Dezbateri actuale cu privire la îndreptățirea prin credință
Copiază link

Dezbateri actuale cu privire la îndreptățirea prin credință

Îndreptăţirea prin credinţă este cel mai important principiu al Evangheliei. Este punctul de pornire al mântuirii. Dacă nu trăim experienţa îndreptăţirii, nu există nicio speranţă a mântuirii. Cu toate acestea, aşa cum se întâmplă cu fiecare aspect crucial cu privire la mântuire, Satana a conceput o contrafacere a îndreptăţirii, în virtutea căreia mântuirea este făgăduită, dar nu şi oferită. Întocmai precum, în timpul lui Pavel, existau evanghelii false, deghizate într-o aparenţă a adevărului, tot astfel, în zilele noastre, avem evanghelii care promit ceea ce nu sunt în stare să ofere. Iar mulţimile de creştini sinceri se complac în versiunile satanice ale Evangheliei, deoarece par foarte atrăgătoare.

Ce ne învaţă de fapt Biblia cu privire la îndreptăţire? Cum este îndreptăţit cineva? Îndreptăţirea prin credinţă conţine două aspecte, iar înţelegerea clară a fiecăruia dintre ele este vitală.

Îndreptăţirea atribuită

Primul lucru pe care trebuie să-l ştim cu privire la îndreptăţirea prin credinţă se află în Romani 4,6-8: „Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru păcatele noastre. Păcatele noastre sunt iertate. Noi nu mai suntem nişte păcătoşi vinovaţi. Aceasta este primul aspect pe care trebuie să-l înţelegem cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. Este aspectul declarativ al îndreptăţirii. Dumnezeu ne declară iertaţi.

„Când păcătosul pocăit şi umilit înaintea lui Dumnezeu, înţelege valoarea ispăşirii aduse de Domnul Hristos pentru el şi acceptă această ispăşire ca fiind unica lui speranţă în viaţa aceasta şi cea viitoare, păcatele lui sunt iertate. Aceasta este îndreptăţirea prin credinţă. […] Iertarea şi îndreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru. Prin credinţă, păcătosul trece din situaţia de răzvrătit, copil al păcatului şi al Satanei, la aceea de supus credincios al lui Isus Hristos, nu datorită unei bunătăţi moştenite, ci pentru că Hristos îl acceptă ca fiind copilul Lui, prin adopţie” (6BC 1071). Îndreptăţirea este iertarea de păcat, este adopţia în familia lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu ne iartă pe deplin, fără niciun merit din partea noastră. Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem cu privire la îndreptăţirea prin credinţă este că aceasta înseamnă absolvirea de pedeapsa şi vinovăţia păcatului. Nimic din ceea ce am putea face în prezent sau în viitor, nu poate ispăşi păcatele noastre din trecut. Dumnezeu, pur şi simplu, ne iartă.

„Harul lui Hristos este oferit fără plată, îndreptăţindu-l pe cel păcătos, fără vreun merit sau vreo pretenţie din partea acestuia. Îndreptăţirea este o iertare deplină şi completă a păcatului. Chiar în momentul în care păcătosul Îl acceptă pe Hristos, prin credinţă, el este iertat. Neprihănirea Domnului Hristos îi este atribuită, iar păcătosul nu mai trebuie să se îndoiască de harul iertător al lui Dumnezeu” (6BC 1071).

Îndreptăţirea  împărtăşită

Cel de-al doilea lucru care trebuie înţeles cu privire la îndreptăţirea prin credinţă se află în Epistola către Tit 3,5-7. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice”. Să urmărim cu atenţie modul în care ne mântuieşte Dumnezeu. Când înfăptuieşte Dumnezeu curăţirea naşterii din nou? Când intrăm în apa botezului? Sau botezul este o curăţire a unei inimi deja înnoite? Nu a experimentat tâlharul de pe cruce această înnoire, în ciuda faptului că nu a putut fi botezat? Naşterea din nou este o experienţă a inimii – o transformare deplină. Ea se petrece în minte şi schimbă toate valorile şi atitudinile noastre. Duhul Sfânt înnoieşte mintea noastră. Interesul nostru nu se mai concentrează asupra eului, ci asupra lui Hristos şi asupra semenilor. Din acest moment, avem gândul lui Hristos.

Noi suntem îndreptăţiţi şi avem viaţa veşnică, după ce Domnul Hristos şi Duhul Sfânt realizează curăţirea şi înnoirea noastră. Există însă, în experienţa îndreptăţirii, şi ceva mai mult decât iertarea de păcatele din trecut? Aceasta este o îndreptăţire trăită în viaţa lăuntrică. Observaţi că îndreptăţirea prin credinţă urmează după regenerarea şi înnoirea noastră.

Domnul Isus a descris experienţa aceasta în Ioan 3:3, în mod simplu: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”. Experimentarea îndreptăţirii prin credinţă înseamnă, în esenţă, naşterea din nou. Naşterea din nou, însă, nu are loc după îndreptăţire, ci este chiar îndreptăţirea însăşi.

„Iertarea lui Dumnezeu nu este doar un simplu act juridic, prin care El ne declară absolviţi de condamnare. Nu este doar iertarea de păcat, ci reabilitarea din starea de păcat. Ea este efectul iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea o concepţie corectă despre iertare, când se ruga: ‚Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!’ Psalmii 51,10” (MB 114). Iertarea lui Dumnezeu este declarată, dar există mai mult decât atât. Este reabilitarea, restaurarea şi înnoirea omului. Este crearea unei inimi noi înăuntrul nostru. Îndreptăţirea prin credinţă ne declară neprihăniţi şi ne transformă, în acelaşi timp. Iertarea este o schimbare interioară.

„În noi înşine, suntem nişte păcătoşi, dar, în Hristos, suntem neprihăniţi. Când ne Dumnezeu ne consideră neprihăniţi, prin atribuirea neprihănirii lui Hristos, El ne declară drepţi şi ne tratează ca pe nişte oameni drepţi. […] Ca urmare, a fi îndreptăţit prin credinţă, înseamnă a fi împăcat cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1SM 394). Această concepţie nu este în armonie cu definiţiile obişnuite ale îndreptăţirii, în lumea creştină din zilele noastre. Ea ne spune că Dumnezeu ne face neprihăniţi chiar atunci când ne declară astfel. A fi Îndreptăţit prin credinţă înseamnă a fi făcut neprihănit. Teologia actuală spune că îndreptăţirea înseamnă a fi declarat neprihănit, iar transformarea urmează după aceea, prin sfinţire. Observaţi, însă, că noi suntem făcuţi neprihăniţi prin atribuirea neprihănirii lui Hristos. Prin urmare, atribuire înseamnă, în mod clar, mai mult decât o declaraţie legală. Îndreptăţirea prin credinţă ne face neprihăniţi pe dinăuntru, în acelaşi timp în care ne declară neprihăniţi din punct de vedere legal.

„Când păcătosul, atras de puterea lui Hristos, se apropie de crucea înălţată, şi se închină în faţa ei, are loc o nouă creaţie. El primeşte o inimă nouă şi devine o creatură nouă în Hristos Isus. . . . Dumnezeu însuşi este Acela care îl îndreptăţeşte pe cel ce crede în Isus. Romani 3,26” (COL 163). Îndreptăţirea prin credinţă înseamnă a primi o inimă nouă din partea lui Dumnezeu, a deveni o creatură nouă. Acesta este punctul în care are loc încercarea majoră de a separa puterea transformatoare a Duhului Sfânt, de experienţa îndreptăţirii, pentru a plasa puterea transformatoare, în cadrul procesului de sfinţire. Dar, în aceste declaraţii inspirate, descoperim că a fi transformat şi a fi făcut neprihănit sunt experienţe care aparţin aceluiaşi proces al îndreptăţirii prin care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Îndreptăţirea prin credinţă este, pur şi simplu, o altă denumire pentru naşterea din nou, crearea din nou, zidirea unei noi inimi.

„Primind neprihănirea Lui atribuită, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, noi devenim asemenea Lui” (6BC 1098). Observaţi că atribuirea neprihănirii se realizează prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În zilele noastre, unii doresc să spună că noi suntem îndreptăţiţi de către Hristos şi sfinţiţi de către Duhul Sfânt. Dar inspiraţia nu susţine nicăieri această separare a lucrării lui Hristos, de lucrarea Duhului Sfânt. Ambii sunt implicaţi, atât în experienţa îndreptăţirii, cât şi în aceea a sfinţirii. Prin urmare, este limpede faptul că atribuirea îndreptăţirii constituie mai mult decât a creditarea neprihănirii.

„A fi iertat în felul în care iartă Domnul Hristos, nu înseamnă doar a fi absolvit de vină, ci înnoit în spirit şi minte. Domnul spune: ‚Vă voi da o inimă nouă’. Chipul lui Hristos trebuie întipărit în fiecare minte, în fiecare inimă şi în fiecare suflet” (RH, 19 august 1890). A ierta înseamnă a înnoi. Este exact aşa cum citim.

Primul aspect al îndreptăţirii este absolvirea – iertarea de păcatele noastre. Cel de-al doilea aspect al îndreptăţirii este transformarea trăită prin experienţa naşterii din nou. Îndreptăţirea prin credinţă este atât declararea, cât şi experimentarea. Cea mai frecventă înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă se limitează doar la primul aspect. Cel de-al doilea aspect – naşterea din nou – este considerat o parte a procesului de sfinţire. Aceasta înseamnă că putem fi îndreptăţiţi şi mântuiţi, înainte de a avea loc naşterea din nou. Şi chiar dacă naşterea din nou nu schimbă viaţa noastră atât de deplin cum ar trebui, noi continuăm să fim îndreptăţiţi şi mântuiţi. Aceasta separare nebiblică între a fi declarat neprihănirii şi a fi făcut neprihănit, îi încurajează pe creştini să tolereze păcatul în vieţile lor, mai mult decât oricare altă învăţătură, deoarece ei cred că sunt îndreptăţiţi, chiar şi atunci când în vieţile lor există păcate voite, deschise şi neiertate.

În perioada anilor 1880, doi tineri au adus o solie specială pentru Biserica Adventistă. „În marele Său har, Domnul a trimis poporului Lui cea mai preţioasă solie, prin fraţii Waggoner şi Jones.

În marea Sa milă, Domnul Hristos a trimis prin fraţii Waggoner şi Jones, solia cea mai preţioasă. Această solie a avut rolul de a-L înfăţişa cu mai multă proeminenţă înaintea omenirii pe Mântuitorul înălţat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat neprihănirea prin credinţa în Siguranţa divină; a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se exprimă în mod vizibil prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. […] Toată puterea a fost dată în mâinile Sale, ca să le poată oferi oamenilor daruri bogate, împărtăşind făpturii omeneşti lipsite de ajutor, harul nepreţuit al propriei Sale neprihăniri. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit să o vestim lumii. Este solia celui de-al treilea înger, care trebuie proclamată cu glas tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură. (TM 91-92). Solia este îndreptăţirea prin credinţă, care înseamnă împărtăşirea de către noi a neprihănirii lui Hristos. Mai mult, aceasta este Evanghelia veşnică ce trebuie vestită lumii în întreita solie îngerească. A împărtăşi presupune întotdeauna a primi şi a dărui; înseamnă mai mult decât a credita sau a considera. Deci, îndreptăţirea prin credinţă este împărtăşirea neprihănirii lui Hristos.

În cartea sa Hristos şi Neprihănirea Lui, la paginile 51 şi 57, E. J. Waggoner formulează în mod foarte simplu următoarea definiţie. „A îndreptăţi înseamnă a face neprihănit, sau a prezenta pe cineva ca fiind neprihănit. […] Să învăţăm mai întâi lecţia privitoare la îndreptăţire, adică împărtăşirea neprihănirii”. Solia de la 1888 a fost în dezacord cu înţelegerea obişnuită a îndreptăţirii. Oare este posibil să ne aflăm în faţa a două evanghelii diferite, ambele concurând pentru a obţine alegerea noastră? Contrafacerea lui Satana în ceea ce priveşte Evanghelia, nu este mai puţin reală şi distructivă decât contrafacerea privitoare la ziua de închinare a lui Dumnezeu.

Îndreptăţire condiţionată sau necondiţionată?

Adesea auzim comentarii de felul celui care urmează: „Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt îndreptăţit necondiţionat”. „Harul lui Dumnezeu este o acceptare necondiţionată din partea Lui”. „Ideea îndreptăţirii condiţionate este legalism”. Să comparăm aceste declaraţii cu scrierile inspirate.

„Nimeni să nu spună că nu există nicio condiţie pentru mântuire. Există condiţii precise. . . . Sufletele noastre aflate în pericol trebuie să cunoască condiţiile prescrise de către Acela care Şi-a dat propria viaţă pentru a ne salva de la pierzare” (13MR 22). „Ascultarea constituie preţul principal al vieţii veşnice” (1888 Materials, 1477). „Neprihănirea lui (Hristos) este atribuită doar celui ascultător” (6BC 1072). „Ascultarea necondiţionată este condiţia mântuirii” (ST 15 noiembrie 1899). „ […] în îndreptăţirea celui ce crede în Isus, neprihănirea lui Dumnezeu este condiţionată de ascultarea sa viitoare faţă de legile guvernării lui Dumnezeu în cer şi pe pământ” (RH 24 aprilie 1888). „Condiţiile pe temeiul cărora este făgăduită viaţa veşnică sunt exprimate în mod clar de la Geneza la Apocalipsa […] Dumnezeu porunceşte: ‚Păzeşte poruncile mele ca să trăieşti’” (4RH 331). „Evanghelia care trebuie predicată oricărui neam, oricărei limbi şi oricărui popor prezintă adevărul în propoziţii clare, arătând că ascultarea este condiţia câştigării vieţii veşnice” (7BC 972). „Domnul Hristos a murit pentru a-i dovedi păcătosului că, atât timp cât continuă să păcătuiască, nu există nicio speranţă. Ascultarea faţă de toate cerinţele lui Dumnezeu constituie singura speranţă de iertare prin sângele lui Hristos” (UL 189). „Omul este îndreptăţit prin ascultarea desăvârşită a cerinţelor legii. Această ascultare este posibilă numai prin credinţă în Hristos” (IHP 146). „Făgăduinţele lui Dumnezeu se întemeiază pe anumite condiţii […]. În timp ce ne străduim să fim ascultători, Dumnezeu răspunde cererilor noastre; dar El nu ne binecuvântează în neascultare” (ST 6-16-1890).

Aceste declaraţii sunt atât de clare, încât nu au nevoie de explicaţii. Ascultarea constituie, în mod evident, o condiţie a mântuirii şi aceasta este evanghelia care trebuie să fie vestită întregii lumi. Oare, în lumina acestor declaraţii, mai putem îndrăzni să vorbim despre îndreptăţire şi despre acceptare din partea lui Dumnezeu?

Cu mai bine de o sută de ani în urmă, A. T. Jones era unul dintre cei mai proeminenţi propovăduitori ai îndreptăţirii prin credinţă din rândurile noastre. În entuziasmul lui cu privire la darul fără plată al mântuirii oferite de Domnul Hristos, Jones a început să spună anumite lucruri cu privire la care Ellen White a trebuit să-l avertizeze. În Scrisoarea 4, 1893 (9 aprilie), scrisă din Noua Zeelandă, ea spunea: „Am participat la o întâlnire şi o mare adunare era acolo. În visul meu, tu prezentai subiectul credinţei şi al neprihănirii lui Hristos. Ai repetat de mai multe ori că faptele nu valorează nimic şi că nu există nicio condiţie. Problema era înfăţişată într-o asemenea lumină, încât am ştiut că minţile oamenilor vor fi încurcate şi că nu vor rămâne cu o impresie corectă cu privire la relaţia dintre credinţă şi fapte, şi m-am decis să-ţi scriu. Ai prezentat aceste lucruri într-o manieră prea insistentă. Îndreptăţirea, sfinţirea şi neprihănirea lui Hristos sunt primite cu anumite condiţii. Eu ştiu ce doreşti să spui, dar laşi o impresie greşită asupra multor minţi. Deşi faptele bune nu vor mântui nici măcar un singur suflet, este imposibil ca vreun suflet să fie mântuit fără fapte bune […]. Deci, când spui că nu există nicio condiţie şi foloseşti unele expresii destul de ambigue, împovărezi minţile, iar unii nu pot înţelege consecvenţa declaraţiilor tale. Ei nu pot înţelege cum se pot armoniza aceste expresii, cu declaraţiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Te rog, fii atent la aceste aspecte. Afirmaţiile tale insistente cu referire la fapte, nu vor face niciodată poziţia noastră mai puternică, pentru că mulţi te vor considera un extremist şi vei pierde lecţiile bogate pe care trebuie să le înveţi tocmai cu privire la aceste subiecte.

Oamenii au o nevoie disperată să cunoască darul fără plată al neprihănirii lui Hristos. Dar, dacă prezentăm darul Evangheliei, fără a ne referi, în acelaşi timp, la condiţiile prin care poate fi primit acest dar, vom denatura mesajul Evangheliei şi îi vom conduce pe conducătorii noştri la o siguranţă falsă a mântuirii. Echilibrul necesar este exprimat în mod clar într-o altă declaraţie inspirată.

„Deşi Dumnezeu poate fi drept şi, în acelaşi timp, să-l îndreptăţească pe cel păcătos prin meritele lui Hristos, niciun om nu-şi poate îmbrăca sufletul cu veşmântul neprihănirii lui Hristos, dacă practică păcate cunoscute sau îşi neglijează îndatoririle. Înainte ca îndreptăţirea să poată avea loc, Dumnezeu pretinde o predare totală a inimii şi, pentru ca omul să păstreze îndreptăţirea, trebuie să existe o ascultare continuă, printr-o credinţă vie şi activă, care lucrează prin iubire şi purifică sufletul” (1SM 366). Predarea deplină a inimii este, în mod evident, o altă condiţie a îndreptăţirii. Întreaga inimă trebuie consacrată lui Dumnezeu, şi nimic nu trebuie reţinut pentru sine. Trebuie să luăm decizia de a înceta definitiv să păcătuim. Apoi, pentru a rămâne în starea de îndreptăţire, următoarea condiţie este ascultarea. Dar, observaţi că această ascultare, nu se realizează doar prin eforturile noastre, ci vine prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a curăţi sufletele noastre. Hotărârea de a asculta ne aparţine întotdeauna. Cele două condiţii pentru a primi şi păstra îndreptăţirea sunt: predarea şi ascultarea. Fără îndeplinirea acestor condiţii, nu există îndreptăţire, indiferent cât de mult am pretinde aceasta. Altfel, ne aflăm în pericolul unei presupoziţii false, care nu este altceva decât o contrafacere a credinţei adevărate.

Dar, nu este aceasta o formă subtilă de legalism, care face ca ascultarea să devină o parte a îndreptăţirii? Suntem noi mântuiţi, atât prin credinţă, cât şi prin fapte? Imaginaţi-vă că vă aflaţi la Cape Canaveral şi asistaţi la lansarea unei nave spaţiale. Care sunt cauzele determinante care fac nava să ajungă în spaţiu? Sunt motoarele puternice care o susţin. Oricât de minuţioase ar fi pregătirile pentru lansare, dacă motoarele nu funcţionează corect, nu se va întâmpla nimic. Dar, dacă funcţionează corect, nava spaţială va fi înălţată în spaţiu, indiferent dacă la bord se află sau nu cineva. Acum, dacă astronauţii doresc să participe la lansare, trebuie să întreprindă câteva acţiuni. Ei trebuie să îmbrace anumite costume, să urce în elevatorul care îi va transporta la intrarea în navă, apoi să păşească atent pe puntea care duce spre poartă şi, în cele din urmă, să ajungă la locurile special pregătite. Care dintre aceste acţiuni face ca astronauţii să ajungă în spaţiu? Dacă motoarele nu funcţionează, pot sta pe scaune trei luni, fără să părăsească platforma de lansare. Diferitele acte pe care trebuie să le întreprindă astronauţii pentru a pleca în spaţiu, nu constituie elementele ce propulsează zborul, ci condiţiile necesare unui zbor spaţial. Dacă speră să călătorească în spaţiu, trebuie să se conformeze cu precizie tuturor condiţiilor. Ce s-ar întâmpla dacă astronauţii ar decide că toate actele pe care trebuie să le îndeplinească sunt legaliste, că ar fi mai bine să plece în spaţiu, stând confortabil în camerele de control? Este mai mult decât evident că, dacă se doreşte ca zborul spaţial să aibă loc, sunt implicate atât cauzele determinante, cât şi condiţiile. Trebuie să înţelegem deosebirea dintre cauzele determinate şi condiţii.

Aceste principii sunt identice cu cele implicate în îndreptăţirea prin credinţă. Care este cauza determinantă a îndreptăţirii noastre? Este predarea, sau ascultarea, sau chiar credinţa? Putem asculta în mod desăvârşit următorii cincizeci de ani, şi totuşi să nu fim nici măcar cu un centimetru mai aproape de viaţa veşnică. Singura cauză determinantă a îndreptăţirii este harul lui Dumnezeu, manifestat prin moartea ispăşitoare a Domnului Hristos pe cruce. Acesta este locul mântuirii. Dar, dacă nu îndeplinim condiţiile mântuirii – predarea şi ascultarea – noi refuzăm să ne aşezăm în locul în care se desfăşoară mântuirea, la cruce, iar mântuirea (altora) va avea loc fără noi. Moartea lui Hristos constituie cauza determinantă a mântuirii, în timp ce predarea şi ascultarea nu au niciun merit, dar fac posibilă mântuirea noastră, produsă de cauza determinantă. Mântuirea este determinată de har, nu de ascultare, dar ascultarea ne aşează acolo unde puterea crucii poate să ne lanseze în viaţa veşnică.

Este incorect să spunem că mai întâi suntem îndreptăţiţi şi mântuiţi şi, după aceea, ascultarea va urma în mod natural. Ce ar fi dacă astronauţii ar decide să amâne îndeplinirea condiţiilor pentru zborul spaţial, până după ce vor vedea motoarele rachetei propulsând racheta? Dacă dorim să fim îndreptăţiţi, trebuie să coordonăm în mod corespunzător cauza determinantă şi condiţiile mântuirii. Ambele sunt esenţiale, fiecare în rolul corespunzător.

Siguranţa mântuirii

Unii spun că noi avem siguranţa mântuirii, datorită iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu iubeşte fiecare fiinţă omenească în mod necondiţionat. De asemenea, este adevărat că orice speranţă pe care o putem avea cu privire la mântuire este întemeiată pe această iubire necondiţionată. Dar, oare, fiul risipitor, care fusese înconjurat de iubirea necondiţionată a tatălui pe întregul parcurs al vieţii sale imorale şi desfrânate, avea, în acea perioadă de timp, siguranţa mântuirii? El putea fi sigur de mântuirea personală, evident, numai după ce s-a întors în casa tatălui său. Prin urmare, nu este corect să spunem că putem avea siguranţa mântuirii datorită iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu faţă de noi. În cele din urmă, Dumnezeu l-a iubit necondiţionat şi pe Iuda.

Alţii preferă să spună că avem siguranţa mântuirii, datorită morţii lui Hristos pe cruce. Dar aici suntem confruntaţi cu aceeaşi problemă. Majoritatea celor pentru care a murit Domnul Hristos nu vor primi viaţa veşnică – nu vor fi mântuiţi. Înainte de moartea Sa, Domnul Hristos s-a rugat Tatălui să-i ierte pe executorii Săi de păcatul neştiinţei cu privire la ceea ce fac. Dar, realitatea este că cea mai mare parte dintre cei pentru care s-a rugat Hristos nu vor fi mântuiţi. Este evident faptul că, pentru a avea siguranţa mântuirii personale, trebuie să aibă loc ceva mai mult.

Cât de adesea auzim cuvinte de genul celor care urmează: Ceea ce fac sau nu fac eu, nu are nicio legătură cu faptul că Isus mă acceptă sau nu. Aceasta este o tragică eroare în înţelegerea relaţiei corecte dintre cauza determinată şi condiţiile mântuirii noastre. Este adevărat că deciziile noastre nu au nicio legătură cu cauza mântuirii noastre, dar au legătură sub toate aspectele cu condiţiile mântuirii noastre. Iar noi nu putem fi acceptaţi de Dumnezeu, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile mântuirii.

În mica lucrarea scrisă de Ellen White, Credinţa şi faptele, paginile 15-28, ni se oferă îndrumări explicite. Acest punct trebuie să fie bine înţeles de către toţi: Dacă Îl acceptăm pe Domnul Hristos ca Răscumpărător, trebuie să-L acceptăm ca Domn şi Conducător. Nu putem avea siguranţa şi deplina încredere în Hristos ca Mântuitor personal, până când nu Îl recunoaştem ca Rege şi până când nu ascultăm de poruncile Lui […]. Voinţa trebuie adusă într-o armonie desăvârşită cu voinţa lui Dumnezeu […] Domnul nu cere omului o lucrare pentru realizarea căreia nu i-a dat puterea necesară. Partea omului trebuie îndeplinită […]. Asocierea puterii divine cu agentul uman va fi un succes absolut, deoarece neprihănirea lui Hristos poate înfăptui totul. Prin urmare, singurul lucru pe care putem întemeia siguranţa mântuirii este harul lui Dumnezeu pentru păcătosul care se predă în mâinile Sale. Consacrarea inimii şi ascultarea constituie în mod clar condiţiile necesare mântuirii.

„Trebuie să câştigăm biruinţa asupra eului, răstignind dorinţele şi poftele lui; apoi, începe unirea sufletului cu Hristos” (GAG 321). Observaţi vă rog că moartea eului nu este rezultatul mântuirii; ea trebuie să aibă loc înainte de a putea umbla cu Hristos. Aceasta înseamnă că nu poate exista nicio siguranţă a mântuirii, până când eul nu este predat pe deplin lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu şi predarea noastră ne aşează în locul în care putem avea siguranţa.

„Credinţa mântuitoare trebuie prezentată şi învăţată. Definiţia acestei credinţe în Isus Hristos poate fi formulată în câteva cuvinte: ea este un act al sufletului, prin care întreaga fiinţă este încredinţată păzirii şi conducerii lui Isus Hristos. Prin credinţă, sufletul rămâne în Hristos şi Hristos rămâne în suflet ca Domn suprem. Credinciosul îşi consacră sufletul şi trupul lui Dumnezeu, şi poate spune în siguranţă: Domnul este în stare să păzească în ziua încercării, ceea ce I-am încredinţat. Toţi cei care procedează astfel, vor fi mântuiţi pentru viaţa veşnică. Sufletul spălat în sângele lui Hristos, îmbrăcat cu neprihănirea Lui şi considerat preţios în ochii lui Isus, va avea siguranţa” (1888 Materials, p.405). Unica siguranţă cu privire la mântuire constă într-o inimă predată şi unită cu Hristos care locuieşte în ea.

Mă tem foarte mult că accentul care se pune în prezent asupra siguranţei mântuirii, conduce la o siguranţă nefondată în inimile multor adventişti de ziua a şaptea din zilele noastre. În încercarea disperată de a scăpa de vinovăţie, nesiguranţă şi legalism, ne agăţăm de orice învăţătură care ar putea să ne asigure mântuirea. Iubirea lui Dumnezeu, moartea lui Hristos, îndreptăţirea atribuită şi haina neprihănirii lui Isus constituie adevăruri frumoase ale Evangheliei, pe care Satana o foloseşte chiar acum pentru a atrage sufletele nebănuitoare pe calea largă a nimicirii. Dorim cu disperare să ne asigurăm că suntem mântuiţi pe temeiul acestor minunate cauze determinante ale mântuirii noastre. Satana ar prefera să ignorăm cu desăvârşire sau să minimalizăm condiţiile esenţiale ale mântuirii noastre. Dar, să nu facem nicio confuzie – fără îndeplinirea condiţiilor, cauza nu va salva pe nimeni.

„Harul ne invită să intrăm pe porţile cetăţii lui Dumnezeu, iar dreptatea este satisfăcută în conformitate cu privilegiile depline pe care le are fiecare suflet ascultător, în calitate de membru al familiei regale […]. Dacă avem caractere deficitare, nu putem păşi pe porţile pe care harul le-a deschis pentru cei ascultători, deoarece dreptatea stă la intrare şi, tuturor celor ce doresc să-L vadă pe Dumnezeu, le pretinde sfinţirea” (RH 13 decembrie, 1892). Fără nicio îndoială, ascultarea şi sfinţirea constituie cerinţe pentru mântuire. Fără acestea, nu putem fi mântuiţi. Prin urmare, este foarte greşit să spunem că suntem mântuiţi pentru că Dumnezeu ne declară neprihăniţi şi că transformarea şi ascultarea sunt doar rezultatele faptului că am fost mântuiţi. Dacă ascultarea este numai un rezultat al mântuirii, atunci suntem mântuiţi înainte de a avea loc ascultarea şi suntem mântuiţi chiar şi în cazul în care ascultarea este doar parţială. Această înţelegere falsă a îndreptăţirii ne oferă posibilitatea să gândim că suntem mântuiţi, în timp ce continuăm să păcătuim în mod conştient.

Credinţa evanghelică

Bisericile evanghelice reprezintă o categorie largă în rândul denominaţiunilor creştine. Acestea împărtăşesc o credinţă foarte puternică în autoritatea Scripturii. În general, ele par a fi conservatoare, susţinând standarde morale înalte şi accentuând valorile familiei. Multe dintre bisericile evanghelice cred într-o abordare dispensaţionalistă a istoriei, concentrându-se asupra rolului cheie al lui Israel şi a Ierusalimului în viitor, precum şi asupra răpirii secrete. Dar cea mai importantă trăsătură a credinţei evanghelice constă în concepţia privitoare la Evanghelie şi modalitatea de a fi mântuit. Uneori, poziţia lor a fost greşit prezentată. Evanghelicii nu cred că pot fi mântuiţi făcând tot ceea ce doresc; ei nu se opun ascultării şi biruinţei asupra păcatului, ci cred în sfinţirea care urmează îndreptăţirii.

Aspectul cheie constă în înţelegerea îndreptăţirii şi a relaţiei dintre ascultare şi mântuire. Într-o lungă scrisoare adresată revistei Ministry (august, 1993), Ray S. Anderson, profesor de teologie la Fuller Theological Seminary, a încercat să clarifice poziţia evanghelică cu privire la ascultare, motivaţia şi necesitatea ei […]. Natura ascultării este foarte importantă în teologia evanghelică. Evanghelicii spun că, dacă ascultarea faţă de porunci este privită ca semn al credinţei care îndreptăţeşte, realizând sfinţirea, atunci este legalism […]. În cadrul marii mişcări evanghelice, pot fi găsite persoane care consideră că ascultarea faţă de reguli, rânduieli şi porunci este necesară pentru mântuire. De asemenea, pot fi găsite persoane care cred că ascultarea este un semn al uceniciei şi un mijloc de a-L urma pe Isus ca Mântuitor şi Domn contemporan. Ascultarea faţă de Hristos este angajarea într-o viaţă de ucenicie care include respectarea legii iubirii, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semeni, constituind temelia tuturor poruncilor.

Profesorul Anderson consideră în mod clar că ultima poziţie este singura reprezentare corectă a credinţei evanghelice. Poziţia evanghelică este aceea că, dacă ascultarea constituie un semn al faptului că îndreptăţirea a avut loc, sau, dacă ascultarea este privită ca o necesitate în vederea mântuirii, atunci am căzut în legalism. Ascultarea nu este un semn al îndreptăţirii şi nicio necesitate în vedere mântuirii, ci este un semn al uceniciei şi al faptului că Îl urmăm în mod real pe Hristos.

Probabil că cea mai bună modalitate de a înţelege această poziţie este aceea de a o formula invers. Dacă nu păzim poruncile lui Dumnezeu, unde ne vom afla? Dacă nu suntem ascultători, atunci nu suntem nişte buni ucenici – nu suntem martori ai lui Hristos. Un ucenic – un urmaş al lui Hristos – este un bun ucenic, numai dacă este ascultător. Dacă nu suntem ascultători, mărturia noastră este grav compromisă. În această situaţie, succesul nostru în calitate de ambasadori ai Domnului Hristos în lume este spulberat în cea mai mare parte. Dar, oare mai suntem noi îndreptăţiţi şi atunci când nu suntem ascultători? Credinţa evanghelică spune, Da. Ascultarea nu reprezintă un semn al îndreptăţirii şi nicio necesitate pentru mântuire. Dacă suntem neascultători, este posibil să nu fim nişte buni martori sau nişte buni ucenici, dar neascultarea nu afectează calitatea noastră de îndreptăţiţi prin credinţă – deci suntem mântuiţi.

Credinţa evanghelică spune că tot ceea ce este necesar pentru mântuire, este să fim declaraţi îndreptăţiţi, iar experimentarea îndreptăţirii constituie rezultatul mântuirii deja asigurate şi aparţine mai degrabă domeniului sfinţirii. Credinţa evanghelică susţine că ascultarea nu este deloc o condiţie a mântuirii.

Deosebirea dintre credinţa evanghelică şi cea adventistă (biblică) este pur şi simplu aceasta. Credinţa evanghelică spune că ascultarea nu este un semn al îndreptăţirii sau o condiţie a mântuirii, dar este un semn al uceniciei. Credinţa adventistă spune că ascultarea este un semn al îndreptăţirii şi o condiţie a mântuirii. Credinţa evanghelică susţine că sfinţirea urmează după îndreptăţire, dar numai ca rezultat al acesteia, nu ca partea a procesului mântuirii. Mai mult, nici măcar nu este necesar ca sfinţirea să fie realizată vreodată pe deplin în această viaţă. Cu alte cuvinte, sfinţirea desăvârşită este imposibilă, atât timp cât trăim într-o lume căzută şi avem o natură căzută.

Probabil că o ilustraţie ne va ajuta să înţelegem mai bine această deosebire. Credinţa adventistă spune că dacă cineva înţelege adevărul cu privire la Sabat şi este convins de el, păzirea Sabatului constituie o necesitate în vederea mântuirii. Păzirea Sabatului nu constituie o cauză determinantă sau un merit pentru mântuire, dar este absolut esenţială în vederea acesteia. Credinţa evanghelică spune că păzirea Sabatului nu este o condiţie a mântuirii noastre, chiar dacă este înţeleasă în mod corect. Chiar dacă păzirea Sabatului ne poate face nişte ucenici şi nişte martori pentru Hristos mai buni, noi suntem mântuiţi şi fără ea. Acesta este motivul pentru care mulţi evanghelici care, deşi înţeleg aspectele referitoare la Sabatul zilei a şaptea şi la transferarea de către autoritatea omenească a respectului cuvenit Sabatului asupra duminicii, nu sunt dispuşi să înceapă să-l păzească, deoarece nu are legătură cu mântuirea. Ei nu cred că este necesar să păzeşti Sabatul pentru a fi mântuit. Dacă păzirea Sabatului este doar un semn al uceniciei, atunci poate aştepta până mai târziu, când va fi mai convenabilă.

În realitate, ascultarea este atât rezultatul, cât şi condiţia mântuirii noastre. Dacă încercăm să separăm rezultatul de condiţie; dacă spunem că ascultarea nu contribuie cu nimic la mântuirea noastră; dacă spunem că putem fi mântuiţi având păcate nemărturisite, de fapt spunem că legea lui Dumnezeu nu ne obligă la nimic şi nu este o condiţie a mântuirii. A spune că ascultarea nu este o condiţie a mântuirii, reprezintă o mare lovitură la adresa autorităţii lui Dumnezeu. Această poziţie îi conduce pe oameni la încălcarea legii lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură ca şi când ar fi răzvrătiţi împotriva ei.

Ca să rezumăm, îndreptăţirea constituie, atât declararea iertării, cât şi transformarea naşterii din nou, ambele, înfăptuite de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu şi moartea Domnului Hristos sunt cauza determinantă a mântuirii noastre, în timp ce ascultarea de poruncile lui Dumnezeu reprezintă condiţia mântuirii noastre. Putem avea asigurarea mântuirii, numai dacă inima noastră este pe deplin predată lui Dumnezeu. În lucrarea mântuirii, totul vine din partea lui Dumnezeu, dar, înainte ca mântuirea să devină o experienţă personală în ceea ce ne priveşte, El aşteaptă acordul -  alegerea noastră.