Esențial sau neesențial
Copiază link

Esențial sau neesențial

Până în prezent, natura umană a Domnului Hristos a constituit subiectul multor discuţii şi dezbateri. Prea multe, după părerea multora. „Destul cu argumentările”, spun ei. „Este timpul să ne concentrăm asupra a ceea ce este esenţial – dezvăluirea unui spirit asemenea lui Hristos în faţa oamenilor din jurul nostru”. Editorii revistelor Ministry şi Adventist Review au adresat un apel la încetarea dezbaterilor privitoare la natura Domnului Hristos.

În august 1989, Institutul de Cercetări Biblice de la Conferinţa Generală a emis „Un apel pentru unitatea bisericii”. În acest document se află opinia următoare: „Biserica mondială nu a considerat niciodată aceste subiecte (natura lui Hristos, natura păcatului) ca fiind esenţiale pentru mântuire sau pentru misiunea bisericii rămăşiţei. […] Atât timp cât anumite grupări, din America de Nord şi diviziunile de dincolo de ocean, susţin concepţii de felul acesta, le expun în mod public şi le agită, nu poate exista o unitate puternică în organizaţia mondială a bisericii rămăşiţei. Aceste subiecte trebuie să fie lăsate de o parte şi nu trebuie impuse poporului ca fiind necesare”.

Mulţi dintre noi ar prefera să urmeze acest sfat. Suntem prea obosiţi de dezbaterile aparent nesfârşite şi am dori să ne ocupăm de alte subiecte. Este descurajator să asistăm la divizarea poporului lui Dumnezeu asupra unui subiect în privinţa căruia, în primii o sută de ani, a existat o unitate esenţială. Dar, în ultimii patruzeci de ani, s-a creat o situaţie nouă. Dezbaterile au promovat interpretări noi ale subiectului naturii umane a Domnului Hristos. Sursa acestor interpretări s-a aflat în afara Adventismului, venind, în principal, din partea teologilor evanghelici ai protestantismului ortodox. Noi am fost foarte impresionaţi de argumentele şi sinceritatea lor. Iar interpretările lor au stârnit interesul multor teologi adventişti, determinând apariţia a numeroase cărţi şi articole, care solicitau schimbarea concepţiei noastre istorice cu privire la natura Domnului Hristos.

Este destul de ironic faptul că, atunci când unii au protestat faţă de acceptarea acestor idei noi în adventism, şi când protestatarii au început să folosească metode de comunicare (predici, cărţi, articole, casete) asemănătoare celor folosite de promovatorii ideilor noi, stigmatul divizării şi al agitării a fost aşezat asupra protestatarilor, în loc de a fi aşezat asupra iniţiatorilor. Eu cred că în timpul primelor secole ale creştinismului, când unii creştini au început să protesteze împotriva transferului treptat al sfinţeniei sâmbetei asupra duminicii, a avut loc un fenomen similar.

Lăsând ironia la o parte, întrebarea aflată în centrul dezbaterii este simplă: având în vedere că natura umană a lui Hristos a devenit un subiect dezbinător în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, oare trebuie să fie abandonat, de dragul unităţii bisericii? Chiar dacă cei care protestează împotriva noilor interpretări simt că dovezile se află de partea lor, este subiectul acesta „esenţial” pentru misiunea bisericii rămăşiţei? Eu, cel puţin, aş fi încântat să încetez discuţia imediat, dacă acest subiect ar fi unul dintre multele subiecte interesante, dar neesenţiale, din Biblie. Pentru multe dintre întrebările noastre, vom avea parte de răspunsuri clare, numai după încheierea istoriei acestui pământ. Dar, aparţine subiectul naturii umane a lui Hristos, acestei categorii de probleme?

După o atentă considerare, opinia mea este că subiectul naturii umane a lui Hristos este întru totul esenţial pentru misiunea bisericii rămăşiţei. De fapt, succesul sau eşecul întregului creştinism poate fi legat în mod direct de subiectul acesta. În ciuda faptului că trăiesc un sentiment de reţinere faţă de desconsiderarea sfatului adresat în apelul citat anterior, care cheamă la unitatea bisericii, acest subiect are prea multe implicaţii, ca să pot rămâne tăcut. Dacă tăcerea mea îngăduie ca una dintre noile interpretări să câştige, prin neglijenţa mea, şi dacă aceasta contribuie la eşuarea planului lui Dumnezeu de a declanşa o mişcare a bisericii rămăşiţei, atunci luxul tăcerii şi al evitării stigmatului presupune un preţ mult prea mare pentru conştiinţa mea.

Există două aspecte vitale ale lucrării de răscumpărare realizate de către Domnul Hristos, asupra cărora, înţelegerea subiectului naturii umane a lui Hristos are implicaţii foarte semnificative. Primul aspect aşază sub semnul întrebării rolul morţii Domnului Hristos, ca jertfă substitutivă pentru păcatele omenirii, pe care îl are. Altfel spus, ar putea moartea Domnului Hristos să înlocuiască din punct de vedere legal şi concret moartea meritată de noi, astfel încât să putem fi iertaţi de păcatele noastre? Cel de-al doilea aspect se referă la relaţia dintre viaţa trăită de Domnul Hristos pe pământ, şi viaţa noastră de zi cu zi. Care este relevanţa vieţii lui Hristos, de acum două mii de ani, asupra vieţii noastre contemporane? În rezumat, subiectul naturii Domnului Hristos are o semnificaţie substanţială în înţelegerea Lui, atât ca Înlocuitor, cât şi ca Exemplu al nostru.

A dovedit Domnul Hristos falsitatea acuzaţiilor Satanei?

Punctul central al atacului lui Satana asupra dreptului lui Dumnezeu de a guverna universul a fost, încă de la început, Legea lui Dumnezeu. Dacă s-ar putea dovedi că legea lui Dumnezeu este greşită, atunci ar fi clar că sistemul de guvernare a fost bazat pe o temelie greşită, şi aceasta ar fi cea mai convingătoare dovadă a faptului că, însuşi caracterul lui Dumnezeu este greşit. (Pentru o mai profundă înţelegere a acestui subiect, aş sugera studierea capitolului intitulat „S-a sfârşit” din Hristos Lumina lumii).

Când Domnul Isus a venit pe pământ, cea mai importantă misiune a Sa a fost aceea de a dezvălui caracterul lui Dumnezeu atât pentru fiinţele căzute, cât și pentru cele necăzute, astfel încât Dumnezeu să poată fi pe deplin îndreptăţit în faţa acuzaţiilor aduse de Satana. Când iudeii au pus la îndoială misiunea Domnului Isus, El a răspuns, „Cel ce M-a trimis este adevărat; şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii” (Ioan 8:26). Cu alte cuvinte, obiectul adevăratei probleme nu a fost persoana Domnului Isus, ci credibilitatea lui Dumnezeu Însuşi. Într-o altă ocazie, Domnul Isus i-a spus lui Filip: „Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10).

Prin urmare, acuzaţia Satanei a fost că legea lui Dumnezeu nu poate fi respectată de către îngeri, de către fiinţele necăzute şi de către omenirea recent creată – aceasta a fost Acuzaţia A. Apoi, Satana a pretins că omenirea căzută nu va putea ţine legea lui Dumnezeu – acesta a fost Acuzaţia B. Deoarece majoritatea creştinilor par să înţeleagă mai greu Acuzaţia B, inclusiv adventiştii, ar fi bine să revedem câteva dovezi inspirate.

„Satana, îngerul căzut, a declarat că, după neascultarea lui Adam, niciun om nu va putea păzi Legea lui Dumnezeu. El a pretins că va fi imposibil ca fii şi fiicele lui Adam să păzească Legea lui Dumnezeu. Prin urmare, L-a acuzat chiar pe Dumnezeu, de lipsa înţelepciunii şi a iubirii. Dacă oamenii nu pot păzi Legea, greşeala se află la Cel care a dat Legea. În prezent, cei aflaţi sub controlul lui Satana, repetă aceste acuzaţii împotriva lui Dumnezeu, afirmând că oamenii nu pot păzi Legea lui Dumnezeu. Domnul Isus S-a umilit, preluând natura umană în locul celei divine, pentru a putea deveni reprezentantul şi capul familiei omeneşti şi pentru a condamna păcatul în trup, atât prin învăţătură cât şi prin exemplu, dovedind falsitatea acuzaţiilor lui Satana” (ST. vol.3, p.264).

Acuzaţiile Satanei puneau în mod evident la îndoială capacitatea omului de a păzi Legea lui Dumnezeu. Ar trebui subliniat, de asemenea, că Domnul Isus S-a umilit de bunăvoie, coborându-se la nivelul la care se putea întâmpina în mod direct acuzaţiile Satanei, în calitate de reprezentant al familiei omeneşti, ai cărei membrii s-au născut în condiţia de păcat, cu excepţia lui Adam.

„El a venit în lumea aceasta, pentru a fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dovedind universului că în lumea păcatului, fiinţele omeneşti pot trăi o viaţă care poate purta semnul aprobării lui Dumnezeu”. […] Satana a declarat că fiinţele omeneşti nu pot trăi fără să păcat” (RH, vol.5, p.120). Observaţi din nou, că acuzaţia Satanei se referă la fiinţele omeneşti din lumea păcatului. O parte a misiunii Domnului Hristos a constat în „a-i dovedi universului ceresc, lui Satana şi tuturor fiilor căzuţi şi fiicelor lui Adam, că, prin harul Său, natura umană poate păzi Legea lui Dumnezeu” (MLT 232). „Prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, guvernământul lui Dumnezeu este îndreptăţit. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca Dumnezeul iubirii. Iar acuzaţiile Satanei sunt respinse” (Hristos Lumina lumii, p.26).

Aşadar, respingerea acuzaţiilor aduse de Satana împotriva Legii şi caracterului lui Dumnezeu, a constituit un aspect crucial al lucrării răscumpărătoare a lui Hristos. A respins Domnul Hristos doar Acuzaţia A, sau a respins El, atât Acuzaţia A cât şi Acuzaţia B? Lucrarea de răscumpărare îşi atingea scopul şi caracterul lui Dumnezeu putea fi dezvăluit pe deplin, numai dacă Domnul Hristos respingea ambele acuzaţii. Numai prin respingerea ambelor acuzaţii, Domnul Hristos putea îndeplini rolul de reprezentant şi cap al familiei omeneşti, acreditat, atât din punct de vedere legal cât şi practic, să acţioneze ca reprezentat al omului şi să poată muri în locul tuturor oamenilor. Moartea substitutivă a lui Hristos poate fi validă în curţile universului, numai prin respingerea ambelor acuzaţii.

Ce ar fi dovedit Domnul Hristos, dacă ar fi preluat natura necăzută a lui Adam? El ar fi dovedit că omul necăzut poate asculta Legea lui Dumnezeu, dezminţind astfel Acuzaţia A. Ce ar fi dovedit Domnul Hristos, dacă ar fi preluat o natură parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă? Ar fi dovedit că oricine este parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă poate asculta Legea lui Dumnezeu, deşi nu a existat niciun om care să fi avut o natură de felul acesta. Prin urmare, Domnul Hristos a putut respinge Acuzaţia B, numai dacă a preluat natura căzută a omului. Domnul Hristos Îşi putea îndeplini misiunea de Răscumpărător al întregului neam omenesc decăzut, numai dacă Se aşeza în rândul celor cu o natură umană căzută.  Iar universul care asistă la această lucrare, înţelege în mod clar că, dacă natura căzută poate asculta, prin har, Legea lui Dumnezeu, natura necăzută poate asculta Legea şi mai uşor.

Dacă Domnul Isus ar fi evitat urâţenia naturii umane căzute, şi ar fi beneficiat de o scutire specială în privinţa unor aspecte ale naturii căzute, fiind doar parţial asemenea nouă, atunci, cine, din acest univers, a respins acuzaţiile Satanei? Cine a dovedit că „fiii căzuţi şi fiicele lui Adam” care trăiesc „în această lume a păcatului” pot, în mod real, „să păzească legea lui Dumnezeu” şi „să trăiască fără păcat”? „Toţi oamenii au păcătuit”, deci nicio fiinţă umană căzută nu a fost capabilă să respingă acuzaţiile lui Satana. Şi dacă acuzaţiile lui Satana nu au fost respinse până acum, ce drept are Domnul Hristos să reprezinte neamul omenesc? Într-o situaţie de felul acesta, adevărul cumplit ar fi, că nu suntem cu nimic mai aproape de anihilarea finală a păcatului de pe această planetă, decât a fost Adam în momentul păcatului său. Neamul omenesc ar fi condamnat să rămână fără Mântuitor.

Cu alte cuvinte, preluarea naturii căzute de către Domnul Hristos a fost esenţială pentru misiunea de a respinge acuzaţiile Satanei şi de a fi reprezentantul neamului omenesc decăzut. În Hristos Lumina lumii, p.311-312, acest aspect este exprimat într-o manieră dramatică. „Scara văzută de Iacov, cu baza sprijinindu-se pe pământ, iar vârful atingând porţile cerului şi ajungând până la tronul slavei, era Domnul Hristos. Dacă acea scară nu ar fi reuşit să atingă pământul, chiar şi numai cu o singură treaptă, noi am fi fost pierduţi. Dar, Domnul Hristos a coborât până la noi. El a preluat natura noastră şi a învins, pentru ca, prin primirea naturii Sale, să putem învinge şi noi”. Singura modalitate ca Domnul Hristos să poată fi Înlocuitorul nostru era aceea de a „atinge pământul”, şi singura modalitate ca El să poată face aceasta a fost preluarea „naturii noastre”, care, în mod clar, nu este natura lui Adam cel necăzut în păcat. Domnul Hristos putea fi Înlocuitorul nostru legitim, numai păşind pe calea primejdioasă a acceptării naturii noastre căzute pe întreaga durată a Întrupării.

Poate omul să asculte Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit?

Situaţia prezentată aici nu este foarte simplă.

Apocalipsa 14:5 descrie ultima generaţie de credincioşi, spunând: „şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci ei sunt fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu”. Poate Dumnezeu să îndeplinească în mod real această făgăduinţă? Ce dovadă concretă avem că asemenea oameni vor exista, cu excepţia faptului că este afirmat în cuvintele acestei făgăduinţe?

Cu mulţi ani în urmă, cineva observa cu discernământ: „Cei care învaţă că Domnul Hristos a luat o natură umană superioară, trag concluzia logică că, în viaţa aceasta, restul oamenilor sunt incapabili de a respecta în mod desăvârşit Legea lui Iehova”. Aceasta este o deducţie foarte simplă şi logică. Dacă Domnul Hristos a fost capabil să respecte Legea în mod desăvârşit, datorită naturii sale desăvârşite, atunci, atât timp cât noi avem o natură căzută şi imperfectă, ascultarea desăvârşită constituie o imposibilitate. În acest caz, împlinirea profeţiei din Apocalipsa 14:5 se află într-un pericol real.

Să revenim la acuzaţia respinsă de către Domnul Hristos. Dacă Domnul Hristos a respins Acuzaţia A, El a dovedit că Legea poate fi păzită în mod desăvârşit, dar numai după glorificare. Însă, dacă Domnul Hristos a respins Acuzaţia B, atunci a dovedit că cei 144.000 pot păzi Legea în mod desăvârşit, chiar în natura căzută.

Dacă Domnul Hristos nu a dovedit posibilitatea ascultării desăvârşite într-o natură căzută, atunci, ascultarea desăvârşită a ultimei generaţii, rămâne doar o situaţie teoretică, deoarece nimeni nu a reuşit încă până acum. Dar, dacă Domnul Hristos a demonstrat că natura căzută poate asculta în mod desăvârşit Legea lui Dumnezeu, atunci, victoria celor 144.000 este mult mai mult decât o situaţie teoretică. Ea devine o făgăduinţă întemeiată pe o dovadă reală, concretă şi faptică.

Următoarele declaraţii dezvăluie în mod clar relaţia dintre ascultarea Domnului Hristos şi ascultarea noastră. Dumnezeu nu-i cere omului nimic imposibil […] Domnul Hristos a păzit legea şi prin aceasta a dovedit în mod incontestabil că orice om poate să facă acelaşi lucru (RH, vol. 4, p.293). Orice om care ascultă, prin credinţă, poruncile lui Dumnezeu, va reuşi să ajungă în starea fără păcat în care a trăit Adam înainte de a cădea. Domnul Hristos a preluat natura umană şi, prin viaţa Sa desăvârşită, a demonstrat falsitatea pretenţiilor aceluia care îi acuză în mod neîncetat pe cei care se străduiesc să asculte Legea lui Dumnezeu (ST. vol.4, p.253). Făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la ascultarea desăvârşită se întemeiază pe dovezi istorice foarte solide – ascultarea lui Hristos în natura noastră – iar noi avem nevoie de împlinirea ei evidentă.

Inspiraţia, de asemenea, ne-a adresat un avertisment plin de putere: „În concluziile noastre, comitem numeroase greşeli, datorită concepţiilor greşite despre natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale umane, o putere pe care omul nu o poate avea în propria lui luptă cu Satana, anulăm caracterul deplin al umanităţii Sale”(7BC 929). Nu faceţi nicio greşeală aici. Înaintea de cea de a doua venire, nu putem deţine însuşirile puternice ale naturii necăzute a lui Adam. Nu cumva suntem în pericolul de a anula caracterul deplin al umanităţii lui Hristos, anulând în felul acesta şi lucrarea Sa de răscumpărare pentru om?

Concluzie

În concluzie, subiectul naturii umane a Domnului Hristos este cât se poate de esenţial pentru biruinţa lui Hristos în marea luptă şi implicit pentru revendicarea legii lui Dumnezeu, a caracterului Său şi a ultimei respingeri a acuzaţiilor lui Satana. Natura umană a lui Hristos este cât se poate de esenţială pentru succesul demonstraţiei finale a loialităţii şi ascultării, prin harul lui Dumnezeu, în experienţa celor care vor trăi după încheierea timpului de probă. Nu putem rămâne tăcuţi, în acest timp crucial al istoriei omenirii, când adevărul frumoasei lucrări răscumpărătoare a lui Hristos este în pericolul real de a fi spulberat şi chiar pierdut într-o sinceră dar greşită încercare de a deveni mai ortodocși, conformându-ne standardelor teologiei evanghelice. Ar fi mult mai bine să ne dedicăm cercetării înţelegerii unice a adventiştilor de ziua a şaptea, cu privire la Evanghelie, la întrupare, a marii lupte şi a subiectelor implicate în curăţirea finală a sanctuarului.