituie un pericol.

Înainte de a continua, trebuie să ne abatem puţin de la ideea principală şi să privim la sfârşitul acestei încercări. „Pericolele se înteţesc din toate părţile şi, în mijlocul dovezilor clare ale unei nimiciri iminente, este dificil să ne aţintim ochii credinţei asupra făgăduinţelor. Totuşi, în mijlocul orgiilor şi violenţei, se aude tunetul fulgerului celui mai puternic…. Dumnezeu vorbeşte din locaşul Său sfânt. Robia poporului Său se încheie. Cu voci plăcute şi liniştite, ei îşi spun unii altora, ‘Dumnezeu este prietenul nostru’” (Signs of the Times, 27 noiembrie, 1879). Cel mai greu test din toate timpurile poate fi trecut de către toţi cei ce au învăţat: „Isus mă iubeşte, iar eu ştiu lucrul acesta”.

Aşadar, ce anume prezintă testul acesta? Prin punerea sigiliului asupra celor 144000, înainte de acest test care este mai dificil decât toate celelalte, Dumnezeu oferă dovada convingătoare că El îi poate identifica în mod corect pe aceia pe care poate să-i lase în siguranţă să intre în cer. Sigiliul nu este o diplomă! Este o demonstrare a înţelepciunii lui Dumnezeu, care îi ajută pe supuşii Săi credincioşi să se simtă mai confortabil alături de oameni ca mine şi ca tine. Dar sigiliul face şi mai mult.

Din cauză că toţi cei de pe pământ din timpul acesta sunt familiarizaţi cu „Evanghelia aceasta” şi din cauză că numai aceia care au credinţă vor trece testul, şi, acest test prezintă credinţa care este necesară pentru mântuire, iar credinţa plus cunoaşterea „Evangheliei acesteia” sunt suficiente pentru o ascultare deplină. Acesta este motivul pentru care Evanghelia trebuie să ajungă în toată lumea. Testul acesta nu se poate desfăşura corespunzător, fără o simplificare a situaţiei până la o singură variabilă. Numai când problema cunoaşterii ajunge să fie standardizată, rolul credinţei poate fi înţeles cu claritate. Este ca şi cum am lucra la o maşină. Noi nu facem o reparaţie capitală a motorului, schimbând în acelaşi timp tipul de benzină, deoarece nu am şti care dintre schimbări a rezolvat problema. Trebuie să rămânem la o singură variabilă.

Oare de ce este atât de important lucrul acesta? În afară de a dovedi că nu este un pericol ca acei 144000 să fie lăsaţi în cer, demonstraţia aceasta pur şi simplu se întâmplă să fie exact ceea ce este necesar pentru a avea grijă de singurul grup de oameni care nu au trecut prin toate cele patru stadii ale căderii lui Satana – adică neprihăniţii care au murit. Să ilustrăm acest fapt prin exemplul unui mare erou. Martin Luther nu a păzit Sabatul. El a fost întru totul confuz cu privire la botezul copiilor. El a consumat fripturi, varză murată şi bere. Dar a avut credinţă. Aşadar, Isus spune: „Pot să-l învăţ pe Martin Luther detaliile „Evangheliei acesteia” când îl voi primi în cer. Judecata de cercetare a descoperit deja că el a avut o credinţă adevărată. Vor fi toţi mulţumiţi, dacă îl iau în casa Mea?” Şi nicio singură voce nu va obiecta, deoarece neprihănirea este obţinută într-adevăr prin credinţă. Credinţa lui Martin Luther îi permite să fie mântuit cu o cunoaştere incompletă a lui Dumnezeu şi a Planului Său de Mântuire, dar înainte ca argumentele lui Satana să fie doborâte, mai este necesar încă ceva.

La ce se referă de fapt testul final? „Tot cerul aşteaptă să ne audă confirmând Legea lui Dumnezeu” (Review and Herald, 16 aprilie, 1901). „Dacă a fost vreodată un popor care are nevoie de o lumină mereu crescândă din cer, acela este poporul care, în acest timp de pericol, a fost chemat de Dumnezeu… pentru a apăra caracterul Său înaintea lumii” (Mărturii, vol.5, p.746). „Onoarea Legii lui Dumnezeu trebuie să fie apărată înaintea lumilor necăzute, înaintea universului şi înaintea lumii căzute” (Ye Shall Receive Power, p.338).

Testul final nu se referă la mântuirea mea, ci la apărarea Legii lui Dumnezeu şi a caracterului Său (care sunt unul şi acelaşi lucru). Aici, Dumnezeu Însuşi este cel examinat în realitate. Oare este calea lui Dumnezeu cu adevărat o cale pe deplin verificată şi lipsită de pericole pentru a ocroti universul? Observaţi următoarea îndrumare din aceste declaraţii: Acesta nu este stadiul al doilea şi ceea ce s-a întâmplat la cruce. Ci se referă la „noi” şi la „poporul” care trăieşte în timpul sfârşitului. Observaţi de asemenea că această apărare necesită „o lumină mai mare din cer”, deoarece Dumnezeu poate fi apărat numai prin adevărul curat, dar niciodată prin neadevăruri oneste cu privire la Legea şi caracterul Său. Martin Luther a trăit într-un timp al luminii limitate şi, ca urmare, nu a putut să-L apere pe Dumnezeu. Credinţa lui Martin Luther a fost suficientă pentru a-l mântui, dar nu este suficientă pentru apărarea finală a lui Dumnezeu şi pentru înfrângerea lui Satana.

Acest ultim test nu se referă în realitate la mântuirea noastră, deşi ea este implicată. El trebuie să răspundă la toate întrebările rămase fără răspuns, la toate nivelele, în lumile necăzute şi în lumea căzută. Rămăşiţa din Apocalipsa 12 nu a fost chemată la existenţă pentru a repeta misiunea lui Martin Luther sau John Wesley sau Billy Graham. Ea a fost chemată să apere modalitatea în care Dumnezeu îi acceptă şi îi respinge pe oamenii păcătoşi. Este modalitatea Lui cinstită pentru toţi şi va proteja ea universul de repetarea întregii poveşti triste a păcatului?

Testul arată că Dumnezeu este cinstit în mântuirea oamenilor cu o „lumină” limitată, pe baza credinţei lor. Generaţia finală sigilată arată că adevărata credinţă va conduce la ascultarea de „lumina” deplină, atunci când aceasta va fi disponibilă. Prin urmare, cei care au murit cu o „lumină” limitată nu vor pune în pericol siguranţa universului, deoarece credinţa lor adevărată va răspunde întotdeauna prin ascultarea de „lumina cea nouă”.

Misiunea finală a ultimei biserici profetice nu este aceea de a fi mântuită şi nici chiar de a-i conduce pe alţii la mântuire, deşi ambele obiective vor fi îndeplinite de către ea, ci este aceea de a anihila ultimele argumente ale lui Satana împotriva lui Dumnezeu, a caracterului Său, a Legii Sale şi a metodei Sale de a-i mântui pe păcătoşi. Noi suntem piesa finală al dovezilor lui Dumnezeu, necesare pentru a pune capăt experimentului păcatului şi pentru a ocroti universul de experimente similare în viitor.

Stadiul al patrulea

După o examinare atentă a rapoartelor, pentru a răspunde la fiecare întrebare cu privire la motivul pentru care unul sau altul nu se află în mijlocul celor răscumpăraţi, a sosit timpul de a pune capăt pentru totdeauna păcatului şi păcătoşilor. Cunoaştem istorisirea. După o mie de ani, Isus coboară pe Muntele Măslinilor. Pământul se despică pentru a crea o întindere mare şi este aşezat Noul Ierusalim. Curând, cei răi sunt înviaţi. După o perioadă de o durată necunoscută, în care îşi pregătesc armele şi îşi organizează armatele, cei răi sunt pregătiţi să atace cetatea.

„În cele din urmă, se dă ordinul de înaintare şi oştile nenumărate pornesc – o armată cum n-a fost niciodată, formată de cuceritorii pământeşti, pe care forţele unite din toate veacurile, de când a început războiul pe pământ, n-au egalat-o niciodată. Satana, cel mai puternic dintre luptători, conduce avangarda, iar îngerii lui îşi unesc forţele pentru această luptă finală. Împăraţi şi luptători sunt în cortegiul lui, iar mulţimile îi urmează în companii mari, fiecare sub comandantul rânduit. Cu o precizie militară, rândurile înaintează unul după altul pe suprafaţa pământului, neregulată şi crăpată, către Cetatea lui Dumnezeu. La porunca lui Isus, porţile Noului Ierusalim sunt închise şi armatele lui Satana împresoară cetatea şi se pregătesc de atac” (Tragedia veacurilor, p.664).

Până în punctul acesta, eu nu ştiu niciun mijloc prin care Dumnezeu i-a arătat universului că este absolut imposibil să-i salveze pe aceia care au respins credinţa. Ce putem spune despre bătrânica aflată câteva case mai jos pe stradă, care creştea trandafiri frumoşi şi le dădea prăjiturele copiilor din vecini, dar nu L-a acceptat niciodată pe Hristos? Oare nu există vreo cale de a ajunge la inima ei? Măcar încă o şansă? Nu ai pune întrebarea aceasta? Nu L-ai întreba pe Isus – Acela care este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”? (Evrei 13,8); Acela care a zis: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37); Acela care „nu doreşte moartea păcătosului” (Ezechiel 33,11) – Oare nu ar lăsa Isus să intre în cer un păcătos pocăit şi încrezător?

Aşadar, este nevoie să fie dat pe faţă încă un lucru. „De îndată ce cărţile cu rapoarte sunt deschise, şi ochiul lui Isus priveşte asupra nelegiuiţilor, ei devin conştienţi de fiecare păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd exact locul unde picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăţiei şi a sfinţeniei şi cât de departe i-a dus mândria şi răzvrătirea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările folosite în scop rău, solii lui Dumnezeu dispreţuiţi, avertizările lepădate, valurile de milă respinse din cauza inimii îndărătnice şi nepocăite – toate acestea apar ca şi când sunt scrise cu litere de foc. Deasupra tronului este descoperită crucea; şi, ca o privelişte panoramică, apar scenele ispitirii şi căderii lui Adam împreună cu etapele succesive din Planul cel mare de Mântuire” (Tragedia veacurilor, p.666).

În această mare panoramă aflată pe cer, fiecare individ va vedea ce a făcut Dumnezeu pentru a-l mântui şi ce a făcut el pentru a respinge dragostea Sa. „Acum este evident pentru toţi că plata păcatului nu este o independenţă nobilă şi o viaţă eternă, ci sclavie, ruină şi moarte […]. Toţi văd că excluderea lor din cer este dreaptă […]. Cei care s-au unit cu [Satana] văd eşecul total al cauzei lui […]. Satana vede că răzvrătirea lui intenţionată l-a făcut să fie nepotrivit pentru cer […]. Acuzaţiile lui împotriva milei şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt acum aduse la tăcere […]. Acum, Satana se închină şi mărturiseşte dreptatea sentinţei lui […]. Fiecare întrebare cu privire la adevăr şi minciună care a fost pusă pe parcursul îndelungatei controverse este lămurită acum […]. Înţelepciunea lui Dumnezeu, dreptatea şi bunătatea Sa sunt îndreptăţite acum pe deplin” (Tragedia veacurilor, p.668-670).

În toată acea mulţime aflată în afara cetăţii, nu se poate găsi nici unul care are credinţă în dragostea lui Dumnezeu. După cum cei 144000 de credincioşi trec testul cel mai greu cu putinţă şi dovedesc puterea credinţei, tot astfel nelegiuiţii fără credinţă dau greş şi dovedesc totala lor decădere. Acum, întregul univers necăzut ştie că nici chiar Dumnezeu Însuşi nu ar fi putut face mai mult pentru a-i mântui. Dacă li s-ar acorda mai mult timp, nu le-ar fi de folos. Dacă li s-ar oferi demonstraţii suplimentare ale dragostei şi răbdării, nu le-ar fi de folos.

„Cu toate că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi să se plece înaintea supremaţiei lui Hristos, caracterul lui rămâne neschimbat. Spiritul de răzvrătire izbucneşte iarăşi ca un torent puternic […]. El se aruncă în mijlocul supuşilor lui şi încearcă să-i inspire cu propria furie, ridicându-i pe loc la luptă. Dar dintre toate milioanele pe care le-a amăgit la răscoală nu este nici unul care să-i recunoască supremaţia. Puterea lui este sfârşită” (Tragedia veacurilor, p.671).

Având înaintea lor aceste dovezi, fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi dreptatea şi neprihănirea lui Dumnezeu. Acum, în sfârşit, tot ceea ce trebuia demonstrat a fost arătat. Este timpul să se pună capăt conflictului pentru totdeauna. Cunoscând cu claritate întreaga intrigă a istoriei, tot ce ne rămâne este să luăm o hotărâre. „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul. Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea şi cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va jura pe Mine. «Numai în Domnul», Mi se va zice, «locuieşte dreptatea şi puterea; la El vor veni, şi vor fi înfruntaţi toţi cei ce erau mâniaţi împotriva Lui»” (Isaia 45,22-24).

Dumnezeu ne-a spus la ce să ne aşteptăm. Aceasta nu ar trebui să fie o taină pentru niciunul care citeşte Biblia. Singura întrebare adevărată este: Avem noi suficientă credinţă pentru a asculta? Ne încredem noi în Dumnezeu fără să punem întrebări? Vom fi noi înăuntrul cetăţii aceleia?

Mulţumiri lui Dave Fiedler, care a alcătuit această prezentare şi le-a îngăduit cu bunăvoinţă altora să o folosească şi să o adapteze. Speranţa lui şi a mea este ca istorisirea aceasta să-i motiveze şi să-i unească pe aceia care aşteaptă revenirea lui Hristos, pentru a prelua un rol proactiv în a face acea revenire să fie mai curând, şi nu mai târziu.