Unii cred că este nesănătos din punct de vedere spiritual să scoţi în evidenţă subiectul desăvârşirii. Ei sugerează că a vorbi despre absenţa păcatului sau desăvârşire, este periculos din cauză că îi răpeşte slava lui Hristos şi lipseşte pe creştin de siguranţa mântuirii, până într-acolo încât venirea lui Isus este privită cu groază în loc să fie aşteptată cu bucurie.

Un student la unul dintre cursurile mele la Pacific Union College a scris un rezumat foarte clar privind această atitudine referitoare la desăvârşire. El a sugerat că desăvârşirea este imposibil de definit fără definirea păcatului, din moment ce desăvârşirea este absenţa păcatului. Deoarece ne naştem în păcat, problema noastră o constituie dorinţele incorecte pe care le-am moştenit, de unde rezultă că este imposibil ca noi să  facem altceva decât să păcătuim până la a doua venire a lui Hristos. Chiar şi un creştin pe deplin predat va avea gânduri incorecte sugerate de mediul  său, din cauza naturii sale păcătoase, şi aceasta înseamnă că el nu va fi desăvârşit. El a declarat că viaţa fără păcat a lui Hristos a fost produsă de natura Sa lipsită de păcat. Hristos nu este exemplul nostru deoarece El nu a pornit de la nivelul nostru şi, astfel, nu se poate aştepta ca noi să ajungem în final la nivelul Său. Concluzia materialului prezentat de acest student a  fost  că desăvârşirea va fi posibilă numai atunci când natura noastră păcătoasă este schimbată la a doua venire. Deoarece noi suntem păcătoşi prin natură, noi nu putem înceta să păcătuim în această viaţă.

Vedeţi cum deciziile luate referitor la natura păcatului şi natura lui Hristos vor afecta deciziile în toate domeniile neprihănirii prin credinţă? Dacă ideile pe care tocmai le-am rezumat sunt adevărate, atunci trebuie să redefinim mult din ceea ce am crezut şi învăţat timp de mulţi ani în Biserica  Adventistă  de Ziua a Şaptea. Dacă aceste idei nu sunt adevărate, atunci trebuie să ştim de ce nu sunt. Noi trebuie să analizăm din nou dovezile.

Definiţii

Este crucial să definim păcatul, absenţa păcatului şi desăvârşirea cât  mai atent posibil. Dacă semnificaţia principală a păcatului este „natură  păcătoasă”, atunci noi devenim păcătoşi când ne naştem în această lume.  Însă, dacă semnificaţia principală a păcatului este „caracter păcătos”, atunci noi devenim păcătoşi din cauza alegerilor pe care le facem după ce ajungem în stare să deosebim între bine şi rău. Dacă păcatul este natura noastră, atunci noi nu avem nici un control asupra acestui lucru şi suntem păcătoşi prin natură. Dacă păcatul este caracterul nostru, atunci noi avem control asupra alegerilor pe care le facem şi suntem păcătoşi prin alegere.

Mergând pe aceeaşi linie, dacă absenţa păcatului înseamnă o „natură fără păcat”, atunci aceasta este posibil numai la a doua venire a lui Hristos, deoarece noi păstrăm natura noastră păcătoasă până atunci. Însă, dacă  absenţa păcatului înseamnă un „caracter sfânt”, atunci aceasta este posibil oricând alegem să nu păcătuim. Modul în care definim păcatul este factorul determinant. Dacă ne referim la natură când folosim cuvântul păcat, atunci nu poate exista nicio absenţă a păcatului până la a doua  venire a lui Hristos. Dacă avem în vedere caracterul când folosim termenul păcat, atunci absenţa păcatului este posibilă înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Având în vedere aceste definiţii, să analizăm acum cuvântul desăvârşire. Există cel puţin patru definiţii ale desăvârşirii care sunt relevante aici. Prima este desăvârşirea absolută. Uneori se spune că noi, ca fiinţe omeneşti, nu putem fi niciodată absolut desăvârşiţi. Aceasta este adevărat, căci desăvârşirea absolută Îl descrie pe Însuşi Dumnezeu. Nu există nicio altă desăvârşire absolută. Aşadar, desăvârşirea absolută nu este niciodată posibilă pentru fiinţele create—nu pentru fiinţele umane şi nu pentru îngeri. “Desăvârşirea angelică a eşuat în cer. Desăvârşirea omenească a eşuat în Eden” (OurHigh Calling, p. 45).

Când Lucifer a început să sugereze că Dumnezeu era nedrept, aproape jumătate din oastea îngerească l-a ascultat şi s-a gândit că poate el are dreptate (vezi Istoria mântuirii, p. 18). Apoi Dumnezeu a organizat un consiliu ceresc în care El a prezentat adevărul despre Isus Hristos, că El era pe deplin Dumnezeu, arătând astfel că acuzaţia lui Lucifer era nefondată  (vezi Patriarhi şi profeţi, p. 36). După acest consiliu, aproximativ o treime dintre îngeri au luat partea lui Lucifer şi au fost aruncaţi afară din cer (vezi Mărturii, vol. 3, p. 115).

Aceasta înseamnă că un număr semnificativ de îngeri care l-au ascultat pe Lucifer şi care s-au gândit că el ar putea avea dreptate, s-au răzgândit. Prin urmare, noi nu putem folosi termenul desăvârşire absolută pentru  a  descrie pe aceşti îngeri care s-au răzgândit în legătură cu Dumnezeu şi Lucifer. De fapt, până la cruce îngerii nu au fost pe deplin convinşi că  Dumnezeu avea dreptate şi Satana greşea. Până la acea dată unii dintre ei se pare că nu erau pe deplin convinşi că acuzaţiile lui Satana erau false. Numai atunci Satana a fost complet lipsit de afecţiunea lor. Compasiunea lor pentru el  a luat sfârşit la cruce (vezi Hristos, Lumina lumii, pp. 758-761). Cu siguranţă, deci, este corect să spunem că desăvârşirea absolută nu este un termen pe care să-l putem aplica atunci când discutăm despre neprihănirea prin credinţă, din moment ce ea nu se aplică nici măcar îngerilor, ci numai lui Dumnezeu.

Cea de-a doua definiţie a desăvârşirii este „desăvârşirea naturii”. Natura  noastră păcătoasă va fi îndepărtată numai la cea de-a doua venire  a  lui Hristos, după care nu vor mai exista porniri păcătoase dinăuntrul nostru. Astfel, desăvârşirea firii, care implică îndepărtarea ispitei din lăuntrul nostru, va avea loc doar la a doua venire a lui Hristos. Noi nu putem experimenta desăvârşirea firii noastre înainte de acest eveniment.

Totuşi, dacă definiţiile noastre în legătură cu păcatul şi neprihănirea se concentrează asupra caracterului, atunci vom putea discuta despre aspecte ale desăvârşirii care sunt posibil de atins chiar astăzi. Există cel puţin două aspecte ale caracterului care pot fi descrise de cuvintele „perfect”, „desăvârşit” ori „desăvârşire”. Primul aspect este predarea caracterului. Aceasta se întâmplă în momentul convertirii, când ne predăm vieţile complet lui Hristos. În acel moment suntem socotiţi desăvârşiţi în Hristos. Desăvârşirea noastră este completă la acel timp, dar, noi de abia începem umblarea noastră cu Hristos. Suntem total predaţi până la nivelul la care ne putem înţelege pe noi înşine şi voia lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu va accepta predarea deplină a tot ceea ce ştim despre noi înşine la acel  moment. Astfel, predarea caracterului nostru este desăvârşită, pentru că este socotită desăvârşită de către Dumnezeu.

Dar mai există un alt concept pe care trebuie să-l examinăm — maturizarea caracterului. Dacă noi credem că păcatul se realizează în funcţie de alegerea pe care o facem, atunci trebuie să credem că putem alege şi să nu  păcătuim. Maturitatea caracterului este pur şi simplu strângerea roadelor în viaţa individuală. Noi devenim maturi în Hristos când nu mai alegem să păcătuim împotriva lui Dumnezeu; alegem să nu ne mai răzvrătim, şi această  alegere poate avea loc oricând. Dacă Hristos trăieşte în noi prin procesul îndreptăţirii şi sfinţirii, atunci, cu El la cârma vieţii noastre, noi nu  păcătuim  din cauză că Hristos nu păcătuieşte. Hristos nu face nimic din ceea ce nu este în armonie cu voinţa Sa. Când păcătuim, noi alegem controlul lui Satana. Noi alegem să-l lăsăm pe Satana să opereze în vieţile noastre.

Acest concept poate fi exprimat într-un fel foarte simplu şi clar. Hristos înăuntru — păcatul afară. Păcatul înăuntru — Hristos afară. Noi nu putem avea pe Hristos şi păcatul tronând pe tronul vieţii noastre în acelaşi timp. Hristos nu va accepta o inimă împărţită. Într-un caracter matur Hristos este în control deplin, ceea ce ne fereşte de a face alegeri răzvrătite. Noi nu alegem să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu în gând, cuvânt ori faptă. Ceea ce facem este, de fapt, că ne concentrăm la ceea ce poate face Dumnezeu şi  nu  la ce putem face noi. Putem vorbi ore întregi despre limitările omului căzut, dar nu e oare mai bine să vorbim despre posibilităţile lui Dumnezeu? De ce să nu vorbim despre ce este posibil?

Referitor la definiţiile noastre, cele mai importante pentru studiul nostru sunt acele categorii pe care le putem controla. Dacă credem că păcatul apare în urma alegerii făcute de noi, atunci vom crede şi că putem alege să ascultăm. Putem alege să ne predăm şi de asemenea să alegem a creşte spre maturitate. Fiindcă Hristos ne asigură putere de a birui, toţi creştinii predaţi au posibilitatea de a avea un caracter nepătat. Astfel, desăvârşirea, definită cu  grijă, este o realitate. Ea nu este o imposibilitate. Trebuie să studiem domeniile asupra cărora putem exercita control în vieţile noastre.

Naşterea din nou aduce desăvârşirea în Hristos, care este îndestulătoare pentru mântuire. Noi suntem mântuiţi pe baza acelei predări. Problema este că întrerupem supunerea, predarea noastră faţă de  Hristos. Puterea Lui care locuieşte în noi nu se schimbă, doar supunerea  noastră faţă de El nu este constantă. Întreruperile pot şi trebuie să înceteze, pentru că trebuie să lăsăm pe Hristos să ne controleze pe deplin, tot timpul. Factorul variabil este constanţa supunerii noastre. Puterea lui Hristos este constantă, dar relaţia noastră oscilează uneori. Prin natura noastră vom fi păcătoşi până la venirea lui Hristos. Dar putem hotărî să nu alegem să lucrăm împotriva voinţei lui Dumnezeu.

De fapt noi putem avea un caracter nepătat într-o fire păcătoasă. De  aceea este de o importanţă vitală să înţelegem corect natura lui Hristos. Dacă Hristos a biruit pornirile naturii Sale păcătoase prin controlul Duhului Sfânt, atunci aceeaşi putere este valabilă şi pentru noi. Totuşi, dacă Hristos nu a avut natura noastră, atunci metoda este neclară. Este important să ne reamintim în acest punct că vina nu ne este imputată din  cauza naturii noastre, ci doar din cauza alegerilor făcute şi a caracterului pe care l-am dezvoltat.

Desăvârşirea în Biblie

În Iuda 24 ni se expune un adevăr foarte important în legătura cu ceea ce poate face Hristos. „Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale”. Este Hristos în stare să ne păzească de la a cădea? Iuda, sub inspiraţie divină afirmă aceasta. Astfel, căderea nu este o realitate inevitabilă în vieţile noastre. Hristos poate să ne ferească de cădere. În Filipeni 4:13  găsim o altă afirmaţie la care trebuie să privim cu seriozitate. „Pot totul în Hristos care mă întăreşte”. Sunt toate lucrurile posibile deci prin Hristos? Este adevărat că biruinţa asupra păcatului este posibilă?

În 2 Petru 2:9 ni se spune: „Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici”. Nu este necesar ca noi să cedăm ispitei, pentru că El poate să ne scape de ea. Noi nu ne putem elibera singuri din ispită dar Dumnezeu poate face aceasta. Dacă noi vom fi binevoitori, El va asigura o cale de scăpare. 1 Corinteni 10:13 adaugă: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul ca să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda”. Dumnezeu a promis că nu va permite să vină asupra noastră nicio ispită care să fie prea puternică pentru noi şi care să facă păcătuirea inevitabilă. Aceasta înseamnă că avem o cale de ieşire pusă la dispoziţie pentru fiecare ispită. Nu există nicio ispită care să ne facă să păcătuim în mod inevitabil. Dumnezeu a promis că dacă avem încredere în El, ne va arăta ieşirea din orice ispită.

În 1 Petru 2:21, 22 se spun următoarele: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. Ştim că Hristos a trăit o viaţă fără păcat, dar uneori nu vrem să recunoaştem  faptul că El este de asemenea şi exemplul nostru, rugându-ne stăruitor să mergem pe urmele Sale. Bineînţeles, aceasta presupune faptul că Hristos a fost născut la fel cum am fost născuţi şi noi, simţind ispitele noastre şi experimentând dorinţele noastre. Dacă toate acestea au fost reale pentru El şi totuşi nu a păcătuit, atunci Isus poate fi un exemplu pentru noi.

1 Ioan 3:2-9 este un pasaj semnificativ referitor la poziţia noastră de după convertire. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat. Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege. Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El Însuşi este neprihănit. Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu”. Dacă vom fi în Hristos, noi nu ne vom răzvrăti împotriva Lui, fiindcă păcatul este răzvrătire. Dacă vom rămâne în El, nu vom păcătui, pentru că Hristos nu păcătuieşte în noi.  Aici ne reîntoarcem la o afirmaţie făcută mai devreme referitor la faptul  că Hristos nu păcătuieşte. Deci, dacă noi rămânem în Hristos în mod constant, El nu va păcătui în noi. Astfel, nu ne vom răzvrăti în gând sau în faptă atâta timp cât vom rămâne în El.

Cât de minunată este afirmaţia făcută în Apocalipsa 3:21: „Celui ce va birui, Îi voi da să şadă pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. Modelul biruinţei este Isus Hristos, şi noi trebuie să biruim la fel cum a biruit El. Cu siguranţă că trebuie să depindem de puterea şi tăria Sa, dar adevărul este că noi vom birui la fel cum a biruit şi El. În 2 Corinteni 10:5 găsim o altă afirmaţie clasică: „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.”

Idealul lui Dumnezeu pentru noi este de a aduce fiecare gând spre a fi pus sub stăpânirea lui Hristos. Nu doar gânduri pozitive, ci chiar şi cele negative, aşa încât El să poată controla toate gândurile şi atitudinile noastre. Galateni 5:16 adaugă: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti”. Dacă Duhul Sfânt va deţine controlul, noi nu vom cădea pradă dorinţelor naturii noastre. Nu trebuie să eşuăm şi să cădem în mod constant, mereu şi mereu. Făgăduinţa Scripturii este că noi putem birui  şi  că putem câştiga biruinţe continue în bătălia împotriva cărnii.

Desăvârşirea în Spiritul Profetic

Ellen White vorbeşte în mod clar şi cu tărie despre subiectul creşterii spre maturitate. „Noi putem birui. Da, pe deplin şi în întregime. Isus a murit ca să facă posibilă o cale de scăpare, pentru ca noi să putem birui fiecare pornire rea,  fiecare păcat, fiecare ispită, ca până la urmă să ajungem să fim împreună cu El”. Mărturii, vol.1, p.144. Vă rog să observaţi că fiecare păcat trebuie să fie biruit. Trebuie să ne reamintim însă, pe măsură ce citim aceste afirmaţii, că nu biruim prin propria noastră putere, ci doar prin supunere sub puterea lui Dumnezeu, pe măsură ce Îi dăm voie lui Isus să locuiască în noi în mod constant. „Dacă vei sta sub steagul însângerat al Prinţului Emanuel, lucrând cu credincioşie în serviciul Lui, tu nu vei ceda niciodată  ispitei; pentru că Cel care stă lângă tine poate să te păzească de cădere”. Our High Calling, p.19. Ce afirmaţie minunată! Nu trebuie niciodată să cedăm la nicio ispită. De ce? Din cauza Celui care stă lângă noi şi care poate să ne păzească de cădere. Puterea lui Dumnezeu este mai mare decât puterea lui Satana. Dacă Îl vom păstra pe El pe tronul inimii noastre în mod constant, noi nu vom cădea niciodată.

„Nu există vreo scuză pentru păcătuire. Un caracter sfânt, o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos, sunt accesibile oricărui copil al lui Dumnezeu, pocăit şi credincios”. Hristos, Lumina lumii, p.311. Să privim însă la contextul imediat al acestei afirmaţii. Ellen White vorbeşte despre idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi ca fiind mai înalt decât noi putem concepe, şi se referă la porunca lui Isus de a fi desăvârşiţi aşa cum şi Tatăl cel din ceruri este desăvârşit. Ea spune că această poruncă este o promisiune şi că Dumnezeu vrea ca noi să fim complet eliberaţi de puterea lui Satana.

„Puterea ispititorului nu trebuie socotită ca scuză pentru vreo faptă greşită.  Satana se bucură atunci când aude pe urmaşii lui Hristos scuzându-şi defectele de caracter. Scuzele acestea sunt ceea ce ne conduce pe noi să păcătuim”. În lumina acestor gânduri, Ellen White spune că nu există vreo scuză pentru păcat. Nu suntem noi oare în pericol să ne scuzăm când spunem: „Păcătuiesc în fiecare zi. Nu pot să mă abţin de la a  păcătui. Păcatul este în firea mea. Păcătuirea este inevitabilă”? Nu-l facem noi oare pe Satana să se bucure atunci când aducem scuze caracterelor  noastre deformate? Nu există vreo scuză pentru păcat. Avem cu siguranţă o scuză că am fost născuţi într-o lume păcătoasă şi am moştenit o fire păcătoasă, pentru că nu avem vreo şansă ori vreun control asupra acestui lucru, dar avem o şansă şi control asupra păcătuirii. La aceste lucruri se referă Ellen White atunci când vorbeşte despre desăvârşire şi lipsă de păcat.

Ellen White spune că dacă ne vom supune lui Dumnezeu aşa cum Hristos a făcut-o, vom putea poseda umanitatea Sa desăvârşită (vezi Hristos, Lumina lumii, p.664). „El nu a cedat ispitei nici măcar prin vreun gând. Tot aşa putem face şi noi”. Hristos, Lumina lumii, p.123. Este un concept uimitor faptul că nu este nevoie să cedăm la ispite nici măcar printr-un gând, dacă suntem controlaţi pe deplin de Isus. „Prin puterea şi sub îndrumarea Sa, bărbaţi şi femei pot trăi viaţa pe care Hristos a trăit-o în această lume. În conflictul lor cu Satana ei pot avea tot ajutorul pe care l-a avut şi El. Ei pot să fie mai mult decât biruitori prin El, care i-a iubit atât de mult încât S-a dat pe Sine Însuşi pentru ei”. Mărturii, vol.9, p.22. Am văzut deja faptul că Hristos nu a avut la dispoziţie nimic din ceea ce noi nu avem. Puterea I-a venit prin călăuzirea Duhului Sfânt în viaţa Sa şi noi putem avea  aceeaşi putere dacă ne supunem lui Dumnezeu aşa cum s-a supus El. (Mai multe detalii găsiţi în capitolul Cum a trăit Hristos?)

Hristos a venit pe acest pământ ca să ne arate că noi putem asculta de legea lui Dumnezeu dacă depindem de puterea divină aşa cum a depins şi El (vezi Review and Herald, 4 Iulie 1912). „Acea viaţă în voi va produce acelaşi caracter şi va manifesta acelaşi fel de lucrări, aşa cum a făcut şi în El. Astfel voi veţi fi în armonie cu fiecare precept al legii Sale”. Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p.78. Aceste afirmaţii arată clar că: (1) legea lui Dumnezeu poate fi ascultată şi (2) ascultarea este posibilă numai prin puterea dinamică a lui Dumnezeu pătrunzând şi controlând natura slabă şi păcătoasă pe care am moştenit-o.

Următoarea afirmaţie subliniază unul din scopurile întrupării. Hristos a venit cu firea noastră slabă, căzută, pentru a ne arăta că nu trebuie să ne descurajăm pentru că am moştenit o natură căzută. El a dovedit,  pentru încurajarea noastră, faptul că dacă umanitatea este controlată de divinitate păcatul nu mai are ce căuta în vieţile noastre. „Mântuitorul a luat asupra Sa infirmităţile umanităţii şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca  oamenilor să nu le mai fie teamă că din cauza slăbiciunii firii omeneşti nu puteau birui. Hristos a venit ca să ne facă «părtaşi ai naturii divine», şi viaţa Sa declară că umanitatea, combinată cu divinitatea, nu comite păcat”. Divina vindecare, p.180. „Hristos a venit pe acest pământ şi a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, pentru ca bărbaţi şi femei, prin harul Său, să poată trăi de asemenea vieţi de ascultare desăvârşită. Acest lucru este necesar pentru mântuirea lor”. Review and Herald, 15 Martie 1906. Tot ce a făcut Hristos, incluzând ascultarea Sa  desăvârşită, este la îndemâna tuturor acelora care vor folosi aceeaşi metodă pe care a folosit-o şi El pentru a birui.

Ellen White afirmă în mod foarte explicit faptul că motivul căderilor şi păcatelor stă în propria noastră voinţă, şi nu atât în firea omenească slăbită pe care o posedăm (vezi Parabolele Domnului Hristos, p.31). „Prin planul mântuirii, Dumnezeu a asigurat mijloace pentru supunerea oricăror trăsături  păcătoase şi rezistarea la orice ispită, oricât de puternică”. Solii alese, vol.1, p.82. Este un concept întâlnit mereu în scrierile ei faptul că fiecare ispită poate să fie respinsă prin puterea lui Hristos. Dacă, într-adevăr, fiecare ispită este înlăturată de către voinţă, atunci rezultatul va fi inevitabil că noi nu vom mai păcătui.

Conceptul trăirii fără păcat este exact subiectul central al următoarelor trei afirmaţii. Puterea lui Hristos în noi este mai puternică decât orice ispită de a păcătui. „Nu te aşeza în scaunul confortabil al lui Satana, spunând că nu are nici un rost, că tu nu poţi să încetezi de a mai păcătui, că nu există în tine putere de a birui. Nu există putere în tine separat de Hristos, dar este privilegiul tău de a-L avea pe Hristos trăind în inima ta prin credinţă, şi El poate birui păcatul în tine, când cooperezi cu eforturile Sale”. Our High Calling, p.76. „Oricăruia care se predă pe deplin lui Dumnezeu i se dă privilegiul de a trăi fără păcat, în ascultare de legea cerului”. “Dumnezeu cere de la noi o ascultare desăvârşită”. Review and Herald, 27 Septembrie 1906. „Hristos a murit pentru a face posibil ca tu să încetezi de a mai păcătui, iar păcatul este călcarea legii”. Review and Herald, 28 August 1894.

Ellen White accentuează faptul că Dumnezeu cere desăvârşire morală. Noi nu trebuie niciodată să scădem standardul moral din cauza tendinţelor, moştenite sau cultivate, spre păcat. De fapt, nedesăvârşirea caracterului este păcat şi trebuie corectată. Pe măsură ce persoana se îndreaptă către un caracter desăvârşit, aceasta se manifestă în „desăvârşirea în acţiune”. Vezi Parabolele Domnului Hristos, p.330, 332. Unii au încercat să facă o linie de demarcaţie între relaţia cu Dumnezeu şi comportamentul lor pretinzând că cineva poate să aibă o relaţie vie cu Dumnezeu chiar dacă comportamentul său este greşit. Ar trebui să fie cât se poate de clar faptul că dacă motivaţiile şi dorinţele inimii vor fi în armonie cu voia lui Dumnezeu, şi acţiunile exterioare vor fi la fel.

Când scrie despre ultimele evenimente din istoria acestui pământ, Ellen White specifică foarte clar că poporul lui Dumnezeu va obţine biruinţa asupra păcatelor personale. „Dar înainte ca acel timp să vină (a doua venire) tot ce este nedesăvârşit în noi va fi fost văzut şi pus la o parte. Orice sentiment de invidie şi gelozie, de bănuieli rele şi orice plan egoist vor fi fost izgonite din viaţa noastră”. Solii alese, vol.3 p.427. Această declaraţie  demonstrează în concluzie că poporul lui Dumnezeu nu va păcătui până la a doua venire a lui Isus Hristos, aşa cum pretind unii. Chiar şi motivele şi sentimentele păcătoase vor fi biruite de puterea lui Hristos înainte de a doua venire.

Am ajuns acum la un principiu extrem de important în cadrul consideraţiilor noastre referitoare la subiectul desăvârşirii. De ce este importantă desăvârşirea? Ce dovedeşte ea? „Chipul lui Dumnezeu trebuie reprodus în om. În desăvârşirea de caracter a poporului Său este implicată onoarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos”. Hristos, Lumina lumii, p.671. „Onoarea lui Hristos trebuie să fie deplină prin desăvârşirea de caracter a poporului Său ales”. Signs of the Times, 25 Noiembrie 1897. Scopul desăvârşirii caracterului nu este ca noi să putem fi mântuiţi. Mântuirea s-a realizat deja prin predarea caracterului în momentul îndreptăţirii. Desăvârşirea are de a face cu credibilitatea cuvântului lui Dumnezeu. El a spus că legea Sa este dreaptă şi că poate fi păzită. Satana a pus sub semnul întrebării această afirmaţie şi decizia finală referitor la această dispută încă nu s-a luat.

Poporul lui Dumnezeu din zilele din urmă va avea de jucat un rol important în justificarea credibilităţii cuvântului Său. De fapt, Dumnezeu Îşi va reabilita propriul nume, asigurând poporului Său puterea divină necesară de  a  asculta de legea Sa în mod desăvârşit. „Dacă a fost vreodată vreun popor în nevoie de mereu mai multă lumină cerească, acesta este poporul care, în aceste timpuri solemne, a fost chemat de Dumnezeu să fie depozitarul legii Sale sfinte şi să justifice caracterul Său înaintea lumii”. Mărturii, vol.5, p.746. „Cum poate fi lumea luminată, mântuită, prin vieţile urmaşilor lui Hristos?” „Poporul lui Dumnezeu trebuie să reflecte lumii razele strălucitoare ale slavei Sale”. „Dumnezeu S-a pronunţat în mod clar că aşteaptă ca noi să fim desăvârşiţi, şi pentru că El aşteaptă aceasta, ne-a asigurat împărtăşirea cu natura divină”. Review and Herald, 28 Ianuarie 1904. Astfel, caracterul desăvârşit dezvoltat de poporul lui Dumnezeu are o importanţă crucială în rezolvarea finală a marii lupte dintre Hristos şi Satana. De fapt, motivul de a insista asupra conceptului de desăvârşire în poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului poate foarte bine să însumeze întreaga problemă. Dumnezeu pretinde că  o ascultare deplină este posibilă. Satana pretinde că o fire şi un caracter păcătos fac ascultarea imposibilă. Cine spune adevărul? Numai rămăşiţa poporului lui Dumnezeu poate să-l dovedească pe Satana ca fiind mincinos.

Va fi cu totul imposibil pentru oricare dintre noi să primim sigiliul lui Dumnezeu atâta timp cât vom avea defecte de caracter. Nu poate exista  nici  o pată ori stricăciune în templul sufletelor noastre (vezi Mărturii, vol.5, p.214). „Acum, în timp ce Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, ar trebui să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând nu a putut Mântuitorul nostru să fie adus în situaţia de a ceda puterii ispitei … Satana nu a putut găsi în Fiul lui Dumnezeu nimic din ceea ce i-ar  fi dat câştig de cauză. Isus a păzit poruncile Tatălui Său, şi nu a existat în El vreun păcat care să poată fi folosit în avantajul lui Satana. Aceasta este starea în care va trebui să fie găsiţi aceia care vor sta în picioare în timpul de strâmtorare”. Tragedia veacurilor, p.623.

Un concept important în studiul nostru referitor la desăvârşire este că ea  nu rămâne niciodată la acelaşi nivel. Desăvârşirea nu este un platou. „Isus, ca om, a fost desăvârşit, şi totuşi El creştea în har … Chiar şi cel mai desăvârşit creştin poate să crească continuu în cunoştinţa şi dragostea lui Dumnezeu.”

„Isus face lucrarea de rafinare şi purificare a poporului Său; iar atunci când chipul Său va fi reflectat în mod desăvârşit în ei, poporul Său este desăvârşit şi sfânt şi pregătit pentru glorificare. Creştinul are de făcut o lucrare mare. Noi suntem îndemnaţi să ne curăţim de orice murdărie a cărnii şi a duhului, desăvârşindu-ne sfinţenia în temere de Dumnezeu”. Mărturii, vol.1, p.330-340.

Desăvârşirea este o creştere. Chiar atunci când creştinul matur nu se mai răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, vor fi încă multe de învăţat despre Dumnezeu şi despre sine însuşi. Dezvoltarea va fi un proces  continuu, chiar de-a lungul veşniciei. Când răzvrătirea este eliminată din viaţă şi el nu mai cedează momelilor Satanei, creşterea caracterului creştinului va fi fenomenală pe măsură ce el se maturizează în desăvârşire.

Uneori se pretinde că Ellen White n-ar fi spus niciodată că noi vom fi fără păcat înainte de a doua venire. Următoarele două afirmaţii sunt foarte  clare în legătură cu acest subiect. „Oricine ascultă de poruncile lui Dumnezeu prin credinţă, va ajunge la starea de nevinovăţie în care a trăit Adam înainte de căderea sa”. In Heavenly Places, p.146; de asemenea vezi  S.D.A. Bible Commentary, vol.6, p.1118. Această afirmaţie remarcabilă spune că noi vom ajunge la starea de nevinovăţie în care a trăit Adam înainte de cădere. În mod evident aceasta înseamnă că Ellen White foloseşte o definiţie a nevinovăţiei care are de a face cu caracterul. Ea vrea să spună că noi putem avea un caracter fără păcat, nu o natură nepătată.

„Hristos a asigurat totul pentru sfinţirea bisericii Sale. El a făcut totul pentru ca fiecare suflet să aibă atâta har şi putere încât să fie mai mult decât biruitor în lupta împotriva păcatului … El a venit în această lume şi a trăit o viaţă fără de păcat, pentru ca în puterea Sa poporul Lui să poată avea de asemenea o viaţă fără păcat. El doreşte ca ei, punând în practică principiile adevărului, să arate lumii că harul lui Dumnezeu are putere de a sfinţi  inima”. Review and Herald, 1 Aprilie 1902. Observaţi că contextul acestei afirmaţii este sfinţirea şi bătălia continuă împotriva păcatului. În acest timp de pregătire dinaintea încheierii timpului de probă, în timpul procesului sfinţirii, noi putem trăi vieţi fără de păcat. Este evident că lui Ellen White nu îi este frică să spună că noi putem trăi vieţi lipsite de păcat, aşa cum a trăit şi Isus. Încă o dată, aceasta presupune că definiţia nevinovăţiei este un caracter fără păcat.

„Un singur lucru va rămâne neschimbat la cea de a doua venire a lui Hristos — caracterul. Trăsăturile noastre de caracter, dezvoltate în perioada acestui timp de probă, nu vor fi schimbate de înviere. Aceleaşi dispoziţii pe care le-am dezvoltat pe pământ le vom avea şi în cer. Din moment ce caracterul nu este schimbat la a doua venire a lui Hristos, este de o importanţă vitală ca transformarea caracterului să aibă loc în fiecare zi, acum.” The Adventist Home, p.16.

Nici un creştin sincer să nu se descurajeze din cauza acestor standarde înalte, pentru că noi avem făgăduinţa că orice aşteaptă Dumnezeu de la copiii Săi, El le va da, prin harul Său, şi posibilitatea s-o facă. „Mântuitorul nostru nu cere lucruri imposibile de la nici un suflet. El nu aşteaptă de la ucenicii Săi nimic pentru care să nu fie dispus să le dea har şi putere ca să-l împlinească. El nu le-ar cere să fie desăvârşiţi dacă El Însuşi nu ar porunci ca harul Său să fie dăruit acelora cărora El le conferă un privilegiu atât de înalt şi sfânt”. „Lucrarea ce o avem de făcut este de a ne strădui să  atingem în sfera noastră de acţiune desăvârşirea pe care Hristos a atins-o în fiecare fază a caracterului, în timpul vieţii Sale de pe pământ. El este exemplul nostru”. God’s Amazing Grace, p.230. Aici avem un sfat clar, şi anume că noi trebuie să depindem de Hristos ca El să ne facă desăvârşiţi. El este Cel care ne va desăvârşi. Noi nu putem să devenim desăvârşiţi prin puterea noastră proprie. Trebuie să privim la Hristos ca Exemplu al nostru şi să urmăm planul pe care El ni l-a pus în faţă.

Unii poate că s-au întrebat de ce se iroseşte astăzi timpul şi energia celor ce studiază Biblia în discuţii privitoare la natura lui Hristos. Sper că următoarele afirmaţii vor arăta importanţa acestui subiect. „Dumnezeu cere desăvârşire de caracter de la copiii Săi”. „Noi putem spune că este imposibil ca noi să ajungem la standardul lui Dumnezeu; dar când Hristos a venit ca Înlocuitorul şi Garantul nostru, El era o fiinţă umană … Cu divinitatea învăluită de umanitate, El a trăit o viaţă de desăvârşită ascultare de legea lui Dumnezeu”. „Aşa cum Hristos a păzit legea în firea omenească, tot aşa vom putea face şi noi dacă ne vom ţine strâns de Cel Puternic pentru a primi putere”. Signs of the Times, 4 Martie 1897.

Vedeţi cât este de important să înţelegem natura pe care a avut-o Hristos şi metoda folosită de El pentru a asculta? „Nimeni nu trebuie să eşueze în a tinde, în sfera sa, către desăvârşirea creştină de caracter … Dumnezeu ne cheamă să atingem standardul desăvârşirii şi ne pune în faţă exemplul caracterului lui Hristos. În umanitatea Sa, desăvârşită printr-o viaţă de continuă împotrivire faţă de rău, Mântuitorul ne-a arătat că prin cooperare cu divinitatea, fiinţele umane pot, în această viaţă, să atingă desăvârşirea de caracter. Aceasta este asigurarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, că noi de asemenea putem ajunge la o biruinţă deplină”. Faptele apostolilor, p.531.

Dacă natura lui Hristos ar fi fost diferită de a noastră, ori dacă metoda folosită de El pentru a birui ar fi fost diferită de ceea ce putem folosi şi noi, cu siguranţă că ar părea că este dincolo de orice posibilitate ca noi să facem ceea ce a făcut El. Dar pentru că natura Sa a fost la fel cu natura noastră şi metoda Sa poate fi şi metoda noastră, avem speranţa unei biruinţe depline în vieţile noastre. El ne-a arătat cum să facem imposibilul posibil, prin puterea Sa şi încurajaţi de exemplul Său. „În viaţa şi caracterul Său,  Isus nu numai că descoperă caracterul lui Dumnezeu, dar şi posibilităţile omului”. Solii alese, vol.1, p.349. „El a venit ca să împlinească toată neprihănirea şi, ca reprezentant al umanităţii, să arate omului că el poate să facă aceeaşi lucrare, împlinind orice detaliu din cerinţele lui Dumnezeu…  Desăvârşirea de caracter poate fi atinsă de oricine se străduieşte s-o atingă”. Harul uimitor al lui Dumnezeu, p.141.

Ellen White a mustrat cu tărie pe cei care au negat posibilitatea trăirii unor vieţi desăvârşite. „Ni se cere o ascultare exactă, şi aceia care spun că nu este posibil să trăim o viaţă desăvârşită aruncă asupra lui  Dumnezeu vina de a fi nedrept şi neadevărat”. Manuscript 148, 1899. Motivele pentru care ea a insistat asupra necesităţii de a crede în posibilitatea desăvârşirii, erau două: în primul rând, din cauza pericolului psihologic ca fiecare să-şi scuze păcatele personale şi, în al doilea rând, nevoia de a păstra în minte, mai presus de orice, puterea lui Hristos de a da biruinţă asupra oricărui păcat şi a tuturor păcatelor. „A iubi şi a îndrăgi păcatul, înseamnă a iubi şi a îndrăgi pe autorul său, care este duşmanul de moarte al lui Hristos. Când (cei care se pretind a fi poporul lui Dumnezeu) scuză păcatul şi  perversitatea caracterului, ei prezintă lui Satana omagiu şi un loc în afecţiunile lor”. Our High Calling, p.321. „Acela care nu are destulă credinţă  în Hristos pentru a crede că El poate să-l păzească de la a păcătui, nu are credinţa care îi va asigura intrarea în împărăţia lui Dumnezeu”. Review and Herald, 10 Martie 1904.

Acestea sunt afirmaţii tipice lui Ellen White în legătură cu desăvârşirea şi cu nevinovăţia. Ea vorbeşte în mod constant despre biruinţă, afirmând că nu este nevoie ca noi să cedăm ispitei. Ea afirmă cu putere că noi putem, depinzând de puterea lui Hristos, să biruim aşa cum a biruit şi El. Isus ne-a arătat cum putem călca şi noi pe urmele paşilor Săi. Din nou şi din nou Ellen White spune că noi putem trăi vieţi de ascultare faţă  de Dumnezeu, şi, în acest context, ea foloseşte cu încredere expresii ca  lipsa de păcat.

Întrebarea pe care se pare că o pun mulţi astăzi este: a ajuns cineva vreodată la desăvârşire de caracter? Cine dintre noi este perfect? Ellen White răspunde: „Caracterul evlavios al acestui profet (Enoh) reprezintă starea de sfinţenie care trebuie atinsă de toţi cei care vor fi «răscumpăraţi de pe acest pământ» … la a doua venire a lui Isus Hristos”. Patriarhi şi profeţi, p.88, 89. Ea descrie faptul că Enoh a găsit necesar să trăiască aşa într-un timp în care poluarea morală murdărea totul în jurul lui, dar mintea sa era îndreptată către Dumnezeu şi lucrurile cereşti. Faţa sa era  luminată de lumina care străluceşte pe faţa lui Isus. Atmosfera pe care o respira era pătată de păcat şi corupţie, totuşi el a trăit o viaţă de sfinţenie şi a fost neatins de păcatele care păreau că domină totul în acea epocă. Vezi Mărturii, vol.2, p.122. Se pare că Enoh a ales să nu păcătuiască. El a ales să îşi pună viaţa în armonie cu viaţa lui Hristos într-un timp când lucrurile păreau să fie mai rele ca oricând în istoria acestei lumi.

„Câţiva, puţini, din fiecare generaţie de la Adam încoace, s-au împotrivit oricărui şiretlic al Satanei şi s-au evidenţiat ca nişte reprezentanţi nobili a ceea ce a fost lăsat în puterea omului să facă şi să fie …  Enoh şi Ilie sunt buni reprezentanţi a ceea ce rasa umană ar fi putut să fie prin credinţa în Isus Hristos, dacă ar fi ales aceasta. Satana a fost foarte tulburat din cauza acestor oameni nobili şi sfinţi care au stat nepătaţi în mijlocul poluării morale care îi înconjura, dobândind caractere neprihănite, desăvârşite şi fiind socotiţi vrednici de a fi luaţi la cer. Remarcându-se prin putere morală şi înaltă nobleţe, şi biruind ispitele lui Satana, acesta nu a putut să-i supună morţii. Satana a triumfat când a putut să-l biruiască pe Moise cu ispitele sale, şi când a putut să-i păteze caracterul său ilustru şi să-l ducă  la păcat prin faptul că şi-a asumat, în faţa poporului, gloria care i-ar fi  fost cuvenită doar lui Dumnezeu”. Review and Herald, 3 Martie 1894.

Se pare că era ceva deosebit cu caracterele dezvoltate de Enoh şi Ilie înainte de înălţarea lor la cer. Ei au ales să se împotrivească păcatului prin puterea lui Dumnezeu. Apoi mai găsim şi această afirmaţie minunată: „Există Enohi chiar în zilele noastre”. Parabolele Domnului Hristos, p.332. Deci, a atins cineva acest fel de desăvârşire de caracter? Răspunsul pare evident.

Putem pretinde că suntem desăvârşiţi?

Răspunsul lui Ellen White la această întrebare este de asemenea foarte clar. „Cu cât vei veni mai aproape de Isus, cu atât te vei vedea mai greşit în proprii tăi ochi; pentru că vederea ta va fi mai clară, iar nedesăvârşirile tale vor fi văzute în contrast clar şi distinct cu natura Sa desăvârşită. Aceasta este dovada că amăgirile lui Satana şi-au pierdut puterea”. Calea către Hristos, p.64, 65. Cu cât vieţile noastre ajung mai mult în armonie cu Isus, cu atât mai puţine lucruri bune vom vedea în noi înşine. Cu cât vom ajunge mai aproape de idealul Său, cu atât ne vom simţi mai nevrednici. „Cu cât vom veni mai aproape de Isus, cu cât vom discerne mai clar curăţia caracterului Său, cu atât mai clar vom vedea păcătoşenia nemaipomenită a păcatului, şi cu atât mai puţin vom simţi nevoia de a ne înălţa pe noi înşine”. Faptele apostolilor, p.561.

Deci, vom putea noi pretinde că suntem desăvârşiţi ori fără vină? „Aceia care caută într-adevăr să atingă desăvârşirea caracterului creştin nu-şi vor îngădui niciodată să gândească că ei sunt fără de păcat”. The Sanctified Life, p.7. „Noi nu ne vom lăuda cu sfinţenia noastră … Nu putem spune, «sunt fără de păcat», până când corpul acesta corupt va fi schimbat şi modelat după cel al lui Hristos”. Signs of Times, 3 Martie 1888. „Când conflictul vieţii va fi sfârşit, … când sfinţii lui Dumnezeu vor fi glorificaţi, atunci şi numai atunci vom putea pretinde cu siguranţă că suntem salvaţi şi fără de păcat”. Idem, 16 Mai 1895.

Aceste pasaje se referă la pretenţia de a fi nevinovaţi, la gândul din minţile noastre că noi suntem fără păcat. Observaţi că ultima afirmaţie a spus că numai atunci când vom fi glorificaţi vom putea să pretindem că suntem salvaţi şi fără păcat. Suntem noi chiar acum în starea de mântuiţi, stare în care am rămâne în cazul în care am muri? Eu cred în asigurarea Bibliei care  ne spune că putem fi încrezători că suntem mântuiţi în Hristos chiar acum. Însă Ellen White ne avertizează că n-ar fi bine să susţinem că suntem mântuiţi, decât după glorificare. Deci, este o deosebire între a fi mântuit şi a pretinde că eşti mântuit.

Dacă acest lucru este adevărat, atunci ce diferenţă este între a fi nevinovat, fără păcat, şi a pretinde că eşti nevinovat? „Niciunul dintre cei care pretind că sunt sfinţi nu sunt cu adevărat sfinţi. Aceia care sunt înscrişi ca sfinţi în cărţile din ceruri nu sunt conştienţi de aceasta, şi sunt ultimii care să se laude cu bunătatea lor”. The Faith I Live By, p.140. Avem aici dovada că aceia pe care Dumnezeu îi numeşte sfinţi nu vor pretinde niciodată a fi sfinţi, arătând astfel că poate exista o diferenţă între a fi nepătat şi a pretinde aceasta.

Am putea pretinde vreodată că suntem fără păcat? Această pretenţie nu va aparţine niciodată unora care vor fi în cea mai bună armonie cu Dumnezeu, pentru că cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mică va fi nevoia de a pretinde ceva pentru noi înşine. Vom simţi nevoia de a aduce totul la piciorul crucii: slava noastră, mândria  noastră şi orice altă realizare. Este foarte posibil să existe, chiar în zilele noastre, unii care să fie într-o aşa armonie cu Dumnezeu încât să nu se răzvrătească împotriva Lui în gând, cuvânt ori faptă. Dar ei vor fi ultimii care să pretindă a fi în acea stare.

Încheierea timpului de probă

Dacă noi credem într-adevăr că există o încheiere a timpului de probă şi că Dumnezeu va demonstra ceva cu totul deosebit după acel timp, atunci  se pare că trebuie să credem în maturizarea deplină a caracterului, care înseamnă a trăi fără să cedăm dorinţelor păcătoase. După încheierea timpului de probă, „nu va mai fi un Mare Preot care să aducă în faţa tronului lui Dumnezeu jertfele, mărturisirile sau rugăciunile lor”. Scrieri timpurii, p.48. „Am văzut de asemenea că mulţi nu-şi dau seama cum ar trebui să fie pentru a putea sta în faţa lui Dumnezeu fără un Mare Preot în Sanctuar în timpul perioadei de încercare. Cei care primesc sigiliul Dumnezeului Celui Viu şi sunt protejaţi în timpul de probă trebuie să reflecte pe deplin chipul lui Hristos”. „Nu va mai fi atunci timp de a mai realiza acest lucru şi nu va mai exista Mijlocitor care să pledeze cazul lor în faţa Tatălui”. Idem, p.71. „Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Hristos va termina lucrarea de mijlocire, vor trebui să stea fără Mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin stropirea cu sângele Mielului. Prin harul lui Dumnezeu şi efortul lor susţinut ei trebuie să ajungă a fi biruitori în bătălia împotriva răului”. Tragedia veacurilor, p.425.

După încheierea timpului de probă va fi o schimbare în cer prin faptul că Isus nu va mai avea de făcut lucrarea Sa preoţească. Nu va mai fi nici  un Intermediar ori Mijlocitor care să pledeze cazurile păcătoşilor în faţa  tronului lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că puterea lui Isus dată  poporului Său va fi retrasă de pe pământ. Dar lucrarea preoţească a iertării se va sfârşi la încheierea timpului de probă. „În acel timp înfricoşător cel neprihănit va trebui să trăiască fără Mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt”. Idem, p.614. “După încheierea lucrării de mijlocire a lui Isus, cei sfinţi  trăiau fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt”. Istoria mântuirii, p.403. Sfârşitul lucrării de mijlocire a lui Hristos înseamnă că după încheierea timpului de probă nu va mai fi iertare pentru păcat. Dacă lucrarea de iertare a păcatelor va fi încetat, atunci pare imperativ să nu mai existe păcătuire după încheierea timpului de har din partea celor ce vor fi sigilaţi. Noi putem fi iertaţi doar dacă Isus mijloceşte pentru noi şi ne iartă păcatele.

Cred că motivul cel mai însemnat pentru o mică întârziere înainte de venirea lui Hristos, în timpul căreia nu va mai fi nici un mijlocitor, este pentru a arăta în faţa întregului univers care priveşte cu interes, realitatea puterii depline a lui Dumnezeu asupra păcatului în vieţile acelora care şi-au unit voinţa deplin şi pentru totdeauna, cu a Sa. Unii dintre aceia care mai înainte au trădat încrederea sfântă, fiind de acord cu Satana în acuzaţia sa că este imposibil să  asculţi de legea lui Dumnezeu, vor demonstra până la urmă că într-adevăr, nu există nicio scuză pentru păcat. Încheierea timpului de probă va  juca  un rol important în demonstraţia finală pe care o va face Dumnezeu  în faţa universului Său: şi anume faptul că într-adevăr, este cu putinţă ca omul căzut să asculte de legea lui Dumnezeu, care este dreaptă, bună şi sfântă.

Dacă vom lua în serios avertismentele biblice cu privire la biruinţă, la realitatea încheierii timpului de probă şi provocarea care stă în faţa celor 144.000, atunci va trebui să luăm în serios şi adevărul trăirii fără de păcat. Totuşi, trebuie să ne amintim că atunci când vorbim despre desăvârşire să ne referim la aceasta ca la o ţintă — la rezultatul final. Atenţia noastră trebuie îndreptată asupra îndreptăţirii şi sfinţirii, pentru că aceasta este metoda dobândirii mântuirii. Isus ne iartă păcatele. El vine în vieţile noastre cu putere şi biruinţă. Pe măsură ce ne concentrăm atenţia la îndreptăţire şi sfinţire, rezultatul şi ţinta noastră vor urma în mod natural. A-L lăsa pe Dumnezeu să-şi facă lucrarea în inimile noastre va fi un rezultat natural. Aşa cum atletul  care aleargă la cursă se concentrează la următorii câţiva metri, în timp ce-şi aminteşte de linia de la sfârşitul cursei, tot aşa şi creştinul se concentrează la legătura sa cu Hristos astăzi, în timp ce-şi aduce aminte de ţinta de la  sfârşitul alergării.

Concluzie cu privire la desăvârşirea biblică

Mai întâi, trebuie să ştim foarte clar ceea ce nu este desăvârşirea. Ca să  înţelegem ce este desăvârşirea, trebuie să lăsăm cu totul la o parte acele concepţii care sunt opuse doctrinei biblice referitoare la desăvârşire. Cred că cele mai multe obiecţii aduse doctrinei desăvârşirii sunt bazate pe păreri greşite despre ce este ea. Desăvârşirea nu este niciodată absolută, nici acum şi nici după venirea lui Hristos. Desăvârşirea nu va însemna vreodată egalitate cu Hristos. Desăvârşirea nu înseamnă lipsa de slăbiciuni ori a fi eliberaţi de ispite. Desăvârşirea nu înseamnă eliberarea din boală ori absenţa de greşeli mentale sau fizice. Nimeni dintre cei desăvârşiţi nu se va simţi vreodată desăvârşit.

Termenul de perfecţionism are un înţeles negativ în mintea multora. La drept vorbind, nu ar trebui să fie nimic negativ în legătură cu acest cuvânt, pentru că el descrie pur şi simplu credinţă în desăvârşire. Dar în mintea  multora, perfecţionismul reprezintă o vedere extremă şi distorsionată a  desăvârşirii. Perfecţionismul, în sensul său negativ, accentuează un punct absolut care nu se poate depăşi. Această credinţă de fapt vine mai degrabă  din filozofia greacă decât din Biblie. Acest perfecţionism distorsionat pune accentul pe o calitate din om care poate exista independent de prezenţa lui Hristos în el.

Noi nu dorim să avem nimic de a face cu perfecţionismul extremist pentru că este un legalism egocentric care plasează din nou eul pe tronul inimii şi-I răpeşte lui Isus controlul asupra vieţii. Acest concept încearcă să forţeze ascultarea, aşa încât omul devine ascultător prin eforturi proprii. Acest perfecţionism distorsionat este foarte periculos, dar tot aşa este şi doctrina  nedesăvârşirii, care permite ca păcătoşenia şi neajutorarea omului să umbrească ceea ce a zis Dumnezeu că va face pentru  păcătoşii pocăiţi prin prezenţa  Duhului Sfânt  care ne împuterniceşte. A te îndoi că desăvârşirea este o ţintă realistă înseamnă a te îndoi de puterea vie de a  împlini ceea ce a făgăduit Dumnezeu. Nedesăvârşirea nu Îl înţelege pe Isus  ca fiind Înlocuitorul deplin şi Exemplul omului, care a demonstrat că legea dragostei lui Dumnezeu poate fi ţinută şi că omul poate să fie într-adevăr biruitor aici şi acum. Cred că doctrina biblică a desăvârşirii este diferită  atât  de extrema perfecţionismului cât şi de cea a nedesăvârşirii.

După ce ne-am ocupat de ceea ce nu reprezintă desăvârşirea, cred  că este necesar să spunem şi ceea ce este ea. Desăvârşirea înseamnă a  fi într-o relaţie atât de strânsă cu Hristos încât individul încetează să mai  răspundă la tendinţele interne sau externe de a mai păcătui. Desăvârşirea  înseamnă  coopera re deplină cu Hristos. Desăvârşirea înseamnă o continuă moarte faţă de eu şi o renunţare la voinţa şi înclinaţiile noastre independente. Desăvârşirea este o înfrângere totală a egoismului şi mândriei. Ea este o contopire a voinţei omului cu voinţa lui Hristos aşa încât Duhul Sfânt este în control deplin şi final. Desăvârşirea este o exercitare neîntreruptă a credinţei care păstrează sufletul curat de orice pată de păcat ori necredincioşie faţă de Dumnezeu. Desăvârşirea se referă la  stilul de viaţă dinamic şi în creştere al persoanei care reflectă viaţa lui Isus, aşa încât nu mai cedează la dorinţe răzvrătite şi păcătoase.  Desăvârşirea este asemănare cu Hristos, combinând relaţia cu Dumnezeu aşa cum a avut-o Isus, cu calităţile de caracter pe care le-a manifestat El. Desăvârşirea este trăirea unei vieţi mature în Duhul, plină de roadele Duhului şi, astfel, fără păcat. Dacă desăvârşirea va fi corect înţeleasă, o vom vedea ca fiind maturitate de caracter, care înseamnă că noi vom trăi în armonie cu voinţa lui Hristos. El va trăi în noi, şi această locuire a lui Hristos în noi va  împiedica dorinţele rele şi păcătoase de a ne controla. Hristos va controla ceea ce nu vom putea controla noi singuri.

Deşi această doctrină pare să fie clară în Noul Testament şi în scrierile lui Ellen White, există printre noi gândul că probabil Dumnezeu nu aşteaptă ca poporul Său să nu mai păcătuiască înainte de glorificare. Poate că această interpretare greşită a ceea ce Dumnezeu încearcă să spună poporului Său nu este voită, şi poate nici nu este făcută în mod conştient. Această  eroare începe cu înţelegerea greşită a ceea ce este păcatul şi felul cum a  trăit Hristos ca om, şi este continuată şi în înţelegerea greşită a neprihănirii prin credinţă. Vedeţi, dacă Isus a fost doar Înlocuitorul omului şi nu şi Exemplul său, atunci sarcina de a face ceea ce a făcut El, este incomparabil redusă. „El (Satana) caută în mod constant să amăgească pe urmaşii lui Hristos cu sofismele sale fatale, sugerând că este imposibil ca ei  să ajungă a fi biruitori”. Tragedia veacurilor, p.489.

Înţeleasă aşa cum trebuie, neprihănirea prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a păzi pe om de la cădere este o forţă irezistibilă, dinamică şi pozitivă în viaţa unei persoane. Cunoscându-şi bine propriile slăbiciuni când este separat de puterea lui Dumnezeu, credinciosul vede acum ce se poate înfăptui în viaţa sa, şi îşi găseşte cea mai mare plăcere în a trăi o viaţă de biruinţă. Astfel mesajul Bibliei devine cât se poate de simplu. „Isus a reuşit şi, prin dependenţă de Dumnezeu, şi eu pot să reuşesc. Pot să trăiesc aşa cum a trăit El, prin credinţă în Tatăl meu ceresc”. Având această  experienţă noi vom trăi fără să avem vreun gând de răzvrătire în vreun aspect al vieţii noastre. Noi vom fi atins desăvârşirea de caracter într-o natură căzută care este încă în stare să păcătuiască şi ca atare nu vom mai face incursiuni ocazionale pe tărâmul îngăduinţei de sine. Vom spune întotdeauna  nu, aşa cum şi Isus a spus, tuturor ispitelor. Pentru a reduce la tăcere şi ultima întrebare care mai stăruie referitor la faptul că Isus a fost fără păcat fiindcă a fost Dumnezeu, ultima generaţie va dovedi deasupra oricărei umbre de îndoială că bărbaţi şi femei cu firi păcătoase pot să trăiască fără să păcătuiască. Această demonstraţie finală va contribui la îndreptăţirea  caracterului lui Dumnezeu, a guvernării Sale, a dreptăţii şi harului Său — iar marea luptă va fi foarte aproape de încheierea ei.

Putem accepta această provocare? „Hristos a luat chip de om şi a suportat toată ura lumii pentru ca să arate bărbaţilor şi femeilor că ei pot să trăiască fără păcat, că cuvintele lor, faptele lor şi inimile lor pot fi sfinţite de Dumnezeu. Noi putem fi creştini desăvârşiţi dacă vom manifesta această putere în vieţile noastre”. The Upward Look, p.303; (sublinierile aparţin autorului). Dumnezeu a făgăduit că ne poate da biruinţă asupra oricărui păcat. În virtutea acestei făgăduinţe, desăvârşirea biblică nu ar trebui să fie niciodată un subiect descurajant; mai degrabă ea ar trebui să constituie perspectiva cea mai glorioasă pusă vreodată în faţa poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu este într-adevăr în stare să ne păzească de orice cădere.

Dezbătând problema naturii păcatului am sugerat că dacă cineva crede că păcatul şi vina sunt rezultatul firii noastre păcătoase, se vor trage şi anumite concluzii privitoare la neprihănirea prin credinţă. În acest capitol ne vom întâlni prima dată cu aceste concluzii. Dacă cineva crede că păcatul  apare prin natura noastră păcătoasă, că omul este vinovat sau condamnat pentru natura rea cu care s-a născut (fie prin moştenire, fie prin atribuire sau prin separare de Dumnezeu la naştere), atunci este absolut necesar ca Isus să nu se fi născut în acelaşi fel ca şi noi. Dacă El s-ar fi născut în acelaşi fel, moştenind vinovăţia ori fiind socotit vinovat ori despărţit de Dumnezeu, atunci El ar fi fost vinovat şi nu ar fi putut fi Mântuitorul nostru, fiindcă Cel ce urma să fie Mântuitorul nostru trebuia să fie fără păcat. Dacă cineva alege să creadă că păcatul este în însăşi natura noastră şi că noi suntem vinovaţi şi condamnaţi din cauza acelei naturi păcătoase, atunci acea persoană trebuie să creadă că Isus Hristos a luat natura lui Adam dinainte de cădere. Astfel ceea ce credem despre natura păcatului va determina ceea ce vom crede despre felul în care a fost născut Isus Hristos.

Pe de altă parte, dacă cineva alege să creadă că noi moştenim tendinţe rele şi corupte, că natura noastră căzută tinde să ne împingă în direcţie greşită, dar că nu suntem vinovaţi din cauza acelei naturi decât atunci când alegem să urmăm tendinţa acelei firi, răzvrătindu-ne împotriva lui Dumnezeu, atunci există posibilitatea ca Isus să se fi născut în acelaşi fel în care am fost născuţi şi noi. El a putut moşteni aceeaşi natură ca şi noi, dar a ales să nu  cedeze acelei naturi, şi să nu se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Putem ajunge la această concluzie doar dacă considerăm păcatul ca fiind o alegere voită. Astfel, este o deosebire crucială între a crede că păcatul este în însăşi firea noastră sau că el este rezultatul alegerii de bunăvoie, fiindcă în funcţie de aceasta vom putea trage concluziile referitoare la umanitatea lui Isus Hristos.

Ce fel de om a fost Isus Hristos? În ce natură S-a întrupat El? În ce fel a fost El ca şi noi şi în ce fel a fost deosebit? Dacă credem că păcatul este rezultatul alegerii noastre de a păcătui, atunci putem lăsa ca faptele să vorbească de la sine. Isus S-a născut cu o natură decăzută ori cu una imaculată? Să revizuim faptele ca să vedem ce ne învaţă Biblia şi Spiritul Profetic despre Isus Hristos şi natura Sa omenească.

De ce anume S-a golit Isus pe Sine Însuşi?

Să începem cu Filipeni, capitolul 2, unde Pavel descrie felul în care Isus a devenit om. Acest capitol descrie coborârea lui Isus Hristos pe pământ şi înălţarea Sa înapoi la cer. În versetul 6 se spune: „El n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.” Acest verset arată faptul că înainte de a veni pe acest pământ, Isus a fost egal cu Dumnezeu Tatăl — starea Sa dinainte de a lua trup omenesc. El nu avea de ce să considere un lucru de apucat egalitatea Sa cu Dumnezeu, pentru că El era Dumnezeu.

Versetul 7 descrie întruparea: „Ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor”. Pentru a deveni om, Isus a trebuit să se golească pe Sine Însuşi de anumite calităţi divine de care se folosea în mod liber în starea Sa de Dumnezeu dinainte de întrupare.

Mai întâi, El a renunţat la atotputernicie. Dacă Isus urma să trăiască şi să acţioneze într-adevăr ca un om, El nu putea acţiona ca un Dumnezeu Atotputernic. El trebuia să acţioneze în felul în care putea acţiona şi omul. În Ioan 5:30 Isus descrie legătura Sa cu Tatăl: „Eu nu pot face nimic de la  Mine Însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.”

„Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi” nu este o afirmaţie pe care Isus ar fi făcut-o înainte de întrupare. Dumnezeu spune că El face toate lucrurile după buna Sa plăcere. Isus afirmă aici ceva ce nu ne-am aştepta să auzim de la un Dumnezeu. În Ioan 14:10-12 El adaugă: „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu vi le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui … cine crede în Mine, va face şi El lucrările pe care le fac Eu; ba încă  va  face altele şi mai mari decât acestea”. Încă o dată, această vorbire nu este tipică unui Dumnezeu. Dumnezeu nu depinde de nimeni. Vorbim de dependenţă doar în cazul unui om. Aceasta sugerează că Isus a renunţat  de  bunăvoie la a-Şi exercita puterea Sa. Când Isus dormea în barcă în timpul furtunii de pe Marea Galileii, „El nu se odihnea având în posesia Sa atotputernicia divină. Nu în calitate de «Domn al pământului, mării şi cerului» dormea El liniştit. Acea putere a fost pusă deoparte şi El spune: «Nu pot face nimic de la Mine Însumi» … El S-a încrezut în puterea  Tatălui. Credinţa în dragostea şi grija lui Dumnezeu, ea a fost aceea în care Isus se odihnea, iar puterea cuvântului cu care a liniştit marea, era puterea lui Dumnezeu” — Hristos, Lumina lumii, p.336. Deci, Isus nu a folosit puterea Sa proprie în minunile pe care le-a făcut. El a depins de puterea Tatălui  Său. La vindecarea paraliticului, Dumnezeu a dat Fiului Său puterea de a o înfăptui, la fel cum I-a dat putere de a face toate celelalte minuni. Vezi  Mărturii, vol.8, p.202. Puterea I-a fost redată de abia la înviere, când divinitatea Sa a ridicat din mormânt făptura Lui omenească adormită.

Isus a lepădat, de asemenea, amintirea preexistenţei Sale. În Luca 2:52 ni se spune că Isus creştea în înţelepciune şi statură. A afirma că cineva  creşte în înţelepciune, înseamnă că acelei persoane îi lipseşte înţelepciunea şi că are nevoie să înveţe. De aceea Isus, ca om, nu putea fi atotştiutor, cunoscând toate lucrurile, altfel procesul de învăţare ar fi fost imposibil. „Cuvintele pe care El Însuşi le spusese lui Moise pentru Israel, erau cuvintele pe care El le învăţa acum de la mama Sa”. „El creştea în cunoştinţă la fel ca şi noi … Cel care făcuse toate lucrurile studia acum lecţiile scrise de mâna Sa în pământ, mare şi cer”. Hristos, Lumina lumii, p.70. Încetul cu încetul, El a învăţat tot mai mult despre Dumnezeu, mântuire şi problemele evangheliei. „Taina misiunii Sale se deschidea Mântuitorului”. Idem, p.78. Treptat El devenea conştient de identitatea Sa şi de ceea ce avea de înfăptuit.

Aceasta înseamnă că El nu Şi-a amintit de ceea ce ştia mai înainte de a veni pe pământ. Este clar pentru noi că El cunoştea totul înainte de a coborî la noi. „Înainte de a veni pe pământ, planul Îi era cunoscut în mod desăvârşit în toate detaliile sale. Dar cât timp a umblat printre oameni, El a fost condus, pas cu pas, de către voia Tatălui Său”. Idem, p.147. Înainte de a veni pe pământ, El a ştiut în întregime scopul venirii şi ceea ce urma să se întâmple pe măsură ce planul mântuirii urma să se desfăşoare. Dar în timp ce a trăit pe pământ, El nu a ştiut ce ştiuse înainte de a fi coborât la noi. Fiind pe pământ, El a fost condus de voia Tatălui Său.

În Marcu 13:32 Isus spune: „Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. În timp ce a fost pe pământ, El nu a ştiut nici când urma să meargă înapoi, pentru că Tatăl nu  I-a descoperit aceasta. Tatăl I-a descoperit multe alte lucruri pe care Isus trebuia să le ştie, dar nu I-a descoperit timpul când El urma să vină pe pământ pentru a doua oară. În timpul vieţii Sale pe pământ, Isus nu a cunoscut viitorul, decât pe măsură ce Tatăl I-l descoperea.

„Hristos în viaţa Sa pe pământ nu a făcut planuri pentru El Însuşi. El accepta planurile pe care Dumnezeu le făcuse pentru El, şi zi de zi Tatăl îşi desfăşura planurile Sale”. Divina vindecare, p.479. „Mântuitorul nu a putut  vedea dincolo de zidurile mormântului. Speranţa nu s-a prezentat înaintea  Lui cu vestea ieşirii biruitoare din mormânt, ori a acceptării, de către Tatăl, a jertfei Sale”. Hristos, Lumina lumii, p.753. Cu puţin timp înainte de moartea Sa, Isus nu era sigur dacă va mai trăi din nou. Mai înainte spusese că va  trăi,  fiindcă Tatăl îi descoperise aceasta. Dar acum, purtând toată greutatea păcatului, nu mai era sigur dacă va mai ieşi vreodată din mormânt ori dacă Tatăl Îi va accepta jertfa, deoarece păcatul era o greutate atât de teribilă de purtat. Cred că ar fi necesar pentru noi să luăm aminte la faptul că Isus a murit fără a fi sigur de reuşită, ci binevoind a se încrede în Tatăl Său. Acesta a fost costul real al ispăşirii păcatelor noastre. Isus S-a temut de posibilitatea separării veşnice de Tatăl Său.

Este clar că Isus Şi-a lepădat atotştiinţa, ceea ce cunoscuse ca Dumnezeu, când a venit pe pământ. El trebuia să facă aceasta dacă urma să trăiască întocmai ca un om. În mod evident Isus a trebuit să renunţe şi la omniprezenţa Sa. Ca om, El putea fi doar într-un anumit loc la un anumit timp. Isus S-a mai lepădat şi de slava Sa. În Isaia 53:2 se spune că  înfăţişarea Sa nu era atrăgătoare. El Şi-a lepădat slava care-I aparţinea, pentru a putea trăi ca om.

În rezumat, Isus S-a lepădat de câteva din caracteristicile dumnezeirii Sale. El nu putea să folosească acele caracteristici ale dumnezeirii care-L făceau Dumnezeu. El a trebuit să trăiască asemenea unui om între oameni. Pe perioada de timp trăită ca om, divinitatea Sa a fost în repaus, a fost inactivă. Divinitatea Sa a împărtăşit riscul eşecului şi al pierderii veşnice, dar nu Şi-a permis să facă nimic pentru a preveni o asemenea consecinţă. Omul Isus a fost Acela care a luat hotărârile şi a acţionat pe baza  lor. În aceasta a constat riscul nemaipomenit al întrupării.

Cu toate că este corect a spune că Isus nu a încetat a fi Dumnezeu după  ce a devenit om, El a renunţat la acele atribute care-L făceau Dumnezeu, aşa încât să poată trăi ca omul obişnuit. Dumnezeu nu poate fi ispitit cu răul, aşa cum spune Iacov în capitolul 1, iar Isus a fost cu siguranţă ispitit de Satana. De aceea, în planul mântuirii a fost esenţial ca Isus să trăiască exact  ca orice alt om, având la îndemână doar posibilităţile naturale ale omului.

Isus a luat natura noastră căzută

În multe dispute de natură teologică s-a încercat să se stabilească dacă Isus a luat natura noastră decăzută sau natura lui Adam dinainte de cădere. Chiar dacă lucrul acesta pare a fi mai mult o speculaţie, el are într-adevăr implicaţii colosale în felul de viaţă pe care noi ar trebui să o trăim zi de zi. Să trecem acum la examinarea dovezilor.

Romani 8:3 reprezintă una din afirmaţiile clasice în legătură cu faptul că Isus a devenit om. „Căci, lucru cu neputinţă legii, întrucât firea pământească  o făcea fără putere — Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Ce înseamnă de fapt a fi într-o „fire asemănătoare cu a păcatului”? Noi am auzit că asemănarea nu este acelaşi lucru cu originalul.

Am studiat deja câteva dovezi biblice în legătură cu faptul că Isus a fost cu adevărat om. El S-a golit pe Sine Însuşi de acele lucruri care Îl  caracterizau ca Dumnezeu. În Filipeni 2:7 ni se spune: „Ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor”. Acelaşi cuvânt grecesc este folosit în ambele texte. În Romani 8:3 se spune „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Cred că suntem cu toţii de acord că atunci când Isus Hristos a venit pe pământ, El a devenit un om real, adevărat. Docetismul, una dintre primele erezii din biserica creştină, învăţa că Isus nu a devenit într-adevăr om, ci El doar părea a fi om. Ei credeau că  orice este material este rău şi de aceea Isus nu putea să fi luat un corp  fizic. Ca răspuns la această erezie a spus Ioan în întâia sa Epistolă capitolul 4, versetul 2, că noi trebuie să credem că Isus Hristos a venit în trup — ceea ce însemna că El a fost o fiinţă umană adevărată.

Deci, dacă vrem să înţelegem că ceea ce se spune în Filipeni 2:7 despre  asemănarea cu omul înseamnă într-adevăr om şi nu doar asemănător cu omul, atunci ce putem spune despre Romani 8:3 unde găsim expresia „asemănare cu firea păcătoasă”? Oare Isus doar părea să fi avut o fire păcătoasă, sau El o avea într-adevăr? Cartea Expositors Greek Testament comentează textele din Romani 8:3, 4 în felul următor: „Accentul însă se pune pe asemănarea lui Hristos cu noi, şi nu pe diferenţe … Ceea ce vrea să spună (Pavel), prin aceasta, este faptul că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în acea natură care în noi este identificată cu păcatul … Carnea … firea păcătoasă … în care a domnit păcatul a fost aceeaşi fire păcătoasă în care a fost executată condamnarea păcatului de către Dumnezeu”. „Firea despre care se vorbeşte este natura noastră umană coruptă”. — Expositors Greek Testament (Grand Rapids, Mich: Wm. B. Eerdemans Pub. Co.) 2:645,646. Se pare că dacă vom interpreta ceea ce se cheamă asemănarea cu omul din Filipeni 2:7 ca fiind natura noastră umană, atunci va trebui să considerăm ca fire păcătoasă asemănarea de care se vorbeşte în Romani 8:3.

Ce a crezut Ellen White în legătură cu aceasta? Probabil că informaţia cea mai edificatoare se găseşte în cartea Hristos, Lumina lumii:  „A lua natura omenească a lui Adam chiar în starea sa de nevinovăţie din Eden, ar fi fost o umilire foarte mare pentru Fiul lui Dumnezeu. Dar Isus a acceptat natura omenească atunci când rasa noastră era slăbită de patru mii de ani de păcat. La fel cu oricare urmaş al lui Adam, El a acceptat rezultatele impuse de legile eredităţii. Şi istoria înaintaşilor săi arată care erau aceste rezultate. El a primit o asemenea moştenire încât să poată împărtăşi suferinţele şi ispitele noastre şi să ne dea exemplul trăirii unei vieţi fără păcat”. Hristos, Lumina lumii, p.49.

Avem aici o informaţie substanţială în legătură cu felul în care, şi de ce,  a devenit Isus om. „Isus a acceptat natura omenească atunci când rasa  noastră era slăbită de patru mii de ani de păcat”. Cum a preluat El această natură omenească? „La fel cu oricare urmaş al lui Adam, El a acceptat rezultatele impuse de legile eredităţii”. Întrebarea logică ce urmează este: cum lucrează acea lege? Care sunt rezultatele felului în care acţionează acea  lege? Următoarea propoziţie ne va răspunde la întrebare: „Şi istoria înaintaşilor săi arată care erau aceste rezultate”. Noi cunoaştem foarte bine pe unii din aceşti strămoşi. David şi Rahav sunt doi dintre ei. Care a fost moştenirea pe care au lăsat-o ei? Cred că ştim cu toţii răspunsul la această întrebare. Mai departe se spune: „El (Isus) a primit o asemenea moştenire”.  Isus a venit cu o moştenire ereditară lăsată de David! David a fost  strămoşul Său pământesc. Isus a acceptat urmările marii legi a eredităţii la fel cum au acceptat-o şi strămoşii Săi. În legătură cu ereditatea Sa, această afirmaţie este un argument foarte puternic care susţine că Isus a fost născut în acelaşi fel în care ne-am născut şi noi.

Poate ar fi de folos să explicăm ceea ce înţelegem exact prin moştenire. „Ambii părinţi transmit copiilor lor caracteristicile proprii — mentale şi fizice, dispoziţiile şi gusturile lor” — Patriarhi şi profeţi, p.561. „Tendinţe rele, gusturi pervertite şi simţ moral scăzut, ca şi boli fizice şi degenerare, sunt transmise ca moştenire din tată în fiu”. Idem, p.306. „Unele persoane moştenesc temperamente şi dispoziţii deosebite” Mărturii, vol.9, p.222. „El (tatăl) transmite copiilor săi un temperament iritabil, sânge încărcat de toxine, capacitate intelectuală scăzută şi simţ moral slăbit” Idem, vol.4, p.30, 31. „Este posibil ca părinţii să transmită copiilor lor înclinaţii pentru pofte şi patimi nepotrivite” Idem, vol.3, p.567. „Trăsături greşite de caracter primite la naştere…” Idem, vol.5, p.419. „Ar fi bine să ne amintim că trăsăturile de caracter sunt transmise de la părinţi la copii … “ Idem, vol.4, p.439. „În timp ce Adam a fost creat fără păcat, în asemănare cu Dumnezeu, Set, ca şi Cain, au moştenit natura decăzută a părinţilor săi” Patriarhi şi profeţi, p.80.

Dacă este clar că noi ca indivizi moştenim caracteristici şi trăsături de caracter în natura decăzută pe care o primim de la părinţii noştri, şi, dacă Isus a acceptat urmările legii eredităţii, cred că singura concluzie posibilă este  aceea că Isus a moştenit o natură decăzută. Dacă noi moştenim o natură decăzută, şi El a acceptat urmările lăsate de legea eredităţii, atunci ce anume trebuie să fi moştenit El? Nu există nicio evidenţă care să sugereze faptul  că Isus a moştenit doar rezultatele fizice ale naturii decăzute cum ar fi:  foamea, slăbiciunea, setea, vulnerabilitatea faţă de moarte, dar nu şi trăsături de ordin dispoziţional. Aceste două domenii nu pot fi separate. Dacă legea eredităţii a fost în acţiune, ea a fost total în acţiune. Dacă noi moştenim trăsături de caracter de la părinţii noştri, atunci Isus a primit trăsături de caracter de la mama Sa, care era o fiinţă umană obişnuită. Dacă nu credem că ea a fost concepută ca fiinţă umană fără pată, atunci va trebui să credem că ea a avut aceeaşi fire păcătoasă pe care o are orice fiinţă umană.

În studiul despre umanitatea lui Isus Hristos, Harry Johnson face următoarea afirmaţie: „Noul Testament susţine teoria că Isus a fost născut ca fiinţă umană şi a luat întreaga natură omenească de la Maria, şi deducţia logică ne spune că acea parte a eredităţii Sale a fost «natură umană decăzută». Nu există nicio dovadă care să sugereze faptul că lanţul eredităţii ar fi fost întrerupt între Maria şi Isus”. Acesta este un punct crucial. Nu există vreo evidenţă care să arate că lanţul eredităţii ar fi fost întrerupt. Moştenirea  ereditară a lui Isus a fost la fel cu moştenirea noastră ereditară. Harry Johnson continuă: „Faptul că Isus S-a născut înseamnă că a intrat cu totul în situaţia noastră omenească, şi că El a făcut aceasta din cauza căderii omului în păcat … Sarcina de a dovedi aceste afirmaţii ca fiind eronate trebuie să fie pusă pe umerii celor ce acceptă doctrina unei «slăbiciuni moştenite» şi totuşi continuă să susţină că Isus a preluat umanitatea de la mama Sa fără a moşteni şi rezultatele căderii în păcat”. The Humanity of the  Saviour  (London: The Epworth Press, 1962), p.44, 45. Acelora ce cred că a existat o schimbare în ereditatea pe care Maria a transmis-o lui Isus le este greu să dovedească acest fapt. Dovezile găsite în Biblie şi Spiritul Profetic indică faptul că moştenirea ereditară a lui Isus a fost la fel cu a noastră.

Când Isus a fost asaltat de ispitele lui Satana, nu I-a fost aşa de uşor cum i-ar fi fost lui Adam să le respingă. „De patru mii de ani rasa omenească  scăzuse în putere fizică, mentală şi în valoare morală; şi Hristos a luat asupra Sa infirmităţile unei umanităţi degenerate”. Hristos, Lumina lumii, p.117. În Solii alese, vol.1, p.267, 268, găsim exact acelaşi lucru. „Luând natura noastră căzută, El ne-a arătat ceea ce putem deveni”. Idem, vol.3, p.134. Ellen White se referă de multe ori la natura decăzută a lui Isus Hristos, condiţia Sa scăzută, natura Sa păcătoasă. Vezi Scrieri timpurii,  p.150; Letter 106, 1896; Lucrarea misionară medicală, p.181; Manuscript 94, 1893; Review and Herald, 24 Februarie 1874 şi 15 Decembrie 15, 1896;  S.D.A. Bible Commentary, vol.5, p.1131; Solii alese, vol.1, p.235; Istoria Mântuirii, p.44. Sora White nu vrea să spună că această natură doar I S-a atribuit lui Isus ci, că El a împărtăşit-o prin experienţă. „Natura lui Dumnezeu, a cărui lege a fost călcată, şi natura lui Adam, călcătorul acelei legi s-au  întâlnit în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului”. Manuscript 141, 1901. „A fost în planul lui Dumnezeu ca Hristos să ia asupra Sa forma şi natura omului căzut”. Spiritual Gifts, vol.4a, p.115. Era important ca Hristos să ia atât forma cât şi natura omului căzut.

Dacă Hristos nu ar fi coborât cu totul la nivelul nostru, Satana ar fi strigat imediat că este incorect, nedrept, şi nu s-ar fi înfăptuit nimic în numele dreptăţii prin răspunsurile date la întrebările fundamentale din planul de mântuire. Dacă am afirma că Isus a trăit în natura lui Adam dinainte de cădere, superioară naturii noastre, ar însemna să nu luăm în seamă neasemuita victorie pe care Isus a câştigat-o pentru noi.

„Deşi El a fost pe deplin supus puterii pasiunilor omeneşti, Isus nu a cedat niciodată ispitei de a face nici măcar o singură faptă care să nu fi fost curată, înălţătoare şi înnobilatoare”. In Heavenly Places, p.155. El a experimentat puterea patimilor noastre şi a cunoscut slăbiciunile noastre, atitudinile noastre, sentimentele noastre. „Adam a fost ispitit de către duşman şi a căzut la test. Ceea ce l-a făcut să cedeze ispitei nu a fost păcatul dinăuntru, fiindcă Dumnezeu l-a creat curat şi drept, după chipul Său. El a fost fără cusur, ca şi îngerii dinaintea tronului. Nu existau principii corupte în el, ori tendinţe către rău. Dar când Isus a trebuit să facă  faţă ispitirilor Satanei, El purta o natură păcătoasă”. Signs of Times, 17 Octombrie 1900. Natura asemănătoare cu a păcatului, pe care Hristos a avut-o, nu a fost natura lui Adam, care a fost imaculată ca şi a îngerilor dinaintea tronului, şi fără vreo tendinţă către rău în ea însăşi. Isus a primit o natură asemănătoare cu natura păcătoasă. „El cunoaşte din experienţă care sunt slăbiciunile omeneşti, care sunt dorinţele noastre, în ce anume stă puterea ispitelor noastre, pentru că El a fost în toate ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Divina vindecare, p.71.

În ce constă puterea ispitelor noastre? Cu siguranţă aceasta vine din natura noastră interioară, care are tendinţa către rău. El cunoaşte din experienţă ce înseamnă aceasta. “Hristos a unit în realitate natura ofensatoare a omului cu natura Sa fără păcat”. Review and Herald, 17 iulie 1900. Observaţi că El a unit natura ofensatoare a omului cu natura  Sa fără păcat. Natura lui Adam dinainte de cădere nu era o natură ofensatoare. Era o natură curată; era o natură frumoasă. Era o natură care în mod natural doreşte să facă ce este drept şi nu o natură ofensatoare. Pare clar că avem dovezi deosebite din Biblie şi din Spiritul Profetic pentru a putea spune că Isus Hristos a fost născut aşa cum am fost şi noi născuţi, cu tendinţele şi atitudinile pe care le primim.

Fără înclinaţii păcătoase

Există însă un alt aspect al umanităţii Domnului nostru Isus Hristos. El nu a fost exact ca şi noi, fiindcă L-a avut ca tată pe Duhul Sfânt.

Ellen White ne sugerează să fim foarte atenţi cu această problemă importantă. „Aveţi grijă, foarte mare grijă, la felul în care dezvoltaţi subiectul naturii umane a lui Hristos. Nu Îl prezentaţi înaintea oamenilor ca fiind un om cu înclinaţie spre păcat. El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat ca o fiinţă curată, fără urmă de păcat în el; el a fost imaginea lui Dumnezeu. … Din cauza păcatului, urmaşii săi s-au născut cu tendinţe moştenite spre neascultare. Dar Isus Hristos a fost Singurul Fiu al Lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană, şi a fost ispitit în toate aşa cum suntem ispitiţi şi noi. El ar fi putut să păcătuiască; El ar fi putut să cadă; dar nici măcar pentru un moment nu a existat în El vreo înclinaţie spre rău. El a fost asaltat de ispite în pustie, aşa cum Adam a fost asaltat de ispite în Eden”.

„Să nu lăsaţi niciodată şi în niciun fel, nici cea mai mică impresie asupra minţii omeneşti că ar fi existat vreo urmă ori vreo înclinaţie de corupţie în Hristos … Avertizaţi pe fiecare fiinţă umană să nu cumva să Îl considere pe Hristos cu totul uman, aşa ca unul dintre noi; pentru că nu poate fi aşa”. Ellen G. White, S.D.A. Bible Commentary, vol.5, p.1128, 1129. „El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar nu prin posedarea unor patimi asemănătoare. Ca Unul fără de păcat, natura Sa se ferea de rău. El a îndurat  lupte şi torturi sufleteşti într-o lume a păcatului”. Mărturii, vol.2, p.202. „El a fost un Mijlocitor Atotputernic, neposedând patimile naturilor noastre decăzute, dar înconjurat de aceleaşi slăbiciuni”. Idem, p.509.

Trebuie să începem acum să examinăm felul în care Ellen White foloseşte cuvântul înclinaţie. Dovezile arată că ea a folosit acest cuvânt cu diferite nuanţe de înţeles în funcţie de context. Câteodată cuvântul înclinaţie se poate referi la înclinaţiile omeneşti naturale, aşa cum le-a avut Adam înainte de căderea în păcat, în timp ce în alte cazuri se poate referi la înclinaţiile omeneşti de după căderea în păcat. Dar când Ellen White însoţeşte cuvântul înclinaţie cu adjective cum ar fi rău, păcătos, egoist ori lumesc, înţelesul este cât se poate de clar.

De exemplu ea spune: „Noi nu trebuie să mai păstram nicio înclinaţie păcătoasă”. Ellen G. White, S.D.A.Bible Commentary, vol.7, p.943. Dacă aici cuvântul înclinaţie înseamnă ceea ce noi moştenim, această afirmaţie nu poate să fie adevărată, pentru că vom reţine natura noastră moştenită până în ziua morţii sau a înălţării la cer. Dar dacă acelaşi cuvânt se referă la obiceiuri cultivate sau dobândite, atunci este adevărat că nu trebuie să reţinem nici una din aceste înclinații păcătoase. „Trebuie să  renunţăm la indulgenţa de sine, mulţumirea de sine, mândrie şi extravaganţă. Noi nu putem fi adevăraţi creştini dacă urmărim să satisfacem aceste înclinaţii”. Review and Herald, 16 mai 1893. Este clar că asemenea înclinaţii urmează un anumit mod de gândire. Putem chiar să spunem că o înclinaţie păcătoasă este o tendinţă cultivată. Punctul crucial este că unei înclinaţii păcătoase i se permite să se dezvolte din moştenirea noastră înclinată către rău. În Isus nu S-au dezvoltat niciodată asemenea înclinaţii păcătoase.

Ellen White foloseşte de asemenea cuvântul pasiune sau patimă în diferite feluri. În anumite cazuri pasiune se referă la dorinţe omeneşti acceptabile moştenite pe calea naturală a eredităţii. Astfel ea poate să spună că Isus a „fost pe deplin supus puterii pasiunilor omeneşti”. Ea foloseşte de asemenea cuvântul pasiune într-un sens negativ, referindu-se la dezvoltarea   tendinţelor păcătoase transferate nouă prin izvorul moştenirii. Isus nu a  posedat asemenea patimi. Încă o dată, distincţia crucială este între ceea ce moştenim prin naştere, pentru care nu suntem vinovaţi şi pentru care nici Hristos nu a fost vinovat, şi înclinaţiile şi patimile păcătoase pe care păcătoşii aleg să le dezvolte după naştere, dar pe care Hristos nu le-a dezvoltat niciodată.

Mulţi s-au întrebat de ce aceste înclinaţii rele care se dezvoltă în noi nu s-au dezvoltat şi în Hristos. Trebuie să recunoaştem că este o perioadă în viaţa lui Hristos (de la naştere până la vârsta de doisprezece ani) despre care avem foarte puţină informaţie dată de scrierile inspirate. De aceea orice  concluzie a noastră trebuie să rămână în stare de tentativă. Unii sugerează că părinţii lui Isus I-au dat o îngrijire deosebită prin care I-au dezvoltat mintea  Sa de copil în aşa fel încât nu s-au dezvoltat în El înclinaţii rele. Alţii sugerează că abilitatea de a discerne între bine şi rău a fost prezentă foarte de timpuriu în copilul Isus şi a fost exercitată pentru prevenirea dezvoltării  înclinaţiilor rele în El. Alţii sugerează că Hristos nu urma să fie un exemplu pentru omenire în starea Sa de copil; de aceea evenimentele din timpul copilăriei Sale nu sunt relevante în cadrul marii controverse. Soluţia pe care eu o prefer este ipoteza că din cauza naşterii supranaturale a lui Hristos prin Duhul Sfânt, naşterea Sa a fost foarte asemănătoare cu naşterea din nou pe care o experimentează fiecare creştin. Fiindcă puterea Duhului Sfânt a condus viaţa Sa de la naştere, El nu a dezvoltat obiceiurile păcătoase şi înclinaţiile rele pe care noi le dezvoltăm de la naştere.

Indiferent de părerea adoptată în legătură cu primii ani din viaţa lui Isus, nu trebuie scăpată din vedere problema principală. Pentru ca viaţa lui Isus să aibă vreo valoare ca exemplu pentru noi, atunci este crucial ca El să fi moştenit exact ceea ce am moştenit şi noi. Indiferent ce fel de alegeri fac, nu pot să-mi schimb firea mea păcătoasă. Eu nu pot să am natura dinainte de cădere a lui Adam, indiferent cât de deplin mă supun lui Dumnezeu. Dacă ascultarea desăvârşită a lui Isus se baza pe faptul că El avea o natură necăzută, atunci El a avut un avantaj pe care eu niciodată nu-l voi putea avea. Dar, dacă ascultarea lui Isus a fost bazată pe controlul Duhului Sfânt asupra vieţii Sale, atunci eu pot să aleg de asemenea acel control asupra vieţii mele, şi pot să ajung să trăiesc o viaţă de ascultare desăvârşită. Pot să am şi eu acelaşi „avantaj”.

Următoarea afirmaţie reprezintă un bun rezumat al acestui punct de  vedere. „Hristos nu a posedat aceeaşi necredincioşie păcătoasă, coruptă şi căzută pe care noi o posedăm, fiindcă dacă astfel ar fi stat lucrurile, El nu ar fi putut să fie o jertfă desăvârşită”. Manuscript 94, 1893. Problema este necredincioşia. Ceea ce moştenim nu ne face automat vinovaţi, dar alegerea de a exercita natura noastră căzută produce vina. Ellen White punctează toate aceste probleme în următoarea propoziţie: „Luând asupra Sa natura omenească în condiţia ei decăzută, Hristos nu a participat cu absolut nimic la păcat … Noi nu ar trebui să avem nicio îndoială în legătură cu starea desăvârşită şi fără de păcat a naturii omeneşti a lui Isus Hristos”. Solii alese, vol.1, p.256. Isus a luat natura umană în condiţia ei decăzută, dar El nu a participat niciodată la păcat. El nu a ales în felul în care alegem noi. Isus a fost Mielul fără pată a lui Dumnezeu într-un trup şi o natură decăzută.

Harry Johnson, referindu-se la moştenirea pe care a primit-o Isus spune următoarele: „Hristos S-a plecat până la nivelul omului căzut şi a acceptat umilirea voluntară de a se coborî la nivelul la care a căzut omul prin păcatul lui Adam şi al generaţiilor următoare … Omenirea nu era în starea lui Adam dinainte de cădere, aşa încât afirmaţia obişnuită că Hristos Şi-a asumat  natura umană desăvârşită aşa cum a creat-o Dumnezeu la început, are efectul de a slăbi forţa contrastului între cele două naturi (a lui Adam dinainte de cădere şi cea moştenită de Isus la întrupare). Omul nu era în starea lui Adam dinainte de cădere, aşa încât era nevoie de ceva mult mai drastic pentru a birui efectele căderii lui Adam. Dacă un al doilea Adam urma să vină, atunci El trebuia să coboare până la adâncimile la care căzuse omenirea … şi prin persoana Sa, să ridice omenirea din adâncimile căderii ei la un nou nivel de viaţă”. Isus Hristos a trebuit să coboare la nivelul la care se găsea omul după cădere, nu doar la nivelul la care se aflase la crearea sa.

Johnson continuă: „Dacă Isus Şi-a asumat natura omenească desăvârşită şi neatinsă de cădere, atunci ar fi însemnat că El nu a stat lângă om în nevoia sa … Dacă Isus Şi-ar fi asumat natura umană necăzută, ar fi fost o prăpastie între Isus şi cei pe care El îi reprezenta înaintea lui Dumnezeu, o prăpastie creată de păcat … El a stat de partea păcătoşilor în aceea că şi-a  asumat o natură umană afectată de cădere … Dacă Isus Şi-ar fi luat doar o natură umană desăvârşită şi neafectată de cădere, atunci El ar fi trecut prăpastia dintre Dumnezeu şi om, dar ar mai fi fost nevoie de un pod între omul dinaintea căderii şi cel de după cădere. Dar, dacă Hristos a luat natura noastră umană decăzută, atunci lucrarea Sa mijlocitoare ca Mare Preot construieşte o punte peste întreaga prăpastie de la omul căzut, în nevoia sa cumplită, până la Dumnezeu. Este nevoie de această ipoteză despre persoana lui Isus Hristos din cauza soteriologiei (doctrina mântuirii prin Isus Hristos)”. Harry Johnson, The Humanity of the Saviour, London, The Epworth Press, 1962, p.124, 125).

Care a fost acuzaţia Satanei?

S-a spus că acuzaţia adusă de Satana împotriva lui Dumnezeu a fost că omul necăzut, Adam, nu putea să asculte de legea lui Dumnezeu. De aceea Isus a trebuit să ia natura lui Adam pentru a dovedi că acuzaţia lui Satana era falsă. Unii susţin că învinuirea lui Satana nu avea nimic de a face cu omul căzut,  ci  doar cu omul desăvârşit. Ei pretind că învinuirea lui Satana a fost faptul că omul desăvârşit nu putea asculta de legea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, următoarele declaraţii ne spun în mod clar că adevărul este exact opus de ceea ce s-a prezentat mai sus. „Satana, îngerul căzut, a declarat că niciun om nu putea ţine legea lui Dumnezeu după neascultarea lui Adam. El a pretins că întreaga rasă umană este sub controlul lui”. Solii alese, vol.3, p.136. „Satana a pretins că este imposibil pentru fiii şi fiicele lui Adam să păzească Legea lui Dumnezeu, acuzându-L de lipsă de înţelepciune şi dragoste. Dacă ei nu puteau păzi Legea, atunci greşeala se afla la Dătătorul legii”. Signs of the Times, 16 Ianuarie 1896. Pe cine privea acuzaţia lui? Pe omul căzut — fiii şi fiicele lui Adam. Dacă ei nu puteau păzi Legea, însemna că aceasta era greşită. Învinuirea ţintea la abilitatea noastră de a păzi Legea. Ellen White continuă: „Cei aflaţi sub controlul lui Satana repetă aceste acuzaţii împotriva lui Dumnezeu, susţinând cu tărie că oamenii nu pot ţine Legea lui  Dumnezeu. Isus S-a umilit pe Sine Însuşi, îmbrăcând divinitatea Sa cu  omenescul, pentru ca El să poată fi Capul şi Reprezentantul familiei umane şi, atât prin învăţătură cât şi prin exemplu să condamne păcatul în trup, şi să facă de ruşine acuzaţiile lui Satana”. Dacă învinuirile lui Satana erau că omul decăzut nu putea asculta de legea lui Dumnezeu, atunci singurul fel în care Isus putea să demaşte acuzaţiile lui Satana ca fiind neadevărate, a fost de a dovedi că omul căzut putea asculta de Legea lui Dumnezeu. „Hristos a păstrat legea, dovedind deasupra oricărei urme de îndoială că omul putea de asemenea să o păzească”. Review and Herald, 7 Mai 1901.

„El a venit în lumea aceasta pentru a fi ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem ispitiţi şi noi, şi să demonstreze în faţa universului că, în această lume a păcatului, fiinţele umane pot să trăiască vieţi pe care Dumnezeu să le aprobe. „Satana a declarat că fiinţele umane nu puteau să trăiască fără să păcătuiască”. Idem, 9 Martie 1905.

Unde se găsesc fiinţele umane despre care Satana spune că nu sunt în stare să trăiască fără să păcătuiască? Ele sunt în această lume a păcatului. Deci învinuirea lui Satana este adusă împotriva  omului decăzut, că el nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu. Satana  spune că noi, care trăim în aceste zile, nu putem asculta de Legea lui  Dumnezeu. Astfel Isus Hristos a trebuit să demonstreze că omul decăzut poate păzi Legea. Deci atât învinuirea lui Satana, cât şi răspunsul lui Hristos au de a face cu natura decăzută. Dacă învinuirea lui Satana a fost nu numai împotriva lui Adam ci şi împotriva noastră, atunci faptul că Hristos  ar fi luat natura umană necăzută nu ar fi satisfăcut deloc pretenţiile lui Satana. Hristos a trebuit să ia natura umană decăzută pentru a satisface pretenţiile şi învinuirile lui Satana.

Cum a fost ispitit Isus?

În Evrei 4:15 ni se spune că Isus a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără să păcătuiască. Fiind ispitit în toate lucrurile ca şi noi, înseamnă că el a fost ispitit în felurile în care suntem ispitiţi şi noi. „Dacă noi ar fi trebuit să îndurăm ceva ce Isus nu a îndurat, atunci referitor la aceasta Satana ar fi declarat puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi … El (Isus) a îndurat fiecare încercare la care suntem supuşi şi noi”. Hristos, Lumina lumii, p.24. „Ispitirile la care a rezistat Hristos sunt tot acelea cărora nouă ne este atât de greu să le stăm împotrivă”. Idem, p.116. Nu sunt oare problemele noastre în definitiv egoismul şi mândria şi dorinţele care vin din natura noastră decăzută? Nu cădem noi de cele mai multe ori din cauza dorinţelor noastre interioare care ne conduc pe un drum greşit? Dacă Isus nu ar fi avut niciuna din acestea, ar putea fi întru totul adevărat faptul că El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi?

„Hristos a fost supus la cele mai grele încercări, care I-au cerut puterea tuturor facultăţilor Sale atunci când a trebuit să reziste înclinaţiei de a se elibera pe Sine Însuşi din pericol, făcând uz de propria Sa putere”. Comentariile lui Ellen G. White, S.D.A. Bible Commentary, vol.7, p.930. Observaţi că El a trebuit să reziste înclinaţiei de a se folosi de puterea Sa. De unde venea acea înclinaţie dacă nu din interiorul Său, din dorinţele Sale proprii? De ce a spus Isus: „Nu caut să fac voia Mea” (Ioan 5:30), şi, „M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38)? De ce ar fi fost  necesar să spună aceasta dacă voinţa Sa ar fi fost fără greşeală, curată şi sfântă? Dar dacă voinţa şi înclinaţiile Sale proprii tindeau spre ceva negativ, atunci avea rost ca El să ceară ca Tatăl să-Şi împlinească voinţa Sa în El. „Voinţa omenească a lui Hristos nu L-ar fi condus în pustia ispitirii pentru a posti şi a fi ispitit de diavol. Nu L-ar fi condus să îndure umilire, dispreţ, reproş, suferinţă, şi moarte. Natura Sa umană S-ar fi dat înapoi de la toate aceste lucruri cu aceeaşi hotărâre cu care şi naturile noastre umane ar fi făcut la fel … Care a fost scopul vieţii lui Hristos? Acesta a fost împlinirea voinţei Tatălui Său ceresc”. Signs of the Times, 29 Octombrie 1894.

„Noi avem prea adesea obiceiul de a ne gândi la Fiul lui Dumnezeu ca la o Fiinţă atât de superioară nouă încât ar fi fost o imposibilitate pentru El de a avea parte de încercările şi ispitirile noastre, şi că El nu are nicio simpatie faţă de noi în slăbiciunile şi greşelile noastre. Aceasta se întâmplă pentru că  noi nu considerăm ca fapt identificarea Sa cu umanitatea. Hristos a luat asupra Sa asemănarea cu firea păcătoasă şi a fost făcut în toate lucrurile ca şi fraţii săi”. Idem, 16 Mai 1895. Dacă este adevărat că El urma să împărtăşească slăbiciunile şi ispitele noastre, atunci trebuie să fie adevărat şi faptul că El a luat asupra Sa tot ce ne face să fim aşa cum suntem, astfel încât să ne poată arăta cum să biruim acele slăbiciuni şi ispite. „Dacă El nu ar fi avut natura omului, nu ar fi putut fi exemplul nostru. Dacă Isus nu ar fi avut natura noastră, El nu ar fi putut fi ispitit aşa cum suntem ispitiţi şi noi. Dacă nu ar fi fost posibil ca El să cedeze ispitei, nu ar fi putut fi ajutorul nostru” Solii alese, vol.1, p.408. Cu alte cuvinte, El a trebuit să trăiască la nivelul nostru, în felul în care trăim noi. Isus Hristos, Mântuitorul nostru, a experimentat sentimentele noastre, ispitele noastre. El a ştiut ce înseamnă să vrei să iei o direcţie greşită; ori să simţi ispita de a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, şi acea ispită a venit din natura Sa interioară. Isus a trebuit să ducă bătălia la fel cum o ducem şi noi. El a trebuit „să lupte lupta pe care fiecare copil al umanităţii trebuie să o lupte cu riscul nereuşitei şi al pierzării veşnice” Hristos, Lumina lumii, p.49.

Cum a biruit Isus?

Isus a biruit depinzând de puterea Tatălui Său şi prin comuniune cu El. „Divinitatea Sa a fost ascunsă; El a biruit în natura omenească bazându-se pe puterea lui Dumnezeu”. Youth’s Instructor, 25 Aprilie 1901. „Cu aceleaşi posibilităţi pe care le poate avea şi omul, El a rezistat ispitelor lui Satana, la fel cum trebuie să reziste şi omul”. Solii alese, vol.1, p.252. „El nu a folosit în dreptul Său vreo putere care să nu ne fie oferită şi nouă. Ca om, el a întâmpinat ispita şi a biruit-o în puterea dată Lui de Dumnezeu” Hristos, Lumina lumii, p.24.

Să ne amintim că nouă nu ne-a fost oferită puterea lui Adam de dinainte de păcătuire. Aceea ar fi o putere extraordinară în lupta împotriva păcatului. Pentru Adam era firesc să facă ce este bine. Pentru noi este natural să facem rău. Impulsurile sunt complet diferite. Dacă lui Isus I S-ar fi dat puterea pe care Adam a avut-o înainte de căderea în păcat, aceea ar fi fost o putere extraordinară ce nu ne-ar fi fost oferită şi nouă. „Dacă Hristos ar fi avut vreo putere specială pe care omul nu ar fi avut privilegiul să o aibă, Satana ar fi făcut un caz foarte mare din această problemă”. Solii alese, vol.3, p.139.

Biruinţa lui Isus a fost remarcabilă, nu pentru că fiind Dumnezeu a acţionat ca Dumnezeu, ci, pentru că fiind om, El nu a acţionat ca şi oricare alt om. În natura omenească, Isus a trăit o viaţă pe care Satana a pretins că omul nu putea s-o trăiască. Aspectul uimitor în legătură cu viaţa lui Isus a fost faptul că El a trăit într-un fel în care se presupunea că era imposibil de trăit. Dacă Isus ar fi trăit o viaţă fără păcat la orice alt nivel decât nivelul naturii noastre decăzute, răspunsul la întrebarea „ce dovedeşte aceasta” nu s-ar fi dat niciodată.

„În concluziile noastre, sunt multe erori din cauza vederilor greşite privitoare la natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale umane o putere pe care omul nu are posibilitatea să o aibă în conflictele sale cu Satana, noi distrugem deplinătatea umanităţii Sale”. Ellen G. White, S.D.A.Bible Commentary, vol.7, p.929. Noi pur şi simplu nu avem puterea naturii lui Adam pusă la dispoziţia noastră. Avertizarea este clară că, atribuind naturii umane a lui Isus o putere pe care nu putem să o avem şi noi, desfiinţăm deplinătatea umanităţii Sale. „Domnul cere acum ca fiecare fiu şi fiică a lui Adam … să-I slujească în natura omenească pe care toţi o avem … Isus … a putut  păzi poruncile lui Dumnezeu în acelaşi fel în care le poate păzi şi omenirea”. Idem. Cum putem noi să le păzim? Cu siguranţă că nu în natura lui Adam. Noi le putem păzi doar în firea pe care o avem acum — firea decăzută.

Şi Isus a păzit poruncile lui Dumnezeu în acelaşi fel în care trebuie să le păzim şi noi. Isus a biruit la fel cum trebuie să biruim şi noi.

Biruinţa lui Isus a fost biruinţa dependenţei Sale de Tatăl ceresc. El a biruit prin predare şi rugăciune zilnică. Vezi Hristos, Lumina lumii, p.130, 756. „El a fost total dependent de Dumnezeu, şi în locul retras unde se ruga, căuta putere divină pentru a putea fi pregătit pentru datoriile şi încercările Sale. Ca om, El a înălţat rugăciuni la tronul lui Dumnezeu până când a fost încărcat cu un curent ceresc care urma să conecteze umanitatea cu divinitatea. Prin comuniune continuă El a primit viaţă de la Dumnezeu, pentru ca să poată dărui viaţă lumii. Experienţa Sa trebuie să fie şi a noastră”. Idem, p.363.

Când Isus a coborât pe acest pământ, El a acceptat natura omenească cu toate slăbiciunile ei, dar El a fost în fiecare zi călăuzit de Duhul Sfânt. El a fost umplut cu o putere de sus care Îi îndruma fiecare pas, faptă sau cuvânt al vieţii Sale. El a trăit viaţa Sa în armonie totală cu voinţa lui Dumnezeu.

Evident, o astfel de înţelegere a naturii lui Hristos are anumite implicaţii pentru noi. „Noi trebuie să biruim la fel cum a biruit şi Hristos” Idem, p.389. „În umanitatea Sa, El S-a ţinut strâns de divinitatea lui Dumnezeu; şi  oricare membru al familiei umane are privilegiul de a face aceasta.  Hristos nu a făcut nimic pe care natura omenească să nu-l poată face, dacă se împărtăşeşte cu natura divină”. Signs of the Times, 17 Iunie 1897. Orice membru al familiei umane poate să se împărtăşească de divinitatea lui Dumnezeu la fel cum S-a împărtăşit şi Hristos. El nu a făcut nimic din ceea ce nu putem face şi noi. „Isus nu a dat pe faţă calităţi, nici nu a exercitat puteri pe care oamenii să nu le poată avea prin credinţa în El. Această umanitate desăvârşită este ceea ce toţi urmaşii Săi pot să aibă, dacă vor fi la fel de supuşi lui Dumnezeu cum a fost şi El”. Hristos, Lumina lumii, p.664. „Ascultarea lui Hristos de Tatăl Său a fost aceeaşi ascultare care ni se cere şi nouă ca oameni … El nu a venit în lumea noastră pentru a prezenta ascultarea unui Dumnezeu mai mic de un Dumnezeu mai mare, ci, ca om, să asculte de legea sfântă a lui Dumnezeu şi în acest fel să fie exemplul nostru. Domnul Isus a venit în lumea noastră, nu ca să descopere ceea ce putea să facă Dumnezeu, ci ceea ce un om putea să facă, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a ajuta în  orice necaz”. Ellen G. White,  S.D.A.Bible Commentary, vol.7, p.929.

“Hristos a venit să pună în practică Legea în caracterul Său omenesc în acelaşi fel în care şi noi putem să trăim Legea în firea omenească, dacă vom face aşa cum a făcut Hristos”.

“Orice măsură a fost luată pentru ca omul mărginit, decăzut, să poată  fi în legătură atât de strânsă cu Dumnezeu încât, prin aceeaşi sursă prin care Hristos a biruit în natura Sa omenească, omul să se poată împotrivi cu fermitate oricărei ispite, aşa cum a făcut şi Hristos”. Solii alese, vol.3, p.130. “Hristos S-a ţinut cu tărie de tronul lui Dumnezeu, şi nu există nici un bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi fel de ajutor prin credinţă în Dumnezeu. Omul se poate împărtăşi de natura divină”. „Divinitatea şi umanitatea se pot combina între ele”. Solii alese, vol.1, p.409. „Este privilegiul fiecărui credincios în Hristos de a poseda natura Sa, o natură care este cu mult superioară aceleia  asupra căreia Adam şi-a pierdut dreptul prin păcătuire”. The Upward Look, p.180. „Hristos … a venit pe acest pământ să trăiască o viaţă de ascultare aşa cum Dumnezeu doreşte ca noi s-o trăim” (General Conference Bulletin, 1901, p.481). „El a fost în natura umană exact ceea ce şi noi putem deveni”.  Ellen White, Letter 106, 1896. „Viaţa Sa a fost o mărturie despre faptul că, având ajutorul aceleiaşi puteri divine pe care Hristos a primit-o, este posibil ca omul să asculte de legea lui Dumnezeu”. Solii alese, vol.3, p.132.

Mântuitorul şi Domnul nostru este atât Înlocuitorul, cât şi Exemplul nostru. El dă atât asigurarea iertării, cât şi puterea de a trăi fără păcat. El a  demonstrat că noi nu trebuie să mai trăim în răzvrătire. Isus a demonstrat că, împreună cu Dumnezeu, imposibilul devine posibil. Întruparea lui Isus a fost riscul cel mai mare, dar şi cea mai mare victorie a lui Dumnezeu în cadrul controversei cosmice cu Satana. Din această cauză viitorul nostru este plin de speranţă. Pe baza biruinţei lui Hristos în firea noastră decăzută, calea este acum pregătită ca Dumnezeu să realizeze imposibilul în noi, care împărtăşim natura omenească decăzută. Ceea ce pare complet imposibil dintr-o perspectivă omenească, poate fi ocazia lui Dumnezeu de a realiza încă o dată imposibilul.

Ce este păcatul? De ce ne preocupă un subiect care pare a fi atât de negativ? Pur şi simplu deoarece concluziile referitoare la neprihănirea prin credinţă depind de definiţia pe care o dăm păcatului. De ce este vinovat omul? De ce îl condamnă Dumnezeu pe om? De ce zice Dumnezeu că omul trebuie să piară în focul iadului? Ceea ce vom alege să credem că este păcatul va afecta orice altă hotărâre referitoare la îndreptăţirea prin credinţă.

Poate că ar fi bine să examinăm din nou ipotezele noastre şi să hotărâm pentru noi înşine ce vrem să spunem cu adevărat când folosim cuvântul păcat. Noi toţi ştim că am păcătuit, dar în ce fel? Aşa după cum am spus mai înainte, când mergem la doctor el trebuie mai întâi să descopere ce este în neregulă şi apoi să dea reţeta potrivită. Tot aşa, şi noi trebuie să ştim cu exactitate ce este în neregulă în vieţile noastre înainte ca Isus să ne poată mântui din toate problemele noastre — din păcat. Trebuie să cunoaştem natura bolii de care vom fi trataţi.

Aşadar, să privim din nou la păcatul care a provocat toate necazurile din lume. Ştim că Adam a ales în mod voluntar să păcătuiască. Ştim că el a devenit vinovat din cauza alegerii sale. Care este situaţia cu noi? Suntem noi vinovaţi din cauza păcatului lui Adam, pentru că am fost născuţi ca urmaşi ai lui? Ori suntem vinovaţi pentru că am ales să repetăm păcatul lui?

Astfel ajungem înapoi la problema naturii păcatului. Ce trebuie să ierte şi să vindece evanghelia? Problema de bază care trebuie rezolvată este următoarea: care este natura păcatului pentru care o persoană este socotită vinovată, atât de vinovată încât, dacă Dumnezeu nu o va ierta, va pieri în flăcările iadului? Care este natura acelui păcat?

Păcatul ca natură

Trebuie să începem cu o definiţie precisă. De-a lungul secolelor au fost create multe definiţii ale păcatului.

Un anumit grup consideră că vina noastră este rezultatul inevitabil al păcatului originar. Potrivit cu această gândire, păcatul originar nu înseamnă alegerea voită a lui Adam de a păcătui, ci starea în care noi ne naştem din cauza păcatului lui Adam. Ca urmare, din cauza păcatului său, noi ne naştem păcătoşi. Deşi termenul de păcat originar a fost folosit de mulţi teologi, poate ar fi bine să ne distanţăm de el şi să discutăm despre ceea ce se ascunde în spatele termenului. Uneori termenii teologici mai mult încurcă decât să clarifice. Ce semnificaţie are acest termen într-adevăr?

Păcatul originar se poate defini în mai multe feluri. Unii consideră că noi suntem păcătoşi fiindcă am moştenit păcatul de la Adam. Alţii spun că  suntem păcătoşi, nu pentru că moştenim vina, ci pentru că suntem fiii şi fiicele lui Adam şi astfel suntem socotiţi vinovaţi din cauza naşterii noastre într-o rasă căzută. Astfel vina lui Adam ne este atribuită.

Altă variantă susţine că suntem vinovaţi nu pentru că am moştenit păcatul, nici din cauza vinei care ni s-ar atribui, ci pentru că ne-am născut separaţi de Dumnezeu. Ne-am născut înstrăinaţi de Dumnezeu şi în această înstrăinare constă vina noastră. Unii susţin chiar că noi n-am fi vinovaţi în mod personal, ci suntem condamnaţi ca parte a unei rase decăzute.

Ideea comună tuturor acestor vederi este că suntem vinovaţi ori condamnaţi pentru că ne-am născut în familia umană. Deci, indiferent de felul în care se exprimă toate aceste vederi diferite, un lucru este clar, şi anume că vina sau condamnarea este moştenită odată cu natura noastră. Vina constă în firea noastră decăzută.

Pe lângă acestea se mai spune că noi avem două feluri de păcat în vieţile noastre: (1) suntem vinovaţi prin naşterea în rasa umană căzută şi (2) mai suntem vinovaţi din cauza propriilor noastre păcate, a alegerilor noastre, a  propriilor noastre acte de răzvrătire. Ambele aspecte sunt păcat. Aşa că, deşi există două aspecte ale păcatului, şi anume naşterea noastră într-o rasă căzută precum şi alegerile noastre răzvrătite, noi suntem deja condamnaţi din cauza naşterii noastre, înainte de a putea alege. Aceasta este definiţia de bază a păcatului originar. Noi suntem vinovaţi, condamnaţi din momentul în care ne-am născut, din cauza păcatului lui Adam. Implicaţiile acestui crez sunt exprimate în următoarele declaraţii. „Se spune că păcatul există în fiinţa noastră înainte de a fi conştienţi de el.” „Există vină în dorinţe rele, chiar şi atunci când ne împotrivim lor prin puterea voinţei.” „Păcatul este natura  noastră moştenită împreună cu toate urmările sale.”

Deci, potrivit cu această definiţie, păcatul există în noi înainte de a putea alege ori înainte de a exista orice cunoştinţă despre păcat. Păcatul există în noi înainte de a putea înţelege ori a fi în stare să luăm vreo hotărâre în legătură  cu ce este bine sau rău. Păcatul este în noi din cauza faptului că ne-am născut într-o lume căzută.

John Calvin, unul dintre cei mai mari teologi, a spus următoarele în legătură cu păcatul şi vina. „Toţi … vin în lume pătaţi de contaminarea păcatului. … În ochii lui Dumnezeu noi suntem pângăriţi şi murdari. … Stricăciunea părinţilor este transmisă copiilor lor. … Toţi sunt corupţi de la început. … vina este în însăşi natura noastră.” Calvin spune că pervertirea şi stricăciunea ereditară a firii noastre este numită păcat de către Pavel. „Chiar şi pruncii suferă aducându-şi condamnarea din pântecele mamei lor … din cauza propriei lor nedesăvârşiri.” Şi bineînţeles că aceasta este o urâciune în ochii lui Dumnezeu, pentru că El nu condamnă pe cineva fără să fie vinovat. „Omul în întregime … este atât de inundat … nicio parte nu rămâne neatinsă de păcat şi de aceea, tot ce vine de la el este considerat ca păcat … Oamenii sunt născuţi vicioşi … noi toţi suntem păcătoşi prin natura noastră.” — John Calvin, Institutes of the Christian Religion, vol.2, cap.1, #5, 6, 7, 8, 9, 10, 27; sublinierile aparţin autorului.

Vedeţi de ce, cu o astfel de înţelegere a păcatului, biserica Romano-Catolică, Martin Luther şi John Calvin consideră necesar botezul copiilor. Dacă cineva este vinovat prin natura sa, este foarte important să fie botezat imediat după naştere, ca să i se spele păcatele, şi să fie curăţit de vina naşterii sale. Botezul copilului este foarte important pentru aceia care cred în păcatul originar. Astfel, Martin Luther şi John Calvin au susţinut cu tărie necesitatea sa. Cât mai curând după naştere, copiii trebuie botezaţi şi curăţiţi de păcatul care este moştenit în ei. Atât Calvin cât şi Luther au fost de acord cu aceasta, şi au acceptat doctrina păcatului originar aşa cum a înţeles-o sfântul Augustin.

Luther şi Calvin au crezut de asemenea în doctrina predestinării primită tot de la Augustin. Augustin a crezut că Dumnezeu a predestinat pe toţi oamenii să fie ori salvaţi, ori pierduţi. Martin Luther şi John Calvin au urmat în aceeaşi direcţie şi au fondat doctrina neprihănirii prin credinţă pe premiza predestinării. Doctrina păcatului originar se potriveşte din punct de vedere logic cu doctrina predestinării.

Mai există un alt aspect al credinţei că păcatul este de natură moştenită. Când Adam a păcătuit, el a pierdut capacitatea de a nu păcătui, şi tot ceea ce i-a mai rămas a fost să păcătuiască. Toate deciziile lui Adam erau de natură păcătoasă. Astfel Adam, după păcatul său, a fost în stare doar să păcătuiască, iar noi ca membri ai rasei umane căzute suntem în aceeaşi stare. De fapt, singurul lucru pe care îl putem face este să păcătuim, iar Dumnezeu nu are altceva de făcut decât să ne ierte păcatele.

Ce aş dori să spun este că această doctrină poate fi exprimată într-o mulţime de feluri. Însă conceptul de bază pe care îl găsim în toate aceste definiţii este faptul că noi suntem născuţi ca păcătoşi. Suntem născuţi vinovaţi sau condamnaţi, pentru că facem parte din familia lui Adam.

Poate ar fi bine să amintim în trecere reacţia lui Emil Brunner la această doctrină. „Astfel, doctrina eclesiastică ce se bazează în întregime pe ideea căderii lui Adam, şi transferarea păcatului său generaţiilor următoare, este urmată de o metodă care nu este în nici un caz biblică. Chiar şi pasajul din Romani 5:12 care pare să fie o excepţie şi care a fost privit ca fiind locus classicus al teologiei creştine încă din timpul lui Augustin, nu poate fi privit ca susţinând vederea lui Augustin, care a fost urmată de generaţiile următoare. Pentru că aici Pavel nu încearcă să explice ce este păcatul; într-adevăr, nu este nimic în Romani 5 care să descrie natura păcatului.” „Teoria păcatului originar care a fost teoria standard a doctrinei creştine despre om, din timpul lui Augustin, este complet străină de Biblie.” „În primul rând păcatul trebuie înţeles ca un act, şi anume ca o «cădere», ca o separare activă de un punct de origine divin, ca o depărtare activă de la rânduiala divină… Păcatul este un act, o acţiune — şi acesta este primul lucru care ar trebui spus despre păcat. Numai în al doilea rând putem spune: acest act este întotdeauna, şi în acelaşi timp, o stare, o existenţă în acţiune, o stare în care nu putem face altfel, o stare de sclavie.” — Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, pag. 98, 99, 103, 109.

Aş dori să sugerez că presupusele dovezi care ar susţine doctrina păcatului originar, oricare ar fi felul de explicare, fie prin moştenire, fie prin atribuire ori prin separare, nu constituie o învăţătură biblică clară, aşa cum cred unii. Există cel puţin încă un alt fel de a înţelege textele folosite să sprijine acest punct de vedere referitor la păcatul originar.

Păcatul, ca rezultat al alegerii

Să ne concentrăm acum atenţia la a doua definiţie a păcatului, şi anume, păcatul ca rezultat al alegerii. În această definiţie vom repeta multe dintre lucrurile care s-au spus în diferitele definiţii ale păcatului originar.

Noi credem că nimic din natura originară a lui Adam nu l-a condus la a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. Nicio dorinţă nu l-a îndreptat împotriva voinţei lui Dumnezeu. Pentru Adam era foarte natural să facă ce este bine, şi  foarte nenatural să facă rău. Dar odată cu căderea, ceva s-a schimbat în însăşi natura lui Adam, în partea cea mai intimă a fiinţei sale. Căderea l-a  făcut pe Adam să aibă înclinaţie către rău. Natura sa era acum distorsionată şi schimbată, şi el dorea acum să facă ceea ce ar fi urât înainte şi  anume, să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Lui Adam i se părea normal să păcătuiască. Acum nu mai era natural să facă ce era bine.

Aşa că atunci când spunem că moştenim natura căzută a lui Adam, trebuie  să înţelegem semnificaţia deplină a acestei afirmaţii. Noi moştenim răutate, slăbiciune şi corupţie de la Adam. Avem aceleaşi dorinţe  pe care şi Adam le-a avut în starea sa păcătoasă. Dorim să facem răul;  dorim să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu. Ne este greu să facem ceea ce este bine. Este mai natural să facem rău. Cred că dacă am fi cinstiţi cu noi înşine am recunoaşte că de multe ori suntem proprii noştri ispititori. Noi nu avem nevoie ca Satana să ne urmărească şi să ne ispitească cu tot felul de idei, pentru că noi suntem foarte în stare să ne ispitim pe noi înşine. Propria noastră natură ne conduce pe un drum greşit. Egoismul pare să fie la  rădăcina vieţilor noastre, îndemnându-ne să facem lucruri pe care ştim că nu ar trebui să le facem. Aşa că noi moştenim tendinţe negative de la Adam, care ne conduc să facem răul.

Una din diferenţele dintre această definiţie a păcatului şi cea anterioară este că noi nu moştenim vina sau condamnarea. Moştenim tot ceea  ce Adam ne-a putut transmite. Moştenim înclinaţii, tendinţe, dorinţe şi suntem născuţi într-un fel în care Dumnezeu nu a intenţionat ca omul să  ajungă să se nască. Această definiţie spune că păcatul personal vine prin alegere; păcatul, în sine, nu este moştenit. Dar când alegem să ne răzvrătim împotriva datoriei pe care o avem şi o cunoaştem, atunci devenim vinovaţi. Trebuie să alegem să luăm hotărârea pe care Adam a luat-o, hotărârea de a ne răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, şi doar atunci suntem vinovaţi.

Trebuie să recunoaştem faptul că o natură păcătoasă face păcătuirea mai uşoară — ne ajută să luăm hotărâri păcătoase. Dar ce aş vrea să subliniez este faptul că noi suntem vinovaţi atunci când luăm acele hotărâri,  nu înainte de a le lua. De aceea, cred că trebuie să distingem cu grijă conceptele de rău şi vină.

Am schiţat deja cele două definiţii de bază ale păcatului. În funcţie de definiţia pe care noi alegem să o credem, problema neprihănirii prin credinţă  va arăta diferit. Deciziile pe care le luăm în legătură cu îndreptăţirea şi sfinţirea vor fi diferite, în funcţie de ceea ce vom crede despre păcat.

Răul şi vina

Dacă dorim să definim păcatul ca fiind alegerea noastră, trebuie să facem diferenţa între rău şi vină. În lumea de astăzi există mult rău, chiar şi în lumea animalelor. Dar noi nu atribuim vină tuturor relelor care se întâmplă.

Una dintre ilustraţiile mele preferate este cea a obişnuitului animal de casă, pisica. Ne plac pisicile care se cuibăresc în poală ori la picioarele noastre, cărora le place să fie mângâiate, care aşteaptă farfuria lor cu lapte cald. Dar uităm uneori că aceste animale de casă mai au şi alte trăsături. Aţi observat că pisicile nu au nici un fel de milă pentru şoarecii pe care i-au prins pentru masa următoare? Când reuşesc să prindă un şoarece, ele nu îl lichidează dintr-odată, ci se joacă cu el. De fapt, ele îl torturează atât de mult încât şoarecelui îi este imposibil din punct de vedere fizic să mai fugă, şi până la urmă renunţă.

Ce am face unei fiinţe umane care ar tortura un animal sau o fiinţă umană în acelaşi fel? Probabil că am considera-o vinovată de cea mai atroce dintre crime şi am închide-o pentru tot restul vieţii sale. Dar ce facem cu animalul care a făcut aceasta — cu pisica noastră? Spunem că aşa e viaţa. Nu este bine că şoarecele suferă, dar nici pisica nu este vinovată. Astfel, noi vedem anumite fapte ca fiind rele, dar le considerăm rezultate naturale ale păcatului, iar pentru alte fapte rele, o persoană poate fi considerată vinovată.

Acum să aducem aceasta la nivel omenesc. Dacă în timp ce încercăm să batem un stâlp în pământ, rugăm pe un prieten să-l ţină pentru ca să-l putem bate mai bine, am putea lovi pe lângă stâlp şi să atingem degetul prietenului. Degetul va durea, se va învineţi, şi probabil că va avea nevoie de ceva timp ca să se vindece; dar prietenul nostru cred că nu ne va acuza de nicio vină personală. Va trata întâmplarea ca pe un accident nefericit.

Să mergem mai departe. Dacă un copil se joacă cu un pistol şi împuşcă pe fratele sau sora sa mai mare, noi vom lua pistolul de la el şi vom avea grijă ca să încuiem armele de foc mai bine în viitor. Nu îl vom condamna sau judeca pe copil ca fiind vinovat. Dar dacă o persoană de douăzeci de ani va lua acelaşi pistol şi va împuşca pe cineva, vom pune imediat o mulţime de întrebări. Vom dori să ştim în primul rând dacă el este vinovat de intenţii rele.

Deci există o diferenţă între conceptul de rău şi cel de vină. Cuvântul „rău” cuprinde pur şi simplu ceea ce este rău, negativ, ori greşit, rezultatele păcatului într-o lume blestemată. Vina se aplică responsabilităţii morale faţă de gânduri sau fapte rele.

Ceea ce vreau să spun este că atât vegetaţia cât şi animalele sunt pline de păcat şi de rău, dar ele nu sunt condamnate şi nici salvate de către Dumnezeu, pentru că nu au nicio cunoştinţă a valorilor morale. Numai omul are cunoştinţă de valori morale şi pe baza acestei cunoştinţe el este condamnat ca fiind vinovat pentru orice faptă rea. Dacă urmează să credem că păcatul rezultă din alegerea noastră, trebuie să facem o distincţie hotărâtă între rău şi vină. Vina cere o cunoştinţă anterioară şi o răzvrătire voită. Ceea ce vreau să sugerez este aceasta: condamnarea lui Dumnezeu este întotdeauna bazată pe cunoştinţa dinainte a omului. Iacov a spus în mod clar: „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Cap. 4:17.

Rezultat şi pedeapsă

Trebuie acum să încercăm să demonstrăm ipoteza că există o diferenţă între conceptul de rău şi cel de vină. În Geneza 2:17, pentru răzvrătire împotriva lui Dumnezeu este dată o pedeapsă foarte clară şi precisă. Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”  Suntem puţin încurcaţi de acest text pentru că este foarte clar că atunci când Adam a mâncat din fructul pe care i l-a dat Eva, nu a murit.

Aşa că noi spunem uneori, ei bine, a început să moară. Dar în ebraică se spune simplu: „în ziua în care vei mânca din el vei muri.” Traducerea „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”, este de asemenea bună. Atunci de ce nu a murit Adam în acea zi? „De ce nu a fost pedeapsa cu moartea executată în cazul său? Pentru că a fost găsit un preţ de răscumpărare. Singurul Fiu al lui Dumnezeu a luat de bunăvoie asupra Sa  păcatul omenesc, şi a făcut ispăşire pentru rasa umană căzută.” – Ellen G. White Comments, S.D.A. Bible Commentary, vol.1, p. 1082.

„În clipa în care omul a acceptat ispitirea lui Satana, şi a făcut exact lucrurile despre care Dumnezeu Îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a pus chezaş între viaţă şi moarte, spunând: «Fă ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Am să iau locul omului. El va trebui să aibă o a doua şansă.»” Idem, p. 1085. „În momentul în care a apărut păcatul, a existat şi un Mântuitor …. Imediat după păcătuirea lui Adam, Fiul lui Dumnezeu S-a prezentat ca asigurare pentru rasa umană, cu tot atât de multă putere de a preveni soarta pronunţată asupra celor vinovaţi, ca şi atunci când a murit pe crucea Golgotei.” Idem, p.1084.

De ce nu a murit Adam în ziua aceea? Pentru că în ziua aceea Înlocuitorul său S-a plasat între el şi pedeapsa cu moartea. Chiar în ziua aceea Isus Hristos a luat locul lui Adam. Poate că aceasta ne ajută să înţelegem mai bine Apoc. 13,8 unde se vorbeşte despre Mielul care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii. Ca o chezăşie pentru om, Isus a plătit în acea zi pedeapsa  de moarte păşind între Adam şi pedeapsă. Curând după aceea Adam a adus ca jertfă primul animal de sacrificiu, fapt ce a simbolizat moartea Fiului lui Dumnezeu în locul său. Astfel pedeapsa pentru păcatul lui Adam a fost plătită imediat de Isus Hristos. Isus a luat locul lui Adam imediat.

Dar oare, va plăti Adam vreodată pedeapsa? Va muri Adam vreodată pentru păcatul său? De ce a murit Adam 930 de ani mai târziu? Şi-a plătit el pedeapsa? Ori a murit el pur şi simplu ca rezultat al consecinţelor inevitabile ale păcatului?

Ni se spune că, de fapt, moartea sa a venit ca o binecuvântare, pentru că el a îndurat multă agonie ştiind că a fost cauza intrării în lume a păcatului, a durerii şi suferinţei la care a fost martor timp de peste nouă sute de ani. Astfel, moartea sa a fost de fapt o uşurare. Această moarte, moartea naturală  de care a murit Adam, a fost mai degrabă rezultatul păcatului, decât pedeapsa pentru păcat. Pedeapsa a fost plătită de Isus Hristos. Adam a jertfit mielul, arătând astfel că a înţeles că pedeapsa cu moartea a fost  plătită. Dar blestemul — consecinţa inevitabilă a păcatului — a rămas.

Aceasta înseamnă că noi trebuie să împărţim ideea de bază a păcatului în două coloane separate. Coloana din partea stângă este intitulată „rău” şi include toate lucrurile care prin moştenire rezultă din păcat, şi care duc la moarte. Isus a numit această moarte un somn, care nu reprezintă sfârşitul pentru om. Astfel răul şi rezultatele sale au dus la moarte şi suferinţă şi la toate lucrurile negative pe care le vedem în jurul nostru.

Coloana din dreapta este intitulată „vină”. Această coloană conduce la moartea a doua, ori iad, care este pedeapsa păcatului. Păcatul are două consecinţe. Mai întâi blestemul — rezultatele moştenite ale păcatului

— faptul că fiinţele umane, animalele şi toată natura ajung să moară; aceasta este prima moarte. De cealaltă parte este vina, care conduce la pedeapsa pentru păcat, moartea a doua, care a fost plătită de Isus Hristos. Dacă noi alegem să acceptăm mântuirea lui Isus Hristos, nu vom muri niciodată de moartea a doua. Este adevărat că ispăşirea acoperă ambele consecinţe ale păcatului. Dar vreau să sugerez faptul că ispăşirea trebuie să rezolve problema vinei prin iertare, iar problema răului prin recrearea şi restaurarea a tot ceea ce  blestemul păcatului a cauzat. Ispăşirea lucrează la restaurarea tuturor lucrurilor aşa după cum au fost concepute în planul originar al lui Dumnezeu, dar nu iartă acele lucruri aflate în coloana din stânga. Ispăşirea iartă doar ceea ce se află de partea vinei, şi anume poate ierta doar plata pentru păcat.

Astfel termenii de îndreptăţire, iertare, mântuire, evanghelie, neprihănire şi sfinţire se aplică în mod special problemelor din coloana din dreapta, acelor probleme care au de a face cu vina, pedeapsa şi iadul. Ceea ce vreau să sugerez este că există o diferenţă de bază între rezultatele păcatului şi pedeapsa păcatului. Vreau de asemenea să subliniez faptul că există o diferenţă fundamentală între moartea întâi şi moartea a doua, iar condamnarea şi mântuirea privesc vina şi pedeapsa ei. La aceste lucruri  trebuie să ne îndreptăm atenţia când vorbim despre neprihănirea prin credinţă.

Să privim acum la nişte texte din Noul Testament ca să vedem dacă găsim în continuare dovezi care să evidenţieze această distincţie. În Luca 13:1-5 Isus foloseşte o istorisire pentru a da o lecţie. Luca spune că unii dintre cei prezenţi au atras atenţia lui Isus către galileenii al căror sânge fusese amestecat cu sângele jertfelor lor. Cu alte cuvinte ei fuseseră omorâţi. „Credeţi voi”, le-a răspuns Isus „că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă  pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau cei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” Vedem aici că moartea galileenilor nu a fost rezultatul direct al păcatului lor. Isus a spus că acei galileeni şi cei asupra cărora a căzut turnul nu au murit pentru că ar fi fost mai păcătoşi decât alţii. Aici ni se arată în mod clar că moartea întâi, de care au murit ei, nu era legată direct de vina lor.

În Ioan capitolul 9:1-3 ucenicii, văzând un om orb, l-au întrebat pe Isus, „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de ce s-a născut orb?” Isus le-a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Încă o dată Isus spunea că orbirea, blestemul cu care acesta fusese lovit, nu a fost rezultatul vreunui păcat personal, ci a fost cauzat de o slăbiciune moştenită. Isus a făcut aici o distincţie între vina personală şi efectele moştenite sau rezultatele păcatului.

Un alt text important se găseşte în Ioan 5:24, 25. Dacă nu vom înţelege distincţia care se face în acest capitol, ni se va părea că Isus se contrazice pe Sine Însuşi în acest pasaj. „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

Isus ne spune aceasta chiar acum, astăzi, că dacă credem, avem viaţa veşnică. Chiar acum, suntem trecuţi de la moarte la viaţă. Dar El continuă în următorul text: „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când toţi cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-L vor asculta,  vor învia.” În versetul 24 ni se spune că noi suntem liberi faţă de moarte; avem viaţa veşnică acum. În versetul 25, aceia care au murit vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu la învierea care va veni. Dacă nu facem această distincţie între moartea întâi şi moartea a doua, ne vom găsi într-o contradicţie fără ieşire.

Isus ne spune că noi avem viaţă veşnică în El astăzi. Noi suntem eliberaţi de sub pedeapsa păcatului. Am fost eliberaţi şi nu vom muri niciodată de moartea a doua — plata păcatului. Cu toate acestea, cu excepţia celor care vor fi luaţi la cer fiind în viaţă, noi vom muri de moartea care este numită somn (ca şi în cazul lui Lazăr). Mai târziu vom auzi vocea Fiului lui Dumnezeu şi ne vom scula din somnul morţii întâia. Chiar şi aceia care sunt iertaţi şi cărora li se va da viaţa veşnică, totuşi vor muri ca rezultat al blestemului păcatului lui Adam. Noi trebuie să murim pentru că suntem într-o lume care moare. Moartea întâi nu poate să fie plata pentru păcat din moment ce aceia care vor avea viaţa veşnică vor muri de asemenea de moartea întâi. Pur şi simplu, viaţa veşnică înseamnă a fi scutit de moartea a doua care este plata păcatului. Alt text în care acest gând este exprimat  foarte bine se găseşte în 1 Ioan 5:12, 13, în care ni se spune că noi avem viaţă în Hristos acum, astăzi, şi totuşi ştim că vom muri.

Deci eu cred că avem o bună bază biblică, ca evidenţă a faptului că există două consecinţe diferite ale păcatului: (1) blestemul păcatului, care duce la moartea întâi, şi (2) plata păcatului, care duce la moartea a doua.

Lumina şi alegerea

Este oare adevărat că vina este rezultatul alegerii personale a fiecăruia şi nu rezultatul naşterii noastre ca descendenţi ai lui Adam? Oare putem noi trage concluzia, pe baza Bibliei, că păcatul şi vina apar prin alegere, şi nu din faptul că suntem născuţi în familia umană, înconjuraţi de rezultatele moştenite ale păcatului? Să luăm aminte la câteva dovezi biblice.

În Romani 7:7-9 Pavel vorbeşte despre lege şi poziţia noastră faţă de ea. Pavel spune, „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: «să nu pofteşti» … căci fără Lege,  păcatul este mort. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit.” Pavel ne spune aici că noi cunoaştem păcatul fiindcă Legea ne face cunoscut aceasta şi dacă noi n-am şti nimic despre Lege, n-am avea într-adevăr nicio cunoştinţă şi înţelegere despre păcat. El merge şi mai departe spunând că fără Lege, păcatul este mort. Astfel, noi păcătuim atunci când cunoaştem care este voia lui Dumnezeu şi n-o facem. Noi păcătuim atunci când, înţelegând despre ce este vorba,  alegem totuşi să facem ceva ce este împotriva voinţei lui Dumnezeu.

În Ioan 15:22, 24 Isus, vorbind ucenicilor chiar înainte de moartea Sa, spune: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor.” „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” Pentru că acum oamenii Îl ştiau pe Isus şi ce a făcut El, erau responsabili pentru poziţia pe care o luau faţă de El.  Pentru că El a venit şi ei au avut cunoştinţă despre aceasta, au fost vinovaţi fiindcă L-au respins.

În Ioan 9:41, Isus răspunde unor critici ale fariseilor: „Dacă aţi fi orbi”, le-a răspuns Isus, „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: «vedem», tocmai de aceea păcatul vostru rămâne.” Ceea ce înseamnă că dacă ei ar fi fost orbi cu adevărat, dacă nu ar fi avut cunoştinţă, nu ar fi fost vinovaţi de păcat. Dar pentru că ei spuneau: „vedem”, de aceea erau vinovaţi. Nu vi se pare că păcatul şi vina sunt strâns legate de cunoştinţă, înţelegere şi lumină? Poate că factorul care diferenţiază cele două coloane din schema de mai sus (şi care ne-a ajutat să deosebim conceptul de „rău” de cel de „vină”), este termenul „lumină”. Ceea ce transformă răul în vinovăţie este lumina, sau cunoştinţa, sau înţelegerea — şi alegerea făcută pe baza acestei noi lumini, ori înţelegeri.

Această problemă este clarificată într-o anumită măsură în epistola lui Iacov. În capitolul 4:17 el spune: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Deci dacă cineva este în stare să facă un bine şi nu-l face, acest lucru i se consideră păcat. Încă o dată vedem cât de strânsă este legătura dintre cunoştinţă şi vină. În capitolul 1:15 Iacov spune: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.” Vedem aici desfăşurarea întregului proces de la poftă ori dorinţă la păcatul efectiv. Dorinţa în sine nu este păcat; păcatul este materializarea acelei dorinţe. Păcatul este rezultatul cedării la acea dorinţă.

În Vechiul Testament, în Ezechiel 18:2-4, se face referire la un proverb folosit între copiii lui Israel: „Pentru ce spuneţi voi zicătoarea aceasta în ţara lui Israel: «părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii?» Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu veţi mai avea prilej să spuneţi zicătoarea aceasta în Israel. Iată că toate sufletele sunt ale Mele, după cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” În versetul 20, Ezechiel subliniază din nou principiul biblic: „sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu va purta nelegiuirea  fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el şi răutatea celui rău va fi peste el.” Deci fiecare este responsabil pentru alegerile sale — există libertate de alegere pentru fiecare.

Ce face Dumnezeu cu aceia care fac răul din neştiinţă, care nu sunt în armonie cu voia Sa? Cum rezolvă Dumnezeu asemenea situaţii? În Fapte 17:30, Pavel spune: „Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” Oamenii fac fapte rele în vremuri de neştiinţă. Ei fac fapte care nu sunt în armonie cu voia lui Dumnezeu. Ei calcă legea şi voia lui Dumnezeu. Ce face Dumnezeu în acea situaţie? Aşa după cum spune acest text, Dumnezeu trece cu vederea vremurile de neştiinţă. El nu iartă, ci trece cu vederea. Dar atunci când apare lumina şi cunoştinţa, răul devine vină. Şi pentru acel păcat făcut cu bună ştiinţă păcătosul trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare.

Afirmaţia făcută de Isus în Matei capitolul 11:21-24 face şi mai clară  înţelegerea acestei probleme: „Vai de tine Horazine!” a zis el. „Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, cu sac şi cenuşă. De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până la locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de azi. De aceea, vă spun, că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.”

Sunt sigur că, făcând comparaţia între mulţimea păcatelor făcute în Sodoma, acestea erau cu mult mai multe decât cele din Capernaum. Cu toate acestea, condamnarea dată Capernaumului a fost mai mare. De ce? Pentru că locuitorii Capernaumului au avut mai multă lumină. Ei au avut privilegiul de a-L accepta pe Însuşi Isus Hristos. Bineînţeles că în Sodoma s-au făcut multe rele, dar multe din acele fapte au fost făcute din cauza lipsei de lumină. Ei nu au înţeles calea lui Dumnezeu, iar Lot nu a fost un foarte bun reprezentant al Lui pentru sodomiţi. Din cauza necunoştinţei, ei nu erau tot atât de vinovaţi ca şi cei din Capernaum, care au respins lumina care le-a fost dată.

Deci Capernaumul a fost mai vinovat decât Sodoma pentru că a avut mai multă lumină; alegerea lor a fost făcută pe baza unei cunoştinţe mai complete. În Psalmul 87:4-6 ni se sugerează faptul că Dumnezeu ţine seama de locul în care s-a născut şi felul în care a fost crescută fiecare persoană. El va judeca pe baza locului unde a trăit persoana, circumstanţele în care a trăit şi cât de mult a cunoscut voia lui Dumnezeu.

Ellen White face nişte afirmaţii importante în legătură cu păcatul şi vina. „Este inevitabil ca fiii şi fiicele să sufere consecinţele relelor făcute de părinţi, dar ei nu vor fi pedepsiţi pentru acele păcate decât dacă le vor face şi ei la rândul lor … Prin moştenire şi exemplu copiii devin părtaşi la  păcatele părinţilor. Tendinţe rele, gusturi pervertite, standarde morale scăzute, ca şi boli fizice şi degenerare, toate acestea sunt transmise din tată în fiu până la a treia şi a patra generaţie.” Patriarhi şi profeţi,p.306.

Observaţi ce se poate transmite ca urmare a păcatului lui Adam: tendinţe rele, gusturi pervertite, moralitate scăzută, împreună cu boli fizice şi degenerare. Toate acestea fac parte din ceea ce primim de la părinţii şi strămoşii noştri. Dar observaţi de asemenea faptul foarte important că copiii „nu sunt pedepsiţi pentru vina părinţilor decât în cazul când ei fac aceleaşi păcate”. Aceasta însumează concluzia doctrinei referitoare la faptul că păcatul şi vina apar ca rezultat al alegerii făcute în suficientă cunoştinţă a ceea ce este bine şi rău.

„Noi nu vom fi traşi la răspundere pentru lumina pe care nu am avut-o,  ci pentru aceea la care ne-am opus şi pe care am refuzat-o. Omul nu poate înţelege un adevăr care nu i-a fost niciodată prezentat, şi de aceea nu poate fi condamnat pentru lumina pe care nu a primit-o niciodată”. Ellen G. White Comments, S.D.A. Bible Commentary, vol.5, p.1145. Vina personală este atribuită numai pe baza luminii şi cunoştinţei posedate de acea persoană. Noi nu suntem condamnaţi pentru că facem lucruri rele şi greşite decât dacă  înţelegem câtuşi de puţin că acele lucruri sunt rele. „Nimeni nu va fi condamnat pentru că nu a dat curs luminii şi cunoştinţei pe care nu a avut-o niciodată”. Idem. Este clar faptul că sora White arată că, condamnarea se face în măsura înţelegerii pe care cineva o are şi atunci când ia o hotărâre de bunăvoie. „Lumina arată şi mustră greşelile care erau ascunse în întuneric; viaţa şi caracterul oamenilor trebuie să se schimbe pentru a putea fi în armonie cu lumina ce le-a fost descoperită. Păcatele care au fost făcute odată din neştiinţă, din cauza orbirii minţii, nu mai pot fi făcute fără a fi vinovaţi.” Gospel Workers, p.162. Din momentul în care devenim conştienţi că faptele noastre sunt rele, vom fi vinovaţi dacă continuăm să le facem. Dar nu eram vinovaţi  înainte de a avea cunoştinţa aceasta. Doar după ce înţelegem devenim vinovaţi. Astfel vina este legată de cunoştinţe şi de alegerea făcută.

„Mai erau destui iudei care ignorau natura şi lucrarea Mântuitorului. Copiii nu avuseseră ocazia de a primi învăţăturile pe care părinţii lor le dispreţuiseră şi prin care Domnul voia să le împărtăşească lumina Sa. Prin predicarea apostolilor şi a urmaşilor lor, Dumnezeu voia să facă să strălucească lumina peste ei. El a vrut să le dea ocazia de a constata împlinirea prorociilor, nu numai cu privire la naşterea şi viaţa lui Hristos, ci şi la moartea şi învierea Sa. Copiii, deci, nu au fost pedepsiţi pentru păcatele părinţilor lor, dar când, cu toată cunoştinţa luminii dată părinţilor lor, copiii au lepădat şi adaosul de lumină revărsat în mod special asupra lor, ei au devenit părtaşi la păcatele părinţilor şi şi-au umplut măsura fărădelegii lor”. — Tragedia veacurilor, p.27, 28. Din cauza implicării şi a înţelegerii lor personale, ei au fost consideraţi vinovaţi.

„Păcatul vorbirii de rău începe cu obiceiul de a îndrăgi gânduri rele … Este destul să tolerezi un gând necurat, să cochetezi cu o dorinţă nesfântă,  pentru ca sufletul să fie contaminat şi integritatea să fie compromisă.” — Mărturii,vol.5, p.177 (sublinierile aparţin autorului). Luaţi aminte la  diferenţă: Ceea ce constituie păcat şi întinare este tolerarea gândului necurat, îndrăgirea dorinţei nesfinte. Nu este gândul sau dorinţa în sine; nu este corect să spunem că este păcat în dorinţa de a păcătui dacă acea dorinţă este respinsă imediat. „Fiecare gând nesfânt trebuie alungat îndată”. „Nimeni nu poate fi forţat să păcătuiască. Mai întâi el trebuie să-şi dea consimţământul; sufletul trebuie să dorească fapta păcătoasă mai înainte ca pasiunea să poată domina raţiunea, ori ca nelegiuirea să triumfe asupra conştiinţei. Oricât de puternică ar fi ispita, ea nu poate fi scuză pentru păcat“. — Idem. Înclinaţiile noastre naturale nu constituie păcate în ele însele, decât atunci când sunt îndrăgite, dorite; în momentul în care consimţim să  avem gânduri rele, trecem peste graniţa dintre rău şi vină. Înclinaţia este rea, dar noi nu suntem vinovaţi de faptul de a avea acea înclinaţie, decât atunci când îi dăm curs.

„Când primim lumina şi o punem deoparte ori o respingem, atunci devenim condamnaţi şi suntem neplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Dar înainte de a avea lumină, nu există păcat pentru că nu a existat vreo lumină care să fie respinsă”. Idem, vol.1, p.116. Astfel devine foarte clar faptul că păcatul este strâns legat de cunoştinţa şi înţelegerea pe care o avem.

„Există gânduri şi sentimente pe care Satana le sugerează şi le stârneşte în oamenii cei mai buni; dar dacă acestea nu sunt îndrăgite, dacă ele sunt respinse şi urâte, sufletul nu este contaminat de vină şi nu are vreo influenţă răufăcătoare şi asupra altora.” Review and Herald, 27 martie 1882. Deci dacă aceste gânduri şi sentimente nu vor fi îndrăgite, ele nu vor deveni vinovate. Acele gânduri şi simţăminte sunt greşite, din cauza răului din lume şi din cauza naturii noastre decăzute, dar ele nu ne vor murdări decât dacă vom ajunge să le îndrăgim şi să acţionăm aşa cum ne dictează ele.

În cartea Counsels on Health (Sfaturi pentru sănătate)la pagina 81, Ellen White scrie că tutunul face rău corpului, dar Dumnezeu are milă de cei care-l folosesc neavând cunoştinţă de efectul lui. Ei devin vinovaţi numai după ce au cunoştinţă despre urmările folosirii tutunului. De acum tutunul îşi va urma efectele sale rele, va putea duce chiar la cancer, însă până când persoana va primi lumină, ea nu va fi considerată vinovată. Faptul că cineva ajunge bolnav de cancer nu înseamnă neapărat că acea persoană este  vinovată şi că a păcătuit împotriva luminii adevărului.

În concluzie, eu cred că vina este aplicabilă acelor facultăţi ale noastre care aleg răul şi nu părţilor din noi care suferă efectul legilor naturale care sunt o parte din ciclul păcatului pe acest pământ blestemat. Vina nu se ataşează de entităţile amorale din lumea naturală, ci doar de om care este responsabil pentru pervertirea legii morale. În plus, vina nu se ataşează de facultăţile animale ale omului, ci de acele facultăţi morale implicate în exercitarea puterii de alegere.

La rădăcina sa, păcatul este iubire de sine. Astfel păcatul este determinat de motive, mai degrabă decât de fapte. Aceasta înseamnă a te pune pe tine însuţi mai întâi, în orice situaţie. Păcatul  înseamnă a alege să te desparţi de Dumnezeu prin faptul că te pui pe tine şi interesele tale mai întâi. Aceasta este alegerea de a îndrăgi răul. Înseamnă a alege să rămâi în necunoştinţă de voia lui Dumnezeu. Înseamnă a alege să  rămâi nepăsător faţă de abilităţile şi responsabilită- ţile cuiva.

La baza disputelor teologice care există astăzi în adventism în legătură cu doctrina neprihănirii prin credinţă, stă diferenţa de opinii referitoare la natura păcatului şi vinei. Adevărata luptă se dă asupra naturii păcatului. Această întrebare trebuie să aibă un răspuns clar: de ce suntem vinovaţi şi pentru ce trebuie să fim iertaţi?

Răspunsul la această întrebare afectează în mod direct înţelegerea felului în care a venit Hristos pe pământ. Ce fel de natură a luat El asupra Sa?  Ce putere a folosit El pentru a rezista? Cum a biruit El păcatul? Aceste întrebări vor primi un răspuns diferit, depinzând de concluzia pe care o trage fiecare privitor la natura păcatului.

Unii dintre membrii bisericii şi-au dat seama că încep să audă un fel diferit de adventism predicat de la amvoane — unul total nepotrivit cu misiunea şi mesajul advent. Ce se întâmplă în biserica noastră dragă? Atât pastori cât şi membri laici au ajuns într-o tot mai adâncă confuzie. S-au tras salve răsunătoare din ambele părţi, în timp ce aceia din mijloc se întreabă cum ar putea să ia o decizie în legătură cu cine are dreptate, ori dacă nu ar fi mai  bine ca, pe tăcute, să iasă pe uşa din dos a adventismului. Există un răspuns, sau suntem condamnaţi să ne poticnim mai departe în timp ce biserica va continua să sufere? Sunt convins că există o cauză pentru durerea pe care o suferim astăzi, aşa după cum există şi o soluţie la dilema noastră teologică. Ni s-a spus că biserica noastră trebuie judecată după evanghelie. Eu accept această provocare. Evanghelia se află la baza creştinismului, şi fără Evanghelie păzirea Sabatului nu are vreun sens sau vreun scop. Dar, ce este evanghelia?  Aceasta este întrebarea capitală ce răsună în conştiinţele pastorilor, educatorilor şi a membrilor laici.

Am să propun ideea că există două versiuni ale evangheliei care se predică în adventism. Am să le schiţez, începând cu premizele şi terminând cu concluziile, cu speranţa că făcând aşa voi explica de ce unii au mustrări de conştiinţă din cauza învăţăturilor adventiştilor de ziua a şaptea. Bineînţeles că voi preciza care anume evanghelie o consider ca fiind în armonie cu Biblia şi adventismul. Dar probabil că cel mai mare bine care va rezulta din aceasta va fi prezentarea clară a poziţiilor opuse aşa încât dumneavoastră să deveniţi mai bine pregătiţi, în mod individual, să studiaţi Biblia şi sursa noastră inspirată modernă, scrierile lui Ellen White, pentru a determina care dintre cele două sisteme de credinţă va deveni evanghelia  dumneavoastră. Pentru că, până la urmă, acolo se va ajunge, dumneavoastră va trebui să luaţi o decizie bazată pe studiul Bibliei şi rugăciune.

Vedeţi, în trecut a fost relativ uşor să identificăm grupările rebele şi să rămânem pe calea de mijloc a adventismului. Nu prea mulţi au urmat mişcarea Toiagul Păstorului (Shepherd’s Rod) ori pe adventiştii reformişti. Dar acum avem două evanghelii în cadrul căii de mijloc a adventismului, ceea ce face ca luarea unei hotărâri să fie mai greu de făcut. Această situaţie s-a dezvoltat în cadrul adventismului în ultimii treizeci de ani, şi consider că evenimentele de la sfârşitul anilor şaptezeci şi începutul anilor optzeci au fost inevitabile şi reprezintă rezultatul natural al seminţelor semănate cu mulţi ani  în urmă. Ceea ce cândva am considerat a fi calea adevărului, întinzându-se drept în faţa noastră, am descoperit în ultimul timp că este o cale dublă, care s-a despărţit în două din ce în ce mai mult până când ne-a adus la acest punct de criză. La baza propunerii mele este o convingere adâncă, şi anume că  aceste două căi sunt total nepotrivite una cu cealaltă, compromisul ori armonia între ele fiind în mod logic imposibile, şi că fiecare trebuie să ia o hotărâre în legătură cu cele două sisteme. Să privim acum la aceste două rivale pretendente la titlul de evanghelie cu speranţa că adevărata evanghelie va fi în stare să rămână în picioare cu încredere.

Prezentarea problemei

Într-un recent articol intitulat „Exod din adventism”, a apărut o listă cu numele a o sută de pastori şi educatori adventişti care au părăsit adventismul  din motive de conştiinţă. În articol s-a făcut următorul comentariu: „Denominaţiunea pare a vrea să dea impresia că încearcă cu frenezie să  scape de doctrinele nedorite ale mântuirii doar prin credinţă şi a suficienţei scripturii ca singură normă doctrinară.” – Sharon Hereby, „Exodus from Adventism”, Revista Evangelica, Februarie, 1982, p. 23. Acestea sunt nişte învinuiri generale. Este oare posibil să ştim ce vrea să se spună aici în mod concret?

În Africa de Sud, Francis Campbell, fost preşedinte al Uniunii de conferinţe, a încercat să concretizeze punctele specifice ale acestei controverse în următoarele cuvinte: „Denominaţiunea nu a fost niciodată în stare să-şi definească în mod clar poziţia în legătură cu natura lui Hristos, desăvârşirea, păcatul originar – puncte doctrinare de importanţă vitală pentru o clară înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă. Ca rezultat, există o mulţime de teologii în cadrul bisericii care îi fac pe membri să fie într-o totală stare de confuzie.” — Idem.

Cred că intuiţia sa este extrem de precisă, şi vizează chiar miezul problemelor în care ne zbatem. Pentru că, trebuie să recunosc, noi niciodată nu ne-am definit în mod oficial credinţa noastră în legătură cu aceste trei subiecte critice — păcatul, Hristos şi desăvârşirea. Aşa că, din cauza neclarităţii noastre şi a divergenţelor de opinii referitoare la aceste subiecte,  am rătăcit în deşertul teologic al nesiguranţei şi zădărniciei timp de peste patruzeci de ani. Mai mult, pentru că au apărut păreri contradictorii în aceste privinţe, nu am fost în stare să ne definim în mod clar mesajul şi misiunea noastră.

Următoarele rânduri au fost scrise de Aage Rendalen, un fost redactor adventist din Norvegia:

„În anii 1950 adventismul a început o curăţenie generală remarcabilă. Unui număr de doctrine care au deranjat de mult pe anumiţi «purişti» ai teologiei advente li s-a ţinut un serviciu funerar public (puriştii sunt adepţii unei tendinţe eronate de a elimina dintr-o limbă  elementele considerate străine de structura ei). Odată cu creşterea  nivelului cunoştinţelor biblice în biserică, precum şi cu înmulţirea  contactelor cu teologii evanghelici, mulţi conducători adventişti s-au simţit jenaţi de anumite doctrine care au supravieţuit secolului al nouăsprezecelea. Cele mai de seamă dintre acestea au fost doctrina ispăşirii în două etape şi cea a naturii păcătoase a lui Hristos (N. tr.: natura umană de după căderea în păcat a lui Adam pe care Hristos a  luat-o asupra naturii Sale divine). Odată cu publicarea în 1957 a cărţii Questions on Doctrine(Întrebări cu privire la doctrină) ambele concepţii au fost repudiate.

Procesul de epurare a progresat până la începutul anilor 1970. Cam  la acea dată a fost atacată şi credinţa tradiţională într-o desăvârşire  a zilelor sfârşitului şi părea că şi ea era pe cale de dispariţie… În ciuda eforturilor disperate ale câtorva apărători ai tradiţiei advente, doctrinele naturii de după cădere a lui Hristos şi a desăvârşirii înainte de proslăvire se scufundau încetul cu încetul. Greutatea dovezilor biblice pur şi simplu a covârşit şi puţinul elan care mai rămăsese. Odată cu anii 1980, o nouă criză de proporţii uriaşe confruntă biserica. Ceea ce se consideră a fi însăşi baza adventismului – teologia sanctuarului – a fost supusă unei amănunţite examinări. În acelaşi timp, autoritatea lui Ellen White ca profet cripto-canonic (în mod tacit considerat egal cu profeţii canonici)  este reevaluată. Cochetarea conducătorilor adventişti din anii 1950 cu biserica evanghelică a pornit o avalanşă ale cărei efecte nu au putut fi anticipate. Peisajul adventist tradiţional a fost în mod radical schimbat, iar rezultatul a fost o criză de identitate. Astăzi, însăşi validitatea existenţei mişcării a devenit o întrebare deschisă pentru mulţi. Ei simt că aceasta nu mai este biserica în care au intrat. Superioritatea doctrinară… pe care evanghelistul ce i-a convertit a scos-o în evidenţă, li se pare acum că de-abia îşi mai târâie picioarele. Poate fi aceasta cu adevărat «singura biserică adevărată?», se întreabă ei.” — Aage Rendalen, „Adventism: Has the  Medium Become the Message?” Evangelica, Decembrie 1980, p.35.

Citind acest articol am senzaţia că, deşi dintr-o perspectivă diferită, Rendalen a spus ceea ce vreau să spun şi eu, pentru că el evidenţiază problemele care stau la baza controversei şi dezvoltarea istorică a acestor probleme în ultimii treizeci de ani. El a pus, de fapt, foarte exact punctul pe „i”. Acestea sunt problemele care trebuiesc rezolvate, dacă mai există vreo speranţă ca adevărata evanghelie să rămână în picioare. Aş dori să repet un pasaj extrem de important din articolul său: „Cochetarea conducătorilor adventişti din anii 1950 cu biserica evanghelică a pornit o avalanşă ale cărei efecte nu au putut fi anticipate. Peisajul adventist tradiţional a fost în mod radical schimbat”. Cât de adevărat este lucrul acesta!

Am ajuns să cred că starea de lucruri de la sfârşitul anilor şaptezeci şi începutul anilor optzeci nu este decât recolta inevitabilă a seminţelor semănate în timpul anilor cincizeci şi şaizeci. Aceste seminţe teologice s-au concretizat într-o recoltă bogată şi logică din punct de vedere teologic. Prin aceasta vreau să  spun că datorită anumitor premize, anumite concluzii sunt necesare, chiar inevitabile, şi că mulţi gânditori adventişti au văzut necesitatea de a pune în practică implicaţiile acelor concluzii. Mai mult, aceste premize şi concluzii diferite şi conflictuale sunt larg acceptate chiar acum în cadrul bisericii adventiste de ziua a şaptea, de către mulţi teologi, pastori şi membri laici.

Acesta  nu  este doar  un conflict  al credinţelor  din afara adventismului împotriva celor dinăuntru. Ambele sisteme de credinţă sunt prezente şi se dezvoltă în cadrul bisericii adventiste de ziua a şaptea din zilele  noastre. Aş dori acum să privim mai îndeaproape la componentele individuale ale acestor sisteme de credinţă.

Problema centrală

Problema centrală, care mi se pare că determină direcţia ambelor sisteme de credinţă – temelia şi punctul de plecare al întregii controverse – este întrebarea: Ce este păcatul? În definitiv, esenţa evangheliei este de a ne arăta modul în care suntem salvaţi din păcat. Din cauza păcatului suntem  pierduţi, iar evanghelia este vestea bună a felului în care Dumnezeu ne scapă de păcat. Cei mai mulţi dintre noi presupunem, poate de o viaţă întreagă, că ştim ce este păcatul, dar aşa cum se întâmplă în mod tipic cu toate lucrurile pe care le presupunem fără să le examinăm cu grijă, presupunerile noastre probabil că sunt neîntemeiate şi au nevoie de reconsiderare şi reexaminare. Acesta a fost punctul în care a fost învinuit adventismul, şi  anume că ar avea definiţii neclare sau chiar eronate în legătură cu păcatul,  ceea ce a condus la concluzii greşite referitoare la îndreptăţirea prin credinţă.

Întrebarea critică este: Care este natura păcatului pentru care omul este considerat vinovat, atât de vinovat încât el trebuie să moară în focul iadului, dacă nu este salvat de harul lui Dumnezeu? Trebuie să fim foarte exacţi în definirea naturii păcatului, aşa încât să ştim precis ce este el şi de la ce ne salvează evanghelia. De ce anume trebuie să fim iertaţi? De ce anume trebuie să fim vindecaţi ca să putem scăpa de moartea veşnică? Când mergi la un doctor, el trebuie să determine în mod precis (să sperăm) natura problemei care te afectează, înainte de a prescrie terapia sau medicamentul care te poate vindeca. La fel este şi cu păcatul. Noi trebuie să ştim în ce constă vina noastră, aşa încât să putem fi în stare să aplicăm evanghelia la boala respectivă.

Evanghelia aşa cum este ea definită în „Teologia nouă” sau „Teologia reformaţiunii”

Natura păcatului

În provocatoarea carte a lui Geoffrey Paxton, intitulată „Zguduirea adventismului”, el spune că adventiştii de ziua a şaptea au respins îndreptăţirea prin credinţă în 1888 pentru că au respins doctrina istorică a păcatului originar. El identifică păcatul originar ca fiind principiul de bază al teologiei reformaţiunii (p.98-114). Păcatul originar este pur şi simplu o învăţătură care spune că noi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu de la naştere, ca fii şi fiice ale lui Adam. Noi suntem vinovaţi prin natura noastră înainte de a putea face vreo alegere spre bine sau rău. Condamnarea noastră vine de la Adam; noi suntem vinovaţi din cauza depravării noastre moştenite. „Este păcat în dorinţa de a păcătui.”  „Păcatul este declarat a fi existat în fiinţa noastră mai dinainte ca noi să fim conştienţi de aceasta.” „Există vină în dorinţe rele, chiar şi atunci când ele sunt oprite de către voinţă.” — Desmond Ford, „The Relationship  Between the Incarnation and Righteouness by Faith,” (Legătura dintre întrupare şi neprihănirea prin credinţă ) din  Documents  From  the Palmdale Conference on Righteousness by Faith, p.28.

Potrivit acestei învăţături, păcatul şi vina sunt aplicate naturii, şi evanghelia trebuie să aibă de a face cu realitatea vinei ca parte a naturii omului care nu poate să fie schimbată până când vom primi corpuri noi la a doua venire a lui Hristos, când trupurile noastre muritoare se vor schimba în nemurire. Deci această învăţătură spune că slăbiciunile, imperfecţiunile şi tendinţele spre rău constituie păcat. Este interesant şi semnificativ faptul că reformatorii şi-au construit doctrina păcatului originar pe baza predestinării, care învaţă că Dumnezeu lasă pe anumiţi oameni să sufere şi să moară în natura lor păcătoasă şi vinovată, în timp ce altora alege să le trimită harul Său mântuitor, prin evanghelie. Aceste două doctrine se potrivesc în mod natural una cu cealaltă. Astfel, este ciudat faptul că în timp ce doctrina predestinaţiei este astăzi respinsă de mulţi creştini, păcatul originar este încă privit ca stând la baza învăţăturii corecte a evangheliei.

Natura lui Hristos

Vom trece la următorul pas, pornind de la următoarea premiză: Ce fel de fiinţă umană urma să fie Hristos, dacă natura Sa trebuia să fie atât omenească cât şi fără păcat? În mod evident, acest punct de vedere subliniază faptul că El trebuia să aibă o natură nepătată, cu totul diferită de natura pe care  dumneavoastră, ori eu, am moştenit-o la naştere. Această stare este numită uneori „natura lui Adam dinainte de cădere”. Anumite afirmaţii făcute de cei care cred în acest punct de vedere ne vor ajuta să-i clarificăm înţelesul: „Pentru ca Hristos să fie al doilea sau ultimul Adam, El… trebuia să aibă o natură umană fără păcat.” „A promova învăţătura că Hristos a avut înclinaţii păcătoase înseamnă a considera că El Însuşi a fost un păcătos în nevoie de un Salvator.” Idem, p.32.

Potrivit cu această învăţătură, natura păcătoasă implică vină înaintea lui Dumnezeu. De aici, vine necesitatea absolută ca Hristos să nu aibă nici un fel de legătură cu natura noastră păcătoasă. Cum este însă posibil acest lucru, din moment ce Hristos a avut o mamă de natură umană? Iată aici un răspuns: „Natura Mariei a fost transformată într-o natură desăvârşită pentru Domnul nostru Isus Hristos, tot aşa cum, la început, Duhul Sfânt a transformat haosul într-o lume desăvârşită.” Idem, p.34. Cu alte cuvinte, deficienţele genetice ale Mariei au fost corectate aşa încât ea urma să-i transmită lui Hristos o ereditate desăvârşită, complet diferită de ereditatea pe care noi o primim de la părinţii noştri.

Îndreptăţirea

Următorul pas în această „nouă teologie” implică experienţa noastră. Iată ce se spune: din moment ce noi suntem vinovaţi prin natura noastră pe care o vom păstra până la înălţare, şi din moment ce vom continua să fim vinovaţi şi după convertire, şi pentru că păcătuim chiar şi în facerile de bine (fiindcă egoismul pătează cele mai lăudabile intenţii, şi noi putem fi vinovaţi chiar şi în acţiunea de a birui păcatul), de aceea, conform acestei vederi, trebuie să ne concentrăm atenţia mai degrabă la îndreptăţire decât la sfinţire. Trebuie să privim mereu la îndreptăţirea atribuită, venită din afara noastră, din moment ce orice vine dinăuntru este corupt de păcatul originar şi de ereditatea noastră vicioasă.

Urmând acelaşi fir de gândire, evanghelia este îndreptăţire, neprihănirea lui Hristos pusă în contul nostru. Neprihănirea prin credinţă devine doar îndreptăţire, în timp ce sfinţirea este practic numai un bun sfat. Aceasta trebuie să fie aşa, se spune, din moment ce nimic din ceea ce este corupt de către păcatul originar nu poate lua parte la o neprihănire prin credinţă desăvârşită. Astfel noi suntem neprihăniţi din punct de vedere legal, în timp  ce, de fapt, pe baza a ceea ce vine dinăuntru, suntem mereu vinovaţi. Trebuie să subliniem întotdeauna lucrarea lui Hristos pentru noi, nu cea a Duhului Sfânt în noi.

Desăvârşirea

În final, în „noua teologie”, premiza de bază a păcatului ca natură vicioasă ne conduce la o concluzie inevitabilă privitoare la desăvârşirea caracterului. Dacă vina principală stă în natura noastră, natură cu care ne-am născut, şi dacă păstrăm această natură până la moarte ori până la înălţarea la cer, atunci devine foarte clar faptul că n-ar mai trebui să vorbim despre desăvârşire, despre a birui aşa cum a biruit Isus, ori despre o viaţă fără de păcat, ca şi viaţa Lui. Dacă, în ciuda creşterii spirituale de o viaţă întreagă în care ne-am încrezut în Isus tot mai mult şi ne-am bazat tot mai puţin pe eforturile noastre personale, noi ne găsim tot atât de vinovaţi la vârsta de şaizeci de ani cum eram la vârsta de optsprezece, atunci cuvinte ca  „desăvârşirea caracterului” sunt fără rost şi ar trebui scoase repede din vocabularul nostru spiritual.

Astfel, respingerea posibilităţii desăvârşirii morale în această viaţă este corolarul inevitabil al doctrinei păcatului originar. Urmând aceeaşi linie de gândire, însăşi efortul de a atinge desăvârşirea morală rezultă în legalism şi negarea neprihănirii prin credinţă. Chiar şi după încheierea timpului de probă caracterele membrilor poporului lui Dumnezeu vor fi nedesăvârşite în credinţă, speranţă şi dragoste. Din moment ce singurul înţeles al expresiei „fără păcat” este o natură absolut curată, potrivit cu „noua teologie” aceasta nu se va întâmpla decât la glorificare.

Rândurile de mai sus însumează evanghelia unui sistem de credinţă bine dezvoltat şi exprimat cu grijă, sistem găsit atât în afara, cât şi în interiorul adventismului. El este consecvent, începând cu presupunerile şi terminând cu  concluziile sale şi eu cred că oricine ar începe cu premizele de bază ale acestui sistem, ar trebui să sfârşească în mod logic şi cu concluziile sale. Acesta este unul dintre motivele pentru care aşa-numita teologie a reformaţiunii a devenit atât de atractivă multor vechi adventişti. Deci, dacă dorim să fim logici şi să urmăm Biblia, vom fi oare forţaţi să acceptăm această  înţelegere a evangheliei, neavând altă opţiune decât a fi ilogici şi nebiblici?

Eu cred că adevărata evanghelie, evanghelia lui Isus Hristos şi a lui Pavel, este bazată pe premize diferite şi conduce la concluzii diferite. Cred că aceasta este singura evanghelie care tratează în mod adecvat controversa dintre Dumnezeu şi Satana. Cred că aceasta este singura evanghelie care va aduce siguranţă şi speranţă Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi oricărui individ care-şi pune binecunoscuta întrebare: Ce trebuie să fac ca să  moştenesc viaţa veşnică? Cele ce urmează constituie un scurt rezumat al celuilalt fel de a înţelege evanghelia promisă în Vechiul Testament şi împlinită în cel Nou.

Evanghelia așa cum este ea definită în adventism

Premiza de bază a acestei evanghelii este că esenţa controversei cosmice dintre Dumnezeu şi Satana gravitează în jurul subiectului liberei alegeri şi a întrebării: a reprezentat oare Satana greşit pe Dumnezeu în acuzaţiile sale condamnatoare, sau nu. Dumnezeu Şi-a asumat un risc enorm în ceea ce priveşte universul, pentru a proteja libertatea de alegere şi pentru a da fiinţelor create ocazia de a judeca dacă El a fost într-adevăr ceea ce Satana a spus despre El că este.

De ce a permis Dumnezeu mizeria păcatului? Din cauza lipsei de valoare a unei ascultări forţate şi pentru că era necesar să existe posibilitatea de a păcătui, ca neprihănirea să fie în adevăr posibilă. După ce Adam a păcătuit şi şi-a pierdut libertatea de alegere, Isus „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8) S-a oferit să vină pe acest pământ, să ajute la clarificarea acestor probleme şi să ofere omenirii o a doua şansă. Iar agonia păcatului nu se va sfârşi până ce Satana, de bună voie, se va închina şi-L va mărturisi pe Isus ca Domn. Aceasta înseamnă că cea mai mare tragedie a universului o reprezintă Satana învinuindu-l pe Dumnezeu, o tragedie mai mare decât orice păcat. Astfel, problema care trebuie rezolvată  este de partea cui vor alege fiinţele căzute şi necăzute să fie, în cadrul marii controverse, fie de partea lui Dumnezeu fie de partea lui Satana. Aceasta  înseamnă că evanghelia nu va putea fi vreodată bazată pe nici un fel de predestinaţie, idee care în esenţă trece peste orice drept al omului de a fi de partea lui Dumnezeu sau împotriva Lui. Evanghelia este construită în mod solid pe fundamentul unei alegeri libere — două cuvinte foarte importante în cadrul luptei celei mari dintre Dumnezeu şi Satana.

Natura păcatului

Suntem din nou aduşi în situaţia de a lua o hotărâre în legătură cu natura păcatului. În esenţă păcatul nu este ceea ce este omul, ci, ceea ce el alege să fie. Păcatul are loc atunci când mintea consimte la ceea ce pare de dorit şi astfel rupe relaţia cu Dumnezeu. A vorbi despre vină ca natură moştenită însemnează a trece cu vederea elementul important al responsabilităţii. Noi nu suntem socotiţi vinovaţi decât din momentul în care voinţa noastră se uneşte cu voinţa omenirii în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, trecând în mod activ în opoziţie cu voia lui Dumnezeu.

Păcatul priveşte viaţa omului, răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu, neascultarea sa voită şi o relaţie deformată cu Dumnezeu care rezultă din răzvrătirea sa. Păcatul are mai degrabă legătură cu voinţa omului decât cu natura sa. Ca responsabilitatea faţă de păcat să aibă vreun înţeles, trebuie să admitem că nu se poate spune că natura umană căzută face din om un păcătos inevitabil. Inevitabilitatea şi responsabilita-tea sunt două concepte care se exclud reciproc în sfera morală. Astfel, păcatul este definit ca o alegere voită de a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu în gând, cuvânt sau faptă. „Deci, cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Iacov 4:17. În evanghelia Noului Testament, definiţia păcatului este: alegerea voită de a ne exercita natura noastră căzută, în opoziţie cu voia lui Dumnezeu.

Natura omenească a lui Hristos

Clădind pe această fundaţie, trecem acum la natura lui Hristos — pe care El a moştenit-o de la strămoşii Săi când a devenit fiinţă umană. Dacă păcatul nu este natură ci alegere, atunci Hristos a putut moşteni natura noastră căzută fără să devină un păcătos. El a rămas nepătat de păcat pentru că alegerea Sa conştientă a fost întotdeauna ascultarea de Dumnezeu, nelăsând niciodată ca natura Sa moştenită să controleze hotărârile Sale. Moştenirea Sa a fost exact la fel cu a noastră, fără vreo nevoie de a apela la intervenţia specială a lui Dumnezeu ca să prevină transmiterea păcătoşeniei  umane de la Maria la Isus. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost părtaş la ele. …A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” Evrei 2:14-17.

Hristos a acceptat în mod voluntar umilirea de a se coborî nu numai la nivelul naturii umane necăzute, ci la nivelul la care omul căzuse de la păcătuirea  lui Adam încoace. Când Isus a fost aici pe pământ, omul bineînţeles că nu mai era în starea lui Adam dinainte de cădere, aşa încât a fost nevoie de ceva mult mai drastic pentru ca urmările căderii lui Adam să  fie biruite. Hristos a trebuit să coboare la adâncimea la care omenirea a căzut timp de veacuri, aşa încât prin Persoana Sa, omenirea să poată fi ridicată de la adâncimile căderii sale, la un nou nivel de viaţă — viaţă pe care oamenii au fost odată creaţi s-o trăiască. Isus a trebuit să se coboare de la cele mai mari înălţimi până la cele mai mari adâncimi ca să ne ridice pe noi.

Dacă Isus ar fi luat o natură umană perfectă, neatinsă de cădere, atunci El n-ar fi putut să fie alături de om în nevoile lui. Dacă Isus Şi-ar fi luat o natură omenească necăzută, atunci s-ar fi creat o mare prăpastie între El şi om, din cauza păcatului. El trebuia să reprezinte în faţa lui Dumnezeu tocmai natura decăzută. El a stat lângă păcătoşii căzuţi, ca să mijlocească între bărbaţi şi femei păcătoase şi un Dumnezeu Sfânt.

Dacă Isus şi-ar fi asumat o fire omenească desăvârşită, El ar fi trecut prăpastia dintre Dumnezeu şi un Adam fără păcat; dar prăpastia dintre Dumnezeu şi omenirea căzută ar fi trebuit încă să fie trecută. Dacă Hristos  a împărtăşit natura decăzută, atunci lucrarea Sa de Mijlocitor  construieşte  o punte peste prăpastia dintre omul căzut şi Dumnezeu. Numai identificându-se pe deplin cu noi, implicându-se adânc în situaţia noastră a fost Isus în stare să ne fie Mântuitor. Oricare stare a omului, alta decât cea  păcătoasă, stare moştenită de către întreaga omenire, ar fi fost imediat pusă sub semnul întrebării de către vrăjmaş şi ar fi influenţat gândirea întregului univers.

Este interesant de remarcat că acest fel de a înţelege condiţia umană  a lui Hristos a fost şi cel împărtăşit cu putere de către A.T. Jones şi E.J. Waggoner în mesajul neprihănirii prin credinţă din 1888, mesaj ce a fost aprobat cu atâta tărie de Ellen White. De fapt, această înţelegere a vieţii lui Hristos a constituit puterea mesajului lor: Domnul Isus Hristos — credincios lui Dumnezeu în firea păcătoasă.

Îndreptăţirea

De aici încolo vom studia mesajul evangheliei în relaţia lui cu experienţa noastră personală. Evanghelia este vestea bună despre caracterul lui Dumnezeu, faptul că El iartă şi restaurează. Evanghelia este (1) declaraţia lui Dumnezeu că noi suntem neprihăniţi prin meritele lui Hristos şi (2) făgăduinţa Sa de a ne reface vieţile noastre păcătoase aşa încât, treptat, să fim transformaţi după chipul Său. Evanghelia se ocupă atât cu verdictul legal cât şi cu puterea transformatoare. Unirea cu Hristos este cheia către credinţa prin care îndreptăţirea trebuie să aibă loc. Evanghelia include îndreptăţirea — o unire cu Hristos prin credinţă, pe baza căreia noi suntem declaraţi neprihăniţi — şi sfinţirea — o transformare cu scopul de a ne asemăna tot mai mult cu Hristos prin puterea Duhului Sfânt, pe baza căreia suntem făcuţi neprihăniţi.

Desăvârşirea

Abia în acest context poate vorbi evanghelia, în mod confortabil şi biblic, despre desăvârşirea creştină, care însemnează pur şi simplu a lăsa pe Dumnezeu să-Şi facă pe deplin lucrarea Sa în noi, pe măsură ce depindem din ce în ce mai mult de El prin credinţă. Acesta nu este un extremism în desăvârşire. Nu este o încercare de a fi destul de buni pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu, ori ca să fim mântuiţi; nu este nici înlocuirea firii noastre păcătoase; nu este dependenţa de bunătatea noastră interioară.

Desăvârşirea biblică este biruinţa deplină asupra păcatului, când, prin supunerea noastră totală puterii lui Hristos, păcatul ne scârbeşte atât de mult încât nu mai avem dorinţa de a călca voia lui Dumnezeu. Dacă păcatul este alegerea noastră voită de a ne răzvrăti împotriva lui Dumnezeu în gând, cuvânt ori faptă, atunci a fi fără păcat înseamnă a nu ne mai răzvrăti împotriva Sa în gând, cuvânt sau faptă. Scopul desăvârşirii biblice nu este în primul rând de a ne salva pe noi, ci a-L onora pe Hristos; nu este înlăturarea firii noastre păcătoase, ci stăpânirea ei prin legătura cu Hristos; nu este ceva static, ci reprezintă o creştere necontenită şi a fi dispuşi să ne lăsăm învăţaţi. Desăvârşirea nu ne va face conştienţi de sfinţenia noastră interioară, ci ne va da bucuria de a depinde de Hristos care ne dă harul şi puterea Sa.  Desăvârşirea nu înseamnă a fi eliberaţi de ispite, ci refuzul de a ceda la ele. Ea nu este o bunătate de sine stătătoare, ci o dependenţă deplină aşa încât să nu mai avem nimic de a face cu răzvrătirea.

Această evanghelie afirmă că este posibil să-ţi formezi un caracter nepătat  într-o fire păcătoasă. Scopul evangheliei este de a distruge păcatul. Ca atare, ţinta este de a deveni desăvârşiţi din punct de vedere moral, iar metoda de a ajunge la ţintă este prin rămânerea în Hristos. Numai o astfel de înţelegere a desăvârşirii poate da mesajului advent puterea de care are nevoie. Pentru a ajunge la o astfel de înţelegere este nevoie adesea de rugăciune stăruitoare. Ştim noi ce înseamnă a te lupta cu Dumnezeu aşa cum s-a luptat Iacov? Îl doresc oare sufletele noastre pe Dumnezeu cu toată  puterea şi tăria? Ne agăţăm noi cu credinţă neclintită de „făgăduinţele Sale nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte”? 2 Petru 1:4.

Concluzie

Acestea, deci, sunt cele două evanghelii care se predică în adventism. Vedeţi acum de ce aceste două sisteme nu se potrivesc? Vă daţi seama că este imposibil a face un compromis între ele, şi că fiecare trebuie să ia  o hotărâre personală în această privinţă? Vă îndemn la studiu şi rugăciune individuală, aşa încât să ştiţi ce credeţi şi de ce, ca să puteţi deosebi bine cuvântul adevărului. Trebuie să luăm hotărâri fiind bine informaţi şi sub  conducerea Duhului Sfânt, astfel ca să putem rămâne în picioare în încercările ultimelor zile şi aceasta cu atât mai mult cu cât ştim că ochiul scrutător al lui Dumnezeu trebuie să ne încerce conştiinţele pentru a vedea dacă hotărârile noastre sunt luate în mod cinstit, ori, dacă nu cumva, după ce ne-am făcut socotelile, am căutat calea mai uşoară. Facă Dumnezeu ca  vestea cea bună să fie vestea Lui cea bună şi nu o invenţie omenească.

RODUL DOCTRINEI PĂCATULUI ÎN CELE DOUĂ EVANGHELII

Deşi cei mai mulţi cunoşteau „respingerea anului 1844” de către Dr. Ford, aproape că nu se discuta deloc despre cauzele fundamentale care l-au condus pe el la această concluzie. La nivel academic au existat unele discuţii cu privire la concepţiile sale despre îndreptăţire, dar nu s-a făcut nicio analiză temeinică a concepţiilor sale privind mântuirea sau neprihănirea prin credinţă.  Dar realitatea este că aceste concluzii ale sale privind anul 1844 şi judecata au fost modelate şi chiar constrânse de concepţiile sale despre modul în care este mântuit omul. Cu toate acestea, deoarece aceste concepţii au fost puţin analizate, aproape că nu s-a gândit nimeni că înţelegerea sa privind neprihănirea prin credinţă l-a condus la respingerea judecăţii de cercetare.

Desigur că această concepţie despre evanghelie a Dr. Ford nu era originală. Ea reprezenta concepţia standard, tradiţională, a majorităţii protestanţilor conservatori şi dorinţa sa exprimată era de a face ca această înţelegere a evangheliei să devină şi concepţia principală a Bisericii Adventiste. Această carte a constituit o încercare de a compara concepţia evanghelică a evangheliei (concepţia lui Ford) cu înţelegerea adventistă a  evangheliei. Convingerea autorului este că evanghelia adventistă este cu adevărat unică în lumea creştină şi că cei trei îngeri lucrează pentru a împărtăşi această „evanghelie veşnică” unică lumii întregi.

Aceasta este cea de-a patra ediţie a acestei cărţi despre evanghelie. Dacă  subiectul tratat de carte l-a constituit controversa privind neprihănirea prin credinţă din anii 1980, de ce este ea relevantă astăzi? Deoarece evanghelia Dr. Ford a fost analizată atât de puţin la acea vreme, mulţi au crezut că se situau pe un teren solid respingând concluziile sale referitoare la judecată dar acceptând în acelaşi timp concepţia sa despre evanghelie. Înţelegerea evanghelică a evangheliei s‑a întărit mult în cadrul lumii adventiste în timpul ultimilor douăzeci de ani, şi, îngrozitor, devine concepţia principală într-o mare parte din adventism. Din cauza interacţiunilor sporite cu creştinii evanghelici şi a copierii ideilor lor privind dezvoltarea bisericii, evanghelia protestantismului evanghelic a devenit foarte atractivă pentru mulţi adventişti. Această carte rămâne un efort de a compara evanghelia creştină populară  cu  evanghelia specifică adventistă (biblică). S-ar putea ca acum să fie mai importantă decât a fost când s-a publicat pentru prima dată în 1985.

Pastorul Dennis Priebe a fost profesorul meu la Pacific Union College în perioada de început a anilor 1980. A fost privilegiul meu să lucrez ca secretar al său în timpul ultimului meu an la teologie. De atunci eu însumi am fost martorul clarității și discernământului care au însoțit lucrarea pastorului Priebe, atât în sala de clasă cât și în seriile de prezentări publice. Efortul lui a fost cu adevărat o binecuvântare pentru multe mii de suflete.

Chestiunile legate de păcat, de mântuire, ce a venit Isus să înfăptuiască și cum viața Sa poate fi trăită în experiența creștinilor consacrați, au stârnit de ceva ani de zile discuții viguroase în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Mulți se plâng că problemele sunt prea complicate și că doar cineva cu o diplomă academică le poate înțelege. Cartea lui Priebe face însă limpezi aceste chestiuni.

Este convingerea mea fermă, în calitate de pastor și student pe viață al acestor întrebări, că doar o întoarcere din toată inima la autoritatea supremă a Scripturii și a scrierilor Spiritului profetic va aduce unitate bisericii în aceste puncte de doctrină. Opinia omenească, educația omenească și experiența umană au fost prea mult timp amestecate cu sfatul scris al lui Dumnezeu. Odată ce scoatem Cuvântul scris din încrengătura speculației omenești și din capriciile experienței, ceea ce Dumnezeu are de spus despre aceste subiecte va fi din nou clar.

Este rugăciunea mea ca această tipărire a cărții pastorului Priebe în limba română să aducă mesajului ei cea mai răspândită expunere posibilă, iar promisiunea ei glorioasă de biruință totală asupra păcatului în această viață, prin puterea locuirii lăuntrice a Duhului Sfânt, să inspire mulțimi să-și pregătească inimile și viețile pentru a-L întâmpina pe Domnul lor în pace.

Kevin D. Paulson,
fost pastor/evanghelist în Conferința New York,
deținător al unui master în teologie sistematică.

Berrien Springs, Michigan
17 iunie, 2013