A păcătui sau a nu păcătui
Copiază link

A păcătui sau a nu păcătui

În ediţiile din ianuarie şi februarie, 1990, revista Adventist Review îşi invita cititorii  să reconsidere câteva idei privitoare la subiectul naturii umane a Domnului Isus Hristos. Într-o serie de şase articole, Norman Gulley punea în discuţie o întrebare: „Contează modul în care Îl înţelegem pe Domnul Isus?” Iar, în concluzia primului dintre cele şase articole ale sale, Gulley declara: „Doctrina despre Isus înseamnă, în cadrul doctrinelor adventiste de ziua a şaptea, ceea ce înseamnă butucul în care sunt centrate spiţele unei roţi. Probabil că puteţi folosiţi în continuare o roată, dacă lipsește o spiţă sau două, dar dacă butucul se descentrează, întreaga roată este în pericolul de a deveni inutilă. Aceasta este perspectiva actuală a doctrinelor bisericii noastre” (AR, 18 ianuarie, 1990). Cât de bine este formulată această comparaţie. O greşită înţelegere a persoanei Domnului Isus şi a lucrării îndeplinite de El, va afecta înţelegerea neprihănirii prin credinţă, a Evangheliei şi chiar a misiunii bisericii. Prin urmare, trebuie să depunem toate eforturile, pentru a ne asigura că butucul credinţei noastre nu s-a descentrat. Când ne ocupăm de motivaţia esenţială a faptului că suntem creştini, nu îndrăznim să evităm subiectul sau să ignorăm posibilele idei controversate.

Problema este păcatul

Deşi seria de articole avea ca obiect tratarea dovezilor legate de natura umană a Domnului Hristos, de fapt, acele dovezi nu constituie factorul determinant al concluziilor noastre privitoare la subiectul acesta. Adevărata problemă o constituie dovezile referitoare la natura păcatului. Oricare ar fi conceptele formulate în definirea păcatului şi a naturii sale, ele vor determina concluziile noastre cu privire la natura Domnului Hristos. Gulley a recunoscut acest aspect, afirmând că, referitor la natura Domnului Hristos, există două concepţii opuse care „izvorăsc din două modalităţi diferite de a înţelege păcatul” (AR 25 ianuarie 1990).

Nu trebuie să subestimăm importanţa acestui subiect. Concluziile noastre privitoare la păcat influenţează, nu numai înţelegerea naturii Domnului Hristos, ci şi scopul experienţei îndreptăţirii şi a sfinţirii, şi vor stabili, de asemenea, dacă desăvârşirea caracterului şi vieţuirea fără păcat sunt sau nu posibilităţi legitime sau fantezii fanatice. Righard Taylor a înţeles acest aspect cu mulţi ani în urmă, scriind în cartea sa Right Conception of Sin, următoarele: „Problema păcatului este legată într-o manieră atât de fundamentală de natura lui Dumnezeu şi de planul de răscumpărare, încât constituie doctrina prin intermediul căreia toate celelalte pot fi înţelese din perspectiva semnificaţiei lor elementare. Mai mult, ea formează cel mai sigur şi mai logic criteriu de evaluare a acurateţei înţelegerii tuturor celorlalte doctrine. Învăţătura privitoare la păcat constituie punctul central, în jurul căruia se construieşte întregul sistem teologic […] Originea multora, probabil a majorităţii erorilor care s-au strecurat în teologia creştină poate fi regăsită, în cele din urmă, într-o concepţie greşită despre păcat. Datorită unei anumite nuanţe în modul de a înţelege păcatul, întregul sistem de gândire al cuiva poate fi greşit orientat. […] Când raţionăm pornind de la o premisă falsă, iniţiem un lanţ nesfârşit de concluzii false. Prin urmare, spunem că, dacă cineva nu deţine o concepţie corectă despre păcat, nu este în stare să aibă concepţii corecte cu privire la nicio altă doctrină fundamentală. Aceasta se va evidenţia îndeosebi în legătură cu teoria referitoare la ispăşire şi la metoda lui Dumnezeu de răscumpărare a omului. […] Iar a insista asupra asimilării unor concepţii corecte despre păcat înseamnă a face imposibilă orice deviere majoră de la adevărul esenţial” (Beacon Hill Press, 1945, p.9-11).

Păcat sau efecte ale păcatului?

Unul dintre motivele pentru care acest subiect părea atât de confuz, constă în absenţa câtorva simple definiţii. Se pare că nu se spune nimic despre deosebirea dintre păcatul în sine şi efectele lui. Păcatul lui Adam a avut multe efecte pe această planetă. Moartea domneşte în lumea oamenilor, a animalelor şi a plantelor; suferinţa şi durerea abundă în viaţa noastră, natura ne demonstrează supremaţia dinţilor şi a ghearelor, iar pământul însuşi este plin de violenţa şi tragedia blestemului rostit asupra păcatului. Deşi efectele păcatului sunt de lungă durată şi, în cele din urmă, mortale, nimeni nu consideră că vinovăţia şi condamnarea se află printre acestea. Nicio plantă, animal sau fiinţă umană, nu sunt vinovate pentru că au fost prinse în capcana efectelor mortale ale păcatului.

Pe de altă parte, conceptul de păcat este asociat cu vinovăţia, condamnarea, despărţirea de Dumnezeu, judecata şi moarte a doua. Dacă intenţionăm să dezbatem subiectul neprihănirii prin credinţă sau cel al naturii Domnului Hristos, atenţia noastră trebuie să se concentreze mai degrabă asupra păcatului însuşi, decât asupra efectelor lui. În cele din urmă, Dumnezeu va îndepărta efectele păcatului din universul Lui, dar, când studiem Evanghelia, este necesar să înţelegem ce anume este păcatul şi cum poate fi iertat şi curăţit chiar acum. Constituie firea noastră căzută o parte intrinsecă a păcatului, sau unul dintre efectele păcatului? Concluziile noastre privitoare la natura Domnului Hristos, vor fi determinate de răspunsul pe care îl dăm la această întrebare simplă.

Păcatul originar

Îi suntem îndatoraţi Dr. Gulley pentru formularea poziţiei sale într-o manieră succintă şi clară. După enumerarea celor trei definiţii principale ale păcatului, ca faptă, relaţie şi natură, el întreabă: „Este posibil ca păcatul să includă toate cele trei definiţii? Pot fi considerate, păcătoşenia (natura şi relaţia ruptă) şi păcatul (fapta) ca fiind cauza şi efectul?” (AR, 25 ianuarie, 1990). Cu alte cuvinte, constituie păcatul de a avea o natură căzută, acel păcat primar, care conduce în mod inevitabil la păcatul secundar al încălcării legii?

Gulley explică în continuare că aceasta este concepţia augustiniană despre păcat. În lumina acestei concepţii, omul este un păcătos încă de la naştere, prin natură, şi se află deja sub condamnarea lui Dumnezeu. Prin urmare, va comite în mod inevitabil, fapte păcătoase, pentru care va primi o condamnare suplimentară. Probabil, cea mai exactă explicaţie a acestei concepţii este cea formulată de către John Calvin în lucrarea sa, Institutes of the Christian Religion. „Toţi (oamenii) sunt decăzuţi prin naştere. […] Vinovăţia provine din natura (umană). […] Chiar şi copiii suferă, purtându-şi încă din pântecele mamei, propria condamnare […] pentru defectele lor. […] Oamenii se nasc imorali. […] Toţi suntem păcătoşi prin natură” (Book II, ch. 1, #5, 6, 7, 8, 9, 10, 27).

Cel care crede că această concepţie este corectă, trebuie, de asemenea, să creadă că păcatul este o stare continuă, de la naştere la mormânt. Având în vedere că ne naştem cu o natură căzută, pe care o păstrăm şi după naşterea din nou, păcatul nostru primar constituie un element permanent al vieţii, chiar dacă, la un moment dat, alegem să nu comitem anumite păcate. Prin urmare, de la naştere până la moarte, păcătuim în mod neîncetat şi trebuie să beneficiem de o iertare necontenită, pentru vinovăţia noastră necontenită.

Această înţelegere a păcatului, despre care Gulley recunoaşte că nu a constituit o parte a teologiei adventiste de la început, prezintă mai multe probleme. Cum primeşte un nou născut iertare pentru vinovăţia lui personală, dacă nu există o conştienţă, nici cu privire la vinovăţie, nici cu privire la iertare? Cine alege în locul copilului? După ce ieşim din apa botezului, noi suntem tot atât de păcătoşi ca înaintea naşterii din nou, deoarece păcatul primar, care aparţine naturii noastre, nu a fost îndepărtat prin convertire. După încheierea timpului de probă, când lucrarea harului iertător încetează, noi continuăm să fim păcătoşi prin natură. Chiar dacă alegem mai degrabă moartea, decât să păcătuim, continuăm să fim vinovaţi de păcatul primar al naturii noastre, în aceeaşi măsură în care am fost vinovaţi, când ne aflam în starea de răzvrătire deschisă împotriva lui Dumnezeu, prin urmare, avem nevoie de iertarea necontenită a acestui păcat, la fel de mult ca oricând înainte. Cum va fi asigurat acest har iertător, dacă lucrarea de mijlocire pentru cei păcătoşi se va încheia şi dacă toţi vom fi nevoiţi să stăm înaintea lui Dumnezeu fără Mijlocitor şi fără ispăşire pentru păcatele noastre? (EW 48, 71; GC 614; SR 403). Evident, atât timp cât continuăm să avem această natură căzută şi păcătoasă, nu există nicio posibilitate de a trăi fără păcat, chiar dacă mărturia inspirată ne spune că putem „trăi fără păcat” (RH, 1 aprilie, 1902; II-IP 146). Deşi concepţia augustiniană are o tradiţie îndelungată în istoria creştinismului este imposibili să legăm această concepţie de modul în care adventiştii înţeleg marea luptă.

Romani 5

Prima dovadă biblică pe care Gulley o aduce în favoarea tezelor sale este comparaţia din Romani 5, dintre Adam şi neamul omenesc. Pe baza acestei comparaţii, el declară: „Această stare de păcat, sau natura păcătoasă, are nevoie de mântuire, cu mult timp înainte de înfăptuirea primului păcat conştient. […] Cei care doresc să izoleze păcatul şi moartea, de păcatul comis în mod conştient, par să omită această comparaţie” (AR, 25 ianuarie, 1990). Concluzia lui Gulley este ciudată, deoarece simpla citire a textului ne conduce tocmai la o părere opusă.

Cel mai clar rezumat al capitolului 5 din Romani este prezentat de versetul 18. „Astfel dar, după cum printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa”. Gulley insistă să înţelegem paralelismul aflat în pasajul acesta. De fapt, el a trecut cu vederea paralela cea mai evidentă care există. Din cauza păcatului lui Adam, toţi oamenii au fost condamnaţi. Datorită răzvrătirii sale, Adam era pasibil de o distrugere imediată (moartea a doua), iar ca urmare, întregul neam omenesc era supus aceleiaşi condamnări şi distrugeri. Dar, cea de a doua parte a versetului ne spune că Domnul Hristos a schimbat pedeapsa care trebuia să vină peste toţi oamenii condamnaţi din cauza lui Adam. Cu alte cuvinte, condamnarea colectivă datorată păcatului lui Adam a fost anulată prin iertarea colectivă oferită de Domnul Hristos. Datorită morţii Sale ispăşitoare, toţi oamenii au fost eliberaţi de sub condamnarea rostită din cauza lui Adam.

Inspiraţia ne spune că moartea Domnului Hristos „a redat întregul neam omenesc favoarea lui Dumnezeu” (1SM 343). Cu aproape o sută de ani înainte, E.J. Waggoner comenta cu privire la acest verset, astfel: „După cum condamnarea a venit asupra tuturor, tot astfel îndreptăţirea le este oferită tuturor […] darul fără plată le este dat tuturor” (ST, 12 martie, 1896).

Înţelegerea literală a capitolului 5 din Romani, distruge complet concepţia falsă a păcatului originar, care i-a dus în rătăcire pe credincioşi o lungă perioadă din istoria creştinismului. Acest capitol nu vorbeşte absolut nimic despre faptul că suntem păcătoşi prin natură. În realitate, el spune că noi am fost eliberaţi de orice condamnare pe care Adam a adus-o în lume. Pentru că Domnul Hristos este adevăratul cap al neamului omenesc, deşi ne naştem purtând toate efectele păcatului, în interior şi în jurul nostru, noi nu ne naştem nici vinovaţi, nici sub condamnare.

Gulley crede că cel mai clar suport biblic al Vechiului Testament, pentru ideea păcatului originar, se află în Psalmul 51,5. Încă odată, textul nu spune nimic despre faptul că suntem păcătoşi prin natură. Expresiile, „zămislit în păcat” şi „născut în nelegiuire” ne vorbesc doar despre efectele păcatului lui Adam asupra neamului omenesc. Dar nu spun nimic despre vinovăţia personală şi natura păcatului. Datorită păcatului lui Adam, noi suntem născuţi cu toţii într-un mediu a cărui natură este păcătoasă, dar pentru a demonstra că natura păcătoasă înseamnă păcatul în sine, avem nevoie de dovezi mai clare.

Unul dintre argumentele cele mai greşite ale lui Gulley este formulat astfel: „Dacă un nou născut moare la câteva ore sau zile după naştere, el va fi supus condamnării celei de a doua morţi, chiar dacă nu a încălcat niciodată vreo poruncă. Dacă nu ar fi aşa, atunci copiii care au murit, nu ar avea nevoie de Mântuitor” (AR, 25 ianuarie, 1990). Romani 5 distruge complet premisa lui Gulley, şi anume că noul născut se află sub pedeapsa morţii a doua. A spune că toţi copiii au nevoie de un Mântuitor constituie unul dintre cele mai amăgitoare clişee din înţelegerea contemporană a neprihănirii prin credinţă. Din cauza ispăşirii, întregul neam omenesc a fost eliberat de condamnarea datorată păcatului lui Adam. Prin urmare, suntem nevoiţi să trăim sub influenţa continuă a efectelor păcatului, până când acestea vor fi, în cele din urmă, îndepărtate, prin lucrarea recreatoare a ispăşirii, la cea de a doua venire, după mileniu. Toate acestea au fost cu adevărat realizate prin ispăşirea oferită de Domnul Hristos. Dar, înţelegerea obişnuită a „nevoii unui Mântuitor”, presupune ca iertarea personală să fie acordată în mod implicit şi necesar pentru o vinovăţie cu caracter personal. Da, un nou născut are nevoie de Mântuitor, dar nu în sensul iertării personale, pentru un păcat şi o vinovăţie cu caracter personal. Încă odată, confundăm efectele păcatului cu păcatul însuşi.

Natura căzută şi păcatul

Aşa cum am declarat anterior în cadrul acestui articol, problema cheie este dacă natura căzută constituie unul dintre efectele păcatului sau păcatul în sine? Să formulăm întrebarea în lumina unuia dintre cele mai clare texte în care Scriptura ne vorbeşte despre păcat. 1 Ioan 3:4 ne spune că „păcatul este fărădelege” şi afirmă că „oricine face păcat, face şi fărădelege”. Întregul context tratează alegerea noastră de a păcătui sau nu. Textul nu implică şi nici nu declară nimic despre vreo stare continuă şi inevitabilă de păcătoşenie, înainte de încălcarea legii în fapt.

Cu privire la aceasta, Ellen White se exprimă de opt ori, în forme asemănătoare cu declaraţia următoare: „Singura definiţie pe care o avem în Biblie este că păcatul înseamnă încălcarea legii” (ST, 3 martie, 1890; 1SM 320; 7BC 951; GC 493, etc.). Dacă 1 Ioan 3:4 constituie într-adevăr cea mai clară definiţie a păcatului, pe care o avem la dispoziţie, atunci, de ce căutăm cu atâta disperare, pasaje mai dificil de înţeles, care au nevoie de o doză serioasă de reinterpretare, doar pentru a susţine o altă definiţie a păcatului? Nu cumva am acceptat o definiţie nebiblică pentru păcat, venită din partea unor gânditori importanţi, cum ar fi Augustin, iar acum ne străduim să justificăm această credinţă fără temei, pe baza unor texte neclare şi care nu au nicio legătură cu definirea păcatului? Nu este aceasta o practică similară celei folosite de unii, care se străduiesc să susţină nemurirea sufletului şi sfinţenia duminicii, cu ajutorul unor texte izolate care, pentru a spune ceea ce în realitate nu spun, au nevoie de o reinterpretare forţată?

Romani 14:23 declară că „tot ce nu vine din încredinţare este păcat”. Contextul tratează subiectul îndoielii şi al credinţei, ambele înţelese în mod clar, în contextul referitor la conştiinţă şi la luarea deciziilor. Iacov 4:17 ne spune că „cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Aici, păcatul este limitat în sfera cunoaşterii şi a alegerii. Cele mai clare texte care descriu păcatul, nu spun nimic despre faptul că natura păcătoasă ar fi o stare continuă şi inevitabilă, care anulează importanţa alegerii noastre. A spune că natura păcătoasă este identică cu păcatul în sine, înseamnă a spune că noi păcătuim chiar şi atunci când alegem să nu comitem păcatul. Oare este posibil ca această înţelegere a păcatului ca fiind o stare continuă şi inevitabilă, să fi amorţit într-o asemenea măsură sensibilitatea conştiinţei noastre faţă de adevăratul păcat (încălcarea legii lui Dumnezeu), încât să ajungem, în prezent, să acceptăm anumite fărădelegi ca pe nişte simple expresii ale unui păcat şi mai mare care constă în faptul că avem o natură păcătoasă? Cu alte cuvinte, am ajuns să acceptăm păcătuirea ca fiind o parte normală a vieţii, chiar şi a vieţii creştine?

Unii doresc să definească păcatul ca o relaţia ruptă sau despărţirea de Dumnezeu. Isaia 59,2 descrie legătura dintre păcat şi despărţirea de Dumnezeu. „Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!” Păcatul este ceea ce ne separă de Dumnezeu, rupe relaţia noastră cu El, într-o manieră mai categorică decât orice altceva. Ellen White ne spune că, atunci când Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit, aceasta „a fost o încălcare a legii sfinte şi neschimbătoare a lui Dumnezeu, şi a separat omul de Dumnezeu” (SC 33). Da, păcatul este într-adevăr o stare, dar această stare urmează deciziei de a păcătui împotriva lui Dumnezeu şi continuă atât timp cât inima rămâne nepocăită. Atât timp cât rămânem într-o stare de păcat, iertarea nu este posibilă, iar noi suntem pierduţi. Dar, în prezent, suntem învăţaţi că păcatul constituie o stare acceptabilă, inevitabilă şi chiar necesară în viaţa unui creştin.

Cei care doresc să dovedească faptul că natura omenească este păcat în sine şi nu un efect al păcatului, pur şi simplu nu şi-au argumentat teza. A fi născut în această lume presupune o serie întreagă de consecinţe: suntem supuşi foamei şi setei, durerii şi oboselii, suferinţei şi morţii. Planeta pe care trăim ar putea ajunge să ne distrugă. Noi ne naştem din părinţi păcătoşi, primim o natură păcătoasă şi trăim într-un mediu păcătos. Dar toate acestea nu înseamnă că ne naştem vinovaţi de păcat sau condamnaţi din cauza degradării. Deşi toţi moştenim efectele păcatului, inclusiv natura căzută, noi nu suntem vinovaţi de păcat. Efectele păcatului trebuie deosebite de păcatul în sine.

Deoarece ne naştem cu o natură căzută, într-o lume căzută, suntem predispuşi în mod natural la comiterea unor păcate. Păcatul ca act survine, nu atunci când fapta este comisă, ci atunci când mintea decide să cultive gânduri şi motivaţii aflate în contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Dacă pocăinţa nu intervine, decizia de a păcătui conduce în mod inevitabil la o stare de păcat, ceea ce înseamnă despărţirea sau înstrăinarea de Dumnezeu. Starea de păcat duce la accentuarea răzvrătirii şi a îndepărtării de Dumnezeu, până când sufletul este cuprins întru totul de întuneric.

Păcatul originar şi Adventismul

Spre sfârşitul articolului său (AR, 25 ianuarie, 1990), Norman Gulley citează mai multe pasaje din scrierile lui Ellen White, pentru a demonstra că natura umană a fost coruptă datorită păcatului lui Adam, şi concluzionează, spunând că fiecare om se naşte în starea de păcătos şi de separare de Dumnezeu. Toate aceste declaraţii dovedesc că oamenii se nasc, purtând în adâncurile naturii lor efectele păcatului lui Adam. Concluzia că omul este păcătos prin natură, nu provine din Biblie sau din Adventism, ci chiar din Babilon. Rădăcinile ei se regăsesc în Biserica Romano-Catolică, în scrierile lui Augustin, şi au fost transmise în Protestantism prin intermediul lui Luther şi Calvin. Astăzi, protestanţii evanghelici susţin această concepţie despre păcat şi doresc ca ea să devină o parte a doctrinei Adventismului. Când ajungem să înţelegem cât de mare este succesul încercărilor lor, ni se cutremură mintea. Concepţia evanghelică despre păcat este acceptată la cele mai înalte nivele ale teologiei adventiste contemporane şi a pătruns la diferite nivele ale conducerii conferinţelor. Mulţi pastori şi laici le-au acceptat ca adevărate, iar rezultatul lor în teologia adventismului constă într-o criză din ce în ce mai profundă.

Poziţia evanghelică despre păcat este ireconciliabilă cu poziţia istorică a Adventismului, care susţine că Domnul Hristos a luat asupra Sa chiar natura păcatului pe care l-a biruit tocmai în această stare periculoasă, deschizând astfel posibilitatea ca fiecare fiinţă umană prinsă în lanţurile efectelor mortale ale căderii, să poată scăpa prin harul transformator şi iertător al lui Dumnezeu. Multă vreme, Adventismul a crezut că Domnul Hristos putea fi în acest fel, atât Exemplul nostru, cât şi Înlocuitorul nostru ca jertfă pentru păcat. Acum, datorită poziţiei evanghelice despre păcat, ni se spune că, dacă Domnul Hristos a luat într-adevăr asupra Sa, prin naştere, natura noastră căzută, nu putea fi, în acelaşi timp şi Înlocuitorul nostru, suportând pedeapsa păcatului. În locul unei Evanghelii simple şi clare, în prezent suntem nevoiţi să căutăm metode mai complicate, care să permită ca Domnul Hristos să ia asupra Sa o parte a moştenirii umane, fiind în acelaşi timp scutit de anumite înclinaţii ereditare.

De asemenea, această nouă concepţie adventistă despre păcat, face imposibilă acordarea vreunei semnificaţii declaraţiilor privitoare la posibilitatea biruinţei totale înainte de încheierea timpului de probă. Încă odată, claritatea şi simplitatea au fost sacrificate în favoarea compromisului cu sistemele doctrinare neadventiste. Noi căutăm şi dorim acceptarea teologică, dar preţul este prea mare.

Pe orice cale, cu excepţia uneia

În articolul precedent, am observat că Norman Gulley este dispus să accepte umanitatea Domnului Isus din toate punctele de vedere, cu excepţia păcatului. Deoarece defineşte păcatul ca fiind natura umană căzută, el trebuie să insiste asupra faptului că Domnul Hristos nu a luat asupra Sa această natură căzută, sau cel puţin aspectele care implică păcatul. Această poziţie conduce la câteva idei interesante, pe care le expune în articolul său din Adventist Review.

Imaculata concepţie (miraculoasă)

Norman Gulley crede că Domnul Isus a luat asupra Sa, atât o natură căzută, cât şi una necăzută. „În fiinţa Sa a existat o natură degradată, asemenea naturii noastre, dar şi o natură nedegradată, diferită de natura noastră” (AR, 26 aprilie, 1990). Dar legile obişnuite ale eredităţii, nu permit moştenirea unei naturi „degradate” lipsite de caracteristici „degradate”. De aceea, Gulley oferă cale de rezolvare a acestei situaţii contradictorii. El nu favorizează soluţia oferită de Catolicism, cunoscută ca imaculata concepţie. „În locul imaculatei concepţii, există o concepţie miraculoasă prevăzută de către Scriptură” (AR. 25 ianuarie, 1990). Cu alte cuvinte, deficienţele genetice ale Mariei au fost modificate de către Duhul Sfânt, astfel încât să-I poată transmite Domnului Hristos o ereditate unică, total diferită de ereditatea pe care o moştenim noi.

Explicaţia pare rezonabilă pentru această dificilă problemă. Dar suntem nevoiţi să punem o întrebare: Se află explicaţia aceasta în armonie cu inspiraţia? În Romani 1:3, apostolul Pavel spune: „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul”. Răspunsul lui Gulley este că Domnul Hristos a fost doar parţial şi nu complet născut din sămânţa lui David. Cea mai clară declaraţie a Spiritului Profeţiei cu privire la acest subiect se află în DA 49. „Asemenea oricărui copil al lui Adam, El a acceptat rezultatele lucrării marii legi a eredităţii. În ce anume au constat aceste rezultate este arătat în istoria strămoşilor Lui pământeşti. El s-a născut cu această natură ereditară”. Există aici, cel puţin o aluzie, care să susţină faptul că natura moştenită de către Domnului Isus a fost doar asemănătoare, şi nu identică naturii celorlalţi oameni? Ellen White declară, în mod evident, tocmai opusul acestei idei, spunând că ereditatea Domnului Hristos a fost exact aceeaşi cu a strămoşilor Săi. Unul dintre strămoşii Domnului Hristos a fost Set, iar despre Set, Ellen White spune: „Asemenea lui Cain, Set a moştenit natura căzută a părinţilor săi” (PP 80). Oricare ar fi ereditatea moştenită de Set, Domnul Isus a primit-o prin intermediul aceleiaşi legi naturale. Aceasta este singura concluzie posibilă la care se poate ajunge din pasajele de mai sus, iar unicul motiv pentru care declaraţiile prezentate nu sunt acceptate la adevărata valoare, constă în ideile preconcepute despre natura păcatului.

În cartea sa, The Humanity of the Saviour, Harry Johnson se exprimă în maniera cea mai simplă şi precisă. „Nu există nicio dovadă care să sugereze că lanţul eredităţii dintre Maria şi Isus ar fi fost rupt” (London: The Epworth Press. 1962, p.44). Aici este un aspect crucial. Gulley afirmă că lanţul eredităţii a fost rupt parţial. Unde se află dovada acestui fapt, cu excepţia speculaţiei teologice?

Unul dintre scopurile dezvoltării doctrinei imaculatei concepţii în Biserica Catolică, a fost acela de a-L proteja pe Domnul Isus de orice urmă a păcatului. Dacă Maria nu a avut o natură căzută, atunci, cu siguranţă, Domnul Isus nu a putut moşteni de la ea o natură căzută. În prezent, protestanţii resping doctrina imaculatei concepţii, pe baza faptul că nu se află în Scriptură, ci se întemeiază pe speculaţiile teologice privitoare la natura păcatului. Dar protestanţii sunt nevoiţi să rezolve aceeaşi problemă ca şi catolicii. Deoarece împărtăşesc ideea că natura căzută înseamnă păcat, protestanţii, de asemenea, trebuie să-L protejeze pe Domnul Hristos de orice urmă a păcatului. Ei realizează această protecţie teoretică, în maniera sugerată de Gulley şi anume, afirmând că natura căzută a Mariei, a fost transmisă doar parţial lui Isus. În pântecele Mariei a avut loc un miracol special, astfel încât, Domnului Isus să nu-I fie transmisă de la Maria, nicio tendinţă sau impuls moştenit spre păcat. Gulley denumeşte această lucrare: „miraculoasa concepţie”.

Însă adevărata problemă este următoarea: vom accepta noi declaraţiile simple şi directe ale inspiraţiei, sau raţionamentele teologice pe care tocmai le-am enunţat? Ca biserică, noi declarăm că respingem doctrina imaculatei concepţii, dar, când ajungem în punctul cel mai critic, apelăm tocmai la explicaţiile acestei doctrine cu privire la naşterea lui Isus. Noi respingem ideea că Maria a fost fără păcat şi respingem învăţătura că Maria nu i-a transmis nimic Domnului Isus, din punct de vedere ereditar, dar în acelaşi timp, când ajungem la subiectul dorinţelor şi tendinţelor păcătoase, acceptăm fără reţineri varianta unei fragmentări parţiale a lanţului ereditar. Aceasta este pur şi simplu o versiune modificată şi ceva mai subtilă a doctrinei imaculatei concepţii. Oare suntem noi cu adevărat siguri că ne aflăm în afara Bisericii Romei? „Miraculoasa concepţie” susţinută de Gulley constituie, de fapt, o progenitură venită direct pe linia teologică a imaculatei concepţii. Raţionamentul prezentat de Gulley aici, conduce la o idee foarte ciudată, prezentată doar cu câteva propoziţii după aceea. „El trebuia să fie una cu noi în natură, dar nu una cu noi în păcat” (AR, 25 ianuarie, 1990). Aceasta înseamnă că Domnul Hristos trebuia să fie una cu noi în natură, dar nu una cu noi în natură şi fapte. Este un raţionament ciudat, nu-i aşa?

Cum a fost ispitit Domnul Isus?

Gulley susţine că, în Domnul Isus, nu exista nimic păcătos, care să răspundă ispitelor lui Satana. El spune că singura ispită la care era supus Domnul Isus a fost aceea de a-Şi folosi pasiunile şi imboldurile Sale nepăcătoase, într-o manieră incorectă. „Sursele inspirate nu vorbesc nici unde despre faptul că Satana a făcut apel la anumite înclinaţii căzute, pe care le-ar fi avut Domnul Isus, deoarece El a fost fără păcat, prin natură” (AR, 1 februarie, 1990).

Să privim câteva surse inspirate. „Biruinţa câştigată a fost prevăzută, nu numai pentru a constitui un exemplu pentru cei care au căzut sub influenţa puterii apetitului, ci şi pentru a-L califica pe Răscumpărător pentru lucrarea Sa specială de a atinge cele mai mari adâncimi ale nenorocirii omeneşti. Experimentând în propria Sa Fiinţă puterea ispitelor Satanei şi a suferinţelor şi infirmităţilor omeneşti, El putea şti cum să-i aline pe cei care trebuie să depună eforturi pentru a se ajuta singuri” (RH, 18 martie, 1875). Deci, în ce a constat puterea ispitelor Satanei? Inspiraţia ne spune că „cele mai puternice ispite pe care le suferim (El şi noi) vor veni din interior, deoarece El a trebuit să lupte împotriva înclinaţiilor inimii fireşti” (Christ Tempted As We Are, p.11). Dacă cele mai puternice ispite la care suntem supuşi, vin din bătălia noastră împotriva înclinaţiilor inimii fireşti şi dacă Domnul Hristos a experimentat în propria Sa Fiinţă puterea ispitelor Satanei, atunci, este evident că acele înclinaţii existau şi în Domnul Hristos. Dacă noi ar fi trebuit să suportăm ispite pe care Domnul Isus nu le-a suportat, atunci, pe temeiul acestui aspect, Satana ar putea dovedi că puterea lui Dumnezeu este insuficientă pentru noi. […] El a îndurat fiecare încercare la care suntem supuşi noi” (DA 24). În mod clar, noi suportăm încercări, zi de zi, din leagăn şi până la mormânt, iar dacă Domnul Isus ar fi fost scutit de aceste încercări interioare zilnice, Satana ar putea susţine insuficienţa puterii lui Dumnezeu din acest punct de vedere.

Pornind de la presupoziţiilor sale cu privire la natura păcatului, Gulley a formulat o teorie foarte interesantă cu privire la ispitele suferite de către Domnul Isus. „Deoarece natura Lui umană a fost fără păcat, Domnul Isus nu a putut experimenta presiunile păcătoase lăuntrice pe care le suferă oamenii căzuţi. Dar, în calitate de exemplu al nostru, a fost necesar ca El să experimenteze un echivalent al intensităţii ispitei, rămânând în acelaşi timp o fiinţă umană fără păcat. . . . Pe măsură ce se scurgeau cele 40 de zile de suferinţă, foamea Lui teribilă a ajuns echivalentă cu cele mai rele porniri păcătoase pe care le-a simţit vreodată un om. […] În timpul celor aproape şase săptămâni de post, natura Sa umană a devenit atât de slăbită şi de epuizată, încât dorinţa Lui pasionată de a mânca a devenit egală cu pasiunile păcătoase ale oamenilor” (AR, 1 februarie, 1990). Această teorie, care spune că natura fără păcat a Domnului Isus a fost susţinută în mod supranatural în timpul celor patruzeci de zile de post, astfel că pasiunile Sale nepăcătoase s-au intensificat într-o asemenea măsură, încât au devenit atât de puternice ca ale celui mai rău păcătos, este doar – o teorie lipsită de orice susţinere din partea vreunei dovezi din Biblie sau Spiritul Profeţiei. Calea de a răspunde la o asemenea teorie este destul de dificil de găsit, deoarece este atât de lipsită de susţinere inspirată, încât aparţine doar domeniului speculaţiilor şi al presupunerilor. A sugera că o foame teribilă poate ajunge atât de intensă, încât să fie în vreun fel, echivalentă cu tendinţele noastre spre egoism, mândrie, gelozie, furie, disperare şi altele; şi a presupune că biruinţa Domnului Hristos asupra foamei, ne învaţă cum să tratăm înclinaţiile noastre păcătoase, atinge cu siguranţă limita inventivităţii în fabricarea unei teorii concepute cu scopul de a păstra o presupoziţie îndrăgită, dar nesusţinută de nicio dovadă. Dacă privim şi dintr-un alt punct de vedere evidenţa erorii este chiar mai convingătoare. În loc ca apetitul fără păcat al Domnului Isus să fie intensificat pentru a se asemăna poftei noastre păcătoase; atât în timpul postului, cât şi în permanenţă după aceea, Domnul Hristos Şi-a supus propriul apetit păcătos, sub controlul absolut al Duhului Sfânt, arătând că, asemenea Lui, omul căzut poate câştiga biruinţa deplină.

În notele de subsol, Norman Gulley face referire la Steve Wallace, căruia îi acordă creditul pentru dezvoltarea acestei „viziuni” asupra ispitirii lui Hristos. Ar trebui subliniat aici că punctele de vedere exprimate de către Gulley şi Wallace cu privire la natura păcatului şi la natura lui Hristos sunt remarcabil de asemănătoare, atât de asemănătoare, încât nu există nicio deosebire semnificativă în ideile lor.

Asemănarea

Gulley crede că asemănarea Domnului Isus cu omul, pe care Romani 8:3 o descrie spunând că El S-a născut cu o fire „asemănătoare cu a păcatului” (asemănătore firii păcătoase – n. tr.), ar trebui comparată cu făurirea şarpelui de aramă pe care Moise l-a înălţat în pustie. „Întocmai precum şarpele de aramă semăna doar cu un şarpe adevărat, tot astfel Isus cel fără de păcat a preluat doar o natură ‚asemănătoare cu a păcatului’” (AR, 8 februarie, 1990). Este destul de important faptul că, exact acelaşi cuvânt, în aceeaşi formă originală din greacă, este folosit şi în Filipeni 2,7, în expresia „asemenea oamenilor”. Oare intenţiona Gulley să spună că Domnul Isus avea doar înfăţişarea unui om, dar nu era o fiinţă umană reală? În loc de a apela la un autor biblic total diferit şi la un context diferit pentru a explica acest termen, pare mult mai logic şi mai corect din punct de vedere contextual, să interpretăm Romani 8:3 cu ajutorul expresiei paralele din Filipeni 2,7. „Asemănător” este pur şi simplu opusul cuvântului „diferit”, indiferent cât de mult urmărim să ajungem la acest înţeles, prin intermediul presupoziţiilor noastre.

Ascultare desăvârşită?

Raţionamentele teologice ating punctul sensibil, în momentul în care sunt aplicate în mod practic în experienţa personală. Poate un creştin născut din nou, în a cărui inimă locuieşte Domnul Hristos, să asculte în mod desăvârşit de legea lui Dumnezeu? Poate un creştin îndreptăţit şi sfinţit prin credinţă, să trăiască o viaţă fără păcat? Răspunsul lui Gulley la aceste întrebări este clar: Nu înainte de proslăvire. „Legea pretinde, atât o natură fără păcat, cât şi o viaţă fără păcat” (AR, 8 februarie, 1990). Deoarece nu putem avea niciodată o natură fără păcat, rezultă că nu putem asculta legea în mod desăvârşit. „În mod evident, omul continuă să fie corupt, în ciuda vieţii şi a morţii Domnului Hristos” (AR, 15 februarie, 1990). Observaţi că omul este corupt deoarece are o natură coruptă. În ciuda biruinţei asupra ispitei, a oglindirii chipului lui Hristos şi a dispoziţiei de a muri, mai degrabă decât să comită o faptă greşită, omul are nevoie de „mijlocirea substitutivă”, până la cea de a doua venire. „Creştinii nu vor asculta niciodată aşa cum a făcut-o Adam cel desăvârşit. . . . Chiar şi cele mai bune fapte de ascultare şi închinarea noastră sunt pătate de corupţia păcatului. […] Datorită naturii fireşti care afectează chiar şi cele mai bune fapte ale noastre” (AR, 15 februarie, 1990).

Gulley crede că, dacă Domnul Hristos ar fi avut o natură păcătoasă, nu ar fi putut asculta legea în mod desăvârşit. Singura cale de a avea un caracter desăvârşit, pentru a păzi o lege desăvârşită, a fost aceea de a prelua o natură liberă de orice păcat. Prin urmare, ascultarea desăvârşită este strâns legată de natura desăvârşită. Niciun om cu o natură păcătoasă, nu poate asculta legea în mod desăvârşit şi nici nu poate fi lipsit de păcat.

Oare aceasta este neprihănirea prin credinţă adventistă de ziua a şaptea? Să verificăm câteva cuvinte ale inspiraţiei. „Trebuie să aşezăm voinţa noastră de partea voinţei lui Dumnezeu şi să hotărâm în mod ferm ca, prin harul Său, să fim liberi de păcat” (RH, 1 august, 1893). „Tuturor celor care se predau pe deplin lui Dumnezeu, li se oferă privilegiul de a trăi fără păcat” (RH, 27 septembrie, 1906). Vă rog să reţineţi că toate aceste declaraţii îi descriu pe cei care nu au nicio altă şansă, decât aceea de a trăi până la cea de a doua venire, într-o natură păcătoasă. „El a dovedit că este posibil ca omul să asculte legea în mod desăvârşit” (FLB 114). „Hristos a luat asupra Sa natura umană […] ca să le poată dovedi bărbaţilor şi femeilor că pot trăi fără păcat” (UL 303). „Hristos a venit pe acest pământ şi a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, pentru ca bărbaţii şi femeile să poată trăi, de asemenea, prin harul Său, o viaţă de ascultare desăvârşită” (RH, 15 martie, 1906). „Hristos a murit pentru a face posibil ca voi să încetaţi să păcătuiţi” (RH, 28 august, 1894). „Cei care sunt cu adevărat sfinţiţi prin cunoaşterea lui Dumnezeu vor aduce o ascultare desăvârşită de cerinţele lui Dumnezeu” (RH, martie, 1L4, 1895). Inspiraţia ne învaţă în mod clar, că oamenii căzuţi pot asculta legea în mod desăvârşit. Nu există nicio aluzie cu privire la necesitatea unei naturi fără păcat, înainte de a fi posibilă o ascultare desăvârşită.

Norman Gulley pune un mare accent pe declaraţia lui Ellen White că „serviciile noastre religioase” sunt atât de întinate de „uneltele corupte ale umanităţii” încât nu pot avea nicio valoare înaintea lui Dumnezeu „dacă nu sunt curăţite prin sânge” (6BC 1078). Dar nu este posibil ca, presupunerea că unealta coruptă înseamnă natura noastră căzută, să nu fie validă? Ellen White spune că „Domnul Hristos a luat natura noastră, căzută, dar nu coruptă, şi nu putea fi coruptă, decât dacă ar fi acceptat cuvintele Satanei, în locul cuvintelor lui Dumnezeu” (Ms. 57, 1890; Ms. Release 1211). În lumina acestei descrieri, nu cumva corupţia morală este legată de neascultare şi nu de moştenirea ereditară? Cu alte cuvinte, ceea ce corupe uneltele căzute este o neascultare deliberată. Ellen White spune că adevăratul creştin „este fără orice urmă de vinovăţie asupra conştiinţei şi fără nicio urmă de imoralitate în suflet” (7BC 909). Chiar dacă trebuie să trăim în mod constant supuşi limitelor naturii căzute, putem fi liberi de orice urmă a corupţiei. Dacă uneltele corupte ale naturii noastre umane, se referă la posibilităţile noastre corupte şi nu la natura noastră căzută, atunci declaraţia ei are o logică perfectă.

Vă rog citiţi din nou declaraţiile lui Gulley de la începutul acestei secţiuni şi să le comparaţi atent cu declaraţiile inspirate. Discrepanţa este atât de evidentă, încât orice comentariu în plus ar fi inutil.

Înlocuitorul nostru fără păcat

Evrei 2:14,15 ne spune că Domnul Isus avea „să-l nimicească pe cel ce are puterea morţii”, prin moarte, şi „să-i izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Versetul 17 ne spune că singura cale prin care Domnul Hristos putea face aceasta era „să se asemenea fraţilor Săi”, nu în anumite privinţe, ci „în toate lucrurile”. În continuare, inspiraţia declară: „Marea lucrare a răscumpărării putea fi realizată, numai dacă Răscumpărătorul lua locul lui Adam cel căzut” (RH, 24 februarie, 1874). Domnul Hristos nu putea realiza această lucrare, dacă lua locul lui Adam cel necăzut, sau dacă lua locul unei fiinţe inexistente (parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă). Pentru a fi Înlocuitorul nostru fără păcat, El a trebuit să învingă înclinaţiile naturii noastre căzute. Ceea ce devenise o forţă ne neînvins pentru om, trebuia transformat de către Domnul Hristos într-o putere învinsă. Chiar dacă această declaraţie din Comentariul Biblic AZŞ nu este inspirată, ea demonstrează o profundă înţelegere a actului răscumpărător al Domnului Hristos. „Domnul Hristos s-a confruntat cu păcatul, l-a învins şi l-a condamnat în sfera în care acesta îşi exercitase mai înainte domnia şi stăpânirea. Trupul, terenul victoriilor trecute ale păcatului, a devenit acum terenul înfrângerii şi alungării lui” (Vol. 6, p.562).

Problema centrală a subiectului întrupării este aceasta: A reuşit Dumnezeu să învingă păcatul în mod real, în cea mai puternică dintre fortăreţele Satanei, inima omenească decăzută? Dacă slăbiciunea omenească, înclinaţiile şi dorinţele ei ar fi putut fi supuse Legii lui Dumnezeu, atunci Satana ar fi pierdut cea mai mare bătălie, iar deznodământul marii lupte ar fi fost hotărât cu adevărat. Dar dacă Dumnezeu L-ar fi scutit pe Fiul Său de unele dintre înclinaţiile omeneşti, cum ar fi putut fi marea luptă mai aproape de încheierea ei, decât atunci când Satana a fost alungat din cer?

Când Domnul Isus a învins, în cer s-a auzit un glas tare care striga: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri a fost aruncat jos” (Apocalipsa 12,10). Dorim cu adevărat să-L lipsim pe Domnul Hristos de marea victorie câştigată, datorită pretenţiei de a-L face „Înlocuitorul nostru fără păcat”? Vom continua noi să negăm biruinţa desăvârşită pe care El a câştigat-o, nu numai asupra faptelor păcătoase, ci şi asupra naturii noastre umane căzute, slabe şi păcătoase, în care Satana a crezut că stăpâneşte pe deplin, după căderea lui Adam? Să-I îngăduim lui Hristos să fie cu adevărat Înlocuitorul nostru fără păcat şi Exemplul nostru desăvârşit. Să fim foarte atenţi, ca să păstrăm butucul credinţei noastre într-un centru echilibrat. Deoarece, altfel, vom fi în pericolul de a pierde întregul adevăr pe care îl apără adventismul. Numai adevăratul Hristos, care ne oferă o ispăşire adevărată, poate duce biserica Sa până la biruinţa finală.